Ioan 2,13-22

Ps. 84 (83)

Psalmul prezintă dorința omului de a ajunge să locuiască în casa Domnului.

În ultima cateheză am explicat nunta din Cana și am văzut unde Domnul se simte acasă. Primii discipoli L-au întrebat: „Unde locuiești?” Domnul locuiește în sărbătoare, în bucurie, în iubire, și aici este acasă. Am subliniat că nunta din Cana reprezintă însemnătatea totală a Evangheliei, pentru că ne revelează unde este Dumnezeu, unde Îl aflăm și cine este El…

În această cateheză, Domnul merge în casa Sa, în Templu. Să presupunem că El ar sosi duminica în biserica noastră și am spune că aici „ar fi acasă la El”. În mod ciudat, Isus, în acea casă – Templul – ia biciul. Nu este o scenă frumoasă ca în templu – care este casa Domnului – El să intre cu biciul.

Noi suntem obișnuiți să vedem această scenă – o scenă dragă formatorilor și contestatarilor – ca fiind tulburătoare și îngrijorătoare, un fel de „umbră” din viața Lui Isus care trebuie uitată, după părerea conservatorilor… Ei cred că discipolii, când au fondat Biserica, au trebuit să se străduiască să uite această scenă…

Însă Ioan a așezat-o tocmai la începutul evangheliei, iar ceilalți au așezat-o la sfârșit. Altfel spus, au așezat-o într-o poziție reliefantă, din care să iasă în evidență…

Noi suntem obișnuiți cu această scenă și o numim „purificarea Templului”. Iar faptul nu ne îndurerează pentru că Templul este cel din Ierusalim, care din anul 70 după Cristos deja nu mai există, deci nu ne privește. Apoi noțiunea „purificare” este un cuvânt religios – ritualurile de purificare, devine curat – ne amintește de sf. Luigi Gonzaga, deci totul este rezolvat…

Presupuneți că Domnul ar intra cu un bici în zi de duminică la Sfânta Liturghie. Pentru că evanghelia a fost scrisă nu pentru a ne spune ceea ce s-a întâmplat în vremea aceea, ci pentru a ne spune ceea ce se întâmplă acum! Iar evanghelistul pune această scenă la începutul evangheliei pentru a transmite acest mesaj precis celui care citește evanghelia.

Ce înseamnă acest fapt?

Prima reacție pe care am avea-o ar fi să-L blocăm și să credem că Acesta este un om furios care și-a pierdut mințile… De fapt, sunt chiar lucrurile pe care I le-au spus lui Isus, căci ai Săi au mers să-L ia acasă, pentru că credeau că și-a pierdut mințile…

Așadar, să privim această scenă cu tot scandalul pe care-l conține, căutând să o înțelegem, și nu să o îmblânzim prea mult… Pentru că, dacă evanghelistul a așezat-o la începutul povestirii sale, înseamnă că este asemenea unei uși de la intrare care ne arată unde stă Dumnezeu sau ce face El acolo unde ar trebui să stea (să fie prezent).

Adăugăm că această scenă este „evanghelie”, deci are și un conținut pozitiv. De fapt, ne va revela cine este cu adevărat adevăratul, definitivul Templu al lui Dumnezeu, adică Isus – consistența Lui umană – este adevăratul, definitivul și ultimul Templu. Acest fapt este evanghelie.

Se citește Io. 2, 13-22

13 Paştele iudeilor era aproape, iar Isus a urcat la Ierusalim. 14 Şi a găsit în templu vânzătorii de boi, de oi şi de porumbei şi pe schimbătorii de bani şezând acolo. 15 Făcând un bici din funii, i-a alungat pe toţi din templu, la fel ca şi oile şi boii; a împrăştiat monedele schimbătorilor de bani şi a răsturnat mesele, 16 iar celor care vindeau porumbei le-a zis: „Luaţi acestea de aici! Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie”. 17 Discipolii lui şi-au adus aminte că fusese scris: Zelul pentru casa ta mă mistuie18 Aşadar, l-au întrebat iudeii şi i-au zis: „Ce semn ne arăţi că ai dreptul să faci acestea?” 19 Isus le-a răspuns: „Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica!” 20 Aşadar, i-au zis iudeii: „Acest templu a fost construit în patruzeci şi şase de ani şi tu îl vei ridica în trei zile?” 21 Însă el vorbea despre templul trupului său. 22 Deci, când a înviat din morţi, discipolii lui şi-au amintit că a spus aceasta şi au crezut în Scriptură şi în cuvântul pe care îl spusese Isus.

Tema care unește diferitele argumente ale textului este dată de trei elemente: templul – ni se spune câte ceva de spre Templu și se subliniază ceea ce face Isus – apoi sanctuarul, care nu trebuie confundat cu Templul. Sanctuarul este centrul Templului, este locul Sfintei Sfintelor, locul în care poate intra numai Marele Preot, o dată pe an… Și apoi trupul lui Isus. Așadar, avem o suprapunere a trei elemente: templul, sanctuarul și trupul lui Isus, adică se trece de la templu, la centrul templului, la trupul lui Isus care devine adevăratul templu.

Și ceea ce i se va întâmpla Templului – va fi distrus – i se va întâmpla și lui Isus.

Temele textului sunt: vizita Domnului în Templul Său, adică ce face Domnul când vine să viziteze casa Sa: alungă vânzătorii; ei protestează și-i cer un semn: „Care este autoritatea Ta pentru a putea să faci aceste lucruri?”; iar Isus răspunde că autoritatea Lui este una ciudată, adică „voi veți distruge Templul, dar Eu îl voi reconstrui în trei zile”… Acesta este semnul… Și vom încerca să înțelegem această enigmă.

Care este însemnătatea globală a gestului lui Isus?

În ultima cateheză am prezentat Nunta din Cana.

Nunta simbolizează alianța între om și Dumnezeu, raportul dintre om și Dumnezeu. Iar alianța este fundamentul lui Israel și al creștinismului, adică noi avem un raport „de partener” cu Dumnezeu…

Dincolo de alianță, avem tema templului.

În această cateheză vom afla ce înseamnă Templul. În Templu se află legea și, în special, sunt preoții care, în paralel cu regele – care veghează la respectarea legii – sunt funcționari, iar preoții ajută să fie bine apărate normele Templului. Așadar, preoții și regele sunt cei care apără Templul, prezența lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor.

Instituțiile celor care guvernează politic – regele – și ale celor care reprezintă lumea valorilor – Biserica – au existat mereu în toate culturile.

Însă în Israel avem ceva diferit dincolo de acest două instituții, pentru că, instinctiv, atât regele, cât și preoții, apără instituțiile… Este profesia lor.

Instituțiile însă devin „un scop în sine”, se preocupă numai de viața lor, devenind obiectul puterii regilor și a preoților care trăiesc pe spinarea lor, în detrimentul poporului lui Dumnezeu.

De aceea, în Israel mereu avem „profetul”, care este un fel de „anti-instituție”, care le amintește regilor și preoților să-și facă datoria. Profetul face apel la conștiința regilor și a profeților, spunându-le ce trebuie să facă…

Dacă lipsește profetul, atât preoții, cât și regele, adică atât religia, cât și politica decad, pentru că nimeni nu mai spune adevărul, ci fiecare își urmărește propriul interes. Și atunci se calcă reciproc în picioare, totul devine piață, oprimare, iar lumea – care ar trebui să fie casa lui Dumnezeu și ar trebui să fie guvernată cu dreptate, prin legi oneste și slujiri cultuale oneste – devine un loc care sprijină nedreptatea și oprimarea (asuprire, subjugare).

Gestul lui Isus este în linie cu gesturile profetice. De fapt, în acest loc Isus nu-i nici rege și nici preot, ci-i profet: vestește Cuvântul. Puterea lui Isus este cea a vestirii Cuvântului adevărului.

Și ce face cu Cuvântul adevărului? Vestește ceva care a fost definit în diferite feluri… Acest text e interpretat ca fiind purificarea Templului. Și este adevărat, pentru că Isus purifică (curăță) cultul. Dar a fost definit și ca fiind abolirea Templului și a jertfelor de animale, pentru că Cristos desființează (suprimă) jertfa pe care omul o aduce lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Cel care se jertfește pentru om; și-i numit și substituire a Templului pentru că, în realitate, noul Templu este omul-Isus, care este Dumnezeu, adică Trupul lui Isus este noul Templu.

Toate interpretările sunt destul de omogene, dar trebuie să ținem seama de toate.

Să vedem ce ne spune textul…

Primele două versete încadrează povestirea și vestirea.

vv. 13-16

13 Paştele iudeilor era aproape, iar Isus a urcat la Ierusalim. 14 Şi a găsit în templu vânzătorii de boi, de oi şi de porumbei şi pe schimbătorii de bani şezând acolo. 15 Făcând un bici din funii, i-a alungat pe toţi din templu, la fel ca şi oile şi boii; a împrăştiat monedele schimbătorilor de bani şi a răsturnat mesele, 16 iar celor care vindeau porumbei le-a zis: „Luaţi acestea de aici! Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie”.

Ni se indică timpul și locul.

Timpul este cel al Paștilor. Paștele este marea sărbătoare care celebrează eliberarea din sclavia Egiptului. În evanghelia după Ioan avem trei sărbători ale Paștelui. Ultimul Paște este cel al lui Isus, al Mielului, iar cel descris în textul nostru este primul Paște din evanghelia după Ioan și-i numit „Paștele iudeilor”.

Cu noțiunea de „iudeii” Ioan nu desemnează Israelul, ci căpeteniile poporului, cei care au putere peste popor.

Cu multă probabilitate Biserica lui Ioan este alcătuită în totalitate din iudeo-creștini, deci Ioan nu are ceva împotriva iudeilor, ci este supărat pe căpeteniile lor, care nu aprobă lumea care se simte liberă să creadă în Mesia.

Acest Paște este numit „al iudeilor”. Însă în Biblie Paștele este „al Domnului”, și nu al iudeilor. Iar ultimul Paște din Evanghelie va fi cel al Domnului.

„Iar Isus urcă la Ierusalim”. În vremea aceea, cu ocazia Paștelui, la Ierusalim urcau chiar și o sută de mii de persoane. Erau uciși în jur de douăzeci de mii de miei. Așadar, era vorba despre o mare afacere… Pentru că tributul era plătit templului. Cu atât mai mult cu cât veneau mulți oameni de departe și aduceau tributul la Templu: aduceau monede, iar pe monede de multe ori erau chipuri păgâne, iar în Israel acestea nu erau monede valide, ci erau considerate impure… De aceea, la Templu erau schimbate cu monede pure. Iar la schimb mereu se câștigă destul de mult. Deja de atunci se câștiga mult. De fapt, nu munca ne îmbogățește, ci casele de schimb valutar. Iar acolo unde schimbul este „virtual”, reușesc să câștige mult mai mult.

În acest fel Templul era un loc de piață în sens material: era banca centrală a lui Israel.

Însă Templul are și o altă semnificație: Isus spune că ei au făcut din Templu „o casă de negustorie”.

În toate culturile, templul reprezintă buricul lumii: locul în care universul este legat la izvorul vieții, la Dumnezeu. Așadar, Templul este centrul, este locul divin din care izvorăște umanul; este centrul în jurul căruia totul se învârte (se desfășoară)… În orașele vechi avem Templul cu cele două părți: „fanum” și „pro-fanum”, adică ceea ce stă înaintea Templului. Iar în jurul Templului se organizează orașul, chiar și la nivel urbanistic… Și în zilele noastre catedrala este în centru, este casa comună… dar nu numai la nivel urbanistic, ci templul este locul calendarului, al muncii, al sărbătorilor, al celebrărilor, al legilor… Adică Templul organizează întreaga conviețuire civilă…

Din punct de vedere simbolic, Templul reprezintă lumea valorilor care structurează societatea.

Și în zilele noastre avem temple. Care sunt? Să ne întrebăm în jurul a ce se structurează viața noastră? Ce stă astăzi în centrul orașului? Stă piața. În trecut, negustoria se desfășura în templu, dar în zilele noastre din piață se face templu… Altfel spus, templele din zilele noastre sunt locurile în care se încheie afacerile. Întreaga lume se rotește în jurul acestor locuri, care sunt adevăratul dumnezeu pentru oamenii din timpul nostru…

Așadar, nu-i adevărat că în zilele noastre nu avem templu.

Dacă Isus a intrat cu biciul în acel Templu, care era casa Tatălui Său, numai pentru că ei făceau negustorie, să ne gândim cum ar intra Isus în acea piață care pretinde că este Dumnezeu și absolutul…

Despre importanța templului…

Dacă noi nu avem un centru în jurul căruia să ne rânduim, să ne organizăm viața, noi nu trăim!

Se povestește despre un trib care, fiind nomad, nu putea să aibă un templu, dar avea un baston sacru pe care se urcase fondatorul său mai înainte de a se urca la cer. Iar acel baston sacru reprezenta pentru membrii tribului unirea cu cerul, cu lumea celor care au trecut dincolo, cu lumea tradiției, cu lumea valorilor. Și oriunde mergeau, ei înfigeau acel baston, și în jurul lui puteau să locuiască pentru că orice loc devenea al lor, căci, având centrul lor, se organizau… La fel, dacă tu ai o lume a valorilor, oriunde mergi, ai centrul tău, deci te organizezi… Dacă nu ai un centru, ești un nimeni. Dar, odată, s-a rupt bastonul. Oamenii tribului am mai înaintat câte puțin, dar vagabondând, apoi s-au așezat neliniștiți și au început să moară. Pentru că omul fără centru este precum o roată fără osie, se rupe.

Așadar, templul este foarte important. Isus își începe lucrarea tocmai de la Templu, pentru că Templul reprezintă acea lume a valorilor pentru care noi trăim.

Dumnezeu, templul și omul sunt trei noțiuni omogene: imaginea pe care o ai despre Dumnezeu este aceeași cu cea pe care o ai despre om. Dacă Dumnezeu este stăpânul care le are pe toate în mână și stăpânește peste toți, omul va fi cel care va vrea să stăpânească peste toți și să aibă totul în mâinile sale. Iar templul va fi cel care-i va garanta că va ajunge la acest țel… că va fi un cult și o religiozitate care garantează puterea și stăpânirea… Dar dacă Dumnezeu este Unul care se face slujitorul tuturor, care este umil și își dă viața, atunci omul realizat va fi unul care știe să slujească, știe să iubească, știe să dăruiască, știe să ierte, iar templul va fi cu totul altceva…

Așadar, de la felul templului se înțelege ce fel de om ești. Deci, nu din întâmplare Evanghelia începe cu „purificarea templului”. Altfel spus, mai întâi trebuie să dezinfectăm imaginea depravată pe care noi o avem despre Dumnezeu și care corespunde imaginii depravate pe care o avem despre om… Iar în templu, această imagine depravată se concretizează în mod vizibil, pentru că templul este locul în care omul celebrează sărbătoarea și unde celebrează în mod simbolic tot ceea ce trăiește în fiecare zi, fapt valabil în toate riturile.

La televizor celebrăm prostia cotidiană pe care o trăim…

Cel care pare a fi lucrul cel mai inutil – ritul și cultul – în realitate, este lucrul cel mai expresiv. Pentru că în cult tu îți imaginezi ceea ce apoi trăiești. La fel ca în vise… Deci, este important templul.

Templul este un loc în care ești chemat „să vezi”: aici ai contemplația, adică viziunea… Și este acea imagine pe care omul o are și apoi o împlinește.

Așadar, nu la întâmplare Isus începe cu biciul în templu, ci tocmai pentru a dezinfecta imaginea noastră despre Dumnezeu și despre om și despre modul de a trăi aceste imagini.

Ce era în templu? Ei vindeau boi, oi și porumbei… Sunt animalele destinate jertfelor mari și mici… Porumbeii vor fi apoi separați și vom vedea din ce motiv… Cu alte cuvinte, templul devine o piață… Mereu a fost cam așa… Dar în zilele noastre este mult mai rău, adică piața devine templu. Vreau să spun că există templele laice care sunt mai riguroase decât cele religioase, căci în ele nu poți greși. Căci dacă greșești, pui în pericol viața lumii… Mă refer la economie.

Deci, avem acest a cumpăra și a vinde…

Iar economia în sine este economia morții, pentru că dacă Dumnezeu ne-ar pune să cumpărăm aerul pe care îl respirăm, pământul pe care stăm, lumina pe care o vedem… dacă ne-ar pune să plătim viața pe care o primim, deja am fi cu toții morți.

Cu alte cuvinte, posibilitatea de a trăi nu-i economia posedării. Posedarea distruge: îi separă pe oameni unii de alții și distruge lucrurile. Omul trăiește prin dăruire, prin împărtășire și prin solidaritate. Așadar, dacă templul este o imagine al lui cumpărăm și vindem, înseamnă că lumea noastră este organizată în totalitate astfel, pentru că cumpărăm și vindem pentru a câștiga, și nu pentru a pierde… Însă nu produci nimic prin procesul cumpărării și al vânzării. Cumperi doar un produs în plus de la altul care a muncit mai mult pentru a-l produce…

Toate acestea sunt mistere pe care ar fi bine să le înțelegem.

Spre exemplu, într-un articol din urmă cu cincisprezece ani era scris că în trei zile la bursă se vinde și se cumpără echivalentul bunurilor produse și vândute într-un an în întreaga lume. Totul trece prin bursă (se joacă la bursă), în atitudine de adorație, totul este sub control… Așadar, există temple foarte mari în lume…

Iar Isus își procură un bici. Înaintea acestor rele, un bici nu-i ceva prea însemnat… Dar este important că Isus își procură doar „un bici”, pentru că Isus nu înfăptuiește o acțiune violentă, ci un gest profetic, la fel ca gesturile pe care le făcea Ieremia, care a făcut o gaură în zid, pentru a vesti că toți vor trebui să fugă, pentru că orașul va fi luat… Sau alte gesturi… Prin gesturi profetul indica ceea ce urma să se întâmple.

Ce se întâmplă dacă Templul este așa? Se întâmplă ceea ce indică biciul: vine pedeapsa lui Dumnezeu! Însă nu Dumnezeu ne pedepsește… Biciul indică sfârșitul lumii. Altfel spus, noi, comportându-ne astfel, distrugem creația.

Iar Isus, cu ajutorul biciului, simbolizează ceea ce urmează să se întâmple: noi am distrus casa lui Dumnezeu – lumea valorilor – am distrus omul și-L vom distruge și pe El, fiul omului… Așadar, biciul simbolizează deja moartea Sa. Prin urmare, Isus nu face o acțiune violentă, ci denunță violența pe care El o va îndura.

Necuviința pe care Isus o întâlnește în Templu – această vindere a boilor, a oilor și a porumbeilor și a schimbului de monede – este depășită de necuviința unui comerț care se instaurează în raportul nostru cu Dumnezeu… Este vorba de prestanța pe care o dau faptele și rugăciunile persoanelor care doresc să fie bune, „pentru ca Dumnezeu să le dea”. Altfel spus, necuviința materială din Templu este depășită de necuviința interioară a omului, pe care Isus o denunță și o elimină prin faptul că o ia asupra Sa… În acest fel, Isus începe un alt tip de raport cu Dumnezeu, o altă economie… Dacă în Templu află o economie de vânzare-cumpărare, Isus începe una de dar, de har.

Templul este redus la o piață nu doar la nivel economic, ci există o piață religioasă mult mai rea: raportul nostru cu Dumnezeu este unul de piață, adică noi Îi dăm unele lucruri, pentru ca El să ne dea altele; noi facem unele sacrificii, pentru ca El să ne facă unele favoruri; facem fapte bune, pentru ca El să ne dea premiul… Ce este rău, căci toate religiile fac așa?!

Există ceva mult rău în această mentalitate!

Pentru că Dumnezeu este iubire, iar pretenția de a cumpăra iubirea se numește desfrânare… Iar păcatul cel mai mare care poate exista este cel de a-L trata pe Dumnezeu ca pe o desfrânată… Făcând așa, ne punem (mergem) împotriva naturii lui Dumnezeu. Iar în religiozitatea (evlavia) noastră, mereu (nelipsit) avem acest raport negustoresc (de comerț) cu Dumnezeu, un raport care se împotrivește esenței lui Dumnezeu. Și acesta-i sensul profund al purificării Templului. Pentru că Dumnezeu este iubire și nu are nevoie ca noi să-I mulțumim și să-L corupem prin rugăciunile noastre, pentru ca apoi El să ne poată da… Rugăciunile sunt foarte importante, dar au o altă însemnătate.

Cu multă pietate și devoțiune putem săvârși cea mai mare impietate: a căuta să-L cumpărăm pe Dumnezeu și să-L avem în buzunar precum un talisman care ne mântuiește (o amuletă care ne aduce noroc); însă Dumnezeu este cu totul altceva!

Când profeții vorbesc despre „desfrânare sacră” în Templu, nu se referă la desfrânarea sacră care exista în templele păgâne, ci înțeleg acea desfrânare religioasă care se află în templele și în bisericile noastre… Adică înțeleg raportul nostru greșit cu Dumnezeu prin care noi ne raportăm la Domnul ca și cum El ar fi o desfrânată, adică îi oferim unele favoruri pentru a cumpăra de la El iubirea Sa… Și nu ne raportăm la El pentru a-L lăuda, pentru a-I mulțumi, pentru a primi gratuit și apoi pentru a-i răspunde cu iubire gratuită.

Raportul greșit se instaurează atunci când Îl privim pe Dumnezeu ca fiind lege, obligație, datorie, debit, răsplată, pedeapsă, în loc să-l privim ca fiind iubire, răspuns la iubirea Sa, alianță, nuntă… Dacă Îl privim în mod negativ, strâmbăm (întoarcem pe dos, denaturăm) religia.

Iar Dumnezeu va muri tocmai din această cauză…

Ipoteza care mi se pare mai adevărată nu-i cea care afirmă că Dumnezeu a murit pentru păcătoși. Pentru păcătoși nu era nevoie să moară: era suficient să le spună: „Sunteți mântuiți”… Dumnezeu a murit pentru drepți, pentru a-i convinge cu privire la păcatul lor, care constă în faptul că au o ipoteză (imagine) atât de rea despre Dumnezeu, încât Dumnezeu trebuie să moară pe cruce pentru a le spune: „Eu nu sunt așa cum voi mă vedeți!”

De fapt, Dumnezeu va fi ucis după lege de oameni respectabili, de reprezentații religioși ai poporului ales; în zile noastre, noi am putea fi poporul ales…

Dincolo de casa negustoriei, în sens material, la care se poate reduce Templul, se află în special un raport de negustorie cu Dumnezeu, raport care este abominabil și se poate realiza cu multă pietate și devoțiune…

Isus alungă boii și oile. Dar nu alungă porumbeii, ci se adresează celor care îi vând.

Să ne amintim că porumbelul era sacrificiul celor săraci, dar este și simbolul lui Israel, al poporului. Așadar, Isus se adresează celor care vând poporul, adică stăpânilor poporului. Așadar, îi mustră pe stăpâni pentru că fac din casa Tatălui o casă de negustorie.

Isus Îl numește pe Dumnezeu „Tatăl Meu”. Este prima dată când Îl numește astfel. Deci Isus este Fiul.

Pentru cititorul Evangheliei după Ioan cuvintele „Tatăl Meu” înseamnă că Isus este Fiul Unul născut… Cine asculta atunci, nu înțelegea acest sens profund, dar începea să înțeleagă ce este Templul: este locul în care ești în comuniune cu Tatăl.

Și cum poți fi în comuniune cu Tatăl? Trăind în mod fratern cu alții, și nu profitând de casa Tatălui pentru a stăpâni peste frați.

v. 17

17 Discipolii lui şi-au adus aminte că fusese scris: Zelul pentru casa ta mă mistuie.

Discipolii își amintesc din Ps. 69 un verset în care stă scris: „Râvna casei Tale mă mistuie (devorează)”. Ce înseamnă?

Este un psalm mesianic care narează suferințele regelui drept, ale lui Mesia, care va fi mistuit de iubirea pentru casa lui Dumnezeu, adică va fi distrus.

Așadar, discipolii au înțeles – nu știm când, ei vor spune că au înțeles după înviere – că acest gest al lui Isus este dictat de iubirea față de casa Tatălui, iar acest gest Îl va costa viața.

Deci, încă de la începutul Evangheliei, ni se spune prețul faptului că din Templu au făcut un loc de negustorie: Isus curăță locul pieței cu un preț scump. Textul este o prevestire a pătimirii Mielului pentru a elibera lumea de acest rău teribil care constă în a reduce centrul universului, lumea valorilor, la o casă de negustorie, la o casă de subjugare și nedreptate în care, în loc să se trăiască raportul cu Dumnezeu ca Tată iubitor și cu frații având aceeași iubire a Tatălui, se trăiesc raporturi pline de violență, de expropriere și de oprimare (dominare).

Dacă discipolii recunosc, alții contestă…

vv. 18-19

18 Aşadar, l-au întrebat iudeii şi i-au zis: „Ce semn ne arăţi că ai dreptul să faci acestea?” 19 Isus le-a răspuns: „Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica!”

Căpeteniile poporului spun: „Autoritatea e a noastră, Tu ce autoritate ai pentru a face acestea, pentru a Te pune împotriva noastră?” Acești negustori plăteau taxele, deci căpeteniile spun că au un mare interes, câștig, și totul este legal… Deci, Tu, Isuse, cum de Te pui împotriva noastră? În numele cui? Ce autoritate ai? Trebuie să ai un semn care să Te acrediteze…

Ce semn are Isus?

Isus dă un răspuns enigmatic: „Dărâmați sanctuarul acesta și în trei zile Îl voi rezidi”. Acum nu mai vorbește de Templu, ci de sanctuar, care este locul Sfintei Sfintelor.

Isus spune „dezlegați”. A dezlega e un cuvânt ambiguu și înseamnă ori a distruge (a desface, a dizolva), ori „a elibera”.

Voi desfaceți, adică distrugeți acest sanctuar, dar Eu ce voi face? Îl voi învia în trei zile.

Cu alte cuvinte, Isus denunță ceea ce ei fac. Ei, făcând din casa Tatălui o casă de negustorie, Îl distrug pe însuși Dumnezeu, căci sanctuarul este locul prezenței lui Dumnezeu… și-L distrug pe Domnul care vine să-Și viziteze Templul. Altfel spus, Isus prevestește moartea Sa… Și ce semn va da Isus? Va oferi ca semn faptul că Își va da viața.

„Voi îl veți distruge”: semnul va fi că Eu voi fi distrus. Acesta e semnul!

Însă Eu voi învia! Puterea lui Dumnezeu este puterea de a învinge moartea. Dacă voi aveți puterea să să omorâți… Și acesta este semnul vostru, și-l vedeți bine pentru că veți distruge templul și Mă veți distruge și pe mine tot așa cum ați distrus poporul… și mereu așa veți face… Deci, acesta e un semn a ceea ce voi faceți…

Și vă voi da și semnul a ceea ce Eu fac… „Eu, în trei zile, Îl voi învia”… Altfel spus, în timp ce voi distrugeți viața, eu dau viață… Așadar, aceste versete prevestesc, încă de la începutul Evangheliei, moartea și învierea lui Cristos.

vv. 20-21

20 Aşadar, i-au zis iudeii: „Acest templu a fost construit în patruzeci şi şase de ani şi tu îl vei ridica în trei zile?” 21 Însă el vorbea despre templul trupului său.

Iudeii nu înțeleg… Ei spun că acest Templu a fost început în anul 20 î.Cr. și este templul construit de Irod; dar este un Templu mult mai vechi: mai întâi l-a construit Solomon, apoi a fost distrus odată cu exilul și a fost reconstruit după exil, iar Irod a muncit timp de patruzeci și șase de ani pentru a-l înfrumuseța… Deci, ei obiectează: „Tu spui că în trei zile îl ridici (învii)?” Cu alte cuvinte, ei nu au înțeles că există un alt Templu.

Unde locuiește Dumnezeu?

El nu locuiește în piață, în pietre, în putere, în exploatarea altora… Dumnezeu locuiește în trup, în Trupul lui Cristos! În trupul săracilor, în trupul a tot ceea ce căpeteniile poporului distrug. Toate acestea sunt noul Templu, noua valoare.

Noua valoare ne este indicată de cei care îndură (plătesc prețul) din cauza așa-ziselor valori ale noastre… Ei sunt valoarea!

În ce fel putem noi să înțelegem valorile din lumea noastră?

Încercați să priviți marginalizații, cei pe care îi disprețuim… Este adevărat că după o sută de ani de viață pe pământ toți vom egali, adică vor muri…

Marginalizații sunt Templul, adevărata valoare, și ne arată relele pe care noi le facem… E urât ceea ce facem. Noi îi distrugem, iar El îi va învia, pentru că ei sunt piatra aruncată care va fi pusă în capul unghiului.

Este prevestirea victoriei lui Dumnezeu în înviere, a tuturor aspectelor omului pe care noi le aruncăm. Iar din om noi aruncăm mai ales lucrurile principale: sensul și scopul vieții sale, al relațiilor sale, al capacităților sale de a dărui, de a ierta, de a fi solidar… le distrugem sistematic pentru că am luat ca Templu, ca valoare absolută, exact opusul lui Dumnezeu, adică pe anti-dumnezeu, și pe acesta îl adorăm…

„A adora” înseamnă a săruta, a duce la gură, a mânca pentru a trăi. Altfel spus, ne hrănim cu dumnezeul (idolul) acestei lumi, care ne distruge, pentru că fiecare om devine la fel ca idolul său…

Bine! Așa faceți voi…

Prin urmare, gestul lui Isus vrea să ne arate încă de la început că există ceva care ni se pare că merge atât de bine, dar care, în realitate, este un principiu negativ, care ne distruge… Și ne arată acest adevăr mai întâi cu semnul biciului, și apoi spunându-ne că acest bici va fi ceea ce cade asupra Mea, asupra Trupului Meu și asupra trupurilor noastre ale tuturor… Dar în trei zile îl voi învia.

Ce înseamnă?

Îl voi învia pentru că Eu folosesc alte valori, care se opun valorilor de moarte pe care voi le folosiți… Vreau să fac din casa Tatălui Meu, casa Tatălui, loc în care toți oamenii să trăim în comuniune cu Dumnezeu, ca frați! Aceasta este lumea nouă pe care Evanghelia ne-o propune încă de la început.

Așadar, suntem ca la nunta din Cana, care este casa sărbătorii și a bucuriei, nu casa din care lipsesc sărbătoarea și bucuria.

v. 22

22 Deci, când a înviat din morţi, discipolii lui şi-au amintit că a spus aceasta şi au crezut în Scriptură şi în cuvântul pe care îl spusese Isus.

Notăm că discipolii au nevoie de timp ca să înțeleagă învățătura lui Isus. Însă ei „își aduc aminte”. Lucrurile principale le înțelegem nu în timp ce ni se spun, ci numai după un timp… dacă sunt adevărate.

Și-i important să le știm de mai înainte, pentru că apoi ne amintim că deja existau (au fost spuse). Prin urmare, amintirea ne ajută să înțelegem realitatea, ne-o luminează.

În acest verset sunt așezate pe același nivel cuvintele lui Isus „și-au amintit că voia să spună acestea” și Biblia. Altfel spus, cuvintele lui Isus și Biblia deja pentru primii discipoli sunt același lucru, pentru că Isus împlinește Scriptura.

Și acest prim gest, înfăptuit după nunta din Cana, acest gest care de la început ni se părea atât de ciudat, în realitate ne indică sinteza întregii Sale misiuni. Prin acest gest Isus vrea să ne ajute să înțelegem că Templul, Dumnezeu, cultul și valorile omului sunt exact opuse celor pe care noi mereu ni le închipuim… Pentru că Dumnezeu este dar, viața este dar, iar omul se realizează prin dăruire, prin relație, prin solidaritate, și nu prin dominarea peste alții, nu prin subjugare sau nedreptate.

Toți am devenit sclavii violenței și ai morții, deci distrugem Templul și întreaga lume cu acest sistem negativ… Și facem acest lucru cu spor…

Însă Evanghelia (vestea bună) este că „în trei zile îl va învia”. Altfel spus, Isus ne propune, ne oferă un mod nou de a trăi, care este modul nostru cel mai natural de a trăi, însemnând să ne trăim viața reală ca fii ai Tatălui și ca frați; să trăim raportul corect cu adevăratul Templu, pentru care am fost creați…

Întreaga Evanghelie ne va prezenta noul Templu, unde putem să ne simțim acasă și să locuim în comuniune cu Viața și cu Plinătatea…

Pornind de la aceste versete, în mod sintetic ne putem întreba…

Da, Dumnezeu, Templul și omul există… Însă ce fel de Dumnezeu, de cult și de om avem în minte? Totul depinde de ce fel de imagine avem despre Dumnezeu și despre omul care vrea să fie ca Dumnezeu și, prin urmare, cel fel de cult, ce fel de raport avem cu acest Dumnezeu…

Și pentru că răul există, l-am redus (transferat) la negoț, la piață… ce face Dumnezeu… Dumnezeu face ceea ce a făcut Isus: a intrat cu biciul în Templu și a spus că ceea ce se întâmplă acolo este ceea ce I se va întâmpla Lui, adică El va lua acest rău asupra Sa, dar fără să-l restituie celor care-l fac, ci învingând răul prin bine! Și va fi darul învierii, făcut nouă.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila