Ioan 20,1-10

„Au luat pe Domnul din mormânt, şi noi nu ştim unde L-au pus”.

Învierea este o surpriză; este ceva prea frumos, ca să fie adevărat…

Mormântul lui Isus nu-i locul separării/despărțirii și al morții, ci este spațiul comuniunii și al vieții. De fapt, află cearșafurile întinse: patul nupțial deja este pregătit și are mirosul/mirul Mirelui.

Moartea noastră va fi întâlnirea cu El, cu iubirea mai tare decât moartea.

Ucenicul iubit, văzând semnele, crede în Înviat.

Din acest mormânt începe înțelegerea Scripturilor.

Ps. 16 (15)

În ultimele cateheze am prezentat în mod amănunțit ultimele douăzeci și patru de ore ale vieții pământești a lui Isus.

De acum înainte vom trata Învierea.

După ce L-am contemplat pe Isus pe cruce, împuns, loc în care „totul s-a împlinit”, l-am văzut pus în mormânt… Am notat că în Evanghelia după Ioan mormântul este văzut ca fiind camera nupțială, loc în care maica-pământ primește Mirele, și apoi, din acest loc, răsare umanitatea nouă. Așadar, din sfântul mormânt – din pântecele pământului, care primește Cuvântul lui Dumnezeu care intră în Iad – răsare noua omenire.

În ultima cateheză am tratat tema învierii trupurilor la nivel general.

Astăzi vom sublinia felul în care Ioan vorbește despre Înviere.

Mai întâi prezentăm o sinteză…

Dacă toate Evangheliile ne prezintă povestirea vieții lui Isus în mod destul de asemănător, când ne relatează Învierea, Evangheliile ne prezintă povestiri foarte diferite… Prima concluzie este că fiecare om trebuie să aibă o experiență proprie a Învierii. Dar faptul că povestirile Învierii sunt diferite se datorează opticii, perspectivei diferite pe care o are fiecare Evanghelie…

Evanghelia după Marcu are optica (viziunea) fundamentală a credinței – cea de a crede în Cuvânt – fapt pentru care Evanghelia se încheie brusc, fără povestirile Învierii. Iar la urmă, îngerul din mormânt ne trimite la începutul Evangheliei, spunându-ne: „Acum citește Evanghelia știind că în spatele Cuvântului se află puterea Domnului-înviat care lucrează/înfăptuiește ceea ce spune”… Și atunci experimentezi – iată fundamentul credinței – că puterea lui Dumnezeu, prezentă în Cuvântul Său, ne dăruiește viață și Spirit.

Evanghelistul Matei – care este de acord cu acest adevăr, căci, dacă nu, nu ar fi creștin – ne prezintă în mod particular aspectul comunitar… Pe Domnul-Înviat Îl întâlnesc în raportul meu cu frații: devenind frate, eu devin fiu, deci învii și mă nasc la o viață nouă… Așadar, Matei ne prezintă aspectul comunitar, căci, în iertare și în comunitate, fiecare face experiența învierii. Căci trecerea de la moarte la viață constă în iubirea fraților.

Evanghelistul Luca, fiind preocupat de întreaga lume, nu doar de comunitatea creștină, ne ajută să-L întâlnim pe Cel înviat în misiunea noastră față de frați… Altfel spus, tu, devenind frate prin faptul că mergi înspre ultimul dintre oameni, Îl întâlnești pe Dumnezeu, care s-a făcut ultimul dintre toți…

Și Ioan are o optică (viziune) particulară – care le cuprinde pe toate acestea – pe care vom începe să o prezentăm în această cateheză…

Optica lui Ioan depinde de faptul că el știe că este ultimul martor ocular al Învierii.

Ioan era cel mai tânăr dintre apostoli și, ajungând la adânci bătrânețe, a știut că toți ceilalți s-au întors la Tatăl. Prin urmare, Ioan elaborează trecerea (transmiterea) credinței de la cei care au văzut, la cei care – fără să-L vadă – cred în Cuvântul Său… Vrea să treacă de la experiența celor dintâi, la experiența noastră, care-L întâlnim pe Înviat în Cuvânt… Prin urmare, din punct de vedere teologic, Evanghelia după Ioan este foarte asemănătoare Evangheliei după Marcu.

Evanghelia după Ioan are două capitole despre Înviere, deci are textul cel mai lung pe această temă…

Primul capitol despre Înviere este redactat de autorul care a redactat întreaga Evanghelie. În acest capitol sunt povestite diferitele întâlniri cu Cel Înviat. În schimb, al doilea capitol care povestește tema Învierii (cap. 21), aparține redactorului Evangheliei, care ne povestește faptul că apostolii, în misiunea lor, fac la fel ca Isus… Și Luca a scris Faptele apostolilor după Evanghelie, pentru a ne arăta felul în care apostolii fac și spun ceea ce Isus a făcut și a spus în timpul vieții Sale.

Mai întâi ne oprima asupra cap. al 20-lea, care ne prezintă două experiențe personale legate de înviere. Cea dintâi este cea a lui Ioan, care crede fără să fi văzut… Apoi, cea a Magdalenei, care-L îmbrățișează pe Domnul.

Apoi ni se prezintă două experiențe comunitare ale învierii: cea a ucenicilor, adunați în Cenacol în aceeași seară a Paștelui; și încă o adunare la care sunt prezenți toți discipolii, inclusiv Toma, care nu era prezent la prima apariție a Înviatului…

Evanghelistul Ioan se folosește de povestirea în care este și Toma pentru a trece la noi – căci nici noi nu eram atunci prezenți – cu scopul de a ne arăta că aceeași experiență despre Înviere pe care au trăit-o primii discipoli și noi o trăim…

Dincolo de diferențe, în Evanghelii avem elemente comune pe tema Învierii…

Cel dintâi element comun constă în faptul că mormântul este gol…

Și astăzi putem merge la Sfântul mormânt. Și ce vedem?

Nimic!

Căci dacă am vedea ceva, ar însemna că Învierea nu-i adevărată…

Avem problema absenței lui Isus din mormânt… E singura absență nemeritată, injustă. Căci știm că ne naștem din întâmplare; nu știm în ce fel trăim și nici cât timp; suntem siguri că ne întoarcem în mormânt și că acolo rămânem… Dar Isus nu-i în mormânt…

Mormântul gol rupe, strivește singura certitudine pe care omul o are, singura sa amintire.

Cuvintele „amintire”, „mormânt” și „moarte”, în limba greacă, au aceeași rădăcină. Practic, este strivită amintirea morții pe care omul o are…

În textul nostru se va vorbi despre un alt aspect trăit de ucenicul iubit, adică în ce fel putem avea experiența învierii? Căci nu este suficient ca mormântul să fie gol – e adevărat că este necesar ca mormântul să fie gol, căci, dacă nu, Învierea nu ar fi adevărată – pentru că întrebarea este: cum pot să-L întâlnesc pe Înviat?

Pentru a-L întâlni, trebuie urmat un drum…

Semnul întâlnirii cu Înviatul e dat de un lucru simplu…

Nietzsche a spus că „Nu-i adevărat că Isus a înviat, căci, dacă ar fi înviat, creștinii ar avea o altă față”… Cu alte cuvinte, întâlnirea cu Înviatul înseamnă, pentru mine, a învia… Dacă mă întâlnesc cu lumina, am lumină; dacă mă întâlnesc cu focul, mă ard; dacă mă întâlnesc cu apa, mă ud… Tot la fel, întâlnirea cu Înviatul mă ajută să învii la viața Sa, adică să am darul Spiritului…

Adevărata problemă nu-i dacă Isus a înviat… E limpede că trebuie să fie înviat, căci, dacă nu, n-ar fi nimic adevărat din Evanghelie… Ci problema este experiența și întâlnirea pe care eu o am cu El, prin Cuvântul Său…

De fapt, evanghelistul dorește să ne ajute și pe noi să avem această experiență…

Se citește Io. 20, 1-10

1 În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineață, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt și a văzut că piatra fusese luată de la mormânt. 2 Atunci, a alergat și a venit la Simon Petru și la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, și le-a spus: „L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde l-au pus”. 3 A ieșit atunci Petru și celălalt discipol și au venit la mormânt. 4 Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru și a ajuns primul la mormânt. 5 Aplecându-se, a văzut giulgiurile așezate, dar nu a intrat. 6 Atunci a venit și Simon Petru, care îl urma, și a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile așezate, 7 dar ștergarul, care fusese pe capul lui, nu era așezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. 8 Atunci a intrat și celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut și a crezut; 9 pentru că încă nu știau Scriptura: că el trebuia să învie din morți. 10 Atunci discipolii s-au întors la ai lor.

Povestirea este simplă: Maria așteaptă zorii zilei ca să alerge la mormânt. Îl află gol și crede că Isus a fost furat.

Povestirea cu Maria continuă cu v. 11, pentru că Maria rămâne plângând lângă mormânt, așteptând să-L afle… Dacă era în mormânt, în vreun fel trebuia să fie încă tot acolo. Ea este sigură că pe Domnul îl află în mormânt… Bobul de grâu răsare în locul în care l-ai pus sub pământ. Deci, ea stă acolo, legată de acel loc…

Însă povestirea este întreruptă pentru a introduce figurile lui Petru și Ioan.

În cap. al 21-lea vom vedea că aceste două figuri au o semnificație particulară…

Dar, în versetele noastre, Petru face doar un singur lucru: constată că mormântul este gol (acesta este datul obiectiv al credinței)… Și constată că e gol în mod inexplicabil… Adică, acolo se află cearșafurile întinse, n-au fost furate, giulgiul este împăturat și pus într-un loc anume… Vom vedea ce semnifică… Așadar, Petru constată datul obiectiv…

Însă celălalt ucenic, prietenul lui Isus, cel pe care Isus îl iubea, văzând aceleași lucruri pe care le-a văzut și Petru, „Crede că Isus a înviat”… Deci, se subliniază faptul că nu este suficient elementul (datul) obiectiv, că mormântul este gol, că e sigur că n-a fost furat… Deci, ce explicație poate avea lipsa trupului din mormânt, dacă nimeni nu L-a luat, dar nu e acolo?

Pentru a înțelege Învierea, avem nevoie de iubire… Căci, dacă iubești o persoană, o înțelegi, experimentezi cine este ea…

Și pentru faptul că Învierea nu-i o teoremă, ci este întâlnirea cu Isus-înviat, atunci noi am putea oferi chiar o mie de probe că Isus a înviat, dar problema este alta: nu există probele… Singura explicație rațională este că ar fi înviat, dar problema nu este aceasta, ci este cea de a-L întâlni pe El… Iar cine iubește, Îl întâlnește mereu… Celui care iubește îi este suficient un mic semn pentru a înțelege…

Vom sublinia faptul că Magdalena, care continuă să-L iubească, ajunge să-L vadă…

v. 1

1 În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineață, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt și a văzut că piatra fusese luată de la mormânt.

Avem multe indicații importante legate de „timp”…

„În ziua întâia a sâmbetelor, a săptămânii”…

În limba greacă „sâmbete” – la plural – înseamnă „săptămână”…

Textul grec folosește cuvântul „sabat” și apoi „ziua întâia”…

Apoi, în loc de „prima zi”, este scris „ziua întâia”…

Oare ce înseamnă?

Așadar, avem „ziua întâia” și cuvântul „sabat”, care este ultima zi…

Acest fapt înseamnă că „ziua întâia” este ziua care cuprinde toate zilele; în povestirea creației nu se spune „prima zi”, ci „ziua întâia”, pentru că în acea zi deja este cuprins întregul timp, toată istoria, tot ceea ce va urma „după”…

Acest fapt înseamnă că în acea zi, în ziua întâia, deja trăim mereu… Ziua întâia e ziua în care Dumnezeu a creat lumina, în acea zi este cuprins totul…

Și împreună cu „ziua întâia” evanghelistul pune și „sâmbăta”, ziua odihnei lui Dumnezeu, ziua în care noi Îl întâlnim pe Dumnezeu și intrăm în odihna Sa…

Textul din cateheza anterioară ne-a amintit că „acea sâmbătă” era „o mare zi”, era „sabatul Paștelui”.

Despre acea mare zi noi nu știm nimic, decât faptul că Domnul vieții a fost în golul mormântului…

Nespunând nimic despre acea zi, de fapt evanghelistul ne spune multe lucruri… Ne spune că „ziua întâia” (începutul a toate), „ultima zi” (punctul de sosire a toate) este „Paștele” (eliberarea tuturor)… În Evanghelia după Ioan, termenul folosit pentru Paște ne amintește și de Rusalii… Altfel spus, darul Spiritului are loc prin faptul că Cuvântul creator intră în abisul pământului, în Iad… Lumina intră în întuneric… De acum nu mai există niciun loc care să fie departe de Dumnezeu. Dumnezeu s-a unit cu toată creația și întreaga creație trăiește în Dumnezeu…

Iată câte lucruri vrea să ne transmită evanghelistul, pornind de la aceste simple indicații de timp… Vrea să ne spună că, de acum, noi trăim mereu în această lumină, în unirea dintre om și Dumnezeu, care s-a împlinit în faptul că Dumnezeu a intrat în mormântul omului…

Mormântul l-a descris ca pe camera nupțială, vorbind despre „o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe” și despre un „cearșaf cu miresme”

Ce a făcut Isus în acea zi „goală”?

Petru și Ioan vor descoperi că Isus a pregătit patul nupțial în mormânt: vor afla că cearșafurile sunt întinse… Și pentru că în acel pat vom intra toți, înseamnă că ultima noastră zi va fi „ziua întâia”, va fi unirea cu începutul nostru, va fi comuniunea plină cu Dumnezeu și, prin urmare, Isus a învins moartea și pentru noi…

„Ziua întâia a sâmbetelor” înseamnă toate acestea…

Pe Maria Magdalena – care anterior era la picioarele crucii cu celelalte Marii – o regăsim în grădină, în prima zi după sâmbătă, în ziua nouă, dis-de-dimineață, în ziua începerii creației.

„Dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric”, stă scris… Dar era lumină sau era întuneric?

Dis-de-dimineaţă deja avem prima lumină, căci cerul începe să strălucească. Totuși, încă n-a apărut soarele, deci pământul încă este în întuneric… De fapt, acest moment luminat-întunecat indică starea sufletească a Mariei Magdalena, care deja vede lumina, pentru că ea-L iubește pe Domnul, Îl caută… Acest fapt deja este lumină. Însă până când nu-L întâlnesc pe Cel pe care-L iubesc și-L caut, sunt în întuneric, plâng…

Prin urmare, cuvintele „Dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric”, o reprezintă pe Magdalena, dar și situația noastră, care-L căutăm pe Domnul, dar până când nu-l aflăm, suntem în întuneric…

Maria Magdalena „a venit la mormânt”…

În aceste versete, cuvântul mormânt se repetă de șapte ori…

„Mormânt”, în limba greacă se spune mnemeion și este acel cuvânt pe care preferăm mereu să-l eliminăm. Însă acest cuvânt este memoria/amintirea fundamentală a omului, este ceea ce rămâne dintr-un om…

„Mormântul” este primul semn pe care l-a inventat omul pentru a spune că acolo, dedesubt, se află un om care era ca mine; dedesubt se află „un trup” (soma), din care avem cuvântul „sema”, indicând grămada de pământ care este deasupra, care sugerează că acolo se află un om îngropat…

Pentru noi toate au o semnificație, pentru că știm că vom sfârși în mormânt. Deci, ne întrebăm: „Acest lucru mă împinge în mormânt sau mă scoate din mormânt?”

Aceasta este problema noastră… Altfel spus: mă scapă de moarte sau mă conduce mai repede la moarte?

Fiecare realitate este semnificativă, în funcție de faptul că ne dă sau ne ia viața.

Iar la mormânt, Maria vede că „piatra a fost ridicată de pe mormânt”.

Acest episod este foarte asemănător cu cel al lui Lazăr, căci și în acel caz se vorbește de mormânt și de piatra ridicată…

În text se folosesc multe cuvinte care au legătură cu „a privi”  și „a vedea”…

Se spune că Maria „privește”, apoi „contemplă”, apoi avem un nivel mai profund: trebuie să privească, se oprește să privească, să observe, să contemple… și în final avem cuvântul „vede”… Credința este „a vedea”. Este acea vedere oferită celui care privește cu iubire și, privind cu iubire, contemplă și se oprește, și, până la urmă, înțelege…

v. 2

2 Atunci, a alergat și a venit la Simon Petru și la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, și le-a spus: „L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde l-au pus”.

Avem prima vizită la Sfântul mormânt…

Cea dintâi ajunge o femeie. Ce vrea să vadă? De ce merg la mormânt atâția oameni chiar și-n zilele noastre?

Călătoria la Sfântul mormânt indică intuiția „Marelui mister”… Noi vrem să vedem acel mormânt din care a izvorât viața pentru întreaga omenire… Pentru că în acel mormânt nu mai este nimic, nu se mai află moartea… Din această cauză mergem să-l vedem/vizităm… Căci într-un alt mormânt – în care se află resturile unui om decedat –
nu-i bine să intrăm și să vedem ce este înăuntru…

La Sfântul mormânt lumea merge și intră…

Iubirea pentru Sfântul mormânt este ceva profund pentru omul credincios, pentru că a intuit că acolo află victoria asupra morții; acolo a intrat Cel care ne-a iubit cu o iubire extremă; și acolo, în locul în care mergem toți – pentru că toți vom merge – deja este pregătit patul nupțial, pentru că se vorbește despre cearșafuri și miresme… Adică moartea deja este învinsă…

Acest fapt înseamnă că moartea nu este un rău. Ci rău este modul nostru de a privi și de a înțelege moartea.

Noi, în mod obligatoriu, suntem limitați într-un spațiu și într-un timp: trăim într-un loc, pe durata acelor zile în care trăim… Dar locul nostru (spațiul nostru, limita noastră spațială) nu-i locul disputei, al certei cu aproapele, ci este locul alianței și al comuniunii.

Tot la fel, limita timpului nostru, limita vieții noastre pământești nu înseamnă sfârșitul a toate… Înseamnă sfârșitul a toate numai dacă eu fixez (centrez) viața mea pe mine (și acesta este păcatul!)… Dar dacă eu mă consider fiu al lui Dumnezeu, acolo unde eu sfârșesc, adică mor, Îl aflu pe El; tot așa cum acolo unde sfârșesc eu, îl aflu pe aproapele…

În concluzie, limita mea absolută devine comuniunea mea cu Absolutul…

Marea înșelăciune a omului este să privească (să înțeleagă) incorect/greșit atât viața, cât și moartea… Și, prin urmare, să trăiască în mod constant într-o luptă cu sine, cu alții și cu viața, știind că va pierde (că va muri)… Și totul se termină în mormânt…

Dar a intra în Sfântul mormânt înseamnă să înțelegem că viața nu se termină în mormânt, pentru că Isus nu-i acolo…

Intrarea în Sfântul mormânt înseamnă evanghelizarea inconștientului nostru. Înseamnă să ne vindecăm de amintirea morții care dictează întreaga noastră viață și o închide în egoism și-n frică… Sugerează să trăim o viață liberă, în iubire și-n comuniune deplină.

Acum intră în scenă Simon Petru, primul dintre ucenici…

De ce este primul? Pentru că este cel dintâi care a avut experiența că „Domnul îmi rămâne fidel, în ciuda infidelității mele”… El este primul care a înțeles care este realitatea – fidelitatea infinită a Domnului – care ne face ucenici. Așadar, nu suntem ucenici pentru că suntem grozavi, buni sau desăvârșiți, ci datorită iubirii gratuite a Domnului pentru noi; datorită fidelității Sale față de noi, care suntem infideli…

Din această cauză Petru este primul, cel dintâi…

Apoi avem „celălalt ucenic”, care are un alt tip de primat, pe care-l vom vedea în ultimul capitol… El este ucenicul-prieten al lui Isus… De obicei este tradus cu „ucenicul pe care-l iubea Isus”… Dar în textul nostru este numit „prieten”…

Prietenia este o „iubire reciprocă”.

Acest ucenic, care și-a sprijinit capul pe pieptul Domnului, care era la picioarele crucii, care a văzut coasta străpunsă, a văzut iubirea extremă a lui Isus… acum devine „prieten”, adică răspunde acestei iubiri și, din această cauză, poate înțelege Învierea…

De ce?

Pentru că numai iubirea face ca o persoană să fie prezentă (de față, vie)…

În sens opus, dacă ai înaintea ta o persoană prezentă, dar o detești, de fapt o ucizi…

Dacă o persoană e absentă (nu-i de față), dar tu o iubești, îți este mai prezentă (mai aproape) decât oricare altă persoană care este prezentă, este de față, dar n-o iubești…

Dacă iubești o persoană, ea îți ocupă gândul, fantezia, afectivitatea, iubirea, lucrul, comportamentul, viața… Și aceasta este învierea: Domnul a învins moartea, iar iubirea Sa intră în mine, iar eu trăiesc în prezența Sa, iar El trăiește în mine și eu în El…

Învierea nu înseamnă numai faptul că Isus a înviat în urmă cu peste 2000 de ani. E adevărat că învierea Sa este fundamentală, căci, dacă El n-ar fi înviat, nimic nu-i/n-ar fi adevărat din cuvintele pe care ni le-a spus și din făgăduințele pe care ni le-a făcut…

Experiența învierii o ai cu orice persoană: dacă o iubești, ea este în tine, și dacă ea te iubește, tu ești în ea.

Noi suntem din veci în Dumnezeu, pentru că El din veci ne iubește. Când descoperim iubirea Sa, El este în noi. Și din această cauză Îl cunoaștem și trăim cu El. Prin urmare, întâlnirea cu El înseamnă învierea noastră, și este reprezentată de acest alt ucenic.

Magdalena merge la acești doi ucenici și le spune: „Au luat pe Domnul din mormânt şi noi nu ştim unde L-au pus”. Ea crede că L-au furat… Altfel spus, niciun om nu-și poate închipui ce s-a întâmplat, nu-și poate închipui Învierea…

Învierea este marele mister pe care nici prietenii, nici dușmanii nu-l înțeleg…

Și-i marele mister al vieții: că Domnul nu ne ferește (scapă) de moarte, dar El nu
ne-a rânduit morții, ci ne-a rânduit vieții. Moartea noastră este doar o naștere la o nouă formă de viață, la viața noastră plină, la viața de fii ai lui Dumnezeu. Deja suntem fii ai lui Dumnezeu, dar încă nu vedem ceea ce suntem… Altfel spus, existența noastră pe pământ este o gestație (o sarcină) în vederea nașterii la viața nouă a fiilor lui Dumnezeu, o sarcină care poate dura chiar și 120 de ani… Dar e o gestație. Apoi, ne vom naște la forma noastră, care este plinătatea staturii lui Cristos în noi…

„Noi nu ştim unde L-au pus”.

L-au furat? Totuși, era în mormânt… Dar unde este?

De la mormântul gol pornește orice căutare…

Orice căutare (cercetare) făcută de om în câmpul filozofiei, al diferitelor științe, nu urmărește nimic altceva decât să evite mormântul, adică să învingă moartea.

Principiul (baza, începutul) oricărei științe umane, al oricărei tehnici umane pornește de la întrebarea „Cum să învingă moartea?”… Prin urmare, învingerea morții este marea noastră dorință… Dar este și singura certitudine pe care o avem: că vom muri…

Mormântul gol este o enigmă, care ne interoghează pe toți…

Ori omul are experiența cu Înviatul, ori Înviatul rămâne pentru el o mare enigmă, enigmă care este cea mai mare dorință a omului, căci, în vederea învingerii morții, omul își îndreaptă toate cunoștințele (științele) sale, toate puterile sale… Dar rămâne enigma nerezolvată… Ceea ce omul dorește, deja s-a împlinit, dar omul nu reușește să înțeleagă cum de este posibil… Și nu reușește, până când nu-L întâlnește pe Domnul…

vv. 3-5

3 A ieșit atunci Petru și celălalt discipol și au venit la mormânt. 4 Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru și a ajuns primul la mormânt. 5 Aplecându-se, a văzut giulgiurile așezate, dar nu a intrat.

Petru și celălalt ucenic vin la mormânt alergând…

Celălalt ucenic aleargă mai repede și ajunge primul… Pentru că iubirea dă avânt inimii, dar și picioarelor și minții. Acesta va înțelege cel dintâi taina Învierii…

Altfel spus, întotdeauna adevăratul primat este cel al iubirii.

Semnul că acest alt ucenic iubește – poate părea banal – constă în faptul că el nu intră, ci-l așteaptă pe Petru. Căci, care este cea mai mare iubire? Este cea de a-l aștepta pe celălalt…

Pentru noi e important să ajungem primii și să-l înșelăm pe celălalt…

Iubirea înseamnă a-l aștepta pe celălalt…

Din această cauză el este „celălalt ucenic” (sau ucenicul diferit), căci este diferit de felul în care ne comportăm noi; este „diferit”, la fel cum diferit este Dumnezeu; el iubește… El îl așteaptă pe Petru… Se așază în spatele lui Petru…

Și totuși, Petru a trebuit să-l urmeze pe el pentru a ajunge la mormânt, loc în care va avea experiența Înviatului…

Acest alt ucenic „aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat”.

„Giulgiurile puse jos” nu sunt giulgiul, ci pânzele de in, cearșafurile întinse, care mai înainte erau înfășurate în jurul trupului. Dar acum sunt întinse, indicând faptul că patul nupțial este pregătit.

Trupul lui Isus n-a fost furat, căci, dacă ar fi fost așa, pânzele de in n-ar fi fost întinse; apoi Isus nu mai este înfășurat precum un cadavru… Dar unde este? El a pregătit patul cu pânzele de in, cu cearșafurile întinse…

Evanghelistul nu ne spune un lucru, dar care este clar, și anume faptul că în acele pânzele de in se aflau „ca la o sută de litre de amestec de smirnă şi aloe” (Io. 19, 39), adică 33 de kilograme de mir… Altfel spus, în acele pânze se simte mirosul plăcut, adică prezența acelui Trup… Așadar, lucrul pe care-l vede este faptul că mormântul nu mai este locul morții, ci al mirului/parfumului, al comuniunii, al nunții.

Și se oprește afară…

vv. 6-7

6 Atunci a venit și Simon Petru, care îl urma, și a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile așezate, 7 dar ștergarul, care fusese pe capul lui, nu era așezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc.

Petru ajunge la mormânt tocmai urmându-l pe acest alt ucenic, la fel cum a intrat la proces… Iubirea trebuie urmată pentru a-L întâlni pe Domnul…

Și Petru „a intrat în mormânt”… Vedeți cât este de important acest mormânt și cât de important este să intrăm și să vedem ce este înăuntru…

Acolo se află „giulgiurile puse jos”, adică pânzele de in întinse jos…

Ce aflăm în mormânt?

Nu aflăm cadavrul, nu aflăm mirosul neplăcut, nici un trup mort înfășurat, ci aceste pânze de in întinse, pregătite și pline de mir…

Dar unde este Mirele?… Din această cauză Maria rămâne acolo…

Apoi textul continuă: „mahrama care fusese pe capul Lui”… Iar despre Lazăr s-a spus că „faţa lui era înfăşurată cu mahramă”.

În cazul lui Isus, mahrama era pe cap, la fel ca poala unei haine care acoperă capul unui om care doarme, pentru a se odihni mai bine, fără să vadă lumina. Apoi, când se trezește, o dă la o parte. La fel și această mahramă care era pe capul Său… Apoi, această mahramă nu mai este împreună cu pânzele de in, nu face parte din veșmintele patului nupțial, ci este „înfăşurată, la o parte, într-un loc” anume…

Mahrama este voalul care indică moartea…

Să ne amintim că la moartea lui Isus s-a rupt voalul, catapeteasma Templului…

Dumnezeu, mărirea, nu mai stă în Templu, ci stă în Trupul lui Isus. Să ne amintim că Isus a spus: „Distrugeți acest templu, iar Eu Îl voi reface/învia în trei zile”…

Voalul, mahrama – care este simbol al morții – nu mai este pe fața Sa, ci este într-un loc anume… Acest fapt înseamnă că s-a sfârșit templul, pentru că noul Templu este Mirele, e Mesia, este Trupul lui Isus.

Așadar, intenționat s-a subliniat că mahrama este acolo, într-un loc de o parte, și nu mai e pe fața Sa…

În următoare cateheză vom afla unde este fața Sa…

v. 8

8 Atunci a intrat și celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut și a crezut;

A intrat şi celălalt ucenic”…

Cel „care sosise întâi la mormânt a văzut”…

Ce a văzut? Ceea ce și Petru a văzut… A văzut că mormântul era gol, că El n-a fost furat, căci, dacă ar fi fost furat, ar fi rămas toate în dezordine… Mai mult, a văzut pânzele de in puse jos și mahrama înfăşurată, la o parte, într-un alt loc determinat.

Acestea sunt semnele pe care și el le-a văzut, la fel ca Petru.

Și ce a făcut, văzând aceste semne?

A crezut că Domnul a înviat… A crezut, fără să-L fi văzut… Altfel spus, omului care iubește îi este îndeajuns să vadă semnele… Căci în fiecare semn întâlnește iubirea și persoana iubită… Fiecare gest, pentru omul care înțelege iubirea, este semn al prezenței celui iubit.

Acest ucenic a văzut semnele și a crezut în Isus-înviat…

Figura acestui „alt ucenic” îl ajută pe evanghelist să sublinieze că elementul fundamental, pentru a înțelege Învierea, este iubirea. După cum elementul fundamental pentru a înțelege o persoană constă în a o iubi. Tot la fel, pe Domnul-înviat Îl întâlnesc numai dacă-l iubesc… La fel cum întâlnesc oricare altă persoană: o întâlnesc cu adevărat numai dacă o iubesc… Căci, dacă nu, nu o întâlnesc… Dacă o avem înaintea ochilor, doar ne deranjează și o eliminăm…

Așadar, nu-i suficient că Domnul a înviat… (Punerea la îndoială a învierii Sale e o temă falsă, pentru că e limpede că El a înviat… Căci, dacă n-a înviat, totul ar fi o înșelăciune…)… Ci adevărata chestiune este: dacă eu Îl iubesc; dacă-L iubesc după ce am văzut iubirea Sa extremă, pe care mi-a arătat-o pe cruce…

Dacă am văzut această iubire, pe care El o are față de mine, atunci Îi devin prieten, mă interesează să-L caut… Și așa Îl întâlnesc, văzând toate semnele la mormânt…

Așadar, nu-L întâlnim pe Dumnezeu prin faptul că inventăm multe chestiuni teologice despre Înviere sau despre Dumnezeu… Căci Dumnezeu nu-i obiectul inteligenței, căci este mult mai mult decât inteligența noastră. Și o persoană cu adevărat inteligentă recunoaște că inteligența ei, oricât de mare ar fi, tot puțină este…

Realitatea și persoana depășesc inteligența… Persoana e obiectul iubirii! Iar iubirea înseamnă a-l primi pe celălalt.

Iar Învierea – care înseamnă experiența (cunoașterea, întâlnirea) altuia și a lui Dumnezeu – este limpede că poate exista… Pe Dumnezeu Îl iubești: dacă-L iubești, El e prezent, există; dacă tu nu-L iubești, pentru tine El nu există… Dar tu trăiești în moarte, și nu El, căci El e iubire și viață…

Întoarcerea Magdalenei de la mormânt, pentru a-i introduce în scenă pe Petru și pe celălalt ucenic, îi folosește evanghelistului să ne ajute să pricepem că pentru a înțelege Învierea și a-L întâlni pe Înviat avem nevoie de două elemente… Mai întâi de toate este vorba de faptul că El a înviat, pentru că mormântul este gol, iar pânzele de in sunt întinse și mahrama este pusă de o parte; în al doilea rând, problema este dacă eu Îl iubesc… Căci dacă nu-L iubesc, nu-L întâlnesc…

vv. 9-10

9 pentru că încă nu știau Scriptura: că el trebuia să învie din morți. 10 Atunci discipolii s-au întors la ai lor.

Acest cuvinte par în opoziție cu cele anterioare, pentru că stă scris: „Nu au înțeles că El trebuia să învie din morți”…

Dar atunci ne întrebăm: celălalt ucenic a înțeles că trebuia să învie din morți sau nu a înțeles? Sau evanghelistul scrie aceste lucruri numai despre alții, spunând: „Eu am înțeles – pentru că acela care a văzut și a crezut este tocmai autorul Evangheliei – pentru că-L iubeam, dar ceilalți încă n-au înțeles Scripturile, pentru că nu iubeau”… Deci, în afară de mine, care Îl iubesc, nimeni nu a înțeles Scripturile…

Aceasta este interpretarea corectă… Totuși, evanghelistul, adresându-se cititorului, vrea să-i spună: „Tu vei înțelege învierea și-L vei întâlni pe Domnul-înviat numai dacă-l iubești și numai după ce ai înțeles Învierea, și atunci vei pricepe ce spun Scripturile”… Dacă Cristos n-a înviat, toate Scripturile nu ne spun nimic, pentru că totul se termină cu moartea… Fiecare făgăduință a lui Dumnezeu s-ar sfârși în nimic…

Evanghelistul Ioan repetă mereu că toate Scripturile vorbesc despre Isus: „Dacă voi l-ați cunoaște pe Moise, M-ați cunoaște și pe Mine”… Punctul sosirii, ținta, este Învierea lui Isus… Înviere care ne ajută să înțelegem întreaga Scriptură… Învierea Sa înlătură voalul/mahrama de pe fiecare făgăduință făcută de Dumnezeu. În Înviere le vedem în mod clar…

Cel care iubește a avut deja în mod anticipat acest dar, însă el ne spune: „Fii atent cititorule că acum, după Înviere, și tu ai cheia pentru a înțelege toate Scripturile la lumina lui Isus-înviat, care te-a iubit astfel. Și dacă-L iubești, și tu Îl înțelegi”…

Apoi „fiecare s-a dus la ai săi”… S-ar părea că Petru și Ioan nu stau (locuiesc) împreună… Deși stăteau împreună, nu erau împreună… Locuiau aproape, pentru că Magdalena îi cheamă pe fiecare… Se spune că „a mers la Petru și la celălalt ucenic”, iar dacă merge la fiecare dintre ei, înseamnă că erau în două locuri diferite… De fapt, cine iubește se află într-un alt loc față de locul în care stau ceilalți… Pentru că omul locuiește acolo unde iubește; stă unde stă inima sa… Din această cauză, atunci când vede semnul celui iubit, imediat Îl înțelege…

Protagonistul versetelor noastre e „mormântul de vizitat”. Mergând la mormânt, unde ne-am aștepta să aflăm un cadavru, vom auzi vestea că „nu este aici!”… Noi am crede că L-au furat… Dar nu L-au furat, căci acolo stau pânzele de in întinse, pline de mir. Iar singurul semn al morții care exista, adică giulgiul, este pus într-un alt loc, de o parte…

Prin urmare, cine iubește înțelege…

După Înviere, și noi suntem în măsură să înțelegem – după iubirea Sa revelată pe cruce – și să intrăm în misterul Magdalenei, care-L întâlnește…

Texte utile:

  • Ps. 16;
  • Isa. 35, 6-8;
  • Iez. 37;
  • 2Mac. 7, 22;
  • Lc. 20,27-40;
  • F.Ap. 2, 22-36; 23, 6-11; 26, 1-28;
  • 1Cor 15…
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila