Ioan 20,11-18

Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.

Maria este imaginea Bisericii, a miresei care-L află pe Iubitul inimii ei. Fiecare om este invitat să aibă experiența Mariei. Domnul este prezent mereu: El vine în întâmpinarea omului care-L caută și ni se face cunoscut tocmai rostind numele nostru…

În acest fel începe drumul miresei: atrasă de Mire; de El și la fel ca El, este trimisă fraților, în așteptarea îmbrățișării definitive în casa Tatălui…

Ps. 45 (44)

Psalmistul ne relatează întâlnirea Împăratului cu mireasa sa. Textul este intitulat „Un cântec de iubire”… Este vorba despre o iubire mai tare decât moartea. Așadar, e un text care se încadrează foarte bine în contextul învierii. Cine trăiește experiența Înviatului devine vestitor al ei. „Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”.

În ultima cateheză am notat că pe când încă era întuneric – dis-de-dimineață – Maria s-a dus la mormânt. Îl află gol. Se întoarce și le spune apostolilor. Petru și Ioan merg la mormânt. Ioan sosește mai înainte, dar stă afară și privește… Apoi sosește și Petru. Ei intră, văd că mormântul e gol, dar că totul este în ordine: cearșafurile sunt întinse, se simte mirosul plăcut al mirului, și atunci pricep că Isus n-a fost furat. Iar despre ucenicul iubit, se spune că „a văzut acele semn și a crezut”…

Apoi fiecare se întoarce la casa sa, pentru că bărbații sunt practici, în sensul că, atunci când nu mai este nimic de făcut, pleacă în drumul lor. În schimb, Maria rămâne acolo. Iar surpriza cea mare constă în ceea ce se întâmplă acolo…

Când Dumnezeu a făcut lumea, la finalul fiecărei zile stă scris: „A văzut că era bun”, iar în ziua a șasea se spune: „A văzut că era foarte bun” omul creat după chipul și asemănarea Sa, ca bărbat și femeie…

Scena din această seară ne arată motivul/realitatea pentru care Dumnezeu a creat lumea „foarte bună”…

În această cateheză vom vedea cuplul originar – Magdalena și Cristos – noua omenire în grădină, în dimineața Paștelui, în prima zi a săptămânii a noii creații. Acest cuplu este principiul/temelia noii omeniri.

Acest text este „foarte frumos”. Când Dumnezeu a spus: „este foarte frumos” – referindu-se la om, ca bărbat și femeie, creat după chipul și asemănarea Sa – avea în minte realitatea pe care o vom trata în această cateheză…

Se citește Io. 20, 11-18

11 Iar Maria stătea lângă mormânt, afară, și plângea. În timp ce plângea, s-a aplecat spre mormânt 12 și a văzut doi îngeri în haine albe, care stăteau în locul unde zăcuse trupul lui Isus, unul la cap și altul la picioare. 13 Ei i-au zis: „Femeie, de ce plângi?” Ea le-a spus: „L-au luat pe Domnul meu și nu știu unde l-au pus”. 14 Spunând acestea, s-a întors și l-a văzut pe Isus stând în picioare, dar nu știa că este Isus. 15 Isus i-a zis: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauți?” Ea, crezând că este grădinarul, i-a spus: „Domnule, dacă dumneata l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus și eu îl voi lua”. 16 Isus i-a zis: „Maria!” Ea, întorcându-se, i-a spus în evreiește: „Rabbuni” – care înseamnă „Învățătorule”. 17 Isus i-a zis: „Nu mă reține, pentru că nu m-am urcat încă la Tatăl, dar du-te la frații mei și spune-le: Mă urc la Tatăl meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru”. 18 Maria Magdalena a venit la discipoli și le-a vestit că l-a văzut pe Domnul și că el i-a spus acestea.

Maria este cea dintâi care-L vede pe Domnul înviat și care merge să-L vestească pe Înviat apostolilor. Prin urmare, ea este „apostola” apostolilor, „super-apostola”; este cea care le dă această veste apostolilor.

În ultima cateheză am vorbit despre „ucenicul iubit”, care „a văzut semnele și a crezut”; el a crezut că Isus a înviat, dar nu L-a văzut…

Credința are nevoie să vadă și să  atingă! Credința e un act de încredere, dar dacă nu vede, nu atinge, dacă nu întâlnește Persoana, este o credință goală…

Povestirea din cateheza de astăzi este o completare a celei din ultima cateheză. Credința are ca principiu (bază) iubirea. Cine nu iubește, nu vede. Numai inima vede…

Dar nu este suficient să iubim și nu e suficient să credem… Dacă nu întâlnim pe nimeni, dacă Altul nu vine în întâmpinarea noastră, nu există nimic, există doar doliul și plânsul…

Prin urmare, evanghelistul ne prezintă imaginea Mariei, care ne arată că credința e o întâlnire personală cu Isus-înviat; o întâlnire care apoi ne trimite la alții…

Contextul în care se desfășoară scena are o mare semnificație…

În Cappella degli Scrovegni, pe partea stângă, avem pictată îmbrățișarea lui Iuda sub un cer întunecat, o îmbrățișarea care-L posedă pe Domnul, Îl strivește… În partea opusă, la aceeași înălțime, este pictată îmbrățișarea Magdalenei: ea este în alb, iar din mâinile ei răsar zorii dimineții: este însuși Domnul care se naște din iubirea ei…

Ambele scene pornesc de la aceeași întrebare. În grădină, Isus a întrebat: „Pe cine căutați?”; iar pe Maria a întrebat-o: „Pe cine cauți”?

Putem căuta pe cineva, pentru a-l prinde, poseda și strivi… Și această căutare conduce la moarte, la ucidere… Sau putem căuta la fel ca Magdalena, iar atunci din mâinile noastre înflorește viața…

Locul povestirii este grădina.

Mormântul lui Isus e aproape de Calvar și este o grădină… Calvarul reprezintă pomul vieții. Iar în această grădină este creată noua omenire. Mai întâi avem mireasa, apoi mirele, pe care încă nu-L vedem…

Pe lângă creație, locul povestirii ne amintește și de Cântarea cântărilor. Deoarece, încă întuneric fiind, Magdalena se scoală și merge să-L caute pe iubitul inimii ei… Îl caută, și nu-L află. Se întoarce înapoi și plânge… E  o continuă căutare… Și, în sfârșit, avem întâlnirea dintre Mire și mireasă…

Iar această întâlnire – dintre mire și mireasă, dintre Dumnezeu și omenire – este scopul întregii creații; o întâlnire care are loc în dimineața Paștelui; și are loc în fiecare dintre noi, care suntem chemați să avem aceeași experiență a Magdalenei.

Această întâlnire înseamnă pentru Magdalena trecerea de la moarte la viață; de la plâns la bucurie. Iar centrul întâlnirii este „numele”: este strigată pe nume… Iar ea răspunde, rostind numele Lui.

Recunoașterea este dată de faptul că a fost chemată (strigată) în mod personal, pe nume.

Iar la urmă, această chemare devine o misiune: cu alte cuvinte, Magdalena (și fiecare om) își realizează numele (chemarea) tocmai mergând să vestească altora Învierea…

vv. 11-13

11 Iar Maria stătea lângă mormânt, afară, și plângea. În timp ce plângea, s-a aplecat spre mormânt 12 și a văzut doi îngeri în haine albe, care stăteau în locul unde zăcuse trupul lui Isus, unul la cap și altul la picioare. 13 Ei i-au zis: „Femeie, de ce plângi?” Ea le-a spus: „L-au luat pe Domnul meu și nu știu unde l-au pus”.

Maria a ieșit, apoi s-a întors, apoi iar a ieșit împreună cu apostolii… Apoi fiecare apostol s-a întors la casa sa… Însă Maria a rămas la mormânt…

Și ea ar fi putut să se întoarcă acasă la ea. Isus nu-i la mormânt. De ce stă ea, acolo?

Trebuie să stăm cu Maria la mormânt…

Mormântul e gol. Deci ea nu are ce căuta… Dar de ce stă ea acolo? Dacă Domnul a înviat, e în altă parte! De ce Maria stă la mormânt?

Mormântul gol – deși Maria încă nu știe – reprezintă victoria asupra morții; adică a fost golită moartea… Și ea stă acolo. Așteaptă…

Acel mormântul a devenit casa ei, căci în mormânt a fost pus Domnul, iar mai înainte, în apropierea mormântului, Isus a fost răstignit, împuns, iar ea a văzut iubirea Lui, iubirea extremă a Domnului… Iar ea se simte acasă în această iubire. Nu se poate mișca de acolo…

Însă iubirea – dacă nu întâlnește iubitul – este numai plâns și jelire (doliu), este moarte… Iar Maria trăiește această moarte. Plânsul ei e botezul ei… Ea stă acolo pentru că iubește, pentru că dorește…

Dacă nu avem această iubire și această dorință, nu-L putem întâlni, pentru că Înviatul era acolo și atunci când la mormânt erau prezenți Ioan și Petru.

De ce Isus se arată acestei femei, și nu se arată lui Ioan și lui Petru?

Ioan și Petru sunt obiectivi: ei se mulțumesc să constate că El nu este acolo, că lucrurile sunt în ordine… Ei concluzionează că trebuie să se gândească ce trebuie să facă. Prin urmare, se întorc acasă să se gândească ce să facă…

Însă Maria rămâne acolo: ea intuiește că bobul de grâu răsare acolo unde a fost semănat; ea nu se poate îndepărta de acel loc, pentru că acolo este amintirea ei; amintirea vieții ei; ea își amintește iubirea extremă revelată; își amintește acea rană a coastei; punerea în mormânt; mirul… Și astfel, ea stă acolo, pe loc, și plânge…

Plânsul: anticii spuneau că „unele lucruri le poate vedea numai un ochi care a plâns”…

Plânsul ei exprimă abisul iubirii sale, căreia-i lipsește Persoana pe care o iubește.

Plânsul este rugăciunea cea mai profundă, o rugăciune care află mereu pe cineva care-l ascultă, la fel ca plânsul bebelușului… Un plâns care nu spune nimic, doar lipsa lucrurilor pe care le dorește.

Toată Evanghelia vrea să ne conducă să-L dorim pe Domnul. Dacă nu-L dorim, Dumnezeu nu există, pentru că Dumnezeu este iubire și dar de Sine… Și-L primim în măsura în care-L dorim. Iată motivul pentru care Maria stă acolo și plânge…

De patru ori se subliniază că plânge.

Acest plâns este ca „lichidul natal” din care izvorăște Iubitul; este ca plânsul lui Isus, care l-a făcut pe Lazăr să iasă din mormânt…

Ea stă acolo plângând… Și, în timp ce plânge, se apleacă spre mormânt… Iar în mormânt vede doi îngeri.

„Îngerii” sunt vestitorii (mesagerii, trimișii). De obicei, vestitorul spune/vestește ceva, el nu întreabă… Mesagerul care vine să mă interogheze nu este unul serios…

Însă acești vestitori o interoghează, nu-i vestesc nimic…

Dacă în celelalte evanghelii îngerii sunt cei care vestesc că Isus a înviat, în aceste versete îngerii nu spun nimic… Și e frumos că nu spun nimic…

Căci mai important decât ceea ce ei spun, adică faptul că Isus a înviat (iar acest fapt îl știm și noi) este că o întreabă pe Maria: „Femeie, de ce plângi?”, adică e mai important că ei subliniază valoarea acestei femei, care plânge… Pentru că prin/din plânsul acelei femei poate fi întâlnit Domnul-înviat.

Apoi, Maria va deveni înger, căci ea va vesti Învierea: „L-am văzut pe Domnul”.

Iar baza acestei vestiri este plânsul ei…

Chiar dacă alții i-ar fi spus: „Domul a înviat”; ea le-ar fi răspuns: „Nu mă interesează că voi îmi spuneți că El a înviat. Ci eu vreau să-L văd”, pentru că iubirea se vindecă (astâmpără) numai de prezența Celui pe care-L iubește… Prin urmare, Maria vrea să-L vadă pe Domnul… Și n-o prea interesează îngerii…

Pentru ea, îngerii sunt prezențe prietenești, ea nu se sperie de ei. Ei o interoghează, iar Maria le răspunde: „L-au luat pe Domnul meu, și nu știu unde L-au pus. Spuneți-mi voi”… Pe ea o interesează numai unde este Domnul ei… Pentru că numai acolo și ea locuiește, se simte acasă…

Acest „unde” este un lucru fundamental în prima întâlnire a ucenicilor cu Isus… Ei Îl întreabă: „Învățătorule, unde locuiești?” Aici Maria întreabă: „Unde este Domnul?”

Întrebarea fundamentală este: „Unde este Domul? Unde locuiește?” Astfel încât și eu să pot locui împreună cu El…

vv. 14-15

14 Spunând acestea, s-a întors și l-a văzut pe Isus stând în picioare, dar nu știa că este Isus. 15 Isus i-a zis: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauți?” Ea, crezând că este grădinarul, i-a spus: „Domnule, dacă dumneata l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus și eu îl voi lua”.

Maria se oprește din contemplarea mormântului, căci în spatele ei simte o prezență…

Ea vorbea cu îngerii, dar fără să se intereseze prea tare de ei… N-o interesează îngerii îmbrăcați „în haine albe”, semn al victoriei, ci cu totul altceva: „L-au luat pe Domnul meu, și nu știu unde L-au pus”…

Spunând aceste cuvinte, ea se întoarce…

Nu-L putem afla pe cel Viu printre cei morți…

Dacă ea nu se întoarce, ci continuă să privească mormântul, nu-L poate întâlni pe Domnul…

De multe ori noi Îl căutăm pe Domnul și niciodată nu-L aflăm…

Dar e just să-l dorim și să-L căutăm…

Dar când Îl aflăm?

Când ne lăsăm găsiți, când ne întoarcem noi spre El; Îl aflăm când căutarea noastră se sfârșește și ne lăsăm găsiți. Pentru că Isus era acolo… Dar era în cealaltă parte, nu în mormânt…

„Ea s-a întors cu faţa şi L-a văzut pe Isus stând, dar nu ştia că este Isus”. Ea Îl contemplă, dar nu știe să-L recunoască…

În toate povestirile învierii se subliniază că Isus nu-i recunoscut tocmai de cei care Îl cunosc foarte bine… Altfel spus, avem nevoie de timp pentru a-L recunoaște…

Prezența Sa este discretă, nu se impune: este ca prezența iubirii, care e recunoscută prin lucruri simple, spre exemplu, prin rostirea numelui…

Domnul-înviat e prezent peste tot… Prin învierea Sa deja a devenit „totul în toți” și întreaga creație deja a înviat în El, chiar și noi am înviat…

Dar problema e că noi nu-L vedem tocmai pentru că mereu privim mormântul…

Dacă-L privim pe Domnul, începem să cântăm Imnul din Scrisoarea către efeseni; dacă privim mormântul, plângem la fel ca Maria…

Iar Isus stă acolo, lângă mormânt, în picioare…

E ciudat că nu-l recunoaștem pe Domnul-înviat, deși e singura realitate adevărată care există: El este totul în toți…

În ciuda faptului că noi proiectăm fricile și dorințele noastre în realitatea din jur, realitatea adevărată constă în faptul că toți suntem fiii lui Dumnezeu, că Spiritul Său e prezent în toate, le însuflețește pe toate… El conduce lumea!

În ciuda faptului că noi Îl purtăm pe Domnul în cealaltă parte – în mormânt – pentru că ne gândim la cu totul alte lucruri, Domnul este afară din mormânt…

Să ne obișnuim să vedem prezența Sa – pe El, pe care nu-L recunoaștem – în afara mormântului, a plânsului, a morții… Dar nu pentru că El a apuca-o pe centura orașului și nu L-au interesat aceste lucruri, ci pentru că El le-a trăit în profunzime și le-a luat asupra Sa din iubire; din această cauză are o iubire mai tare decât moartea și a învins moartea… Iar noi
nu-L mai aflăm în moarte, în mormânt, ci în iubirea care știe să-și dea viața, care e și iubirea Magdalenei…

Și Isus o întreabă pe Magdalena: „Femeie, de ce plângi?”

Isus le-a chemat „femeie” numai pe Maica Sa, pe samariteană, pe desfrânată și pe Magdalena…

„Femeie” înseamnă mireasă. „De ce plângi?”

Isus știe că Magdalena plânge pentru El, pentru că ar fi absent… Dar El e acolo, o interoghează, vorbește cu ea…

Isus subliniază plânsul Magdalenei și o întreabă motivul pentru care plânge… Apoi îi mai pune o întrebare: „Pe cine cauți?”…

Isus știe că Magdalena plânge pentru că-L caută pe El…

Isus știe că plânsul/boala ei este boala miresei, e bolnavă după iubire; e mireasa din „Cântarea cântărilor”… O boală vindecată doar de prezența Celui iubit. Întreaga „Cântare” e o căutare a jumătății proprii, atât a Mirelui, cât și a miresei, până când se întâlnesc… Iar adevărata întâlnire are loc în versetele noastre…

„De ce plângi: Pe cine cauți?”… Sunt întrebări analoage celor adresate de Isus primilor ucenici: „Pe cine căutați?”, lui Ioan și lui Filip…

Această analogie ne spune că Isus-înviat e acel Isus pe care ei L-au văzut în Galileea; dar și pentru a sublinia că întreaga Evanghelie îți adresează întrebarea: „Pe cine cauți?”, „Ce cauți?”, căci, dacă tu nu cauți nimic, nu afli nimic…

Omul prin definiție e o ființă care caută, e dorință, caută ceea ce ar putea să-l satisfacă…

„Pe cine cauți?”. Pe om, numai un „cine”, o persoană, îl satisface…

Iar Maria ne spune că acest „cine” este Domnul… Deși ea credea că Isus era grădinarul…

Toate echivocurile (înțelegerile greșite) întotdeauna au o semnificație: Isus e
într-adevăr grădinarul, tot la fel cum El este și grădina și pomul…

Tema „grădinii” ne amintește de Geneză, de Eden, de grădina de la început; ne amintește de „Cântarea cântărilor”…

„Grădinarul” este omul, e Adam, creat pentru a cultiva și a păzi grădina.

Isus e noul Adam…

Adam e mirele, deci Isus este adevăratul Mire.

În Cântarea cântărilor stă scris că mireasa e „grădina” mirelui, dar și că mirele e „grădina” miresei…

Avem aceste aluzii. În întreaga Scriptură fiecare cuvânt e plin de aluzii, de la Geneză la Apocalipsă… De fapt, ultimele două capitole din Apocalipsă ne prezintă întâlnirea dintre mire și mireasă, întâlnire prezentă în scena din versetele noastre…

„Doamne, dacă Tu L-ai luat, l-ai dus”…

Magdalena Îl numește Domn, fără să știe că e Domnul…

„Dacă Tu L-ai luat, l-ai dus”… Tocmai Domnul a luat, a dus Trupul lui Isus: L-a dus până în moarte, până în mormânt, până în Iad pentru a-i întâlni pe toți, cu o iubire mai tare decât orice rău… Iar acum, duce acest Trup înaintea Magdalenei, în vederea întâlnirii…

„Spune-mi, unde L-ai pus”… A pus Trupul Său peste tot, până pe cruce, până în Iad, pentru a Se pune înaintea ei…

„Și eu Îl voi ridica”… Este expresia care se folosește în cazul pietrei care era pe mormântul lui Lazăr și a celei care era pe mormântul lui Isus…

Maria vrea să-l ridice pe Isus din mormânt… A fost nevoie de doi bărbați pentru a-L lua pe Isus de pe cruce… Dar ea, singură, vrea să-L ridice… Căci numai dacă-L ridică, numai dacă-L duce cu ea, ea poate trăi… Pentru că El este iubirea ei, deci fără El nu poate trăi… Dacă ea-L ridică pe Isus, ridică piatra de pe mormântul inimii ei…

Ea Îl întreabă pe singurul om care-i poate da răspunsul corect: „Spune-mi”, „Unde mergi?” „Unde ești?”… Aceste întrebări sunt aluzii la Cântarea cântărilor

v. 16

16 Isus i-a zis: „Maria!” Ea, întorcându-se, i-a spus în evreiește: „Rabbuni” – care înseamnă „Învățătorule”.

Aceasta este scena centrală. Isus o strigă pe nume.

Mai înainte se vorbea mereu despre „Maria”… Dar în acest loc nu stă scris „Maria”, ci „Mariam”, în limba aramaică, care e numele ei familiar, cu care Isus o striga pe nume…

Ea aude numele ei…

A-L întâlni pe Domnul-înviat, înseamnă a-L auzi pe El, care rostește numele meu…

Ce înseamnă a-l striga pe un om pe nume?

Toți avem un nume. „Numele” indică persoana în raportul ei cu o altă persoană… De fapt, celălalt ne spune numele nostru!

Când strigi o persoană pe nume pentru a-i transmite să fie atentă, ori pentru a-i comunica ceva, Îi rostești numele pentru a indica faptul că e vorba despre ea, și nu despre o altă persoană…

Însă „a striga pe nume” o persoană, fără a adăuga nimic altceva, înseamnă ceva foarte important: înseamnă că eu sunt aici pentru tine, așa cum tu ești aici pentru mine… Doar atât!

Experiența credinței este să știu acest adevăr despre Dumnezeu: că El este aici pentru mine… Iar numele meu, identitatea mea, constă în faptul că El este aici pentru mine; numele meu este iubirea pe care El o are pentru mine… Numele meu e această relație cu El care mă constituie (mă creează) și mă face să fiu ceea ce sunt…

Și eu sunt aici pentru El…

Credința este această relație intimă, dată pentru a se striga pe nume… Credința nu înseamnă a crede că totuși există „Vreunul”…

Dacă există „Vreunul”, ferice de El, dar nu mă interesează… Mă interesează dacă El există pentru mine…

Refrenul din „Cântarea cântărilor” este: „Iubitul meu e pentru mine și eu sunt pentru el”… Și e subînțeleasă această strigare pe nume…

„Numele nou” este pronunțat de gura Domnului, și numai El îl cunoaște și ni-l descoperă nouă…

Acest nume ne revelează că El este în totalitate pentru noi, al nostru… Din acest motiv ne strigă pe nume… Acest fapt înseamnă să ne naștem, să ieșim din moarte la viață… De fapt, Magdalena e cea care învie din plânsul ei, din jelirea, din doliul ei… Pentru că a auzit că a fost strigată pe nume…

Vocea celui iubit este inconfundabilă, căci și după 80 de ani o recunoști… Recunoști tonul și felul în care iubitul te strigă…

Și Maria Îi răspunde în limba aramaică, nu în cea ebraică: „Rabuni!” Cei dintâi ucenici au spus în ebraică „Rabi”… Maria răspunde „Rabuni”…

„Rabuni” înseamnă atât învățător, cât și mire…

În Isus-înviat – care rostește numele ei – Maria L-a recunoscut pe mirele ei, pe învățătorul ei… Pe Învățătorul care a spălat picioarele, care Și-a dat viața, care a iubit în mod extrem, ea Îl vede înaintea ei… În totalitate pentru ea… Și ea pentru El, căci El e Mirele și Învățătorul ei…

În aceste două cuvinte, în care fiecare rostește numele celuilalt, deja avem inclus, cuprins, totul…

Vocea mirelui și cea a miresei sunt o aluzie la VT, unde se vorbește de faptul că răsună vocea mirelui și a miresei în momentul Legământului nou dintre Dumnezeu și poporul Său… Prin urmare, în această scenă avem inclusă întreaga istorie biblică, de la Geneză la Apocalipsă, trecând prin „Cântarea cântărilor”, prin noul legământ, prin inima nouă, prin numele pe care Domnul-înviat îl rostește, l-a a-L striga pe El pe nume… Avem totul!

În Evanghelia după Ioan, Isus îl strigă pe nume doar pe Lazăr, și strigându-l, îl face să iasă din mormânt… A auzi numele tău rostit, pronunțat de gura Sa, te face să ieși din moarte la viață…

Apoi îl strigă pe nume și pe Filip: „Filipe, nu știi că cine Mă vede pe Mine, Îl vede pe Tatăl?”… Filip nu cunoștea Fața, Isus îl scoate, îl conduce să vadă Fața…

„A scoate la viață, a se naște” înseamnă a vedea fața Tatălui și a Maicii, o față pe care o vedem în Fiul, în Isus…

Apoi îl va striga de trei ori pe nume pe Petru, care se lepădase de trei ori… Iar Petru va ieși din păcat și se va îndrepta spre iertare, spre reconciliere…

În final, Isus strigă pe nume pe această femeie, care e mireasa…

Dacă celorlalți le spune câte ceva, Mariei nu-i spune nimic, ci doar o strigă pe nume… Pentru că rostind doar „numele” singur, înseamnă mult mai mult…

v. 17

17 Isus i-a zis: „Nu mă reține, pentru că nu m-am urcat încă la Tatăl, dar du-te la frații mei și spune-le: Mă urc la Tatăl meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru”.

Matei ne spune că Maria-I îmbrățișează picioarele, ca să nu-L lase să plece…

În „Cântarea cântărilor” stă scris: „L-am aflat pe iubitul inimii mele, acum îl strâng, nu-l mai lasă să fugă, și-l duc în camera maicii mele”…

Isus răspunde: „Nu! Oprește-te!, căci această întâlnirea a noastră este doar anticiparea a ceea ce va fi, a ceea ce va urma după această întâlnire… Acum tu trebuie să faci un alt lucru”…

S-ar părea că Isus o îndepărtează… Isus spune un lucru ciudat, care s-ar părea că contrazice textul Evangheliei după Ioan până în acest loc…

Dar pentru că autorul e foarte inteligent, dacă se contrazice, înseamnă că are un motiv precis… Înseamnă că nu se contrazice, ci vrea să ne transmită un mesaj important…

Și Isus spune: „Încă nu M-am suit la Tatăl”… De fapt, urcarea lui Isus la Tatăl începe încă de la începutul Evangheliei…

Tot drumul lui Isus este urcarea la Tatăl, iar pe cruce urcarea se împlinește… Prin urmare, Isus deja s-a suit la cer… La Ultima cină Isus ne-a spus că moartea Sa înseamnă urcarea la Tatăl…

De ce spune în acest loc „Eu M-au suit, dar încă nu M-am suit?” Pentru că-i spune Mariei: „Mergi la frații Mei!”… Pentru că dacă tu te duci la frații Mei să le vestești ceea ce-ți spun, „Eu Mă sui la Tatăl Meu”… Căci Eu mă voi urca în mod definitiv la Tatăl, atunci când toți frații Mei vor fi cu Mine și vor fi urcați la Tatăl… Și numai atunci va fi „îmbrățișarea definitivă”… „Acum nu Mă îmbrățișa, lasă-Mă să plec și du-te și tu la frații tăi”… Și mergând la frați, și tu te sui la Tatăl, pentru că devii fiică, la fel ca Mine, care sunt Fiu…

Și fiecare om – care va merge la altul și-l va conduce să cunoască iubirea Tatălui – va urca la Tatăl, la fel ca Mine.

Iar la urmă, când toți oamenii vor fi urcat la Tatăl, voi urca și Eu, și vom avea îmbrățișarea definitivă a miresei… Însă acum, cel mai important lucru este „misiunea”. Altfel spus, dacă tu cunoști această iubire și M-ai întâlnit, mergi să o vestești fraților…

Prin urmare, Magdalena devine primul „apostol”…

Ea primește însărcinarea direct de la Isus: „Mergi la frații Mei!” E singura dată în care Isus îi numește pe ucenici „Frații Săi”, pentru că El deja este la Tatăl.

„Și le spune”… Adică trebuie să le vestească. Magdalena devine îngerul (adică vestitorul) învierii.

„Mă sui la Tatăl Meu”… Prin cuvintele „Tatăl Meu”, Isus Îl numește pe Dumnezeu „Tatăl Meu”…

Iar „Tatăl Meu” trebuie să devină și „Tatăl nostru”… Isus spune „Tatăl Meu și Tatăl vostru”…

Deja e „Tatăl nostru” pentru că Isus s-a făcut fratele nostru, însă oamenii (apostolii) încă nu știu acest adevăr…

Prin urmate, tu, mergând să le vestești fraților, îi ajuți să-L descopere pe Tatăl Meu ca fiind Tatăl lor și astfel devine Tată nostru… Și astfel, toți împreună vom urca la Tatăl…

Iar „Dumnezeul Meu” – este celălalt nume pe care-l dă Tatălui – devine „Dumnezeul vostru”… De fapt, la urmă noi recităm Tatăl nostru…

Aceasta este vestea de dat ucenicilor: că Tatăl lui Isus este Tatăl meu și Tatăl fiecăruia dintre noi.

De ce?

Pentru că Isus – Fiul – s-a făcut fratele nostru printr-o iubire mai mare decât moartea. Pentru că Fiul s-a unit în căsătorie cu omenirea, cu fiecare om, și fiecare trup deja e unit cu Dumnezeu… Și deci suntem trupul lui Dumnezeu… Trupul nostru e al lui Dumnezeu…

v. 18

18 Maria Magdalena a venit la discipoli și le-a vestit că l-a văzut pe Domnul și că el i-a spus acestea.

Și în acest loc numele ei este „Mariam”, nu Maria…

Evanghelistul Luca ne spune că din Magdalena au fost scoși șapte draci (cf. Lc. 8, 1)…

Din noi trebuie să iasă șapte draci prin plâns, prin iubire, prin dorință după Mire, pentru ca să putem avea această întâlnire cu Înviatul.

Ea le vestește ucenicilor: „L-am văzut pe Domnul”… În limba greacă avem timpul perfect, care se traduce prin „eu L-am văzut și continuu să-L văd”… Pentru că odată ce L-a văzut, L-a văzut. Nu se folosește „L-am văzut” și atât…

Pentru ea, Acesta pe care L-a văzut e viața ei…

„Și acestea (aceste lucruri) i-a zis ei”… „Aceste lucruri” sunt mesajul de transmis ucenicilor și nouă…

Că ea L-a văzut, e un lucru numai al ei.

Însă, în timpul povestirii, niciodată nu stă scris că Maria Îl vede pe Domnul. Evanghelistul Ioan vrea să elimine cuvântul „a vedea” pentru că vrea să ne descrie felul în care și noi putem avea experiența Mariei.

Faptul că ea L-a văzut, ne spune că L-a văzut doar ea, care a rămas la mormânt… în acele 40 de zile în care Isus s-a arătat și altora… Însă Ioan ne spune că ceea ce i s-a întâmplat Magdalenei, trebuie să ni se întâmple și nouă… Și noi trebuie să-L căutăm pe Domnul cu orice preț, să plângem, să stăm/locuim la mormânt, căci acolo ne simțim acasă, căci acolo avem mărturia iubirii Sale. Până când înțelegem că El mereu e prezent și datorită dorinței și iubirii, El rostește numele meu și mi se deschid ochii. Și am întâlnirea personală cu El…

Credința e întâlnirea personală cu Isus-înviat. Și această întâlnire schimbă viața ta… El devine viața ta; iubirea Sa pentru Tatăl și pentru frați devine viața ta; adică tu treci de la moarte la viață. Aceasta e întâlnirea cu Înviatul!

Și ai numele tău, care este iubirea lui Dumnezeu pentru tine, căci ți s-au deschis ochii și vezi această iubire.

De ce?

Pentru că ai stat acolo, în acel loc, la mormânt, care e aproape de locul în care a fost răstignit… Pentru că ești acolo unde El și-a arătat iubirea Sa… Acolo locuiește Isus, acolo Se revelează; acolo Îl cunosc!

Toată Evanghelia ne conduce spre acest loc și ne ajută să-L cunoaștem. Și pe măsură ce-L cunosc, Îl doresc și-L iubesc, mă luminez, iar viața mea devine viața Sa.

Acesta e drumul pe care și noi îl străbatem… El devine viața mea pentru că știu că eu am fost viața și moartea Sa și încă sunt…

Aceasta e luminarea, înțelepțirea. Luminarea nu înseamnă a vedea lucruri ciudate – diferite de ceea ce există – ci a-L vedea în tot ceea ce există pe Celălalt, care mereu e prezent.

„Și acestea i-a zis ei”, adică i-a vestit că Dumnezeu e Tatăl Fiului și, la fel cum e Tatăl Fiului, tot așa este și Tatăl nostru…

În acest loc s-ar putea încheia Evanghelia, dar va continua, pentru a ne arăta că, dincolo de întâlnirea personală cu Magdalena, este întâlnirea cu comunitatea, care devine locul darului bucuriei și al păcii și al Spiritului în comunitate.

Apoi urmează întâlnirea în comunitate pentru cei care nu erau de față, ci erau în altă parte, apoi la cap. 21 urmează întâlnirea în comunitate pentru cei care se nasc „după”, de-a lungul istoriei…

Ioan vrea să ne spună că această întâlnire a Înviatului, care a avut loc cu cei dintâi, trece (se transmite) din vestire în vestire, din experiență în experiență, la toți ucenicii.

Texte utile:

  • Ps. 30. 45;
  • Cântarea cântărilor;
  • Ier. 31;
  • Iez. 36;
  • Apoc. 20. 21.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila