Ioan 20,19-23

După ce păstorul a fost bătut (cf. Zah) – moartea lui Isus – Înviatul adună pentru vecie oile, le ghidează şi le hrăneşte (Ps. 23). Deci semnul pătimirii Sale – toiagul – adică crucea, oferă siguranţă, fericire şi har.

Am văzut cum este întâlnit Înviatul: în special cu ajutorul figurilor lui Petru, a celuilalt discipol, precum şi a Mariei Magdalena. Aceştia ne oferă elementele care ne permit şi nouă să-L întâlnim. Mai întâi avem un dat obiectiv: faptul că mormântul e gol, căci dacă mortul ar fi în mormânt, pe Înviat nu L-am întâlni (deci constatarea datului obiectiv). Apoi vederea semnelor absenţei: care sunt semnele rămase? Urmează faptul de a înţelege Cuvântul şi a crede în El prin semne. Acesta e primul episod despre înviere.

A doua povestire despre înviere este dată de experienţa Mariei Magdalena. Ea caută, plânge, îşi arată iubirea şi astfel ajunge să-L întâlnească personal pe Înviat. În această întâlnire Domnul pronunţă numai numele ei „Maria” şi ea răspunde.

Aceste două povestiri sunt centrul fiecărei întâlniri a omului cu Înviatul: faptul că El a înviat, că mormântul e gol, să creadă Cuvântului, să vadă semnele pe care Cuvântul i le transmite şi apoi, experienţa Magdalenei… care-i experienţa fiecăruia cu Înviatul.

În această cateheză vom vedea ce se produce în noi şi în viaţa noastră de(poate ar trebui șters) după întâlnirea cu Înviatul… tocmai această întâlnire cu Înviatul…

Dacă ultimele două episoade prezentau întâlniri personale… (acelea a ucenicului iubit şi a lui Petru nu erau o întâlnire, ci ei doar au crezut, pentru că au văzut semnele, episodul Magdalenei însă e o întâlnire personală, profundă, care arată întâlnirea pe care fiecare dintre noi trebuie să o aibă cu Înviatul), în cateheza noastră avem întâlnirea cu comunitatea.

Scena precedentă a avut loc dimineaţa, în zori, care face referire la ziua nouă, la creaţia nouă. Această întâlnire însă, are loc seara – când vine întunericul – şi face referire la întunericul pascal. În această scenă Domnul vine să viziteze comunitatea Sa, deci nu vizitează doar pe fiecare personal, ci şi întreaga comunitate, oferindu-i darurile Sale.

Se citeşte Io. 20, 19-23

19 În seara aceleiași zile, prima a săptămânii, deși ușile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor și le-a zis: „Pace vouă!” 20 Zicând aceasta, le-a arătat mâinile și coasta. Discipolii s-au bucurat când l-au văzut pe Domnul. 21 Atunci, Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi”. 22 Și, spunând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: „Primiți pe Duhul Sfânt. 23 Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute”.

Apostolii, în seara Paştilor – apostolii şi discipolii – sunt în situaţia noastră: au auzit vestirea Magdalenei şi a celorlalte femei – după cum relatează celelalte Evanghelii – care au vestit „L-am văzut pe cel Înviat”. Mormântul era gol, l-a văzut şi Petru, dar ei nu L-au întâlnit pe Domnul. Nu L-au văzut şi a sosit „seara”… Niciunul dintre noi până azi, nu L-am văzut pe Domnul, deci apostolii sunt ca noi. Nu
L-au văzut. Apoi nu au crezut vestirii Magdalenei (cf. Lc. 24). Deci apostolii au auzit vestirea, nu L-au văzut şi nu au crezut vestirii…

„Şi a sosit seara”… Seara este sfârşitul zilei, dar această seară e o seară care devine plină de lumină, Domnul vine să-i viziteze, după cum a promis. Domnul le spusese: „Pentru puţin nu mă veţi vedea, dar apoi Mă voi întoarce la voi. Voi veni să vă vizitez, nu vă las orfani”. Mai mult „Mă voi întoarce şi vă voi da Spiritul Meu şi atunci veţi fi în măsură să Mă cunoaşteţi, să trăiţi aceeaşi viaţă ca a Mea şi veţi şti să Mă mărturisiţi, vestiţi”…

În seara Paştilor, Isus ne arată că-şi respectă promisiunile. În Ev. după Ioan, Rusaliile se întâmplă chiar în aceeaşi seară, a Paştelui. Întreaga Evanghelie e un joc de anticipaţii, o împletire de lucruri… care apoi se adeveresc „după” (dar care se mai adeveresc şi după) pentru că mai întâi avem sămânţa, apoi floarea, apoi rodul, care la rândul său devine sămânţă… Fapt pentru care Isus deja a dat Spiritul Său pe cruce, deci deja a anticipat darul Spiritului, însă deja-l anticipase în darul vinului la Cana, îl promisese samarinencei, iar în această seară dă acest dar al Spiritului. Întreaga noastră viaţă e un dar anticipat. Darul deja există, iar în această cateheză vedem modul în care discipolii primesc darul

Textul ne prezintă lucrurile fundamentale ale experienţei noastre de credinţă: cenacolul (locul în care se celebrează Euharistia, unde se află reuniţi). În cenacol văd mâinile şi coasta… Avem reprezentarea – prin Cuvânt şi povestire – a patimii şi învierii Domnului. Şi în timp ce are loc această reprezentare, ei sunt plini de bucurie, de pace. În sfârşit se predau iubirii lui Cristos şi atunci primesc Spiritul. Atunci devin la fel(de șters) ca şi Cristos şi acum Îl pot mărturisi. Aceasta e povestirea.

Atunci când evanghelistul povesteşte, el e preocupat să spună acele lucruri care nu s-au întâmplat doar odată ucenicilor, apoi nu se vor mai întâmpla nimănui, niciodată… Faptul de a-L vedea pe Domnul i s-a întâmplat Magdalenei, şi primilor, şi nimănui altuia… Evanghelistul se preocupă să spună/transmită despre Magdalena şi despre discipoli,/, în legătură cu Magdalena și cu discipolii,/prin intermediul Magdalenei și al discipolilor, acele aspecte ale experienţei pe care trebuie să le facem şi noi. Adică, chiar dacă noi nu-L vedem, pacea, bucuria, misiunea faţă de alţii, darul Spiritului şi iertarea trebuie să le avem şi noi.

De aceea se subliniază nu atât apariţia lui Isus apostolilor, ci darurile pe care Isus le face apostolilor, care sunt şi pentru noi.

În acest text, practic, toate darurile pe care Isus deja le-a făcut în Evanghelia apostolilor, le sunt repropuse şi primite.

v. 19

19 În seara aceleiași zile, prima a săptămânii, deși ușile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor și le-a zis: „Pace vouă!”

Imediat avem o opoziţie cu scena anterioară: eram în zori, iar acum este seară; eram în grădină, dimineaţa, iar în textul nostru suntem într-un loc închis, cu uşile încuiate… Este ca o trecere de la lumină la umbră, de la creaţie la opusul ei, căci seara, umbra înghite întreaga creaţiei şi tu nu mai vezi nimic, nu mai există nimic… E simbolul morţii.

Şi în această seară Isus vine.

Se spune „în seara acelei zile”. În sine, a spune „în seara acelei zile” e o greşeală, căci această seară aparţine zilei de mâine după socoteala antică (a timpului). Însă după Evanghelie „seara” este „a acelei zile”. Ce înseamnă?

Seara – care ar fi sfârşitul zilei – în realitate aparţine „acelei zile care nu mai are sfârşit”. Cu alte cuvinte, deja trăim mereu în „acea zi” care este ziua dintâi a sâmbetelor, prima zi a creaţiei, doar că rămâne mereu seară şi întuneric, până când noi ţinem ochii închişi. Deci problema e să deschidem ochii şi să primim ziua lui Dumnezeu. Nu e o greşală a autorului să spună „a venit seara acelei zile” – ziua întâi a sâmbetelor – deşi seara nu e a acelei zile, ci aparţine zilei de după!!! Însă, nu! Aparţine „acelei zile”, căci noi deja trăim în singura zi care este „acea zi”, care e „ziua Domnului”. Acea zi care nu mai are nici zi şi nici noapte, pentru că – după cum spune Zah. 14 „Lumina vine spre seară. Şi e o zi care nu mai are apus”. Şi noi trăim mereu deja „în acea zi”.

De fiecare dată când citim Evanghelia şi ascultăm Cuvântul, suntem transferaţi „în acea zi”. Citim Evanghelia spunând: „În ziua aceea Isus a spus…”.

Şi noi – prin Cuvânt – astăzi ne aflăm în acea zi în care El vorbeşte şi ne aflăm înaintea Lui care ne vorbeşte şi ne spune aceleaşi lucruri. Căci Cuvântul comunică exact ceea ce transmite. Şi Dumnezeu e Cuvânt şi prin Cuvânt se comunică pe Sine, atunci… la fel ca şi acum. Dacă tu primeşti Cuvântul, Îl ai, dacă nu-L primeşti, rămâne lângă tine, rămâne seară pe mai departe

Mormântului lui Isus care e gol, în textul nostru îi corespunde un alt mormânt, adică locul în care se află discipolii: închişi din frică, sunt ca morţi de frică. Frica nu-i uneşte… frica-i risipeşte… şi în acest loc se va arăta Domnul. Textul nu relatează că erau împreună, ci despre Petru şi Ioan se spune: „s-a întors fiecare la sine”, deci, deşi stăteau împreună, ei nu erau împreună, ci „fiecare stătea cu sine”. Atunci când ne este teamă, suntem teribil de singuri. Frica ne desparte de alţii.

Prin faptul că: „porţile sunt încuiate” se subliniază frica… le era teamă – pentru că la fel cum l-au ucis pe Isus – puteau fi omorâţi şi ei. Erau cuprinşi de o frică improbabilă; dar aproape toate fricile sunt improbabile, însă aceste frici există şi sunt reale.

Această teamă care te închide total faţă de alţii şi care-ţi produce întuneric în viaţă, în existenţă şi care face din inima discipolilor un mormânt, face din Cenacol un mormânt. Dar cenacolul e locul în care Isus dăduse pâinea, şi unde acum Isus va intra; de fapt camera lor e un mormânt, pentru că trăiesc cu frică, cu frica de moarte.

Această frică este condimentată cu „sensurile de vină”… eu m-am lepădat de Domnul, dar şi tu ai fugit… O frică plină de sensuri de vină, dar, în special, multă frică!!! Practic, un mormânt. Şi Isus intră în acest mormânt…

În timp ce Magdalena-L căuta pe Domnul, discipolii nu-L caută. Când o persoană e cuprinsă de frică, ea nu mai caută nimic, ci este numai terorizată şi închisă.

Isus – la fel cum a îndepărtat piatra care-I închidea mormântul – tot la fel, nici frica noastră nu-L împiedică… Isus intră în acest „mormânt” plin de frică, chiar dacă uşile sunt încuiate. Deci pentru Isus uşile încuiate nu sunt o piedică, la fel cum nu I-a creat dificultate nici piatra care-I închidea mormântul… Şi în special nu I-a creat dificultate pentru a veni la aceste persoane pe care El le-a ales, dintre care una l-a trădat, una s-a lepădat de El, iar celelalte au fugit şi L-au abandonat. Cu toate acestea, Isus nu se ruşinează să-i numească fraţi. Le vine în întâmpinare. Şi Isus îşi menţine promisiunile făcute acestor persoane care sunt înfricate şi slabe… la fel ca noi.

„Isus a venit şi a stat în mijloc”. Acest „a venit” e interesant. În cateheza următoare se va sublinia că de acum înainte Isus vine mereu aşa: vine în locul nostru închis (întunecat, înfricat) şi stă în mijloc. „În mijloc” însemnă „în centru”, dar şi „înăuntru, în centru”.

Stă… dar ce face? Aduce pacea Sa… Prima experienţă a învierii este că în locul închis în care noi ne aflăm – în fricile noastre – El e acolo prezent, în centru, şi ne vesteşte pacea… Aici Îl întâlnesc, tocmai în locul închis al fricilor mele.

La fel cum Înviatul a ieşit din mormânt – căci dacă nu a ieşit, nu e înviat – tot astfel Îl întâlnesc în fricile şi-n morţile mele, căci dacă nu-L întâlnesc, e inutilă învierea pentru mine, căci eu nu am înviat. Din fricile mele El mă învie.

Deci această întâlnire – care urmează aceleia cu Magdalena, în iubire, în dorinţă (şi dorinţa e cea care mişcă totul) – este importantă. E important ca El să ne întâlnească acolo unde noi suntem morţi – în fricile, slăbiciunile, păcatul, în întunericul şi închiderile noastre – pentru a ne face să înviem prin pace şi bucurie.

Povestind apariţia lui Isus primilor discipoli, în cenacol, Ioan vrea să ne spună modul în care această întâlnire are loc în noi: El intră în zonele noastre întunecate şi profunde. Şi în acestea El trebuie să intre, în ele El aduce pacea şi în aceste zone eu învii. Altfel nu e adevărat că eu L-am întâlnit. Căci a-L întâlni pe Înviat, înseamnă a învia.

Isus „stă în mijloc”.

Textul spune „discipoli”, adică nu se referă strict la apostoli, ci la toţi urmaşii lui Cristos.

Apoi evanghelistul foloseşte trei verbe: Isus care „vine”, ia iniţiativa… Noi Îl căutăm, dar adevărul este că El este Acela care ne caută pe noi! El vine. Apoi „stă”, adică „e prezent”.

v. 20

20 Zicând aceasta, le-a arătat mâinile și coasta. Discipolii s-au bucurat când l-au văzut pe Domnul.

Isus vine şi le arată mâinile şi coasta. În arătarea mâinilor şi a coastei, Isus prezintă „cartea Sa de identitate”: este Răstignitul… El arată semnul cuielor şi coasta împunsă.

Dar Isus oferă mult mai mult decât cartea Sa de identitate – adică faptul că Înviatul, acel om pe care ei l-au cunoscut, este tocmai Răstignitul.

Mâna indică puterea. Noi cu ajutorul mâinii facem şi desfacem totul… Mâinile Sale au spălat picioarele, mâinile Sale au fost răstignite pe cruce, răstignite (alipite) slujirii omului… Aceasta e puterea mâinii lui Dumnezeu: a spăla picioarele şi a fi răstignit în vederea slujirii iubitoare a omului. Şi în acest loc Îl cunoaştem pe Domnul. În aceste mâini noi vedem întreaga viaţă a lui Isus, tot ceea ce El a făcut. Şi în special vedem finalul: semnul iubirii Sale extreme, în acele mâini răstignite în vederea slujirii iubitoare….

Şi tocmai contemplarea acestor mâini ne ajută să înţelegem cine e Domnul, ce a făcut pentru noi. (E ceea ce Evanghelia a încercat să descrie prin ceea ce Isus a făcut). Şi acum, după moarte, în Înviat, noi Îi vedem sigiliul – în textul următor vom vedea că locul cuielor este sigiliul lui Dumnezeu – „Domnul meu şi Dumnezeul meu”…

La fel, vedem coasta care a fost străpunsă, de unde a izvorât „sânge şi apă”. Este trupul din care noi toţi ne-am născut. E rana iubirii lui Dumnezeu care ne generează. Tocmai din contemplarea mâinilor şi a coastei izvorăşte pacea şi bucuria.

Pacea, care e suma oricărui bine, e darul care ne vine din iubirea pe care o vedem privind mâinile şi coasta Sa. Este tocmai ceea ce ni se întâmplă nouă în celebrarea Euharistiei: contemplăm pătimirea lui Dumnezeu pentru noi în fiecare zi – rănile din mâinile Sale şi coasta Sa – vestind moartea Sa. Coasta Sa – e iubirea Sa – e viaţa Sa dăruită pentru noi, e darul Spiritului Său.

Această contemplaţie ne face să-L vedem pe Domnul. Ei „văd mâinile şi coasta şi cred în Domnul”.

„Şi s-au bucurat”. Bucuria e semnul prezenţei lui Dumnezeu… Pacea şi bucuria. El spune „Pace!”. Şi e o pace care devine bucurie: o bucurie pacifică şi o pace bucuroasă… Şi sunt cele două lucruri care mereu ne lipsesc.

Bucuria şi pacea sunt semnul prezenţei Înviatului, dar sunt şi semnul că tu ai înviat, pentru că trăieşti în pace şi bucurie.

Ce înseamnă a fi în pace şi în bucurie? Tu ai pace, atunci când ai atins ţinta; şi trăieşti în bucurie, atunci când trăieşti în iubire… Eşti în viaţă, trăieşti, altfel eşti în durerea că-ţi lipsesc lucrurile esenţiale.

Experienţa lui Isus-Înviat care stă în mijlocul nostru şi ne arată mâinile şi coasta Sa, e o experienţă de pace şi de bucurie. De ce? Pentru că eu cunosc cine sunt eu pentru Dumnezeu şi cine este El pentru mine. Dumnezeu este Acela care, pentru mine, are acele mâini bătute în cuie şi acea coastă împunsă. El este aşa pentru mine. Şi eu cine sunt pentru El? Eu sunt obiectul (ţinta) iubirii Sale infinite. Aceasta e pacea şi bucuria care izvorăşte/izvorăsc din înviere.

E minunat că El a arătat mâinile şi coasta. Niciodată nu se spune direct că ei Îl văd pe Domnul, ci se spune doar „văzându-L”, adică „în sfârşit, după ce L-au văzut”, căci Evanghelia caută să sublinieze nu faptul (evenimentul) unic care li s-a întâmplat lor – care L-au văzut – ci ceea ce ni se întâmplă nouă, care nu-L vedem.

Şi pe noi Domnul vine să ne viziteze în întunericul nostru, stă acolo, ne dă pacea prin faptul că ne ajută să vedem iubirea Sa pentru noi (mâinile şi coasta Sa) şi de aici izvorăşte bucuria.

v. 21

21 Atunci, Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi”.

Mai înainte avem această pauză contemplativă: le-a arătat mâinile şi coasta şi ei s-au bucurat. Este centrul povestirii, pentru că ei Îl văd pe Domnul în semnele din mâini şi din coastă. Deci centrul povestirii învierii e contemplarea mâinilor şi-a coastei. De fapt, întreaga Evanghelie după Ioan dorea să ne conducă să-L contemplăm pe Cel pe care l-am împuns; deci întreaga Evanghelie e contemplarea acestor mâini şi a acestei coaste. Tocmai din această contemplare izvorăşte bucuria. Şi din această bucurie – vedeţi că ochiul devine inimă care se bucură – se naşte cuvântul „misiunii”.

De fapt, bucuria sau întristarea sunt începutul oricărei acţiuni de-ale noastre. Când suntem trişti, suntem în criză şi nu facem nimic bun. Ori nu facem nimic, ori ne facem doar rău nouă şi altora. Bucuria e începutul şi baza oricărei acţiuni pozitive. „Bucuria Domnului e forţa noastră!”. Iar forţa e puterea unei vieţi noi şi înviate; e forţa unei vieţi în iubire.

După această contemplaţie, după ce ochiul a devenit bucurie, acum această bucurie devine misiune, în supunere faţă de Cuvânt. Iar Isus spune: „După cum Tatăl M-a trimis pe Mine, şi Eu vă trimit pe voi”. Sunt aceleaşi cuvinte: „Cum Eu v-am iubit pe voi, şi voi iubiţi-vă unii pe alţii”. V-am dat exemplu: „După cum Eu v-am spălat picioarele, şi voi spălaţi-vă picioarele unii altora”… Cu alte cuvinte, Isus se identifică cu noi. El a fost trimis de Tatăl să ne reveleze iubirea Tatălui faţă de oameni… Şi noi devenim ca El: suntem fii care revelează fraţilor, iubirea Tatălui.

Deci, misiunea noastră este aceeaşi cu a lui Isus. Înainte de ultima cină, Isus spusese: „Pentru voi e bine ca Eu să plec”, căci, Isus plecând, lasă apostolilor tocmai misiunea pe care o are El. Apostolii sunt ca El! Isus spune: „Voi sunteţi ca Mine, dacă faceţi cum Eu am făcut”… Voi aveţi acelaşi Spirit al Meu, acelaşi Tată al Meu, aceiaşi fraţi de iubit… aceasta e misiunea pe care Isus acum o încredinţează, nu doar primilor discipoli, ci fiecăruia dintre noi. Şi iubirea întotdeauna e misiune: iubirea te trimite către celălalt, te conduce afară din tine. Şi omul e misiune, e îndreptat către altul. Altfel e neom, fiind închis în mormânt.

Cu aceste cuvinte, noi devenim fii. Căci tocmai mergând către fraţi, noi devenim fii, pentru că avem iubirea Tatălui.

Uneori ne întrebăm „ce trebuie să facă creştinul”? Nimic! Doar să ştie că la fel cum Tatăl l-a trimis pe Fiul în această lume, pentru a revela iubirea Sa de Tată şi Isus a revelat-o tocmai în dragostea Sa pentru frate… La fel şi noi devenim fii, devenim ceea ce suntem, ne împlinim deplin, dacă mergem înspre fraţi, arătându-le iubirea Tatălui. E singura misiune a creştinismului.

Această iubire se poate arăta în multe moduri, chiar punând multe crucifixe în sălile de clasă… dar nu cred… Există multe moduri de a înţelege creştinismul şi iubirea… Acest text ne arată un mod precis: cum „Tatăl M-a trimis pe Mine”… şi L-a trimis pe cruce… Nu L-a trimis pe cruce, ci pe cruce L-am pus noi, poate că de aceea ne străduim mult să punem crucifixele în aule… Oricum, aceasta e lucrarea noastră de bravi sculptori. Isus ne spune un alt lucru… „cum Tatăl M-a trimis pe Mine să arat iubirea fără condiţii faţă de lume” – crucifixul (mâinile şi coasta străpunsă) este semnul acestei iubiri care este realitatea lui Dumnezeu şi a omului care este iubit exact aşa – şi voi faceţi la fel.

Deci importanţa crucifixului pentru noi nu stă într-un semn care doar trebuie pus pe aici sau pe acolo, ci crucifixul ne revelează misiunea noastră de a avea o iubire mai mare decât orice ură, egoism şi decât orice rău, pentru toţi. E misiunea Fiului. Dacă merg aşa către alţii, eu sunt fiu. Căci dacă nu iubesc fraţii, eu nu sunt fiu. De fapt, Isus ne face egali cu El: „Sunteţi ca Mine, dacă faceţi ca Mine”.

Dar cum fac să fac ca şi Tine? „Puteţi face ca mine!… Pentru că vă dau Spiritul. E acel Spirit care vine din coasta Mea”. E acel râu de apă vie… Vrea să ne spună: „Iubirea pe care v-am arătat-o şi dăruit-o, primiţi-o”. Aici se naşte Biserica şi este trecerea de la timpul lui Isus – care este epoca Fiului – la epoca Spiritului. Adică noi toţi suntem fii şi fraţi pentru că trăim din acest Spirit.

v. 22

22 Și, spunând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: „Primiți pe Duhul Sfânt.

Isus „a suflat”. În NT acest cuvânt e prezent numai o dată, iar în VT apare de două ori. Prima dată apare atunci când Dumnezeu „a suflat”, în Adam – făcut din pământ – viaţa şi când Spiritul în Iez. 37 suflă în oasele uscate, pentru a le aduce la viaţă.

Suflarea – de la început din Gen. care dă început vieţii omului – şi suflarea de la sfârşitul Evangheliei, când Dumnezeu ne dă viaţa Sa, include întregul parcurs al vieţii omului…: „Dumnezeu ni se dă pe Sine, ne dă viaţa Sa”.

Când Isus ne spune „După cum Tatăl M-a trimis pe Mine, şi Eu vă trimit pe voi”, adică „Iubiţi-vă, cum Eu v-am iubit”, ne dă Spiritul Său şi din această cauză noi putem iubi aşa. Isus nu ne dă o poruncă, căci dacă ne-ar da o poruncă, I-am răspunde: să şi le ţină, însă Isus ne dă Spiritul. Spiritul e viaţa, iar viaţa Tatălui e iubirea Fiului, şi iubirea Fiului ne oferă darul de-a trăi în Treime, adică în iubirea Tatălui şi a Fiului, care se revarsă peste fraţi… Şi de aceea noi putem împlini misiunea Sa .

Şi acest dar deja Isus ni-l făcuse, pe cruce. Ce spune Înviatul?… – şi acest lucru îl repetă din nou, nouă/pentru noi –: „primiţi darul”. El deja a făcut acest dar, numai că încă n-a aflat un om care să-l primească. Toţi sunt închişi în fricile lor, căci Isus deja le-a oferit darul, dar ei nu l-au primit. Magdalena l-a primit, dar discipolii nu au crezut-o.

Deci problema constă-n a primi darul… Un dar, dacă nu e primit, nu există, nu este trăit.

La fel, întreaga viaţă creştină nu-i nimic altceva, decât a primi – zi după zi – acest dar. În limba greacă textul spune: „Primiţi Spirit Sfânt”, dar fără niciun articol. Şi e un fapt foarte rar. De aceea, în unele traduceri, unii spun că poate că(șters) Isus nici nu se referă la Spiritul Sfânt, ci se referă la o putere divină… Nu!!! Este tocmai Spiritul Sfânt. Nu se foloseşte articolul, căci articolul hotărât ştim că este Spiritul lui Isus, cel care ne este dat din înaltul crucii. Însă articolul nehotărât, la fel ca şi-n cazul botezului, când spune: „Veţi fi botezaţi în Spirit Sfânt”… „Primiţi Spirit Sfânt”, ce înseamnă? Primiţi cât mai mult puteţi, pentru că acest dar e infinit… Primiţi în fiecare zi tot mai mult Spirit.

Nu înseamnă „primiţi Spiritul Sfânt”, cu/în sensul că deja l-am primit, îl avem în buzunar, şi-L ţinem prizonierul nostru. Nu! „Primiţi Spirit Sfânt”, nu are articol hotărât, pentru că Spiritul niciodată nu-l putem defini, căci Dumnezeu nu dă Spiritul cu măsură (în mod limitat), ci în fiecare zi El dă tot mai mult. Şi acest fapt e specific iubirii: ori creşte, ori nu e iubire. Şi astfel, în fiecare zi, primim tot mai mult Spirit Sfânt şi în fiecare zi suntem tot mai scufundaţi în această iubire a Fiului faţă de noi, care e iubirea Tatălui. Şi acest fapt ne permite să împlinim misiunea lui Isus.

Sensul vieţii noastre este să primim darul Spiritului, în fiecare zi tot mai mult.

Cum îl primesc? Îl primesc contemplând rănile Sale. Adică, văzând acea iubire, un om – în sfârşit – se predă şi spune „da, eu accept ca Tu să mă iubeşti aşa”. La sfârşitul Evangheliei putem primi această iubire. Şi în fiecare zi, tot mai mult, în timp ce contemplăm această iubire şi înţelegem tot mai mult iubirea Sa pentru noi: cu cât înţelegem mai mult iubirea Sa, cu atât mai mult o dorim… cu cât mai mult o dorim, cu atât mai mult o primim. Deci noi înşine – în interiorul vieţii lui Dumnezeu – suntem deschişi spre infinit, cunoscând – cunoaşterea e importantă şi Evanghelia a fost scrisă pentru ca noi să cunoaştem – apoi dorind – căci dorinţa este forma fundamentală a iubirii – şi deci, primind – căci a primi este împlinirea iubirii… În acest loc am ajuns pe culmile Evangheliei şi la ţinta Evangheliei.

Încă de la început, Isus a prefigurat gloria Sa la nunta din Cana, unde vinul era simbolul Spiritului; la fel, samarinencei i-a spus: „Dacă tu ai cunoaşte darul lui Dumnezeu”…. apoi… darul pâinii făcut de Isus la primul Paşti, imediat după Rusalii „cel însetat să vină la Mine şi să bea, râuri de apă vie vor ieşi din el” şi spunea aceste lucruri vorbind despre Spiritul pe care urma să-L dea.

Pe cruce, Isus deja a dăruit totul. Evanghelia ne mărturiseşte acest adevăr prin povestirea celui care a văzut. Însă aşteaptă doar ca prin povestirecare este semnul care rămâne până la noi şi pentru noişi noi să dorim acest dar şi să fim dispuşi să-l primim tot mai mult.

Şi acest dar se realizează apoi în mod foarte concret.

v. 23

23 Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute”.

Spiritul lui Dumnezeu se arată într-un lucru foarte simplu: „în iertarea păcatelor”. Noi avem puterea lui Dumnezeu, care este aceea de a ierta. Singura putere pe care o are Dumnezeu este aceea de a ierta.

Noi cunoaştem multe puteri, de toate felurile, şi o putere are mereu ceva diferit de puterea iertării. Singura putere pe care Dumnezeu o cunoaşte, este aceea de „a dărui”, căci e iubire. Şi când iubirea este încălcată, atunci Dumnezeu se revelează ca absolut şi necondiţionat şi devine iertare (per-dono), adică „super-dar”. Aceasta e puterea lui Dumnezeu! Şi noi avem întreaga putere a lui Dumnezeu per-donare, adică pentru a fi dăruită şi pentru a ierta…

Omul trăieşte din iertare, nu de 7 ori pe zi, ci de 70 de ori câte 7. Este iertarea care ne răscumpără din toate întunecimile, pe care toţi le avem. Prin iertare orice mizerie devine loc mai profund de iubire. Prin iertare fiecare relaţie este însănătoşită, şi însuşi răul devine revelaţie a unei iubiri mai mari decât răul… Totul prin puterea iertării.

În acest text avem sinteza tuturor darurilor finale pe care Domnul ni le lasă ca moştenire nouă – nouă care suntem închişi în mormânt… e important să intrăm în mormântul fricilor noastre; e important să intrăm, pentru că suntem în mormântul fricilor, iar El ne întâlneşte acolo unde suntem… În timp ce noi suntem mereu afară din mormântul fricilor, dar într-un mod prefăcut… Însă Domnul aduce pacea şi bucuria, tocmai în mormântul fricilor noastre şi acestea sunt primele Sale daruri.

Această pace şi această bucurie de unde vin? Nu le am, pentru că totul îmi merge bine… Ci această pace şi această bucurie îmi vin din contemplarea mâinilor şi a coastei împunse. Deci, contemplând iubirea Sa, eu înţeleg cine e Dumnezeu şi-L văd în semnul Său, crucea. Înţeleg cine e El şi cine sunt eu. Şi acest fapt îmi dă pace şi bucurie. Şi pacea şi bucuria devin iubirea care mă trimite către alţii, pentru a trăi aşa cum El a trăit faţă de mine… Şi pentru ca eu să pot trăi aşa, Domnul îmi dă Spiritul Său şi-mi spune „În sfârşit, primeşte-L”… „Primeşte iubirea mea, pe care Eu din veci o am pentru tine. Şi trăieşte prin această iubire”. Şi dacă iert, am această iubire; dacă nu iert, nu am această iubire

Căci dacă am iubirea Tatălui şi a Fiului, în mod necesar îi iert pe fraţi, dacă nu-i iert, nu am iubirea Tatălui care-i iubeşte pe toţi, ca fii ai Săi; nu am iubirea Fiului care-i iubeşte pe toţi ca pe fraţii Săi. Iertarea este esenţa Bisericii.

Suntem chemaţi să vestim iertarea, care e o minune mai mare decât aceea de a învia morţii, căci morţii mor din nou, dacă învie mai înainte de învierea finală. În schimb, dacă eu iert o persoană, eu mă nasc ca fiu al lui Dumnezeu, tocmai iertând. Devin ca Dumnezeu care iubeşte fără măsură.

Iar celuilalt, eu îi acord darul de a fi fiul lui Dumnezeu, îl iubesc cu iubirea Tatălui… de ce? Pentru că e fiul lui Dumnezeu.

Şi viaţa e frumoasă, acolo unde e iertare. Altfel e o viaţă nemiloasă.

„Şi dacă-i iert păcatele, îi sunt iertate”, care înseamnă „Dacă eu nu iert, nu-i sunt iertate păcatele”. Nu pentru că Dumnezeu nu iartă… Dumnezeu, în cer, iartă mereu, dar pe pământ, noi avem puterea de a ierta. Şi ceea ce noi nu iertăm, nu e iertat. De fapt, eu pot să mă răzbun… Şi ne întrebăm: unde e Dumnezeu? Şi El răspunde: „Eu sunt aici… Eu am murit pe cruce. Şi tu ce faci? Căci Eu ţi-am dat Spiritul Meu, ca tu să ierţi şi să devii ca Mine, pe pământ”. Ceea ce Dumnezeu face în cer, faptul că El iartă… ne este încredinţat nouă pe pământ, adică să iertăm. El ne dă puterea Sa, care este iertarea. Deci iertarea este responsabilitatea şi demnitatea noastră.

Dacă nu iert, eu mă împotrivesc lui Dumnezeu… care e iertare.

„Şi cărora le veţi ţine, sunt ţinute”. Atunci mă întreb: trebuie să iert sau să ţin păcatele? Pare o contradicţie…

Cuvintele „a ierta” şi „a ţine” sunt două noţiuni opuse, la fel ca „a intra” şi „a ieşi”, care indică totalitatea puterii. Adică voi aveţi întreaga putere a iertării. Deci folosiţi puterea iertării, vă rog. Dacă nu o folosiţi, faceţi o nedreptate faţă de Dumnezeu! Acesta e primul sens al textului.

Dacă a ierta sau a nu ierta depinde de mine şi dacă eu nu iert, iertarea nu există, e important ca eu să iert, pentru că Dumnezeu ştie doar să ierte. Dacă eu nu iert, tai circuitul vieţii divine în lume şi mă elimin singur. Deci se subliniază responsabilitatea de a ierta mereu şi oricum.

Mai există un alt sens. Ioan e specialist în a folosi mai multe sensuri în cazul aceloraşi cuvinte. Aşadar, comunitatea poate avea puterea de a ţine păcatele în acest sens: de a declara când păcatul nu a fost iertat. Presupuneţi că unul a furat sau a ucis şi apoi spune: „am făcut bine proştilor, care se lasă furaţi sau ucişi”. Acest păcat nu e iertat… Căci altfel nu l-ar mai face… Atunci tu declari că păcatul rămâne, dar nu pentru a condamna persoana, ci pentru a o ajuta să conştientizeze răul în care ea trăieşte şi pe care-l face în aşa fel, încât să se convertească.

Deci este o denunţare milostivă, la fel cum face Isus cu fariseii… „Păcatul vostru rămâne”, dar Isus nu spune aceste vorbe pentru că vrea să-i condamne, ci pentru ca să-şi recunoască orbirea, păcatul lor şi apoi să ceară iertare.

Deci există această putere de denunţare a păcatului, care este un mare act de milă, faptul de a spune că răul e rău.

Am văzut, în sinteză, cum Isus întâlneşte „în seara acelei zile” comunitatea discipolilor şi cum „acea zi”, adică acea seară – când El intră în noapte, în întuneric – acea zi nu mai e noapte, nu mai vine noapte, ci face parte din acea zi care este ziua unu, începutul creaţiei.

Şi în această zi noi Îl întâlnim pe Isus. El stă în mijloc. Ne arată, după cum vedem în Euharistie – de fiecare dată când participăm – rănile Sale, iubirea Sa. De aici El ne trimite în misiune – „iubiţi-vă cum Eu v-am iubit” – acesta e sensul vieţii noastre, şi de aici avem puterea de a ierta.

În aceste puţine elemente se arată natura Bisericii, naşterea ei. Biserica se naşte din contemplarea iubirii şi, e trimisă să mărturisească această iubire şi de aceea are Spiritul. Şi Spiritul se concretizează în întregime în a ierta.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila