Ioan 20,24-31

Ps. 16 (15)… La v. 2 se spune: „Zis-am Domnului: «Domnul meu eşti Tu»”, şi este afirmaţia credinţei pronunţată de Toma, la finalul drumului său de creştere în credinţă: un drum cunoscut şi pregătit de El.

În cap. 20 ni se prezintă diferitele etape ale drumului credinţei în Isus-înviat. Cea dintâi constă în faptul că mormântul trebuie să fie gol şi Petru constată acest lucru. Căci dacă mormântul nu e gol, Isus nu a înviat. A doua – care anticipă credinţa noastră, a celor care nu l-am văzut şi întâlnit personal pe Isus-înviat, este cel al ucenicului iubit, care vede mormântul gol şi înţelege că Isus a înviat, deoarece ceea ce ne ajută să înţelegem că Isus a înviat, este iubirea, dintr-un simplu motiv: dacă tu iubeşti o persoană, o ai în interiorul tău, iar dacă o porţi în tine, înseamnă că este prezentă. Iar dacă e prezentă, o iubeşti, şi dacă o iubeşti, o vezi. Pentru că, chiar dacă Isus a înviat şi se prezintă înaintea ta şi tu nu-L iubeşti, nu-L vezi, nu-L recunoşti chiar dacă e în faţa ta, aşadar pentru tine nu e prezent. Iubirea este cea care cunoaşte.

Etapa următoare este reprezentată de Magdalena. Ea-L caută. Ea este mireasa care-L iubeşte şi-L îmbrăţişează. Aude că este chemată pe nume şi atunci pronunţă numele Maestrului. Este întâlnirea prototip a credinţei. Este întâlnirea de iubire, în care Domnul spune numele meu şi eu Îl recunosc pornind de la acest nume pe care-l pronunţă şi-I spun numele Său, în această intimitate.

Ultima etapă a drumului de credinţă este dată de comunitate, nu doar de persoana singură: Magdalena este trimisă la fraţi, pentru că Fiul ne trimite la fraţi. Astfel avem experienţa Înviatului care stă în mijlocul comunităţii şi-i oferă darurile păcii şi bucuriei, poruncind ucenicilor să înfăptuiască misiunea Sa, aşadar Spiritul Său, iertarea Sa şi iubirea Sa să fie duse lumii întregi.

În sine, în acest moment episodul s-ar încheia, deoarece acum apostolii continuă lucrarea Fiului, devenind ei înşişi fii. Însă avem o problemă: şi cine nu era prezent atunci? În acel timp… noi nu existam…

De aceea avem episodul final, acesta cu Toma care nu era prezent, la fel ca noi. Acest episod ne ajută să înţelegem în ce constă credinţa. Din fericire, Toma lipsea, la fel ca noi. În acest fel noi vedem în Toma ceea ce suntem şi noi.

Credinţa în înviere este egală pentru primii discipoli, care L-au văzut, şi pentru noi, care nu-L vedem. Este o întâlnire cu Domnul în iubire, care-ţi schimbă viaţa.

Faptul că ei L-au văzut pe Isus înviat este unic şi irepetabil, deoarece ei erau prezenţi în acel timp istoric şi fiecare eveniment se întâmplă numai o singură dată şi este irepetabil… Însă în această experienţă există ceva comun şi transmisibil. Ceea ce e comun e faptul că ei L-au recunoscut pe Înviat din rănile Sale, au primit Spiritul Său, au primit misiunea Sa, s-au născut la viaţa nouă, şi trăiesc viaţa nouă, iar El a înviat în ei şi ei înşişi au înviat. Acest adevăr este ceea ce e comun credinţei noastre şi credinţei lor. Căci şi ei puteau să-L vadă şi să nu-L recunoască, după cum la început s-a întâmplat.

În evenimente există ceva irepetabil, dar şi ceva transmisibil, pentru că fiecare eveniment (întâmplare sau lucru) devine prezent prin povestire. Când îţi povestesc o întâmplare adevărată, pentru tine, care acum cunoşti întâmplarea, ea devine experienţa ta de viaţă prin povestire. Şi cuvântul unei persoane îţi face prezentă persoana care vorbeşte… dacă pe tine te interesează persoana, căci dacă nu te interesează, o excluzi.

Prin urmare, Domnul este prezent în Cuvântul Său, în Cuvântul Său care devine Spirit şi viaţă, adică îţi comunică aceeaşi experienţă pe care a transmis-o primilor discipoli; devine viaţa ta şi o transformă-n aşa fel, încât viaţa ta să fie mărturie vie a Înviatului… Deci Domnul este prezent pentru noi în Cuvânt, în pâine şi-n comunitatea care trăieşte aceeaşi iubire şi o vesteşte.

Dar e o comunitate care nu doar vesteşte cuvinte, ci vesteşte viaţa nouă pe care a primit-o, tocmai graţie întâlnirii cu Isus.

În mod necesar şi inevitabil credinţa noastră e fondată pe acest Cuvânt, adică pe mărturia altuia… Întreaga noastră cultură este fondată pe mărturia altuia. Adică tot ceea ce am învăţat, eu am învăţat de la alţii. Dacă eu nu cred ceea ce ei au experimentat, niciodată nu voi experimenta nimic… Dacă însă mă încred (mă abandonez) în ceea ce spun ei, pot constata eu însumi că e adevărat. Deci prin Cuvânt fac aceeaşi experienţă a celor care au făcut-o înaintea mea şi care mi-o comunică prin cuvântul lor.

Se citeşte Io. 20,24-31

24 Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, care se numea „Geamănul”, nu era cu ei când a venit Isus. 25 Așadar, ceilalți discipoli i-au spus: „L-am văzut pe Domnul!” Dar el le-a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor și nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor și nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. 26 După opt zile, discipolii lui erau iarăși înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deși ușile erau încuiate, a stat în mijlocul lor și a zis: „Pace vouă!” 27 Apoi i-a spus lui Toma: „Adu-ți degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ți mâna și pune-o în coasta mea și nu fi necredincios, ci credincios”. 28 Toma a răspuns și i-a zis: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” 29 Isus i-a spus: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei care nu au văzut și au crezut”. 30 Isus a mai făcut înaintea discipolilor și multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. 31 Acestea însă au fost scrise ca să credeți că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu și, crezând, să aveți viață în numele lui.

Acest text biblic (despre Toma) este inelul de legătură dintre cei dintâi – care L-au văzut „pentru că ei erau prezenţi” – şi noi, care nu L-am văzut, pentru că „nu eram prezenţi atunci” şi trebuie să credem mărturiei altuia.

În vv. 24-25 ni se spune că „Toma nu era cu ei”, deci el din principiu nu crede mărturiei (că Isus a înviat) şi nici vieţii noi a comunităţii, care s-a schimbat radical datorită întâlnirii cu Înviatul. Toma vrea să vadă şi să atingă personal… Toma reprezintă neîncrederea în mărturie.

La vv. 26-27, Isus vine după opt zile… „După opt zile”, adică aceeaşi zi a săptămânii, care e duminica şi e ziua Euharistiei, când Toma e prezent. Şi Domnul se reîntoarce, la fel cum se reîntoarce de fiecare dată când se celebrează Euharistia. De fiecare dată când fraţii se adună, El este în mijlocul comunităţii.

Şi-i spune lui Toma să atingă şi să privească. În sfârşit… Toma crede, pentru că-L priveşte şi atinge personal. Pe de altă parte, era necesar pentru el – dacă dorea să fie între primii martori oculari – să vadă şi să atingă, altfel nu-L putea mărturisi.

Isus îl ceartă: „Tu crezi, pentru că ai văzut”, însă există ceva mai mare, este fericirea rezervată nouă care ne naştem după…: noi care credem în baza mărturiei comunităţii.

Prin această mărturie şi prin credinţa în Cuvânt facem aceeaşi experienţă a primilor discipoli, adică noi înşine înviem la o viaţă nouă.

În vv. 30-31 avem concluzia Evangheliei scrisă de autor, care ne spune motivul pentru care a scris Evanghelia. Evanghelistul ştie că este ultimul martor ocular al tradiţiei apostolice şi atunci motivează cartea sa spunând: „Ceea ce noi am văzut, v-am povestit şi vouă”. Dar ceea ce am văzut era semnul a ceea ce – după aceea – noi am înţeles în Spirit. Tot astfel, povestirea pe care eu v-o transmit e un semn grafic (scriptic) – e Cuvântul – pe care, dacă voi îl primiţi în Spirit, va face să faceţi/trăiți aceeaşi experienţă de credinţă.

v. 24

24 Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, care se numea „Geamănul”, nu era cu ei când a venit Isus.

Toma este „unul din cei 12”. Ioan foloseşte cuvântul „cei 12”, foarte rar: după înmulţirea pâinilor şi aici. În general, preferă termenul „discipoli” care este mai amplu… Şi când spune „unul din cei 12” vorbeşte numai de Iuda şi de Toma. Iar „unul din cei 12”, întotdeauna indică modelul tuturor celor 12. Deci Iuda şi Toma sunt modelul apostolilor şi ai discipolilor succesivi (al nostru).

Toma e numit „Geamănul”… Şi Toma, mai întâi de toate, este geamănul lui Iuda – „unul din cei 12” care nu era cu ceilalţi când Isus a înviat, căci ieşise în noapte, după ce Isus a dăruit pâinea Sa, viaţa Sa – căci, la fel ca Iuda, şi Toma este afară, în noapte, departe de comunitate, în singurătate.

Când Dumnezeu a creat lumea, după fiecare lucrare a spus: „Şi a văzut că era frumoasă, bună”. Când a creat omul, la cap. I, spune „Şi a văzut că era foarte frumos”, dar la cap. al II-lea se corectează: „nu-i frumos ca omul să fie singur”… Singurătatea e răul radical care există, e rădăcina tuturor relelor şi înseamnă a-ţi trăi propria limită ca loc de izolare faţă de alţii, în loc să o trăieşti ca loc de comuniune cu ceilalţi.

Toma e geamănul lui Iuda pentru că trăieşte singurătatea sa, limita sa ca loc de separare de alţii. Poate că deoarece era mai curajos decât alţii, el lipsea… a avut curajul să plece. În acest sens e geamănul lui Iuda.

Apoi Toma e geamănul nostru, al tuturor. Atunci noi nu eram prezenţi. Nici Toma nu era. Şi el a ajuns la credinţă. Şi noi trebuie să ajungem la credinţă. Deci Toma ne reprezintă pe noi toţi, care nu eram prezenţi şi trebuie să ajungem la credinţă, deci este vorba de drumul (chinul, efortul) nostru pentru a ajunge la credinţă.

Toma e şi geamănul lui Isus: este sufletul Său geamăn. De fapt, e singurul dispus să moară lângă Isus. Când Isus merge la Ierusalim pentru a-l învia pe Lazăr şi-i informează că acolo doresc să-L ucidă, Toma le răspunde celorlalţi: „Să mergem şi noi să murim cu El”. Toma e curajos. Înfruntă chiar şi moartea. Îl iubeşte cu adevărat pe Isus, dar Îl iubeşte fără speranţă şi iubirea fără speranţă… se numeşte iad.

Toma crede că moartea e cuvântul definitiv. El vrea să meargă unde merge Isus şi-L întreabă la ultima cină „Unde mergi?” … Crezând că Isus merge spre moarte şi că moartea e destinul comun al omului… Dar Isus nu merge spre moarte: Isus se reîntoarce la Tatăl, tocmai făcându-se solidar cu fraţii, până la moarte şi făcând din moarte locul comuniunii cu Tatăl şi cu fraţii.

Toma va vedea calea pe care o parcurge Isus şi o va vedea tocmai atingând rănile. Adică trebuie să înveţe să cunoască faptul că există o iubire mai tare decât moartea. Fapt pentru care capătă sens şi moartea şi viaţa noastră: această iubire dă sens morţii şi vieţii noastre. Toma însă trăieşte în orizontul morţii şi atât. El e eroic/curajos, e dispus şi să moară… Dar în moarte totul s-a terminat… Ceilalţi îi spun că a înviat, el nu crede. „Dar noi ne-am schimbat radical. Şi noi am înviat”… „Nu mă interesează… Singurul lucru sigur e că se moare”.

Toma ni se aseamănă mult: din principiu, el nu crede mărturiei.

Eroarea nu este a crede sau a nu crede mărturiei – trebuie să fim şi critici cu mărturia altuia – însă dacă din principiu nu crezi mărturiei, înseamnă că pentru tine niciun cuvânt nu are valoare… Deci trebuie să ştergi cuvântul din toate raporturile umane. Şi dacă ştergi cuvântul, tu ştergi toate raporturile umane, ştergi întreaga istorie, întreaga cultură, artă, filozofie, toată politica, economia… Căci întreaga noastră existenţă este bazată pe raportul încrederii în Cuvânt.

Şi Toma neagă din principiu c-ar avea valoare Cuvântul. Pentru el, singurul cuvânt „sigur” e că se moare. Deci era dispus şi să moară… Toma este un om eroic/curajos, dar e disperat… Şi în acest sens el este geamănul părţii celei mai profunde din noi. Căci şi noi, în profunzime, acceptăm ca unic orizont faptul că totul se termină. Apoi, pentru că suntem făcuţi pentru ceva bun, suntem dispuşi şi să ne dăm viaţa pentru unele valori, dar în mod disperat. Deci Toma e o figură mare… e geamăn. Şi apoi va deveni geamănul lui Isus, adică egal cu Isus, prin credinţă. Isus devine Domnul său, Dumnezeul său.

Toma nu era „cu”. În realitate, faptul că el „nu era cu” (nu era printre alţii, cu ceilalţi), e important… Ceilalţi erau acolo adunaţi de frică. El însă reuşeşte să-şi domine frica „Voi sunteţi laşi. Eu, nu”… Şi pleacă singur. Toma nu acceptă condiţia naturală a tuturor oamenilor, ci o înlătură, trăindu-şi singurătatea muritoare în mod eroic şi tragic: în necredinţa absolută, vizavi de posibilitatea unei vieţi, a unei iubiri care ar putea fi cuvântul definitiv.

Dacă nu e împreună cu fraţii, nu poate întâlni Fiul. Pentru că pe Dumnezeu – care e Iubire şi Relaţie – Îl întâlneşti stând cu fraţii, chiar şi împărtăşind limita, frica şi moartea, făcând însă din acestea locul simpatiei, al comuniunii, şi nu al îndepărtării.

v. 25

25 Așadar, ceilalți discipoli i-au spus: „L-am văzut pe Domnul!” Dar el le-a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor și nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor și nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”.

Ceilalţi îi spun: „L-am văzut pe Domnul”. E aceeaşi vestire, făcută de Magdalena, apostolilor, care însă n-au crezut-o. Acum, aceeaşi vestire, ceilalţi i-o dau lui Toma.

În vestire nu e inclusă numai povestirea experienţei lor, căci dacă cineva îmi povesteşte experienţa sa spunându-mi „Eu L-am văzut pe Domnul”, eu îi răspund „Ferice de tine”. Însă această vestire corespunde unui fapt, unei întâmplări fundamentale, că Domnul s-a arătat dăruindu-le pacea, bucuria, Spiritul, misiunea către fraţi, şi cerând să dăruiască iertarea tuturor.

Deci, acest cuvânt „L-am văzut pe Domnul” înseamnă că viaţa lor s-a schimbat radical. A-L vedea pe Domnul înseamnă „a-ţi schimba viaţa”. A-L vedea pe cel Înviat înseamnă a învia. „A vedea lumina” înseamnă a te naşte. „A atinge focul” înseamnă a te arde… Deci viaţa lor e o viaţă nouă şi se exprimă în acest „L-am văzut”. Şi vederea lui Dumnezeu este viaţa omului.

Toma nu crede din principiu nici comunităţii, nici noutăţii experienţei, nici în posibilitatea unei vieţi în împăcare, în bucurie, iubire şi iertare. El spune: „Eu nu cred”. Deci el nu crede numai cuvintelor, ci nu crede nici realităţii (vieţii noi) exprimate de aceste cuvinte, deci comunităţii care trăieşte viaţa nouă. Căci locul experimentării lui Dumnezeu întotdeauna e comunitatea.

Şi când apostolii-L întreabă pe Isus – care se înalţă la cer – „Acesta e momentul în care Tu instaurezi Împărăţia lui Dumnezeu”, căci până acum încă nu ai reuşit?… Isus le răspunde „Nu vouă vă e dat să ştiţi momentul”, dar trebuie să faceţi un lucru: „Fiţi martorii Mei, până la marginile pământului, prin puterea Spiritului”… Dar, ce înseamnă martor, mărturisitor?

Martorul e „martirul”, cel care-şi aduce aminte, cel care-L trăieşte în viaţa sa pe Domnul. Deci când Isus spune: „Fiţi martorii Mei”, înseamnă că viaţa lor este aceeaşi viaţă cu a Domnului-înviat, pentru că viaţa lor are acelaşi Spirit, aceeaşi iertare.

Mărturia creştină nu este să mergem în lume să-L vestim pe Isus tuturor… Dacă mergem în lume să-L vestim – având anumite feţe – Îl înjosim şi-L discredităm. Dacă mergem în lume să-L vestim pe Isus pentru a face cruciade, e mai bine să nu-L vestim…

Viaţa noastră este transformată şi trăieşte în iubirea faţă de fraţi. Şi când fraţii te întreabă: „Cum de eşti aşa de mulţumit? Cum de ştii să iubeşti gratuit? Cum de mi se pare că trăieşti… că nu eşti mort ca mine…” Atunci, după cum spune Petru în scrisoarea sa, „Atunci dă mărturie despre frumoasa speranţă care este în tine” (1Pt. 3,15)… Pentru că tu trăieşti viaţa nouă, trăieşti comuniunea cu Înviatul – tu trăieşti în El şi El în tine – celălalt vede acest fapt. Şi atunci tu mărturiseşti. Mărturia noastră nu este alcătuită din cuvinte seci, căci acestea sunt periculoase… căci aşa înseamnă că tu vinzi produse… adică tu mărturiseşti pentru a înşela lumea.

În timp ce adevărata mărturie este cu viaţa! Adică martiriul.

Toma spune: „Dacă nu văd în mâinile Sale semnul”… În limba greacă „semnul” este typos, indicând urma, imprimarea, întipărirea, care înseamnă şi lovitură, sigiliu, pecete. Acea gaură lăsată de cuie care l-a lovit pe Domnul este sigiliul identităţii Sale divine, e autentificarea că El e Dumnezeu. Tocmai în rănile Sale de iubire se revelează ca fiind Dumnezeu.

Şi Toma vrea să pună degetul „înăuntru” şi să pună mâna în coasta împunsă. Este un semn de necredinţă: „Vreau să ating şi să văd personal”; dar e şi o dorinţă de comuniune profundă. Şi a-L experimenta (întâlni) pe Cel înviat înseamnă a intra în aceste răni, a se boteza în ele. Din aceste răni ne naştem. Şi intrând în ele, noi aflăm iubirea extremă a lui Dumnezeu, care este începutul vieţii. În ele „respirăm” viaţa. Deci cererea lui Toma e corectă.

„Nu voi crede… dacă nu voi pune degetul şi mâna…”.

Toma presupune că rănile sunt încă deschise. Într-adevăr, după 3 zile, încă sunt deschise şi sunt deschise şi după 11 zile… Şi după opt zile încă sunt deschise… În spatele acestei imagini avem un mister profund: aceste răni ale Crucificatului sunt mereu deschise. Căci din ele iese Dumnezeu înspre om şi prin ele, omul intră în Dumnezeu. Rănile sunt locul comuniunii dintre om şi Dumnezeu. În răni, noi cercetăm misterul lui Dumnezeu şi din ele, misterul Domnului, al iubirii şi iertării Sale, iese şi vine spre noi.

Trebuie să-i mulţumim lui Toma, care nu era prezent şi nu vrea/voia să creadă. Căci aşa, avem un bun frate geamăn, care-i şi îndrăzneţ: vrea să facă această experienţă a rănilor. Şi rănile vor rămâne deschise, până când va fi intrat ultimul om. Atunci se vor închide…

Rugăciune din Evul Mediu: „În rănile Sale (în jertfa Sa de iubire faţă de noi) noi putem afla refugiu şi apărare”.

v. 26

26 După opt zile, discipolii lui erau iarăși înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deși ușile erau încuiate, a stat în mijlocul lor și a zis: „Pace vouă!”

„După opt zile” sau „opt zile după”, înseamnă „astăzi, opt”: deci ne aflăm în duminica după duminica Paştilor. După „acea zi” – care e ziua Domnului – şi noi trăim deja mereu în „acea zi”. Şi când comunitatea se află reunită în ziua duminicii – în amintirea patimilor Domnului – iată că are înaintea ei rănile Lui, iubirea Sa extremă… şi de aici îşi ia viaţă. Din acest motiv e necesar să facem mereu Euharistie spune Pavel, în orice lucru. Căci prin orice lucru noi trebuie să aflăm comuniunea cu El, până când noi înşine vom deveni Euharistie.

După opt zile, e prezent şi Toma… şi după opt zile şi noi suntem prezenţi. „Noi trăim mereu în această zi!!!”. De fiecare dată când celebrăm Euharistia, ne aflăm în această situaţie: ne sunt reprezentate rănile Domnului. Aceasta e Euharistia. La Euharistie ne amintim de pătimirea Sa pentru noi. Iar Evanghelia pe care o citim este amintirea unui aspect al vieţii Sale, un aspect pe care noi îl înţelegem corect numai la lumina crucii: care e misterul gloriei, al iubirii şi învierii. Deci după opt zile şi Toma e prezent.

Discipolii sunt înăuntru, tot cu uşile închise, la fel ca data trecută, când Isus a apărut. Însă data trecută, uşile erau închise din frică.

Acum, acea comunitate nu mai este un mormânt, ci e plină de bucurie, de pace, de spirit, de iertare… Această separare de lume nu este o despărţire de lume, ci indică faptul că ei „nu sunt din lume”!, ci sunt trimişi „pentru lume”. În acel loc, aceşti fraţi uniţi se adună împreună pentru ca apoi să iasă în lume spre alţii, pentru a-L vesti pe cel înviat.

Isus stă în mijloc şi spune: „Pace vouă!” – la fel ca data trecută – şi se presupune că spunând „Pace vouă” repetă şi tot restul, la fel ca prima dată… „După cum Tatăl
M-a trimis pe Mine, la fel şi Eu vă trimit pe voi. Primiţi Spiritul Sfânt şi cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate”.

Cu alte cuvinte, de fiecare dată când celebrăm Euharistia Îl experimentăm pe Cristos cel Înviat, împreună cu toate darurile Sale: pacea, bucuria, misiunea, Spiritul, iertarea. Şi primirea acestor daruri este ceea ce ne face oameni noi.

Deci, după fiecare opt zile, El se reîntoarce. Şi se întoarce mereu în ziua a opta şi fiecare zi este acea zi!!!

Când citim Evanghelia, mereu începem cu cuvintele – deşi nu aşa începe –: „În vremea aceea”, căci de fiecare dată când se citeşte, omul care o citeşte sau o ascultă trăieşte „în acel timp”, căci povestirea îl face contemporan cu faptul citit, dar, doar dacă el vrea. Şi acel om trăieşte acel fapt şi acel fapt devine memoria (amintirea) sa şi viaţa sa. Deci Evanghelia îl conduce mereu la „acea zi” pentru că deja este „ziua fără apus” (învierea care nu mai e biruită de moarte).

Subliniem că Isus Înviat, de trei ori, mai mult decât a vesti, dăruieşte darurile Sale: pacea, iertarea păcatelor, Spiritul, darul misiunii!!!… Apoi îi spune lui Toma…

v. 27

27 Apoi i-a spus lui Toma: „Adu-ți degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ți mâna și pune-o în coasta mea și nu fi necredincios, ci credincios”.

Prima dată, Isus s-a adresat comunităţii, apoi şi lui Toma, dar în interiorul comunităţii. Vom vedea de ce, în finalul textului… Şi-i spune: „Adu degetul tău încoace”… E un imperativ prezent, adică se traduce: „continuă să faci aşa”, exprimă intensitatea atingerii, a experimentării. Şi aici se repetă de trei ori: „continuă”… şi „mâna”. Dar şi negativul: „nu continua să devii necredincios”. În limba greacă sunt imperative la prezent care indică o acţiune continuă.

Isus, spunându-i aşa lui Toma, ce-l face să înţeleagă? Îl ajută să înţeleagă că Toma este prezent în inima Lui chiar şi atunci când Toma nu-i acolo şi că-l cunoaşte ştiind dorinţa sa. Şi Isus îi satisface dorinţa, pe care Toma o considera imposibil de împlinit.

Toma, spunând „nu cred, dacă nu pun mâna” are o mare onestitate: el nu crede din principiu, dar e dispus să-şi schimbe părerea, dacă faptele sunt contrare credinţei lui. Este o onestitate rară, căci noi păstrăm certitudinile noastre, indiferent care ar fi faptele, realitatea… Toma e gata să fie contrazis de fapte, dar numai de fapte.

Deci Isus îi arată că era prezent, chiar şi atunci când Toma era absent. Isus cunoaşte dorinţa sa, şi mai presus de toate îi vine în întâmpinare… Isus e umil, e disponibil… îl cheamă pe Toma să-L atingă.

Acest îndemn este adresat şi cititorului: şi noi, după opt zile suntem invitaţi să vedem şi să atingem aceste răni. Şi noi – la Euharistie – suntem chemaţi să-L contemplăm pe cel împuns cu suliţa. Şi tocmai din această contemplare se naşte ceva în interiorul nostru. Pentru că există cu adevărat o vedere şi o atingere materială… dar ne întrebăm ce a simţit Toma în interior, punând degetul şi mâna în rănile Domnului? Aceasta este experimentarea Înviatului…

Căci cuiele şi suliţa-n mâini şi-n coastă le-au văzut şi cei care L-au răstignit, însă există o vedere şi o atingere spirituale, care înseamnă să fii atins (mişcat) de această contemplare. Şi numai contemplând acest fapt, tu intri în misterul lui Dumnezeu.

Întreaga operă a lui Ioan, deja s-a încheiat când a spus: „Îl vor contempla pe Acela pe care L-au împuns”. Şi această contemplare ne este repropusă la fiecare opt zile. De fiecare dată când noi suntem acolo, trăim acel timp şi suntem chemaţi să facem aceeaşi experienţă. Şi ceea ce a fost experienţa materială a lui Toma – de a vedea şi de a atinge rănile lui Dumnezeu, până la a fi atins în interior şi apoi schimbat de aceste răni, pentru că a înţeles iubirea Domnului – este ceea ce suntem chemaţi să facem şi noi. E întâlnirea cu Înviatul, adică cu iubirea Sa.

Trebuie să intrăm, să ne botezăm, să ne scufundăm în aceste răni. Şi acolo noi intrăm în Dumnezeu. Pentru că pe Dumnezeu Îl putem cunoaşte numai de acolo, din rănile Sale de iubire. Şi Dumnezeu nu poate fi decât răstignit…

Un Dumnezeu – mort pe cruce din iubire – este cu adevărat moartea oricărui dumnezeu pe care noi îl avem în minte şi-l predicăm şi al oricărui dumnezeu pe care-l negăm. Cine s-a gândit vreodată la un Dumnezeu mort pe cruce?

E un Dumnezeu care ne dovedeşte că există o iubire mai tare decât moartea. Deci ne arată că existenţa şi moartea noastră au sens, fiind locul intrării, al scufundării într-o iubire mai mare decât tot ceea ce există. Atunci ştim de ce suntem pe lume. Altfel, fără aceste răni, nu are sens să trăim.

Aceste răni vor rămâne deschise, până când va intra ultimul frate al Său, care este rănit mortal de frica de moarte:… „continuă să pui degetul”.

Apoi se încheie: „Nu continua să fii necredincios, ci credincios”. Credincioşi sau necredincioşi nu ne naştem, ci devenim. În noi toţi există sămânţa încrederii, care e sămânţa Fiului care trăieşte prin iubirea Tatălui şi a fraţilor. Noi suntem creaţi pentru iubirea faţă de Tatăl şi faţă de fraţi. Şi este singura viaţă cu sens.

Dar există şi sămânţa neîncrederii, a separatorului, care ne desparte de Tatăl şi de fraţi, ne închide în singurătate şi în moarte. Stă în puterea noastră să cultivăm ori una, ori cealaltă.

Dacă rămânem singuri, noi cultivăm sămânţa morţii, dacă suntem cu alţii, în orice mod, învăţăm să cultivăm sămânţa încrederii.

De aceea Toma – în acea zi în care era cu ceilalţi – poate deveni credincios. Toţi însă pornim de la abisul necredinţei. Căci toţi experimentăm o singurătate radicală, pe care ori căutăm să o depăşim – stând cu alţii – sau ne închide în mormânt.

Deci alegerea de a sta cu alţii sau nu… ne aparţine. Pentru că pe Domnul… da, Îl ascult, Îl văd în Cuvânt, Îl văd în pâine, în viaţă, dar „Îl ating” în fraţi, care sunt trupul Său.

Această scenă – a punerii degetului şi a mâinii în coastă – e repetată de două ori. Prima dată, ca dorinţă a lui Toma, şi apoi, ca încurajare din partea lui Isus: „Fă, fă! Tocmai acest lucru trebuie să-l faci!”. Şi tocmai aşa devii credincios şi numai aşa încetezi să devii necredincios. Căci tocmai aşa vezi acel singur Dumnezeu, care poate fi Dumnezeu, care este Răstignitul. Ceilalţi dumnezei sunt invenţiile noastre despre Dumnezeu, şi cui îi plac, le inventează şi le crede, şi cui nu-i plac, le neagă şi devine ateu. Însă nu acela e Dumnezeu!

Dumnezeu este Răstignitul. Şi nu poate fi decât aşa!

v. 28

28 Toma a răspuns și i-a zis: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Aceasta e culmea credinţei: unde Domnul, care e unic – unicul Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul – este „Dumnezeul meu”, „Domnul meu”. Această aparţinere reciprocă de iubire e aceeaşi cu a Magdalenei: e un posesiv reciproc, prezent şi în Cântarea Cântărilor la cap. 2. Şi Dumnezeu devine al meu tocmai punând mâna în acele răni, intrând acolo. Căci din acele răni El iese spre mine şi eu intru în El. Şi acolo eu înţeleg misterul Său şi al meu. Şi e culmea credinţei creştine, o culme deja anticipată în Marta – înainte de învierea lui Lazăr – care i-a răspuns lui Isus când a întrebat-o dacă ea crede că El e Cristosul-Fiul lui Dumnezeu cel viu? Şi Marta i-a răspuns: „Da, eu cred că Tu eşti Cristosul-Fiul lui Dumnezeu cel viu”.

Aici, Toma – care era necredincios din principiu, deşi în spatele acestui principiu de necredinţă exista o iubire disperată – nutrea o iubire pentru Isus şi pentru viaţă, dar una fără vreo speranţă, pentru că el considera că moartea ar fi fost singurul cuvânt… însă tocmai punând mâna în aceste răni, el vede că există o iubire mai mare decât moartea. Şi atunci el cunoaşte cine e Dumnezeu şi cunoaşte că Dumnezeu e al Său, dar şi modul în care el este al lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu e viaţa, e începutul totului. Deci Toma a aflat izvorul vieţii şi al iubirii în aceste răni. Şi aceasta este expresia credinţei definitive.

Dar nu se termină aici, pentru că existăm şi noi… care nu am pus mâinile…

v. 29

29 Isus i-a spus: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei care nu au văzut și au crezut”.

Amintiţi-vă că „discipolul iubit a văzut mormântul gol şi giulgiul şi a crezut că Isus a înviat”. La fel, noi nu-L putem vedea înviat… pentru că nu eram atunci când El s-a arătat.

Aici se spune că noi suntem şi mai fericiţi decât el, pentru că fără să-L vedem pe Domnul, dar ascultând Cuvântul Său, crezând mărturiei, noi înşine avem întâlnirea cu Înviatul, intrăm în acele răni, intrăm în comuniune cu El, primim Spiritul şi iubirea Sa pentru noi şi trăim din darurile Sale. Şi aceasta e o fericire mai mare. E singura fericire posibilă celor care trăiesc „după”.

Imediat după, Ioan justifică motivul pentru care a scris Evanghelia: tocmai pentru ca şi voi să faceţi această experienţă! Noi deja cunoaştem experienţa altuia prin povestirea lui. Când unul scrie un lucru, este pentru a ne comunica senzaţiile (impresiile, experienţele) sale, pentru ca şi noi să le trăim.

La fel este experienţa credinţei primei comunităţi, care a văzut gloria. În realitate nu a văzut gloria, ci a văzut semnele, L-a văzut pe Isus, dar credea că era grădinarul… dar a înţeles după, prin voce, nume, iubire… că este „Domnul ei”. La fel cum ei au văzut semnele şi apoi au înţeles, tot aşa şi noi: citind textul, constatăm că el corespunde semnelor pe care Isus le-a făcut, pentru că şi nouă ni se povestesc aceleaşi semne. Noi, prin acest Cuvânt, care e ca şi carnea lui Isus, istoria Sa concretă, intrăm în comuniune cu cei care au trăit acea istorie şi putem trăi aceeaşi istorie (experienţă): adică întâlnirea cu iubirea Domnului care e viu… pentru ce? Pentru că devin viu eu, întâlnindu-L. Acest lucru înseamnă a-L întâlni pe cel înviat. Pentru că eu am acelaşi spirit, viaţă şi iubirea care este şi a Sa. Iată deci că Evanghelia se justifică, are sens.

Şi la urmă ne spune de ce a scris Evanghelia.

Şi noi, spre sfârşit, înţelegem de ce am citit şi interpretat Evanghelia. Apoi urmează cap. 21 care repetă cap. 20 într-un alt mod. Dar la cap. 20, de fapt, Evanghelia e terminată. Iar cap. 21 e un epilog adăugat de redactor. Şi e important pentru că redactorul este asemănător cu noi: a primit mărturia cărţii şi nu L-a văzut pe Domnul.

vv. 30-31

30 Isus a mai făcut înaintea discipolilor și multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. 31 Acestea însă au fost scrise ca să credeți că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu și, crezând, să aveți viață în numele lui.

Autorul ne spune că Isus a făcut multe alte semne, fapt care înseamnă că el cunoaşte celelalte Evanghelii şi tradiţii apostolice. Şi din multele semne, Ioan le-a ales pe acestea, pe care le-a şi scris. De ce le-a ales pe acestea? Noi, prin aceste semne am înţeles gloria. Voi nu puteţi vedea semnele. Vi le povestesc, pentru ca şi voi, prin povestire, să puteţi intra în aceeaşi glorie. Şi aşa şi voi, să puteţi crede – apare voi, cititorii, adică noi. Acum evanghelistul ni se adresează. Scriitorul nu se numeşte pe sine, căci nu este el iniţiatorul faptelor, faptele nu sunt ale sale, ci el doar le-a văzut,

le-a auzit povestite, le-a experimentat… ci ne numeşte direct pe noi, care citim, căci a scris pentru noi.

Aceşti „voi” originari… nu ştim cine erau: poate iudeii, păgânii sau creştinii care trebuiau întăriţi în credinţă… Însă cine scrie o carte, se adresează celor care o citesc. Şi oricine poate să citească cartea… odată ce ştie citi. Deci printre aceşti „voi” suntem şi noi… cei care acum citim.

Scopul Evangheliei este să ne conducă să aderăm la Isus, la credinţă. Şi credinţa înseamnă să-L cunoaştem, să-L iubim, să-L urmăm pe Isus şi să trăim aceeaşi viaţă cu a Sa… Şi să trăim prin El, aşa cum El trăieşte prin noi.

Acel Isus „care este Cristosul”, adică este tocmai acel trup scandalos, sfârşit pe cruce… Acela e Cristosul. Cristos este fiinţa care adună în Sine fiecare promisiune a lui Dumnezeu – în VT – şi orice dorinţă a omului. Tocmai prin acele răni se împlineşte fiecare promisiune a lui Dumnezeu: Dumnezeu se dă în întregime omului şi în acele răni omul îşi împlineşte orice dorinţă, se hrăneşte din izvorul vieţii.

Acest Cristos este „Fiul lui Dumnezeu”, acel Dumnezeu pe care nimeni nu L-a văzut, e El: acel trup mi l-a povestit, revelat. Şi prin povestire şi eu Îl cunosc şi-L experimentez pe Dumnezeu. Şi acel trup este deja cerul deschis pe pământ, definitiv: e comuniunea dintre cer şi pământ.

Şi crezând – şi acesta e scopul credinţei – „să avem viaţa”. Viaţa e dorinţa omului care mişcă fiecare gând, acţiune, dorinţă de-a sa. Noi vrem viaţa, plinătatea vieţii, vrem viaţa lui Dumnezeu.

Aderând la Isus-Fiul, Cuvântul creator al Tatălui care şi-a dat viaţa pentru noi, noi avem aceeaşi viaţă a lui Dumnezeu, care este Iubire mai tare decât moartea. Care e comuniune veşnică cu Tatăl şi e o comuniune progresivă cu toţi fraţii, până când va fi alcătuit Fiul total care este întreaga omenire.

Şi această viaţă o avem „în numele Său”. Numele este persoana, e această persoană concretă. Iar credinţa este iubirea pentru Isus, care-L face să trăiască în tine, după cum tu – din veci – trăieşti în El pentru că din veşnicie, Cuvântul ne iubeşte pe fiecare dintre noi.

În acest fel Ioan încheie Evanghelia sa şi apoi urmează epilogul redactorului, care e important pentru că ne arată cum Evanghelia se transmite nouă care suntem cititori şi suntem în aceeaşi situaţie a primului redactor: a citit textul şi apoi adaugă experienţa sa… Deci Evanghelia se arată un text deschis. Fiecare scrie apoi experienţa proprie în baza acestui text.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila