Ioan 21,1-11

Mă iubești?

În mod analog textului din Faptele apostolilor, în cap. al 21-lea al Evangheliei după Ioan ni se prezintă în sinteză istoria bisericii: ea continuă să facă și să spună ceea ce Isus „a început să facă și să spună” (F.Ap. 1,1).

Misiunea Fiului devine misiunea noastră: a-i pescui pe frați din moarte.

Aspectul instituțional al Bisericii, reprezentat de Petru, este întemeiat pe iubirea și pe iertarea acceptate și acordate fraților.

Aspectul carismatic, reprezentat de ucenicul iubit, este sufletul și unitatea de măsură a fiecărei instituții: iubirea rămâne, trăiește în veci. Tot restul este, în funcție de iubire, în slujirea iubirii: tot restul trebuie acceptat sau refuzat în măsura în care ajută omul, sau nu, să iubească.

Biserica are ca principiu și scop libertatea de a iubi.

Ps. 33 (32)

Domnul adună într-un „burduf apele mării”, adică răul îl închide, îl stăpânește.

„Planul, sfatul Domnului rămâne în veac, gândurile inimii Lui, din neam în neam” (v. 11). Din această cauză psalmistul ne invită: „Cântaţi-I Lui cântare nouă, cântaţi-I frumos, cu strigăt de bucurie”, pentru că trăim o viață nouă, înviată. Isus-înviat e prezent în existența noastră, în efortul și în succesele noastre, și e prezent în celebrarea frângerii Pâinii (vom vedea în versetele noastre).

În cap. al 20-lea am văzut felul în care Isus-înviat a fost văzut și întâlnit de ucenicii Săi. Am avut povestirea despre celălalt ucenic, care „vede semnele și crede în El” pentru că iubește. Și iubirea este baza oricărei experimentări a relației adevărate între oameni și cu Dumnezeu. Apoi am prezentat întâlnirea personală a Magdalenei cu Înviatul…

Ucenicul iubit și Magdalena reprezintă cele două caracteristici fundamentale ale credinței: iubirea care află întâlnirea personală…

După aceste două întâlniri, Isus Se arată ucenicilor Săi în Cenacol. Prima dată se arată ucenicilor cărora le dă Spiritul Său, iar ei Îl primesc împreună cu misiunea de a ierta. În acest loc s-ar fi putut încheia Evanghelia. Însă lipsea un ucenic, Toma, la fel cum și noi am lipsit… Din această cauză, după opt zile, tot în zi de duminică, Isus Se arată.

De fapt, în ultima cateheză, împreună cu Toma, am contemplat centrul credinței: pătrunderea în rănile Domnului, pentru ca în ele să înțelegem misterul Domnului, al lui Dumnezeu care devine „Domnul meu și Dumnezeul meu”…

În cateheza de astăzi ne vom opri asupra celei de a treia apariții a lui Isus-înviat, care nu mai este definită de vreun timp.

Evanghelia după Ioan se încheie cu versetele din cateheza anterioară: „Deci şi alte multe minuni a făcut Isus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (Io. 20, 30-31). În sine, Evanghelia s-a terminat.

Dar urmează cap. al 21-lea, care ne arată că Evanghelia nu s-a încheiat, pentru că Evanghelia pe care cei dintâi ucenici au primit-o este aceeași Evanghelie care ajunge la noi și trăiește în noi… Deci, în versetele noastre ni se prezintă experiența, întâlnirea pe care comunitatea creștină o are cu Înviatul, care e mereu prezent în mijlocul acesteia. Și nu se mai vorbește de „acea zi”, pentru că noi nu existam în „acea zi” – care era ziua „întâi” – ci se vorbește de orice alt timp care urmează după acea zi… Un timp care indică întâlnirea noastră cu Înviatul…

Versetele noastre corespund textului care vorbește despre ucenicii din Emaus, dar tot cap. al 21-lea din Evanghelia după Ioan corespunde cărții „Faptele apostolilor”.

La fel cum Luca, după ce a scris Evanghelia care povestește ceea ce Isus a făcut și a spus, scrie în „ Faptele apostolilor” ceea ce apostolii fac și spun, la fel ca Isus, tot așa, în cap. al 21-lea al Evangheliei sale, Ioan – după ce în primele 20 de capitole a scris ceea ce Isus a făcut și a spus – ne povestește ceea ce ucenicii fac și spun, după exemplul lui Isus.

Așadar, cap. al 21-lea al Evangheliei după Ioan ne prezintă istoria noastră, a bisericii. Ni se descrie felul în care noi – și astăzi – Îl întâlnim pe Înviat, noi, care trăim „după acele lucruri” care au fost scrise în Evanghelie. De fapt, ni se descrie modul constant al lui Isus de a fi prezent în Biserica Sa, în comunitatea Sa.

Dacă primele 19 capitole ale Evangheliei după Ioan ne prezintă cristologia și vorbesc de Isus Cristos până când Își dă Spiritul pe cruce, capitolul al 20-lea ne prezintă pneumatologia, adică felul în care apostolii primesc Spiritul, și-L văd pe Domnul, și sunt trimiși la frați, iar capitolul al 21-lea ne prezintă ecleziologia… Altfel spus, cristologia – viața lui Cristos – devine darul Spiritului, apoi devine comunitate care trăiește, în darul Spiritului, aceeași viață a lui Isus.

De fapt, ni se descrie profilul interior al drumului nostru de credincioși, „după acele lucruri întâmplate atunci”…

Evanghelia după Ioan începe cu un Prolog în care se povestește preistoria lui Isus, continuând cu relatarea vieții lui Isus, care este istoria Sa, iar apoi avem acest capitol care este un epilog, în care ni se prezintă istoria după Isus… Iar istoria după Isus continuă mai departe și în noi, care trăim prin același Spirit al Său aceeași istorie a Sa. Fapt pentru care Evanghelia este o scriere deschisă, adică este o povestire în care noi adăugăm partea noastră, istoria noastră… Iar partea noastră din Scriptură este importantă, pentru că tocmai noi suntem Scriptura, a cincea Evanghelie, adică rescrie în viața noastră ceea ce Isus a făcut și a spus prin puterea Spiritului Său.

Capitolul al 21-lea a fost scris de comunitatea lui Ioan, lucru care se vede din finalul capitolului, când se spune intenționat acest adevăr. Acest capitol cuprinde un material comun tuturor evangheliilor: aici avem o sinteză a tuturor temelor din evanghelii, teme care se transferă de la viața lui Isus la viața ucenicilor.

Se citește Io. 21, 1-11

1 După acestea, Isus s-a arătat din nou discipolilor lângă Marea Tiberiadei și li s-a arătat astfel: 2 Erau împreună Simon Petru și Toma, cel numit Geamănul, Natanael din Cana Galileii, fiii lui Zebedeu și alți doi dintre discipolii lui. 3 Simon Petru le-a spus: „Mă duc să pescuiesc”. Ei i-au zis: „Mergem și noi cu tine”. Au ieșit și s-au urcat în barcă, dar în noaptea aceea nu au prins nimic. 4 Când era de acum dimineață, Isus stătea pe mal, dar discipolii nu știau că este Isus. 5 Așadar, Isus le-a zis: „Copii, nu aveți ceva de mâncare?” I-au răspuns: „Nu!” 6 Atunci le-a zis: „Aruncați năvodul în partea dreaptă a bărcii și veți găsi”. Ei l-au aruncat și nu-l mai puteau trage, din cauza mulțimii peștilor. 7 Atunci, discipolul acela pe care Isus îl iubea i-a spus lui Petru: „E Domnul!” Simon Petru, auzind că este Domnul, s-a încins cu haina – pentru că era dezbrăcat – și s-a aruncat în mare. 8 Ceilalți discipoli au venit cu barca – pentru că nu erau departe de uscat, ci la vreo două sute de coți – trăgând cu ei năvodul cu pești. 9 Când au coborât pe uscat, au văzut un foc cu jar, pește pus deasupra și pâine. 10 Isus le-a zis: „Aduceți din peștii pe care i-ați prins acum!” 11 Atunci, Simon Petru a urcat în barcă și a tras la mal năvodul plin cu o sută cincizeci și trei de pești mari. Și, deși erau așa de mulți, năvodul nu s-a rupt.

La începutul versetelor avem cuvintele „Isus S-a arătat așa”, iar la sfârșitul lor, „aceasta este, acum, a treia oară când Isus S-a arătat ucenicilor, așa” (v. 14)… Se subliniază cuvântul „așa”… Adică, acesta e modul în care Se arată Isus, pentru a treia oară, după acel timp! Altfel spus, de acum înainte Isus Se arată mereu așa…

În text nu se spune că Isus a fost văzut, ci că El Se arată…

„A Se arăta” înseamnă a veni la lumină. Prin manifestare ne devine clar că Isus e de față, pentru că e de față. Problema e ca eu să-L recunosc…

Manifestarea are loc prin pescuit și prin invitația la prânz „Veniți și mâncați”, prin participarea la ospăț. Așadar, avem o legătură strânsă între pescuit și ospăț…

Pescuitul reprezintă activitatea apostolică, o activitate care constă în a scoate peștii din mare… Scoși din apă, peștii mor, însă oamenii trăiesc… Pescuitul simbolizează salvarea oamenilor din moarte.

Vom vedea cum pot fi salvați… Ei încearcă să pescuiască toată noaptea, dar nu prind nimic… În sfârșit, supunându-se Cuvântului Domnului, pescuitul e rodnic: prind 153 de pești mari…

Acești pești fac parte din ospățul care e Euharistia…

În ce fel e prezent Domnul „după acel timp”, și a treia oară, și mereu?

E prezent în misiunea către frați, făcută în supunere față de Cuvântul Său, o ascultare care face rodnică slujirea noastră, apropierea noastră față de frați… Într-adevăr îi face fiii lui Dumnezeu, îi pescuiește din moarte… E prezent în pâine, în ospățul comun, în care trăim amintirea pătimirii Domnului nu ca o simplă celebrare, ci ca scop al întregii existențe creștine și ca punct de plecare al fiecărei lucrări (activități) creștine…

Acest episod nu mai are loc de cu seară în Cenacol (la fel ca episoadele anterioare)… ci se desfășoară sub cerul liber; nu mai are loc la Ierusalim, ci pe Marea Tiberiadei, un nume păgân, deci are loc înaintea tuturor neamurilor… Iar timpul în care se desfășoară e un timp fără de timp, e la trecerea de la noapte la zi… De fapt, noi trăim mereu în acest timp între noapte și zi. Și vine ziua atunci când noi ascultăm Cuvântul Său… Numai atunci vine pentru noi lumina, iar viața noastră devine rodnică…

Unde este/stă Isus?

Isus stă pe pământ, dar noi suntem pe mare…

„Marea” e simbolul răului, al furtunii, al scufundării…

Iar întâlnirea are loc pe mal, în locul din care apostolii merg și vin încontinuu, pentru a pescui oamenii și a-i conduce la mal (pe pământ), adică la mântuire…

Așadar, noi trăim la limita dintre noapte și zi, dintre mare și pământ (uscat)…

Versetele sunt simbolul vieții noastre de zi cu zi, iar scopul nostru e să trecem de la noapte la zi, să ieșim din abis, din moarte, pentru a ajunge pe pământ…

Scena are loc la mal și la granița dintre noapte și zi, adică dis-de-dimineață… Și e o scenă care are loc în fiecare zi, pentru totdeauna…

v. 1

1 După acestea, Isus s-a arătat din nou discipolilor lângă Marea Tiberiadei și li s-a arătat astfel:

„După aceste lucruri”… Aceste cuvinte le-am aflat la Ultima cină, când Petru n-a vrut ca Isus să-i spele picioarele, dar Isus i-a spus: „Lasă, vei înțelege după aceste lucruri”…

După ce vom pricepe că Isus ne-a spălat picioarele și Și-a dat viața pentru noi, „după aceste lucruri”, vom pricepe, vom înțelege ce a făcut… Iar textul nostru ne prezintă momentul de „după aceste lucruri”…

Timpul „după aceste lucruri” presupune că există un timp „înainte de aceste lucruri”… Iar „înainte” se referă exact la ceea ce era mai înainte. Și ce era mai înainte, atunci când Isus S-a arătat?

Era „ziua unu/întâi”, care reprezintă începutul creației.

„După ziua întâi”… Deja mereu ne aflăm „după prima zi”, dar mereu trăim în acea zi, în ziua „întâi”. Din acea zi curge (izvorăște) întreaga existență a universului. Iar Isus nu Se mai arată în mod vizibil, ci „Se manifestă, Se revelează”… L-au văzut primii ucenici, pentru că El li s-a arătat timp de 40 de zile, pentru a le arăta că El a înviat și pentru a-i încuraja. După acel interval de timp, Isus este mereu prezent, dar în mod diferit…

Și e foarte important ca Isus să fie prezent în mod diferit… Dacă nu, noi am sta mereu în acel loc să-L privim pe Domnul, dar fără a deveni ca El, pentru că El nu vrea să fim „privitorii” Săi, ci ne vrea frații Lui, egali cu El, fii ai Tatălui și frații tuturor.

Din această cauză, Isus Se arată celui care devine fiu prin ascultarea Cuvântului și merge să vestească fraților… Și e modul constant în care Isus Se manifestă și astăzi…

Și Se manifestă de-a lungul Mării Tiberiadei, loc în care dăruise pâinea. De fapt, tot textul este centrat (fixat) pe Euharistie…

Evanghelistul folosește cuvântul „Tiberiade”, care este numele păgân al Galileii, pentru că deja toate acestea se desfășoară înaintea lumii păgâne și necredincioase… Deoarece misiunea noastră e să mergem să vestim la toți oamenii.

Euharistia, care va fi celebrată în versetele noastre, dis-de-dimineață, pe malul lacului, este prima Liturghie pentru lume…

Și „așa S-a manifestat”. De acum înainte, acesta va fi modul de a se arăta al lui Isus, „după acel timp”…

vv. 2-3

2 Erau împreună Simon Petru și Toma, cel numit Geamănul, Natanael din Cana Galileii, fiii lui Zebedeu și alți doi dintre discipolii lui. 3 Simon Petru le-a spus: „Mă duc să pescuiesc”. Ei i-au zis: „Mergem și noi cu tine”. Au ieșit și s-au urcat în barcă, dar în noaptea aceea nu au prins nimic.

„Apostolii” sunt 7, și nu 12. Iar „7” indică ceva mai mult decât „12”.

„12” reprezintă cele douăsprezece triburi ale lui Israel, poporul Israel.

„7” reprezintă universalitatea, întreaga lume, toate popoarele păgâne…

Ei sunt „7”, pentru a indica faptul că de acum nu mai există doar misiunea celor doisprezece pentru poporul lui Israel ci, prin aceștia șapte, misiunea se extinde la întregul univers…

Primul este amintit Simon Petru, care va avea un rol important în tot capitolul. În următoarea cateheză vom avea tema raportului dintre Petru – care reprezintă instituția bisericii, a comunității – și ucenicul iubit, care reprezintă aspectul carismatic.

Par două însușiri inconciliabile (incompatibile): Petru e mai atent la structură, e mai conservator, Ioan este mai atent la persoane, mai creativ și mai liber. Și vom avea reconcilierea între aceste două aspecte care trebuie să stea mereu împreună, la fel ca vasul și conținutul din el: fără vas, conținutul nu stă, iar fără conținut, vasul e inutil…

Vom vedea că Petru va fi legitimat în rolul său de păstor, pentru că e un om care iubește. Și Petru va recunoaște primatul/întâietatea iubirii.

Biserica este singura instituție care s-a născut pentru a dărui oamenilor libertatea de a-l iubi pe aproapele. Scopul bisericii este de a le dărui oamenilor libertatea de a iubi. În același timp, se va sublinia că ucenicul iubit, ucenicul care iubește, va rămâne martor veșnic al bisericii, până la sfârșitul lumii…

Aceste două însușiri nu pot fi eliminate din Biserică: atât cine are primatul (Petru), cât și cine e carismatic (Ioan, care are primatul iubirii, dar care nu este numai al său)… Primatul iubirii lui Ioan constă în a le aminti lui Petru și celorlalți că fără iubire toate sunt zadarnice…

Aspectele structurii și al iubirii trebuie ținute mereu împreună…

Petru este unul dintre primii ucenici care L-au urmat pe Isus; este cel care-l întreabă pe Ioan cine este trădătorul (cf. Io. 13)… Destinul lui Petru mereu se intersectează cu Ioan, iar în acest capitol va afla soluția… Apoi, Petru spune că este dispus să moară pentru Isus; în grădină scoate sabia pentru a-L apăra; Îl urmează la casa Anei, și acolo se leapădă de Isus…

Toma, cel numit Geamănul, este geamănul nostru… El era dispus să moară lângă Isus, dar nu pentru Isus și nu cu Isus; l-a întrebat pe Isus: „Unde mergi?”, iar Isus i-a răspuns: „Eu sunt calea, adevărul și viața”… Cum de Mă întrebi unde Mă duc? Privește-Mă și vei ști deja unde trebuie să se ajungă… În ultima cateheză am văzut unde ajunge Toma: tocmai
privindu-L pe Isus, vede Calea adevărului – sunt rănile lui Dumnezeu – care este iubirea lui Dumnezeu, care ne dă viața Sa.

Natanael este primul dintre cei chemați care se întreabă: „Ce poate veni bun din Nazaret?” El nu crede, dar își rezolvă îndoielile. Și este din Cana Galileei… Cana Galileei ne amintește de primul semn al lui Isus, când El s-a manifestat în mărirea Sa, la fel ca în acest loc…

Apoi urmează „cei ai lui Zevedeu”. E singura dată când Ioan folosește această expresie. Știm că sunt Iacob și Ioan, iar Ioan e autorul Evangheliei.

„Și alţi doi din ucenicii Lui”. Dar de ce nu le spune numele? Oare îi adaugă pentru a ajunge la numărul „7”, care e un număr important?

Acești „alți doi”… E zadarnic să căutăm cum se numeau, pentru că evanghelistul nu ne spune. Deci acești doi nu au nume… Înseamnă că dincolo de aceștia, există alții – care sunt diferiți – precum „celălalt ucenic” – Ioan – și care au înțeles iubirea Domnului.

Și sunt doi, nu unul… Acești „alți doi” ne reprezintă pe noi toți care, la fel ca primii ucenici, vom împlini aceeași misiune… Pentru că am înțeles iubirea Domnului și devenim „alții” (și noi) la fel ca ucenicul iubit…

Sunt „șapte” pentru că numărul șapte reprezintă totalitatea… Și pentru că de acum, mesajele împăcării și al păcii sunt adresate totalității oamenilor, o totalitate simbolizată și de cei 153 de pești…

Petru spune: „Mă duc să pescuiesc”.

Cuvintele „Mă duc” le folosește Isus când urcă pe cruce, când moare și spune: „Mă duc la Tatăl”…

Petru spune: „Merg la frați”.

De acum, modul de a merge la Tatăl e același mod folosit de Isus: s-a întors la Tatăl, tocmai mergând spre frați, pentru a le vesti iubirea Tatălui.

„Mă duc să pescuiesc” înseamnă că Petru merge spre lume, spre frați, să le vestească iubirea Tatălui, la fel ca Isus.

Aceasta e misiunea lui Petru și a tuturor ucenicilor.

Inițiativa e a lui Petru: întotdeauna este nevoie de un om care să aibă inițiativa. Dar Petru nu spune: „Să mergem să pescuim”, ci el însuși se dă ca exemplu: „Merg să pescuiesc”. Petru nu dă un ordin altora: „Să ne pregătim și să plecăm”, ci spune: „Merg să pescuiesc”.

Ce răspund ceilalți? „Și noi venim cu tine”…

Ceilalți nu sunt supușii lui Petru, ci sunt în comuniune cu Petru și, în mod liber, mânați de același Spirit, „merg cu el” să desfășoare aceeași misiune.

Notăm că la origine, structura Bisericii nu are drept căpetenie un om care poruncește: „Mergeți să pescuiți și apoi aduceți-mi ceva de mâncare!”, ci un om care se dă ca exemplu: „Merg eu să pescuiesc”… Iar ceilalți, în mod liber, mânați de același Spirit și în comuniune cu Petru, împlinesc aceeași lucrare.

Această structură este cu totul diferită față de cea în care un om poruncește/comandă, iar toți ceilalți sunt supușii lui, îi împlinesc ordinele sau se răzvrătesc, sau de abia i se supun… Așteptând momentul bun să elimine căpetenia și să devină ei căpetenie…

Însă Petru dă un bun exemplu și merge el. Acesta este primatul său! Iar ceilalți, în mod liber și în comuniune cu el, împlinesc aceeași misiune…

Petru va fi principiul/baza comuniunii, care trage mreaja… Vom vedea…

„Și s-au suit în corabie, şi în noaptea aceea n-au prins nimic”.

Sunt în comuniune între ei, Petru se dă pe sine ca exemplu bun, ceilalți sunt în comuniune cu el, merg bucuroși în misiune, dar nu pescuiesc nimic…

Este limpede că s-au străduit mult, aveau experiență, au auzit ce a spus Isus.

De ce nu prind nimic?

Dacă suntem în comuniune între noi, făcând aceeași muncă/misiune, dar nu avem niciun rod, înseamnă un lucru simplu: că nu e suficient să fim în comuniune între noi! „Mlădița, dacă nu rămâne unită cu vița, nu aduce rod”…

Comuniunea noastră cu Isus creează comuniune între noi, numai atunci comuniunea noastră devine rodnică.

Dacă avem numai o comuniune între noi pentru a ne proteja (încălzi), pentru a ne simți importanți și puternici, nu pescuim nimic!

Și e important să existe acest faliment, căci toți îl experimentăm în viață, pentru că muncim făcând multe analize, sondaje, cu multă istețime, dar fără niciun rezultat…

Ce ne lipsește?

Este esențială legătura, unirea dintre viță și mlădiță

vv. 4-6

4 Când era de acum dimineață, Isus stătea pe mal, dar discipolii nu știau că este Isus. 5 Așadar, Isus le-a zis: „Copii, nu aveți ceva de mâncare?” I-au răspuns: „Nu!” 6 Atunci le-a zis: „Aruncați năvodul în partea dreaptă a bărcii și veți găsi”. Ei l-au aruncat și nu-l mai puteau trage, din cauza mulțimii peștilor.

Aceste versete ne prezintă trecerea de la noapte la ziuă, de la moarte la viață, de la sterilitate la fecunditate.

Cum are loc această trecere?

Are loc „făcându-se dimineaţă, Isus a stat la ţărm”… Când sosește dimineața, zorii, lumina?

Isus este Lumina lumii, și deja El a venit… Și unde stă?

Deja El Și-a împlinit misiunea și stă pe pământ, acolo, pe țărm. Nu ne lasă singuri…

Isus a ajuns la Tatăl și, în același timp, „stă pe pământ”: e simbolul pământului făgăduinței…

Notăm că fiecare cuvânt din acest capitol ne amintește de întregul țesut al Evangheliei, care se revarsă (se împlinește) în acest capitol…

Isus e cu ei, e prezent, dar nu e recunoscut… Aceasta este și istoria noastră: mergem să facem ceea ce trebuie să facem, credem în Isus, Îl vestim, suntem în comuniune cu alții. Cum de nu avem niciun rezultat?

Isus unde este? Ne-a părăsit?

Nu! El e prezent. Stă la mal. Deja a sosit. El e prezent, dar noi nu-L recunoaștem.

Îl recunoaștem datorită unui cuvânt: „Fiilor”, urmat de o întrebare „nu cumva aveţi ceva de mâncare?”

Îi numește „fii”, iar acest cuvânt apare doar de două ori în Evanghelia după Ioan. Prima dată, îl aflăm când se vorbește de fiul sutașului, care e pe moarte; iar a doua oară, când se vorbește de femeia care plânge din cauza durerilor nașterii, dar apoi se bucură, pentru că

s-a născut un om nou…

Prin urmare, în aceste versete ni se prezintă vindecarea comunității care de abia s-a născut, precum și nașterea Bisericii ca „om nou”.

„Nu cumva aveţi ceva de mâncare?”

Vom vedea că pâinea deja există, căci deja ne-a fost dată: este Fiul care S-a dat pe Sine pentru viața lumii.

Dar există o mâncare (hrană) de adăugat pâinii, pe care numai noi o putem adăuga. Care este această hrană?

Euharistia nu constă doar în faptul că ne amintim de ceea ce Domnul a făcut pentru noi: ferice de El că a înviat și totul s-a rezolvat… Nu!

În Euharistie există o hrană, iar hrana Euharistiei suntem noi, care răspundem iubirii Sale cu iubirea noastră. Acest răspuns depinde numai de noi. Dacă nu răspundem iubirii Sale, nu mâncăm Euharistia.

Această hrană (mâncare) reprezintă ceea ce ucenicii fac la fel ca Isus și cu Isus, iubindu-i pe frați, așa cum Isus i-a iubit pe ei.

Iar această hrană ar fi „rodul pescuitului”, cu alte cuvinte, dacă tu îi iubești pe alții, îi cucerești/câștigi să iubească. Și aceasta este hrana: frații sunt mâncarea Fiului, se alătură Fiului care este prima Pâine a vieții.

Răspunsul lor este în cor: „nu”, fără niciun comentariu.

Lipsa „hranei” reprezintă toată sterilitatea noastră, toate strădaniile noastre zadarnice și dezamăgitoare…

Dacă urmărim știrile și dacă lecturăm unele documente ecleziastice, notăm că mereu se vorbește despre „acest timp întunecat, fără credință…”. Și se concluzionează că din această cauză nu se poate face nimic…

„Scuzați-ne: ați vrea ca marea să fie pământ stabil? Ca apa să fie secată?”

Lumea este așa cum este… „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea – această lume pe care o vedem – încât pe Fiul Său L-a dat!” Această lume este obiectul/ținta iubirii lui Dumnezeu!

Noi căutăm să facem tot ce putem, dar nu avem rezultat…

Prin urmare, există ceva greșit, care nu merge cum trebuie: ori ne-a înșelat El, ori ne înșelăm noi…

Iată răspunsul lui Isus: „Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corabiei şi veţi afla.”

Isus le dă tuturor un ordin precis, tot așa cum a dat o poruncă precisă.

Ce poruncă ne-a dat?

„Iubiți-vă unii pe alții, așa cum Eu v-am iubit”… Aceasta e porunca Sa precisă… „A arunca mrejele” înseamnă a ne supune Cuvântului Său… Și „Cine ascultă Cuvântul Meu, acela Mă iubește. Eu locuiesc în el, el locuiește în Mine, la fel ca mlădița în viță… Atunci e rodnic și aduce mult rod”… Dar dacă nu rămâne în Mine și-n Cuvântul Meu, nu se supune poruncii Mele de a iubi, e ca o mlădiță uscată, care nu aduce rod…

Centrul misiunii noastre, al faptului că suntem martorii lui Isus, constă în a ne supune poruncii Sale, care e porunca iubirii aproapelui…

Nu avem alt mijloc pentru a-L mărturisi.

„În partea dreaptă a corabiei”… Dreapta, reprezintă partea mâinii care lucrează, deține puterea…

Singura putere a lui Dumnezeu e cea de a iubi și de a sluji, nu cea de a stăpâni.

„Aruncați mrejele în acea parte, în dreapta”… E Fiul, șezând la dreapta Tatălui. Aceasta e „partea” Fiului, unde stau frații; de cealaltă parte nu se află nimic. Vreți să nu pescuiți nimic?

Supunerea față de această poruncă face rodnic pescuitul nostru; Îl face pe Isus să locuiască în noi; pe noi în El; noi ne hrănim cu El, adică trăim prin El, și atunci El ni Se arată exact în viața noastră.

„Atunci au aruncat”. Se repetă cuvântul „a arunca”. La urmă și Petru se va arunca în mare…

„Și nu mai puteau s-o tragă de mulţimea peştilor”… „Mulțimea” indică plinătatea.

Ascultând de porunca precisă a Domnului – să arunce în partea în care șade El, cea a iubirii și a slujirii – ei văd rodul infinit.

Această „mulțime” va fi tema care imediat va fi dezvoltată…

v. 7

7 Atunci, discipolul acela pe care Isus îl iubea i-a spus lui Petru: „E Domnul!” Simon Petru, auzind că este Domnul, s-a încins cu haina – pentru că era dezbrăcat – și s-a aruncat în mare.

Primul care-L recunoaște pe Domnul este din nou „ucenicul pe care Isus îl iubea”. Altfel spus, pentru a cunoaște cine este Domnul, trebuie să cunoști iubirea Sa pentru tine. Numai atunci Îl cunoști pe Domnul, și-L cunoști numai pentru că și tu-L iubești, dacă
într-adevăr cunoști iubirea Sa.

Așadar, ucenicul acela, pe care-l iubea Isus, „vede” și „spune”: „Este Domnul”. El îi indică lui Petru, dar și tuturor, unde se află, unde stă Domnul și cine este Domnul.

Numai iubirea ne ajută să înțelegem unde se află și cine e Domnul…

Cea mai bună cale e iubirea, iar fără iubire toate sunt zadarnice, fără valoare (cf. 1Cor. 13). Dar având iubire, chiar și lucrurile mici sunt totul, sunt Domnul care e prezent. Și acest ucenic e primul care intuiește acest adevăr și ni-l indică.

Ioan e primul care ajunge la mormânt, dar Petru e primul care intră… Și aici, Petru e primul care se aruncă în mare…

Această scenă, în care Petru e gol, se aruncă în mare, apoi ia haina și iese din mare, este o scenă baptismală. Nuditatea, apa, haina, scufundarea în mare, ieșirea din mare… De fapt, în acest loc se va întâmpla botezul lui Petru, vom vedea…

Ce vă amintesc cuvintele „Petru şi-a încins haina”… Isus care și-a încins haina pentru a spăla picioarele… Marea era „vasul de spălat”, Isus slujește; marea va fi acea mare care-L va îneca pe Isus în moarte, adică e botezul Său, al Său, care și-a dat viața din iubire.

Petru, pentru a se arunca în mare, se încinge cu haina, la fel ca Isus… E ciudat că, pentru a se arunca în apă, își ia haina… Apoi, în Evanghelie se va vorbi despre faptul că „Un altul îți va încinge haina și atunci Mă vei urma”…

Această haină e cea pe care Isus ne-a lăsat-o sub cruce, nouă, tuturor dușmanilor, tuturor celor care L-au omorât și lui Petru, care s-a lepădat de El.

Faptul că-și ia haina înseamnă că Petru se îmbracă cu iubirea Sa, cu Iubirea lui Isus pentru el, și atunci se aruncă în abis și-și îneacă toate sentimentele sale de vinovăție, toate falimentele sale, pentru a ieși din apă (un) ca om nou…

Aceste versete ne descriu botezul lui Petru…

vv. 8-10

8 Ceilalți discipoli au venit cu barca – pentru că nu erau departe de uscat, ci la vreo două sute de coți – trăgând cu ei năvodul cu pești. 9 Când au coborât pe uscat, au văzut un foc cu jar, pește pus deasupra și pâine. 10 Isus le-a zis: „Aduceți din peștii pe care i-ați prins acum!”

În timp ce Petru e în mare – apoi „va urca” pe pământ – ceilalți trag barca, bărcuța…

În Lc. 5 avem o povestire asemănătoare, în care se vorbește de două bărci… În Ioan, acestea devin o singură barcă, pentru că el ține mult la unitate. La fel se vorbește despre mreaja care adună toți peștii împreună, reprezentând întreaga omenire adunată în mreajă, toți în comuniune între ei… Și mreaja e una singură, amintită de patru ori. Numărul patru e simbol cosmic, indicând că îmbrățișează cele patru direcții ale universului…

Altfel spus, prin acest pescuit toți oamenii sunt într-o rețea între ei, în comuniune liberă de iubire, iar barca e unică/singură, și întotdeauna e o bărcuță, nu un vapor… Și e o mare diferență…

Comuniunea între persoane niciodată nu va fi o omologare. În tot textul avem mereu deosebirea originară dintre Petru – instituția – și Ioan, care reprezintă iubirea și libertatea. Altfel spus, aceste două aspecte trebuie ținute mereu împreună. Și fiecare e persoană diferită, deosebită de cealaltă, dar toate, împreună, pot sta în mreajă, pentru că este respectată fiecare persoană în diversitatea ei.

Altfel nu am fi împreună în mreajă/rețea, ci i-am înghiți pe toți și pe toate… Și s-ar naște un tip de globalizare care ar fi un „canibalism” universal…

Dar există un alt mod de a sta/locui toți împreună. Isus L-a rugat pe Tatăl „ca toți să fie una, în iubire”. Iubirea face să fim una, respectând diversitatea fiecăruia.

Ei „trag mreaja plină de peşti în bărcuță”…

Și „erau departe de ţărm, ca la două sute de coţi”…

Cât de departe suntem de mal? Țărmul indică locul mântuirii.

Marea e locul în care murim înecați.

Întotdeauna suntem departe de țărm „la două sute de coţi”…

„Două sute” ne amintesc de cei 200 de dinari necesari pentru a sătura mulțimea.

Distanța noastră de mântuire este egală cu prețul/costul pâinii pentru săturare, o pâine dată gratis. Așadar, distanța noastră de țărmul mântuirii este costul iubirii, e pâinea gratuită, dar care are prețul ei…

Țărmul este și locul binecuvântării și al vieții.

Aici ei văd: „jar pus jos, şi peşte pus deasupra, şi pâine. Iar Isus le vorbește”.

Ce se află în pământul făgăduinței?

Avem un foc, jarul…

Jarul, ne amintește de lepădarea lui Pereu… Când s-a lepădat de Isus, Petru se încălzea la jar… când Isus și-a dat viața pentru el…

Tema jarului va fi dezvoltată în textul următor: când Isus îl va întreba pe Petru de trei ori dacă-L iubește…

Apoi ei văd: „pâine și pește”. Sunt cele două  simboluri euharistice.

În pământul făgăduinței Îl aflăm pe Isus care se identifică cu pâinea și cu peștele, cu darurile Euharistiei.

Unde-L aflăm pe Isus? Și astăzi Îl aflăm în Euharistie, când „vedem”, ascultăm Cuvântului Său.

Iar la această Euharistie participăm, aducând și noi rodul muncii noastre… Când vorbim de rodul muncii noastre, nu ne referim la ceea ce am câștigat în timpul zilei, ci la frații pe care i-am iubit și i-am condus la fraternitate.

Așadar, „aduceți peștele pe care l-ați prins acum!” Acum, după ce am ascultat ordinul Său, porunca iubirii, și noi putem aduce aportul nostru (partea noastră) la această Euharistie…

Dar după Jertfa lui Isus, întreaga istorie este o Euharistie, în care mulțumim pentru iubirea primită, purtând ca aport iubirea pe care și noi am dat-o fraților… Prin iubirea pe care am dat-o altora și ei sunt în măsură să dea iubire altora… și tot așa mai departe, la infinit… până când Dumnezeu va fi totul în toți și în toate…

v. 11

11 Atunci, Simon Petru a urcat în barcă și a tras la mal năvodul plin cu o sută cincizeci și trei de pești mari. Și, deși erau așa de mulți, năvodul nu s-a rupt.

„Simon-Petru s-a suit în corabie şi a tras mreaja”. „A tras/a scos” este același cuvânt folosit când Petru a scos sabia…

În acest loc Petru nu mai scoate sabia, ci scoate mreaja, pentru a-i duce/scoate pe frați la viață. Același cuvânt este folosit când Isus spune: „Când voi fi înălțat, Îi voi trage pe toți la Mine”…

De acum, toți suntem atrași la Fiul pentru că vedem iubirea Sa pentru noi…

Și această mreajă „e plină cu pești mari, 153”…

„Și, deşi erau atâţia, nu s-a rupt mreaja”.

Cuvântul „A se rupe” ne amintește de cămașa lui Isus, de Trupul Său care nu trebuie împărțit.

Ce înseamnă?

Această mreajă conține/cuprinde toți oamenii. Dacă ne împărțim/separăm între noi, separăm Trupul Fiului.

Așadar, această mreajă niciodată nu trebuie ruptă, ci mereu trebuie să fim în comuniune cu toți și să-i iubim pe toți…

Și sunt 153 de pești. Oare i-au numărat? Ce înseamnă numărul 153?

În Comentariul la Iezechiel, Ieronim notează că „153” era numărul raselor de pești. Așadar, „153” înseamnă că toți oamenii sunt mântuiți…

Augustin notează că „153” este rezultatul sumei numerelor de la unu la șaptesprezece. Apoi adaugă și faptul că „17” este rezultatul lui 10 plus 7. Numărul 10 amintește de decalog, de lege; iar numărul 7, de cele șapte daruri ale Spiritului Sfânt. Și concluzionează: „În sfârșit, toți peștii, toți oamenii – cuprinși în acest 17 – pot trăi legea (adică porunca iubirii), grație darului Spiritului (cele 7 daruri)”…

Pentru alții, numărul 10 reprezintă comunitatea, iar 7, totalitatea. În concluzie, totalitatea oamenilor este chemată să formeze o singură comuniune.

Alții spun că 17 este rezultatul lui 12 plus 5. De fapt, pâinile sunt 5, iar coșurile de firmituri rămase sunt 12…

Alții notează că „17” este valoarea numerică a cuvântului ebraic „tov” care înseamnă bine, frumos… Pentru că în limba ebraică, fiecare literă are o valoare, și adunând valoarea literelor cuvântului „tov”, rezultatul este „17”, care înseamnă frumos, bine. Iar interpretarea e următoarea: în acea mreajă sunt cuprinse binele și frumosul, care cuprind orice bine și orice frumos… Este întreaga frumusețe și bunătate a lui Dumnezeu, deja revărsată peste omenire, care a devenit una în iubire.

O altă interpretare subliniază că 153 este suma literelor ebraice din expresia „comunitatea iubirii”, simbol al Bisericii, sau din expresia „fiii lui Dumnezeu”…

Dincolo de toate interpretările, un lucru e clar: că toți suntem duși la mântuire prin iubire. Toți!

Această mulțime reprezintă mulțimea infinită. În limba greacă nu este vorba atât de cantitate, ci de plinătate. Iar până când lipsește și un singur fiu, casa Tatălui nu-i plină… Prin urmare, se referă la plinătatea întregii omeniri, mai mult, a universului, a lui Dumnezeu care este totul în toți și în toate.

Acesta e rodul pescuitului, dacă ascultăm Cuvântul Său. Și aceste e rodul pe care-L ducem și noi la Euharistie: viața noastră euharistică.

În ultima cateheză vom vedea felul în care ceilalți Îl recunosc pe Isus…

Texte utile:

  • Ps. 33 (32);
  • Io. 13, 31-38; 15, 1-17; 12, 1-13,13.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila