Ioan 21,12-19

Ps. 136 (135)

Acest psalm de mulțumire, tot așa cum este însușit de Petru în versetele pe care le vom prezenta în această cateheză, poate fi însușit și de fiecare credincios care-și vede drumul vieții presărat cu rău, cu trădări, dar experimentează și iubirea milostivă a Domnului care iartă și care e fidel în iubirea Sa

Ne aflăm în cap. al 21-lea al Evangheliei după Ioan. Evanghelia s-a terminat odată cu cap. al 20-lea când – după aparițiile lui Isus ucenicilor și lui Toma, care prevestesc prezența Sa în noi care credem fără să vedem – evanghelistul concluzionează spunând: „Eu am scris Evanghelia pentru ca și voi să credeți și să aveți viață”…

Capitolul al 21-lea nu-i doar un epilog, adică o adăugare a redactorului, ci este ceea ce Faptele apostolilor reprezintă pentru Evanghelia după Luca. Altfel spus, dacă Evanghelia cuprinde ceea ce Isus a făcut și a spus, acum ne spune, în sinteză, ceea ce apostolii fac și spun…

Acest capitol ne prezintă comunitatea, Biserica; este a cincea Evanghelie, care suntem noi, care trăim ceea ce Isus a făcut și a spus…

Acest capitol este o deschidere a Evangheliei spre întreaga istorie, spre istoria Bisericii… Pentru noi începe timpul Spiritului…

I-am văzut pe cei „7” care merg să pescuiască.

Pescuitul este misiunea primită de la Isus, cea de a scoate oamenii din apa în care se îneacă, adică a-i salva pe frați… Isus a venit să mântuiască frații, arătându-le iubirea Tatălui…

După ce Isus a înviat, iar ei au primit Spiritul și mandatul misiunii, acum îi vedem la lucru… În sfârșit, au ieșit din Cenacol – unde erau închiși și plini de frică – și înfruntă marea, simbol al răului, la Tiberiada, un oraș păgân, deci în lumea păgână, și-și desfășoară/îndeplinesc misiunea lor de a pescui, ca Isus.

Am văzut că nu pescuiesc nimic…

În timp cei ei, dis-de-dimineață se întorc dezamăgiți, Isus e pe țărm și le spune: „Aruncați mreaja în partea dreaptă”…

„Dreaptă” e sinonimul puterii lui Dumnezeu.

Isus a dat o poruncă: să arunce mreaja în acea parte, acolo unde se află puterea lui Dumnezeu.

Ce poruncă le dăduse Isus ucenicilor?

„Iubiți-vă, așa cum Eu v-am iubit pe voi!”

Prin urmare, dacă vrei să pescuiești, trebuie să iubești!

Nu „capturezi/prinzi” oamenii prin violență, prin propagandă, prin putere, prin mijloace de stăpânire, prin cruciade… Nu! Singurul mijloc este cel al iubirii: „Așa cum Eu
v-am iubit și Mi-am dat viața pentru voi, tot așa voi să vă dați viața pentru frați”. Atunci veți vedea că pescuitul este rodnic.

De fapt, ei au prins 153 de pești mari.

Am văzut câte interpretări are numărul 153, dar toate sunt coerente…

Acești 153 de pești mari reprezintă întreaga omenire, care e rânduită să fie re-unită în singura mreajă (rețea), cea a iubirii. Și această rețea o scoate din mare, din abis, din moarte, și conduce toți oamenii în unitatea iubirii.

Am notat că prima prezență a lui Isus în comunitate constă în misiune, dar plecarea în misiune are loc în supunerea față de Cuvântul Său, care e porunca iubirii. Dacă nu, nu se face misiunea Fiului, ci facem opusul a ceea ce a făcut Fiul…

Petru, în loc să scoată sabia, așa cum a făcut în grădină, scoate din apă această mulțime, scoate oamenii din moarte; în loc să ucidă (să dea moarte), dă viață…

Povestirea continuă și-n versetele noastre, iar noi ne vom opri asupra a două teme. Cea dintâi, relatează faptul că, atunci când ajung la țărm, Isus îi invită la ospăț… În a doua temă, El se adresează lui Petru, pentru că sunt lucruri care trebuie îndreptate… Petru se aștepta la acest moment. Și vom vedea felul divin în care Isus reglează lucrurile…

După ce vom concluziona citirea Evangheliei, va lipsi lucrul principal: ca viața noastră să scrie Evanghelia în propriul trup…

Se citește Io. 21, 12-19

12 Isus le-a zis: „Veniți și mâncați!” Și nici unul dintre discipoli nu îndrăznea să-l întrebe „Tu cine ești?” căci știau că este Domnul. 13 Isus a venit, a luat pâinea și le-a dat-o; la fel și peștele. 14 Aceasta a fost de acum a treia oară că Isus s-a arătat discipolilor, după ce a înviat din morți. 15 După ce au stat la masă, Isus i-a spus lui Simon Petru: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubești mai mult decât aceștia?” El i-a zis: „Da, Doamne, tu știi că te iubesc”. El i-a spus: „Paște mielușeii mei!” 16 El i-a zis iarăși, a doua oară: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubești?” El i-a spus: „Da, Doamne, tu știi că te iubesc”. I-a zis: „Paște oile mele!” 17 I-a zis a treia oară: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubești?” Petru s-a întristat pentru că i-a zis a treia oară: „Mă iubești?” și i-a spus: „Doamne, tu știi toate, tu știi că te iubesc”. Isus i-a zis: „Paște oile mele! 18 Adevăr, adevăr îți spun: când erai mai tânăr, te încingeai singur și te duceai unde voiai. Însă, când vei îmbătrâni, îți vei întinde mâinile și te va încinge un altul și te va duce unde nu vei voi”. 19 Dar aceasta a spus-o, arătând cu ce moarte îl va preamări pe Dumnezeu. După ce a spus aceasta, i-a zis: „Urmează-mă!”

Mai întâi, Isus îi invită la prânz, la acel ospăț, care e Euharistia. Imediat după ce au mâncat, după Euharistie, Isus i se adresează lui Petru și îi clarifică rolul pe care-l deține, întrebându-l de trei ori „Mă iubești?”, amintindu-și de tripla lepădare.

Ne vom oprim asupra primului aspect, cel al Euharistiei.

Această Euharistie urmează imediat după pescuit, adică după misiune.

Ucenicii deja au participat la Euharistie în Cenacol, unde Isus le-a dat Trupul Său, Pâinea Sa. Au participat cei care erau sub cruce. Apoi au luat parte la Euharistie, după înviere, în prezența lui Isus care Și-a arătat rănile, făcându-Se cunoscut de ei. În acest loc au primit Spiritul. Acest Spirit, care i-a trimis în lume să vestească iertarea, îi conduce în mare să ducă iertarea la toți oamenii.

Și se întorc plini de roade.

Această Euharistie e frumoasă datorită timpului în care e celebrată. Ne aflăm
dis-de-dimineață, la răsăritul soarelui.

Răsăritul este trecerea de la noapte la zi, prin urmare, Euharistia este trecerea de la întuneric la lumină… Celebrarea Euharistiei este scopul, este sensul întregii creații: toate se reîntorc la Dumnezeu și primesc viața lui Dumnezeu! Deci, Euharistia este noua creație: marchează ieșirea din întuneric, din haos, la lumină.

Aceasta are loc pe țărm: care este granița dintre pământ – loc în care se poate trăi, loc care reprezintă pământul făgăduinței – și mare, care e locul abisului, unde se moare.

Indicația timpului și a locului ne oferă semnificația Euharistiei: trecerea de la întuneric la lumină, de la moarte la viață…

Această Euharistie are loc în aer liber, în loc deschis, este „Liturghia lumii” deoarece, pe lângă „cei șapte ucenici” – „șapte” indică un număr infinit, dintre care cinci sunt amintiți cu numele, iar altor doi nu li se amintește numele, pentru că ei reprezintă toți ceilalți ucenici, inclusiv pe noi – participă și „cei 153 de pești mari”.

Cu alte cuvinte, scopul oricărei misiuni – al oricărei îndreptări înspre frate pentru a-i duce Vestea bună – constă în a crea cu el acea comuniune care să-l conducă la comuniunea cu Fiul și cu Tatăl, ca toți să fim „una” cu singurul Spirit Sfânt. Din această cauză scopul misiunii este Euharistia.

Când un om participă la Euharistie, se duce să le vestească fraților, pentru că primește un Spirit care-l conduce spre cei care încă nu participă la Euharistie, spre cei care încă nu cunosc fraternitatea în Fiul și-n Tatăl.

Euharistia este atât izvorul, cât și culmea/apogeul întregii vieți creștine.

Euharistia este scopul (și sensul) întregii creații, o creație care vine de la Dumnezeu… Și numai când omul recunoaște că toate sunt de la Dumnezeu – și-L iubește pe Dumnezeu și întreaga creație în Dumnezeu – întreaga creație se întoarce în Dumnezeu și devine divină. Dacă nu, creația, pentru om, este doar obiect al posedării, al egoismului, devenind loc al morții…

Din păcate, mereu facem din creație un loc al morții…

Numai Euharistia răscumpără, învie creația…

Să vedem felul în care are loc această Euharistie peste/pentru întreaga lume…

v. 12

12 Isus le-a zis: „Veniți și mâncați!” Și nici unul dintre discipoli nu îndrăznea să-l întrebe „Tu cine ești?” căci știau că este Domnul.

Pe ucenicii întorși din misiune, Isus îi invită: „Veniţi de prânziţi”.

Isus este Cel care invită… Prânzul deja l-a pregătit El. La Euharistie deja avem mâncarea: este însuși Dumnezeu care ni Se dăruiește și ne dă viața Sa, Spiritul Său, Trupul Său, sângele Său… ne dă totul…

În Euharistie Dumnezeu ne dă totul!

Și totuși, am notat în ultima cateheză că îi întreabă: „Aveți ceva de mâncare?” Pentru că Euharistia o celebrăm nu doar pentru că noi mergem acolo, la Euharistie, și primim totul – e just să primim totul și, de fapt, primim totul! – dar devenim ca Dumnezeu, nu doar pentru că primim totul, ci și pentru că știm să dăm totul (să ne dăruim în totalitate)… Și astfel, la Euharistie aducem și noi contribuția noastră, care sunt frații pe care i-am „prins” cu iubirea noastră, adică dându-ne viața pentru frați, fiind salvați/mântuiți.

Așadar, Isus ne invită…

Euharistia pe care El a celebrat-o în singurătate, pe cruce, este izvorul a toate… Apoi așteaptă și „mâncarea noastră”, acea adăugire la Pâinea care deja există și pe care doar noi o putem adăuga prin iubirea noastră față de frați…

E frumos că Isus ne invită la Euharistie, ne invită să mâncăm în comuniune cu El… Este „ospățul noului legământ”, despre care Ieremia spune „că toţi de la sine Mă vor cunoaşte, de la mic până la mare, zice Domnul, pentru că Eu voi ierta fărădelegile lor şi păcatele lor nu le voi mai pomeni” (Ier. 31, 34). Și în această iertare a tuturor păcatelor Îl cunoaștem pe Domnul…

De fapt, niciunul nu îndrăznește să-L întrebe: „Cine ești Tu?”

„Cine ești Tu?” este întrebarea pe care i-au adresat-o Botezătorului, iar Ioan a răspuns: „Eu nu sunt Cristosul, Mesia”…

„Cine ești Tu?” este întrebarea pe care i-au adresat-o și lui Isus, iar El a răspuns: „EU SUNT”…

De ce acum nimeni nu-L mai întreabă pe Isus cine este? Pentru că toți știu că El este Domnul!

Ce înseamnă acest lucru?

Înseamnă că, dacă noi într-adevăr celebrăm Euharistia – adică primim darurile lui Dumnezeu și le dăruim fraților – cunoaștem cine este Dumnezeu…

De ce?

Pentru că trăim în comuniune cu El și trăim ca El… Pentru că Dumnezeu este iubire: e iubire primită și dăruită…

Și singurul loc al cunoașterii Domnului este Euharistia, „unde cunosc iubirea Sa pentru mine, și eu răspund prin iubirea mea față de frați”…

Dacă nu circulă iubirea de la El la mine și de la mine la frați, înseamnă că eu nu-L cunosc pe Domnul! Cu alte cuvinte, Îl cunosc pe Tatăl numai iubind fratele… Îl cunosc pe Fiul numai recunoscându-L prezent în fiecare om…

Isus ne invită să venim, pentru că la următorul verset se spune că „Isus vine”: noi putem merge la Euharistie, pentru că El vine le noi…

v. 13

13 Isus a venit, a luat pâinea și le-a dat-o; la fel și peștele.

Verbul e la timpul prezent „Isus vine”… Isus vine în Euharistie: El este Cel care vine, căci mereu vine în prezent… Și de fiecare dată când Îl primim, pentru noi El a sosit: intrăm în comuniune cu El…

El vine și ne invită să prânzim…

Și ce face?

„A luat pâinea şi le-a dat lor”… Cuvintele „a lua” „pâinea” și „a da-o” sunt cuvintele Euharistiei… Sunt cuvintele care definesc întreaga sa viață de Fiu…

Fiul este cel care „ia”, care primește totul… Toate câte le avem sunt darul lui Dumnezeu, le-am luat în/ca dar…

Dar există două moduri de „a lua”… Luăm ori cu mâna/pumnul închis, spunând „Este numai al meu”; sau cu mâna deschisă, spunând „Este darul Tatălui”…

În primul caz, pâinea pe care o iau – pâinea înseamnă viața – mă desparte de Tatăl (pentru că spun că este doar a mea) și mă separă de frați, pentru că mă cert cu ei pentru pâine…

În schimb, dacă „iau pâinea” ca fiind darul lui Dumnezeu, tot ceea ce am și sunt mă pune în comuniune cu Tatăl… În acest caz și cel mai mic dar e semnul iubirii totale a lui Dumnezeu pentru mine… Și în fiecare firimitură a realității mi se dă Dumnezeu în totalitate. Pentru că toate sunt semnul iubirii Sale; iar iubirea e în totalitate în fiecare act/gest, oricât de mic…

Dacă nu iau/primesc ca fiu, iau ca stăpân: închid totul în mâinile mele, separ totul de Dumnezeu și conduc întreaga creație la moarte… Mă separ de Domnul, mă separ de toți ceilalți oameni, nu-i mai văd ca pe frații mei, mă separ de mine, căci nu mă mai privesc ca fiu…

Ca oameni, dacă nu trăim Euharistia, suntem separați în interior, în raport cu alții și cu Dumnezeu.

Euharistia este salvarea/mântuirea omului.

„Pâinea” este figura întregii vieți: reprezintă toate lucrurile cu care ne hrănim și în baza cărora trăim.

Pâinea nu este doar grâul… Pentru că în pâine avem nu numai grâul (lucrarea naturii), ci avem și munca depusă de noi, relațiile dintre noi, binele, răul, dreptatea, nedreptatea, efortul muncii, lipsurile, războaiele… Pâinea cuprinde totul, întreaga viață a omului, toată istoria omului, toată natura și cultura, la bine și la rău…

Isus ia pâinea „binecuvântând”… În textul nostru nu se spune că a binecuvântat, ci doar în unele manuscrise… Înseamnă că Isus ia pâinea „ca dar”.

Și ce face? O dăruiește…

Prin faptul că „ia” (primește) pâinea, Isus este Fiu – căci fiul le primește toate ca fiind iubirea părinților pentru el – prin faptul că dă pâinea, Isus este „Fiu adult”, egal cu Tatăl, căci știe iubi ca Tatăl și are aceeași natură a Tatălui.

Dacă Isus nu s-ar comporta astfel, încă nu ar fi Fiu… Ar fi un „fiu pe jumătate”, dar un fiu „înjumătățit” nu există.

Noi, mai mereu, suntem „înjumătățiți”, deși suntem persoane religioase și grozave, căci luăm/primim totul ca fiind darul lui Dumnezeu, dar partea a doua, cea în care suntem chemați să fim ca Dumnezeu care dăruiește, ne lipsește… Numai practicând și partea a doua devenim egali cu Dumnezeu…

În aceste cuvinte avem sintetizată întreaga viață a lui Dumnezeu: Tatăl este iubire care dă, Fiul e iubirea care ia toată iubirea Tatălui și, la rândul Său, dă întreaga iubire Tatălui și fraților…

Iar noi, participând la Euharistie, participăm la viața lui Dumnezeu, care este iubire care dă, care ia și care din nou dă, la infinit…

Și aceasta este singura economie posibilă a vieții… Tot restul este economie a morții.

Aceeași dinamică o avem și în cazul peștelui…

Isus e recunoscut la acest ospăț, care ne face similari cu El, dar la acest ospăț nu este prezent numai El, ci suntem și noi toți, împreună cu întreaga noastră muncă, cu „peștele” nostru, cu efortul nostru, cu iubirea noastră pentru alții…

v. 14

14 Aceasta a fost de acum a treia oară că Isus s-a arătat discipolilor, după ce a înviat din morți.

În acest verset se încheie prima parte a povestirii, unde ni se spune despre felul în care Isus S-a arătat pentru a treia oară, și mereu s-a arătat ucenicilor…

Mereu ni Se manifestă și mereu e prezent cu noi în sfera misiunii, în misiunea întemeiată pe iubirea față de frați, care culminează cu Euharistia, unde noi primim totul de la Tatăl și trăim ca fii, apoi dăruim totul, trăind ca frații…

Aici cunoaștem cine este Domnul, pentru că suntem ca El…

Aceasta este, de acum, arătarea definitivă a lui Dumnezeu în lume. Celelalte manifestări ale Sale erau doar pregătiri în vederea acestei arătări…

Celelalte două sunt: arătarea înaintea ucenicilor în Cenacol și arătarea înaintea lui Toma… Nu este amintită arătarea înaintea lui Ioan, „care a văzut și a crezut”, nici cea înaintea Magdalenei, dar nu pentru că sunt arătări personale, ci pentru că în fiecare experiență a învierii există vederea/privirea credinței celui care iubește, precum și întâlnirea iubirii și strigarea pe nume a Mariei…

După celebrarea Euharistiei, începe întâlnirea cu Petru…

Așa cum Euharistia ne deschide ochii pentru a înțelege cine este Isus, tot astfel ne deschide ochii ca să înțelegem cine „sunt eu”… Petru își va deschide ochii și va înțelege cine este el, care e rolul său, ministerul său, cine sunt alții, care este rolul și ministerul lui Ioan… Petru și Ioan sunt cele două elemente antagoniste în fiecare instituție, în special în Biserică… Dar nu și în unele instituții, pentru că au doar aspectul lui Petru…

Petru reprezintă carisma unității: a tras mreaja la mal, ținând totul înlăuntrul ei, astfel încât să nu se rupă; carisma lui Petru este aceea de a se da pe sine ca exemplu bun, de a avea inițiativa în a se duce la pescuit, în a se arunca în mare și în a-i scoate afară pe toți, uniți…

Așadar, carisma sa constă în a se da ca exemplu bun și în a păstra unitatea.

Pe ce se întemeiază această carismă, care e carisma instituțiilor în general? În fond, fiecare instituție, fiecare organism stă unit, dacă nu, se destramă și moare.

Temelia carismei lui Petru, autoritatea sa – prin „autoritate” înțelegem tot ceea ce ajută la maturizare – este întemeiată pe faptul că el s-a lepădat…

Evenimentul cel mai urât și neplăcut al vieții sale este temelia slujirii sale.

Ce a făcut Petru? S-a separat de Isus, s-a lepădat de El. Dar i-a părut rău, deci a rămas acolo, printre „ai Săi”, dar încă era trist și se gândea: „E adevărat că Domnul mă va accepta, dar eu L-am trădat…”

Dar lucrurile nu merg după mintea lui Petru, ci el devine „piatră” – la fel ca Dumnezeu care e piatră – tocmai pentru că a avut experiența lepădării și, în acea lepădare, a avut experiența iertării lui Dumnezeu. Prin urmare, ministerul lui Petru este întemeiat pe iertarea primită, experimentată. Iar iertarea este „iubirea cea mai mare”.

Tocmai pentru că a fost iertat, Petru poate avea ministerul (slujirea) iertării față de toți… Iar unitatea între oameni e posibilă numai prin iertare. Pentru că răul și separările există…

Dezastrul, nenorocirea lui Petru, ceea ce el considera căderea sa, falimentul său, este baza celui mai mare dar pe care Dumnezeu l-a oferit fiecărui om, cel al unității în iubire.

Fapt pentru care Biserica e „una”, dar nu pentru că e omologată, nu pentru că e un singur „ghiveci” (amestecătură), ci pentru că trăiește în iertare și-n iubire, acceptând orice diversitate, orice diferență.

Iar unde nu există toate acestea, nu mai avem unitatea lui Dumnezeu, care e o unire între persoane diferite; ci există doar acea „unire” pe care o cunoaștem: în baza ideologiei, a economiei libere de piață, care este identică cu a-l mânca pe celălalt, al reduce la sine…

Urmează un dialog cu zece schimburi de cuvinte între Isus și Petru. E un dialog de vindecare, care-l va ajuta pe Petru să se „nască”… Iar la final, Isus îi spune: „Acum
urmează-Mă!”

Să vedem experiența lui Petru…

Urmează trei întrebări și trei răspunsuri

v. 15

15 După ce au stat la masă, Isus i-a spus lui Simon Petru: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubești mai mult decât aceștia?” El i-a zis: „Da, Doamne, tu știi că te iubesc”. El i-a spus: „Paște mielușeii mei!”

Isus îi spune: „Paşte mieluşeii Mei”, apoi îi va spune: „Păstoreşte oile Mele” și, la urmă, „Paşte oile Mele”. Prin urmare, tema versetelor e clară: Petru are rolul de a reprezenta „Păstorul frumos”, care paște mieii și păstorește oile…

Să vedem felul în care ajunge să aibă acest rol…

„După prânz”: Euharistia ne ajută să înțelegem cine este Domnul și cine suntem noi.

După prânz, Isus îl întreabă: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?”.

De ce îi pune această întrebare?

Ce a răspuns Petru la „Ultima cină” când Isus a spus: „Unde merg Eu, voi nu puteți veni”?

„Eu sunt dispus să-mi dau viața pentru Tine. Eu vin. Eu Te pot urma oriunde…”.

Iar în evangheliile sinoptice, Petru spune: „Chiar dacă alții se vor scandaliza, eu nu, pentru că sunt grozav”…

Prin urmare, Isus îl întreabă: „Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?”

Cuvântul „Mă iubești” – agapao, în limba greacă – indică iubirea pe care Dumnezeu o are față de noi: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său L-a dat…”. Și este aceeași iubire pe care Fiul o are față de noi, frații Săi, căci ne iubește cu aceeași iubire a Tatălui… Și ne-a iubit până la sfârșit, spălându-ne picioarele și dându-Și viața. Și este aceeași iubire cerută prin porunca Sa: „Și voi să vă iubiți, așa cum v-am iubit Eu”…

Izvorul acestei iubiri e Dumnezeu, iar dacă noi experimentăm această iubire, știm iubi cu această iubire a Sa.

Isus îl întreabă: „Cunoști această iubire divină?” O cunoști „mai mult decât aceştia”?

Prin cuvintele „mai mult decât aceştia”, Isus vrea să-l vindece pe Petru de păcatul prezumției, al aroganței…

Cuvintele „mai mult” exprimă și un adevăr, pentru că întotdeauna iubirea este un „mai mult”, pentru că, dacă nu crește, scade… Iar omul este creat pentru un „mai mult” al iubirii, pentru că este chip al lui Dumnezeu, care este iubire infinită.

Iar unde nu avem acest „plus” (mai mult) de iubire, avem o scăderea a iubirii, care înseamnă moarte.

Întrebarea lui Isus nu urmărește doar să „demonteze” prezumția lui Petru, ci și să-i deschidă mintea, ca să priceapă adevărata semnificație a iubirii, care întotdeauna este „mai mult”. În limba latină avem „magis”, din care rezultă „maiestas”… Majestatea lui Dumnezeu, care este demnitatea omului creat după chipul Său, este acest „mai mult”, care mișcă toate acțiunile noastre.

Noi mereu căutăm „mai mult”… Deși poate căutăm „să avem mai mult”, dar nu la acest fapt se referă textul nostru, ci la a căuta „mai mult” în iubire…

De unde vine „mai multul” iubirii?

Să ne amintim de pilda povestită de Isus în casa lui Simon, fariseul… O femeie îi spală picioarele cu lacrimile ei, I le unge cu mir. Iar Isus povestește că un om avea doi datornici. Unul îi datora 500 de dinari, iar celălalt 50. El i-a iertat pe ambii. Iar Isus întreabă: „Cine-l va iubi mai mult?”

„Cel căruia i-a fost iertat mai mult”…

În mod paradoxal, păcatul nostru este îndemnul, stimulentul cel mai sigur pentru a iubi mai mult.

De ce?

Pentru că, dacă eu sunt iubit pentru că sunt grozav, priceput, mereu pot cugeta că „Dacă nu sunt grozav, nu mă iubește… Deci trebuie să merit iubirea”…

Iar dacă eu niciodată nu sunt sigur de iubirea celuilalt pentru mine, înseamnă că sunt disperat și niciodată nu-L voi iubi…

Dacă eu experimentez că un altul mă iubește gratuit, și-n aspectele pe care eu nu mi le iubesc – păcatele și falimentele mele – știu că el mă iubește cu o iubire infinită. Numai când mă simt iubit în chip infinit, pot să mă iubesc și pot iubi tot mai mult. Din această cauză, păcatul lui Petru este fundamentul iubirii sale tot mai mari; și din această cauză el va fi păstorul care pe toți îi ține în unitate, pentru că unitatea se realizează în iertare, datorită unei iubiri mai mari decât păcatul… O iubire pe care omul o experimentează în iertare.

Capacitatea divină de a face din rău, din păcat, locul maxim al revelării lui Dumnezeu este mare; datorită ei celebrăm mereu Euharistia, adică mulțumim.

Petru răspunde: „Da, Doamne, Tu ştii că Îți sunt prieten”. Nu-I spune: „Te iubesc”…

„A iubi” înseamnă a-și da viața. Petru spune: „Viața Ți-ai dat-o Tu pentru mine, dar eu Îți sunt prieten”.

Ce înseamnă? Că accept ca Tu să-ți dai viața pentru mine; accept iubirea Ta gratuită și infinită. Prin urmare, Îți sunt prieten.

Prieten înseamnă că răspund iubirii Tale cu iubire, adică suntem în relație iubitoare. Apoi, prietenia depinde de tipul de prieten pe care-l ai… Dacă prietenul meu e Cel care m-a iubit și S-a dat pe Sine și mă iubește infinit de mult, prietenia care mă face similar cu El implică faptul ca și eu să am aceeași iubire. Prin urmare, Petru Îi răspunde: „Îți sunt prieten. Tu știi. După cum știi și că m-am lepădat de Tine”.

Isus îi răspunde: „Paşte mieluşeii Mei”.

De ce Petru devine păstor, de ce are același rol al lui Isus?

Pentru că a fost iertat și a cunoscut „iubirea mai mare” decât lepădarea sa. Și atunci el poate vesti această iubire mai mare și-i poate conduce pe toți ceilalți să experimenteze această fidelitate extremă a lui Dumnezeu, prezentă în fiecare rău și păcat.

Acesta este rolul lui Petru și exact în acest fel ne ține uniți pe toți…

Mieii pe care-i paște nu sunt ai săi – ai lui Petru – ci „sunt ai Mei”, ai Domnului.

Petru e chemat să dea tuturor acea hrană – acest lucru îl face păstorul – care este însuși Domnul care Și-a dat viața pentru noi.

Acest fapt înseamnă că primatul lui Petru nu-i unul al puterii, al prestigiului, al cinstei, ci e primatul slujirii, al umilinței (supunerii) și al iertării, pentru că el a fost iertat și slujit: Isus i-a spălat picioarele și Și-a dat viața pentru el.

Primatul său nu-i o cinste, ci o datorie, o responsabilitate, o greutate: ia pe umerii săi greutatea (povara) iubirii lui Dumnezeu – o iubire pe care a simțit-o față de sine – și o duce altora. Petru are autoritatea nu a stăpânirii, ci a slujirii (de a se face cel din urmă), a iubirii și a libertății.

Când autoritatea nu conduce la iubire și libertate, nu mai este autoritatea lui Cristos, ci e o autoritate opusă acesteia, prin faptul că-i privează pe ceilalți de iubire și le neagă libertatea.

Biserica, ca instituție, a fost creată în vederea libertății și a iubirii; și s-a născut din mărturia unei iubiri „mai mari”, care mă eliberează de cel rău, mă face liber…

E urât când și-n Biserică ne întoarcem să ne sufocăm de norme și de legi și învățăm lumea să trăiască doar pentru a le respecta…

Iar acest fapt depinde de noi… Pentru că autoritatea poate să-mi dea toate normele pe care le vrea, iar eu pot presupune că sunt juste, la fel ca normele codului stradal, deci le respect… Însă problema este alta: dacă am o experiență de iubire și trăiesc libertatea iubirii, toate normele și aspectele din viața mea au sens… Dacă nu, nimic nu are sens… Sau normele au sens, pentru că sunt lucruri de „bun simț”, iar dacă nu le respect, e mai rău…

În concluzie, în Biserică, guvernarea este întemeiată exclusiv pe slujire, pe iubire și pe iertare…

Acest tip de slujire în Biserică, în comunitatea credincioșilor, nu izvorăște dintr-o prezumție sau dintr-o dreptate proprie, ci se naște din perceperea și din experimentarea propriei micimi, a propriului păcat, urmate de perceperea, experimentarea și gustarea iertării, fiind un fel de recunoștință pentru ceea ce s-a primit. Fundamentul acestei slujiri
nu-i în subiectul care exercită slujirea, ci e în Domnul
.

v. 16

16 El i-a zis iarăși, a doua oară: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubești?” El i-a spus: „Da, Doamne, tu știi că te iubesc”. I-a zis: „Paște oile mele!”

Era suficient să-l întrebe o singură dată. De ce-l întreabă de două ori? Chiar de trei ori?

Conștiința (cunoașterea) propriului păcat iertat – și nu negat, ascuns – este atât de fundamentală, încât trebuie reînnoită (amintită) nu numai o singură dată, ci de două ori, de trei ori, de nenumărate ori… pentru că este lucrul pe care imediat îl uităm: uităm că trăim prin iubirea gratuită a Domnului pentru noi…

Când greșim, stăm fixați pe erorile noastre și ne osândim (condamnăm)… Iar când – din întâmplare – facem binele, uităm de solidaritatea noastră cu alții (adică uităm că și noi suntem slabi și păcătoși la fel ca toți oamenii), iar prin acel puțin bine pe care-l facem, condamnăm (criticăm) întreaga lume…

E importantă această conștiință (cunoaștere) profundă, că trăim în baza harului/grației, dacă nu, înseamnă că suntem nenorociți… Dacă pricepem că trăim prin iubire, putem dărui iubire… Din această cauză Isus îl întreabă a doua oară…

A doua oară, Isus îl întreabă: „Mă iubești?” Nu adaugă „Mai mult decât aceștia”, pentru că acum Petru e destul de umil (smerit), căci a înțeles iubirea infinită a lui Isus pentru el, tocmai pentru că s-a lepădat de Isus.

Dar în umilința noastră există un pericol… Căci există o umilință falsă… Altfel spus, când greșim sau avem sentimente de vinovăție, ne comportăm foarte bine… Dar ne comportăm așa nu din convingere, nu din iubire, ci din cauza sentimentelor de vinovăție…

Prin urmare, există pericolul ca Petru să cugete astfel: „Isus mi-a cerut acest lucru pentru că știe că eu am greșit. Deci mă voi comporta bine, voi fi atent, pentru că știu că oricum voi greși…”. Prin urmare, Petru ar trăi în mizeria, în lașitatea unei persoane neîncrezătoare în sine și în alții, care nu mai este capabilă să iubească „mai mult”…

A doua întrebare „Mă iubești?” e importantă. Isus vrea să-l ajute să depășească acea neîncredere care încă nu a ieșit la iveală. Va ieși după ce-l întreabă a treia oară, atunci când Petru se întristează… Căci inima lui Petru a rămas rănită, pentru că s-a lepădat… Tot așa cum noi rămânem răniți de răul, de păcatul pe care-l facem… Și nu înțelegem că în răul nostru, în păcatul nostru, putem construi totul. În păcatul nostru avem cunoașterea lui Dumnezeu, de la cel mai mic, până la cel mai mare om. De ce? Pentru că Dumnezeu este iertare!

Și numai în păcatul nostru iertat se poate întemeia comunitatea, pentru că fraternitatea e întemeiată pe iertare, dacă nu, este agresivitate și ucidere…

Din nou, Petru Îi răspunde: „Tu știi”… În toate cele trei răspunsuri, Petru Îi spune: „Tu știi”… Tu știi că Te trădez, că mă lepăd de Tine, dar Tu știi și că Te voi urma.

De ce?

Pentru că Tu mă iubești! Și mi-ai spus că și eu Te voi iubi. Și Tu știi toate acestea… Prin urmare, eu mă încred în Tine!

Petru nu mai este prezumțios, arogant, ci se bazează pe faptul că Domnul îi este prieten, îl iubește, știe că S-a lepădat și s-a îndepărtat de El și, în ciuda slăbiciunilor Sale, Domnul continuă să-l iubească…

Prin urmare, Isus îi spune: „Paște oile Mele!”

Oile „Mele” este semn al apartenenței reciproce… Apoi, Petru niciodată nu se substituie „Păstorului frumos”, pentru că oile sunt ale Păstorului. Petru are însărcinarea (slujirea) de a le conduce la acea pășune numită „iertare”, pentru că-n iertare toți Îl cunoaștem pe Dumnezeu. Și numai în iertare toți oamenii pot să se unească. Numai prin iertare se poate naște „iubirea mai mare” între toți…

Ne înduioșează Domnul-înviat, care-L întreabă pe Petru: „Mă iubești?” Și este ultima întrebare pe care o adresează fiecăruia dintre noi: „După tot ceea ce ai văzut în întreaga Evanghelie, Mă iubești?”

Texte utile:

  • Ps. 136;
  • 2Cor. 3, 3;
  • Rm. 8, 31-39.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila