Ioan 3,1-13

Așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe singurul Său Fiu l-a dat…

Nicodim – un învățător bătrân al legii – e chemat să renască „de sus” pentru a deveni fiu: trebuie să-și înalțe privirea și să vadă iubirea lui Dumnezeu care-l iubește atât de mult încât își dă viața pentru el.

Privind Fiul înălțat pe cruce, se va vindeca de veninul șarpelui. Cine vede iubirea Fiului abandonează imaginea sa falsă despre Dumnezeu: odată descoperită minciuna care l-a făcut să fugă de Dumnezeu, omul începe să se reîntoarcă la Domnul.

Psalmul 131 (130) ne descoperă care-i aspirația noastră, dorința noastră pe care însă nu reușim s-o realizăm. Însă voia Domnului e superioară așteptărilor, aspirațiilor și dorințelor noastre. Voia Domnului e să ne dea însăși viața Sa, ne generează la o viață diferită de aceasta, iar noi putem să o primim… Așadar vom fi nu doar liniștiți, ci mângâiați de puterea și duioșia Domnului.

Acest psalm vorbește de „un prunc înțărcat”. Pruncul înțărcat e cel care nu mai vrea și nu mai are nevoie de laptele mamei. Dar de ce stă în brațele mamei? Nu pentru că vrea ceva, ci pentru că-i plăcut, frumos și bine să se abandoneze în brațele mamei…

Psalmul ne spune în ce constă „laptele” adultului: dacă laptele e viața pruncului, viața adultului este acolo unde se poate abandona unei iubiri care-l primește. Un om care nu are încredere, nu poate trăi; unul care nu se simte iubit, nu poate trăi. Acest psalm ne poate introduce în textul evanghelic…

Vom prezenta dialogul dintre Isus și Nicodim, desfășurat pe timpul nopții… E un dialog nocturn. Iar a urmări discursul lui Isus e puțin cam dificil…

I-am întâlnit pe discipolii care-L întreabă pe Isus unde locuiește. Și am înțeles că El locuiește în nuntă, în sărbătoare, în bucurie și că nu locuiește în templu… Astăzi vom înțelege că Domnul nu locuiește în lege, în datorie și-n obligație, ci altundeva: în iubirea care ne ajută să ne naștem la o viață nouă. Așadar pericopa ne propune nașterea de sus, o naștere la o viață nouă… Acestea sunt temele de bază ale botezului.

Dacă textul nostru ne prezintă dialogul lui Isus cu un bărbat, la cap. 4 vom avea dialogul Său cu o femeie.

Se citește Io. 2,23 – 3,17

23 Pe când era în Ierusalim, la sărbătoarea Paştelui, mulţi, văzând minunile pe care le făcea, au crezut în numele lui. 24 Dar Isus nu se încredea în ei pentru că el îi cunoştea pe toţi. 25 Şi nu avea nevoie ca cineva să aducă mărturie despre om, pentru că el cunoştea ce era în om.

1 Era între farisei un om numit Nicodim, un conducător al iudeilor. 2 Acesta a venit la el, noaptea, şi i-a zis: „Rabbi, ştim că ai venit de la Dumnezeu ca învăţător, căci nimeni nu poate să facă semnele pe care le faci, dacă Dumnezeu nu este cu el”. 3 Isus i-a răspuns şi i-a zis: „Adevăr, adevăr îţi spun, dacă cineva nu se naşte din nou, nu poate să vadă împărăţia lui Dumnezeu”. 4 Nicodim i-a zis: „Cum poate să se nască un om când este bătrân? Oare poate să intre din nou în sânul mamei sale şi să se nască?” 5 Isus i-a răspuns: „Adevăr, adevăr îţi spun: dacă cineva nu se naşte din apă şi Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu. 6 Ce este născut din trup, trup este, iar ce este născut din Duh, duh este. 7 Şi nu te mira că ţi-am zis: trebuie să vă naşteţi din nou. 8 Vântul suflă unde vrea; îi auzi sunetul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Aşa este cu tot cel care este născut din Duh”. 9 Nicodim a răspuns şi i-a zis: „Cum se pot întâmpla acestea?” 10 Isus a răspuns şi i-a zis: „Tu eşti învăţător al lui Israel şi nu ştii acestea? 11 Adevăr, adevăr îţi spun: noi vorbim ceea ce ştim şi dăm mărturie despre ceea ce am văzut, dar mărturia noastră nu o primiţi. 12 Dacă v-am vorbit despre cele pământeşti şi nu mă credeţi, cum mă veţi crede dacă vă voi vorbi despre cele cereşti? 13 Şi nimeni nu a urcat la cer decât cel care a coborât din cer, Fiul Omului. 14 Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, 15 pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică. 16 Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. 17Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el.

Pasajul evanghelic conține două afirmații centrale… „Trebuie ca Fiul omului să fie înălțat, pentru ca oricine crede în El să aibă viața veșnică”. Deci problema este cum să avem viața veșnică? Cealaltă afirmație este: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său l-a dat pentru această lume”.

De aici înainte întreaga Evanghelie este un comentariu al acestei iubiri a Tatălui față de noi, care suntem fiii Săi.

Aceste două afirmații vor reprezenta centrul explicației, al comprehensiunii textului. Se pune o problemă care se înțelege datorită cuvântului repetitiv: „a fi generat, sau a se naște”. În limba greacă este un singur cuvânt pe care preferăm să-l traducem cu expresia „a fi generat”, deoarece cuvântul indică relația pe care o ai cu cine te naște.

Nici un om nu se naște singur. Întotdeauna este fiul cuiva. Problema este tocmai cine este Tatăl? Cine este Mama? Deoarece tocmai cunoașterea iubirii Tatălui și a Mamei te ajută să trăiești. Nu trăiești doar pentru că te-ai născut… Așadar întrebarea este: cum ne naștem? Cum trăim? Căci așa cum un om se naște, tot astfel trăiește.

De unde vine viața? În limbaj religios, toate religiile spun că viața ne vine din faptul că, dacă tu faci ceea ce trebuie să faci, dacă-ți împlinești datoria, dacă respecți legile, îți îndeplinești toate obligațiile, primești premiul… Așa spune legea. Dar în textul nostru, Isus spune cu totul altceva: viața nu putem să o câștigăm, viața nu putem să o posedăm, viața este dăruită; eu exist pentru că sunt fiu!

Așadar sunt două izvoare diferite ale vieții: cel dintâi este al omului care pretinde că s-a făcut singur, reprezentat de tot efortul religios pentru a urca la cer, ca și cum Dumnezeu ne-ar închide cerul, ni l-ar interzice, deci căutăm să-l cucerim, să furăm viața veșnică. Și judecând astfel, ne vom comporta identic în relațiile dintre noi; furăm tot ceea ce ne folosește ca să trăim, fapt care conduce la rezultatul pe care-l vedem, că ne omorâm între noi.

În schimb realitatea în baza căreia trăim n-o putem răpi, ci este un dar: toți suntem fii iubiți și numai cine se acceptă ca fiu și îi acceptă pe Tatăl și pe Mama, poate să se accepte pe sine și să-și accepte frații.

Isus a venit să ne vindece de păcatul originar, care-i asemănător cu complexul lui Oedip, adică omul vrea să fie propriul său tată, neacceptând că vine de sus. Însă viața nu am creat-o eu: sau o accept ca dar, sau trebuie să o plătesc. Și dacă o plătesc, ce fac? Îi determin pe alții să plătească? Nu! Căci viața ori este un dar, ori nu există.

În acest text Isus a venit să ne reveleze izvorul vieții, care-i Tatăl, Iubirea. Iar viața mea este a spune „da” faptului de a fi fiu. Acest fapt îmi permite să trăiesc iubindu-mi frații. Așadar noua lege nu mai este legea cu toate obligațiile religioase. „Religie” derivă din cuvântul latin religio – a lega și a relega – indicând un om care-i bine îmbălsămat, cusut de toate datoriile sale, de toate obligațiile și coșmarurile sale care trebuie respectate, căci dacă nu, își pierde viața…

În opoziție cu religia, care-i cauza răzvrătirii și a ateismului, avem Evanghelia, vestea bună, frumusețea de a fi fii, de a fi frați, de a fi de acord și a promova propria identitate. Iar Isus a venit să ne reveleze identitatea pe care am pierdut-o ca oameni.

Acesta este sensul general al textului…

Scena se desfășoară noaptea… Noaptea este și simbol al profundității, al misterului; pe timpul nopții suntem mai puțin activi, nu suntem activi, suntem mai receptivi… Așadar contextul exprimă și ceva care depășește inițiativa noastră: Domnul dă darul Său în somn, adică în timpul inactivității și al nopții, atunci când omul nu vede și nu înțelege și poate că nici nu vrea

vv. 2,23-25

23 Pe când era în Ierusalim, la sărbătoarea Paştelui, mulţi, văzând minunile pe care le făcea, au crezut în numele lui. 24 Dar Isus nu se încredea în ei pentru că el îi cunoştea pe toţi. 25 Şi nu avea nevoie ca cineva să aducă mărturie despre om, pentru că el cunoştea ce era în om.

Pericopa descrie primul Paște la care Isus participă, fiind o anticipație a finalului, atunci când va avea loc Paștele, sărbătoarea eliberării.

Tema principală este a crede, a avea credință.

Ce înseamnă a crede și a avea credință? Poate astăzi, ieșind din casă, cineva dintre voi a cugetat astfel: „Cred că va ploua”. Consecința este că a luat cu sine umbrela. Sau un altul a spus: „Fii atent că aceasta este o afacere bună”. Tu auzind, închei afacerea, sperând că totul va merge bine. Dacă o persoană îți spune: „Te iubesc!”, iar tu îi răspunzi că o crezi, riști să ajungi să te căsătorești cu ea.

Putem observa că și credința are nivele diferite: o părere, un angajament, un risc… Dacă nu ai această credință, tu nu riști (nu îndrăznești) nimic.

La fel, atunci când ne cumpărăm ceva de mâncat, ne gândim că nimeni n-a otrăvit hrana. Dacă nu avem această credință, n-o mai mâncăm! Apoi, mergând cu mașina, sunt sigur că mecanicul mi-a strâns bine șuruburile roților? Oare nu vor ceda tocmai în timp ce călătoresc? Sunt sigur că tavanul nu-mi va cădea în cap? Sunt convins că proiectanții n-au greșit?

Noi trăim în baza credinței și am vrea ca medicii, comercianții, politicienii să nu ne înșele… Cu alte cuvinte, credința stă la baza tuturor relațiilor noastre. Dacă ea lipsește, relația este imposibilă, viața e imposibilă, rămânem blocați.

Așadar, atunci când vorbim despre credință, nu vorbim despre încrederea oarbă, ci despre ceva mult mai înțelept, dobândit din experiență (adică din datele pe care le-am obținut cu ajutorul experienței și al inteligenței), iar apoi deducem o altă realitate -diferită, pe care n-o văzusem – care însă este importantă pentru că te interesează. Iar pe ceea ce nu vezi, dar crezi că este așa pentru că l-ai dedus, îți bazezi comportamentul, apoi verifici dacă ceea ce credeai este corect.

Așadar, credința este rodul experienței și al inteligenței – care verifică – și este fundamentul existenței noastre: în textul nostru, a crede în Isus este în contradictoriu cu a crede în lege (vom vedea în care lege). A crede în Isus, Fiul, înseamnă a ne fonda (a ne baza) existența pe faptul că suntem fii, adică a ne accepta pe noi înșine ca fiind un dar de iubire. Deci nu ne fondăm viața pe propriile noastre îndatoriri religioase. Sunt două strategii de viață complet diferite.

Ori (1) religia datoriei, a obligației, deci a pedepsei, a învinuirii și a pedepsei, a judecății (condamnării) și a pedepsei, ori (2), libertatea de a fi iubiți și de a putea iubi așa cum suntem iubiți. Sunt două forme opuse de religie. Trecerea de la una la cealaltă reprezintă nașterea. Până când nu trec la cea de a doua, încă sunt „în noapte” – adică încă sunt nenăscut, stau în întuneric, încă nu am ieșit din pântecele matern, încă sunt închis acolo, nu am viață, nu am venit la lumină. Sensul acestui text este să ne ajute să ieșim la lumină.

Nicodim va putea să renască… Credința este acea iluminare care mă ajută să vin la lumină, în libertate.

Despre Isus se spune: „Cunoștea ceea ce era în om”. Ce stârnește în noi afirmația că Isus știe ce avem în noi? Mie-mi place că Isus știe ce-i în mine, căci cunoașterea Sa este stârnită de iubire și este eliberatoare. Isus ne va da viața nouă nu în baza efortului sau a angajamentului lui Nicodim, ci datorită faptului că ne iubește.

vv. 3,1-3

1 Era între farisei un om numit Nicodim, un conducător al iudeilor. 2 Acesta a venit la el, noaptea, şi i-a zis: „Rabbi, ştim că ai venit de la Dumnezeu ca învăţător, căci nimeni nu poate să facă semnele pe care le faci, dacă Dumnezeu nu este cu el”. 3 Isus i-a răspuns şi i-a zis: „Adevăr, adevăr îţi spun, dacă cineva nu se naşte din nou, nu poate să vadă împărăţia lui Dumnezeu”.

Nicodim este una dintre căpeteniile fariseilor, iar noi suntem obișnuiți să-i vedem pe farisei ca fiind ipocriți, pentru că așa i-a etichetat Isus pe acei fariseii care țineau nespus de mult să apară drepți înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, dar neiubindu-L nici pe Dumnezeu și nici oamenii. În realitate fariseii sunt oamenii zeloși ai legii, sunt persoanele pioase și devotate, care cunosc religia și o practică până în amănuntele (detaliile) ei cele mai mici… fără a încălca vreo poruncă de-a lui Dumnezeu, la fel ca Pavel mai înainte de convertirea sa, care spunea că era: „Neprihănit în respectarea legii”.

Practic, fariseul reprezintă maximul pe care-l poate face omul pentru Dumnezeu. Dar, ce poate face omul pentru Dumnezeu? Să-și jertfească (să-și sacrifice) viața? Dar ce-i spune Domnul? „Cine ți-a spus să-ți sacrifici viața?”. Eu nu vreau să-ți jertfești viața, ci doresc să trăiești! Dumnezeu nu ne-a dat viața ca mai apoi să ne-o fure. Dacă ar fi așa, ar fi putut să și-o păstreze. Însă El ne-a dat viața ca să ne bucurăm, ca să ne bucurăm de iubirea Sa și să ne iubim între noi. Aceasta este viața!

Așadar, Isus a intrat în templu cu biciul tocmai pentru a înlătura aspectele satanice ale templului lui Dumnezeu. Noi avem o imagine diabolică despre Dumnezeu ca și cum Domnul ar fi Cel care ne impune datorii, sau ar fi polițistul pe care trebuie să-l îmbunezi cu orice preț, căci altfel te pedepsește… Acesta nu-i Dumnezeu! Dacă ar exista un astfel de Dumnezeu, ar trebui ucis. De fapt, pe adevăratul Dumnezeu l-am ucis, pentru că s-a prezentat diferit de așteptarea noastră. Aceasta-i minciuna lui satana, căreia i se supun toate religiile, și toate negările religiilor și pe care toți o avem întipărită în interior…

Nicodim e un om drept, la fel cum sunt toți drepții în diferitele religii. Și-n numele lucrurilor juste se pornesc războaiele sfinte, se ard strigoaicele și multe alte lucruri de acest fel se practică și-n zilele noastre, pe care poate că noi nu le percepem, dar le vor vedea cei care vin după noi.

Iar Nicodim vine „noaptea”… Nicodim va, reveni din nou la Isus. El vine „noaptea” nu din teamă, căci Îl va apăra în public înaintea Sinedriului – la jumătatea Evangheliei, când Isus e acuzat – iar când va fi răstignit, va merge să-L coboare de pe cruce și-L va așeza în noaptea mormântului.

Nicodim este co-legat (asociat) cu noaptea, deoarece omul legii încă se află (locuiește) în noapte, încă nu a venit la lumină, încă nu s-a născut. Este forma unei religiozități arhaice, infantile, care încă nu a ajuns la libertatea Fiului.

Nicodim îl va elogia pe Isus, zicându-I: „Cu siguranță Tu ai venit de la Dumnezeu și Dumnezeu este cu Tine”. Aceste cuvinte înseamnă: Tu ești trimisul lui Dumnezeu, Mesia, deci Tu ești Cel care a fost făgăduit. Deoarece lui Moise i-a fost făgăduit un altul, egal cu el, care ne va elibera, deci Tu ești cel care ne va elibera. Așadar Nicodim L-a înțeles corect pe Isus, dar de ce vine la El? El deja respecta legea, dar nu era împlinit? Nu! Pentru că deși Nicodim era un om al legii, inteligent și deschis la minte, știa că trebuia să vină Mesia. Dar după părerea unei persoane bune, ce trebuia să facă Mesia? Mesia trebuia să vină să extermine toți răii și să premieze bunii. Nu va fi așa?

Dar dacă i-ar extermina pe cei răi și i-ar premia pe cei buni, cine ar mai fi premiat? Sau cine nu ar mai fi exterminat? Presupunând că unii ar supraviețui, în această ipoteză Mesia ar fi cel care ar trebui să vegheze ca legea să fie respectată pe deplin. Dar ce ne-am face cu un astfel de Mesia care ne-ar subjuga pe toți? Cine ne-ar elibera de el?

După cum vedeți, nu există o cale de ieșire dintr-o astfel de religiozitate. Deja în cazul lui Israel religiozitatea nu mai era astfel, pentru că profeții au deschis o fereastră cu privire la misterul lui Dumnezeu, pe tema inimii noi, Spiritul nou: porunca fundamentală a lui Israel este iubirea și nu legea. Iubirea mișcă legea.

Isus îl dezorientează spunându-i: „Dacă nu ești generat de sus, nu poți vedea Împărăția lui Dumnezeu”. Nu respectarea legii te va face să intri în Împărăția lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Tată. Iar în Împărăția Tatălui intră fiii. Deci vei intra, nu dacă ești unul care respectă legea, ci dacă ești fiu, dacă ești generat (născut).

Așadar, Isus opune generarea, faptul vital de a se naște la o viață nouă, respectării legii. Cu alte cuvinte, nu respectarea tot mai riguroasă a datoriilor tale te ajută să mergi înainte – poate exterminând toți răii – ci simplul fapt de a te ști (a te recunoaște) fiu, a renaște la o viață nouă, a avea o nouă concepție despre tine și despre Dumnezeu.

Isus folosește un cuvânt nou: „generat de sus” care în limba greacă poate să însemne și „din nou”, deci înseamnă a renaște sau a se naște de sus. Evanghelistul Ioan folosește des echivocuri, pentru a ne trezi interiorul.

S-a subliniat că „A fi generat” poate fi tradus și prin „născut”. Dar „a se naște” este ceva activ… „A fi generat” este pasiv. Și e adevărat, pentru că mântuirea (a mântui) și generarea (a genera) nu se conjugă la reflexiv: „Eu mă mântuiesc” sau „Eu mă generez”. În mod corect se conjugă la pasiv: „eu sunt generat, eu sunt mântuit”. E important să subliniem acest adevăr, pentru că Evanghelia este revelația că noi suntem generați și mântuiți. Este adevărat că Augustin spune că și noi trebuie să avem un aport: „Cine te-a creat fără tine, nu te va mântui fără tine”. Dar în această „afacere” Dumnezeu este acționarul majoritar, El duce greul. El este Cel care muncește dar și Cel care pune doza mai mare de iubire, pentru ca noi să fim generați, mântuiți.

În textul nostru începe primul dialog lung cu Isus, care se transformă mereu într-un discurs sau într-un monolog. Evanghelia după Ioan cunoaște multe dialoguri de acest fel: Isus este Cuvântul, iar eu Îl aud prin Cuvânt; interlocutorul sunt eu, care ascult acest Cuvânt… Și vă veți da seama că acest Cuvânt pe care-l citim și-l explicăm nu exprimă nimic altceva decât ceea ce se întâmplă în mine, în timp ce-L citesc și aud explicația. Altfel spus, acel Cuvânt, în loc să-L interpretez eu, mă interpretează, iar povestirea lucrurilor care s-au întâmplat, mă povestește pe mine și relatându-mi cine sunt, mă transformă (mă modelează) după povestirea Biblică. Așadar, rolul acestor dialoguri și discursuri este de a mă ajuta să vin la lumină; adică tocmai prin Cuvânt, mă ajută să vin la lumina adevărului. Și întotdeauna începe cu un echivoc.

vv. 4-8

4 Nicodim i-a zis: „Cum poate să se nască un om când este bătrân? Oare poate să intre din nou în sânul mamei sale şi să se nască?” 5 Isus i-a răspuns: „Adevăr, adevăr îţi spun: dacă cineva nu se naşte din apă şi Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu. 6 Ce este născut din trup, trup este, iar ce este născut din Duh, duh este. 7 Şi nu te mira că ţi-am zis: trebuie să vă naşteţi din nou. 8 Vântul suflă unde vrea; îi auzi sunetul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Aşa este cu tot cel care este născut din Duh”.

Răspunsul lui Nicodim denotă o neînțelegere. Isus a spus: a fi generați „de sus”, iar Nicodim a înțeles a fi generați „din nou” deoarece în limba greacă prin noțiunile – „de sus” și „din nou” – se exprimă același cuvânt … În limba română am putea spune „regenerați” care înseamnă fie primul sens fie al doilea… Dar în limba greacă textul conține cuvintele „de sus”, deci le lăsăm așa.

Nicodim face o propunere mult mai avansată decât tehnicile pe care noi le avem astăzi de „schimbare a pieselor” prin clonare… căci vorbește despre a reintra în pântecele mamei și a renaște nou… În acea vreme, el propunea tehnici mai avansate: trebuie să renaști. Nicodim a intuit că exista ceva nou, dar a considerat că-i imposibil: ce sens are un om să renască? Dorința fundamentală a omului este să reintre în mamă pentru a ieși nou, o nouă naștere, o nouă viață… Cum va fi noua viață? Egală cu aceasta, deci nu merită, dacă nu ai înțeles ce înseamnă acest lucru…

Isus răspunde că problema nu-i cea de a se naște din nou, ci de a se naște într-un alt mod… În textul nostru Isus vrea să-l ajute pe Nicodim (dar și pe noi) să se nască într-un alt mod… Pe Nicodim, care vine noaptea, ca să vină la lumină.

Există o naștere din trup, nașterea fizică, trupul indicând limita, fragilitatea, coruptibilitatea, teama, mecanismele de apărare, egoismul, agresările, violența… Este acea naștere pe care toți o cunoaștem. Dar există și un a se naște din Spirit, ceea ce au promis profeții, o inimă nouă, un Spirit nou, iar Spiritul este viața lui Dumnezeu, care-i iubire, este nașterea din iubire. Ce înseamnă a se naște din Spirit?

Constă în a se naște la o condiție (o stare) nouă. Mă explic: „Spirit” înseamnă „vânt”. Ați văzut vreodată vântul? Nu, căci nu se poate vedea! Dar din efectele sale, îți dai seama că vântul mișcă totul… Nu știi de unde vine sau unde merge, dar sesizezi dacă lipsește, sau dacă e prezent (dacă adie). Spiritul e viața și, la fel, pricepi dacă viața există sau nu. Fără viață, un om e doar un cadavru.

Și care-i viața omului? Nu este doar viața biologică, căci toți putem fi cadavre ambulante! Viața omului este iubirea, bucuria, bunăvoința, bunătatea, fidelitatea, blândețea, libertatea, adică rodul Spiritului Sfânt. Merită să ne naștem, dacă trăim astfel. Deci, atunci când se vorbește despre nașterea din Spirit, se înțelege o naștere la o stare (o condiție) nouă, care nu-i cea pe care o cunoaștem, petrecută în egoism, în ceartă, în moarte, ci este acea plinătate de viață care corespunde dorinței fundamentale a omului care vrea să trăiască.

Așadar, mai întâi Isus clarifică echivocul: există două moduri de a trăi, deci există două nașteri.

vv. 9-17

9 Nicodim a răspuns şi i-a zis: „Cum se pot întâmpla acestea?” 10 Isus a răspuns şi i-a zis: „Tu eşti învăţător al lui Israel şi nu ştii acestea? 11 Adevăr, adevăr îţi spun: noi vorbim ceea ce ştim şi dăm mărturie despre ceea ce am văzut, dar mărturia noastră nu o primiţi. 12 Dacă v-am vorbit despre cele pământeşti şi nu mă credeţi, cum mă veţi crede dacă vă voi vorbi despre cele cereşti? 13 Şi nimeni nu a urcat la cer decât cel care a coborât din cer, Fiul Omului. 14 Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, 15 pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică. 16 Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. 17 Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el.

Întrebării lui Nicodim: „Cum putem să ne naștem din Spirit?”, Isus îi răspunde: Nu știi? Expertul legii ar fi trebuit să cunoască darul Spiritului făgăduit de profeți! Istoria sacră, Biblia, conține constatarea frumuseții legii, care-i dată în favoarea vieții și a iubirii; dar și faptul că noi nu trăim în favoarea iubirii și a vieții; deci suntem condamnați de lege. Atunci totul s-a terminat? NU! Profeții spun: Mesia ne va aduce darul Spiritului; ne va face oameni noi, capabili de a iubi așa cum ne iubește Dumnezeu. Așadar, tu ar trebui să știi toate acestea, căci sunt lucruri pământești. De fapt, sunt acele lucruri prezente în adâncul fiecărui om: cine nu dorește o viață plină și cu sens, în iubire și-n pace? Însă renunțăm, deoarece credem că o asemenea viață e imposibilă.

Acestea sunt lucrurile pământești, dar există un lucru ceresc pe care ni-l revelează Fiul omului, Cel coborât din cer. Ce ne descoperă Fiul omului? Este titlul pe care Isus și-L dă. El face o comparație… Să ne amintim istoria lui Israel în deșert (cf. Num. 21) atunci când poporul a fost mușcat de șerpi și mulți mureau. Atunci Dumnezeu i-a spus lui Moise să construiască un șarpe de aramă, să-l înalțe și cine-l va privi, va fi vindecat de mușcătura șarpelui. E un fapt misterios pe care Isus și-l aplică Sieși.

Isus ne spune că El va fi Fiul omului înălțat. Cum ne ajută să ne naștem la o viață nouă? În ce fel Isus e Mesia? Isus e Mesia nu ucigând răii, extirpând răul. El va fi Fiul omului înălțat. Va fi Mesia care, din iubire, ia asupra Sa răul omului. Va fi Cel care dăruiește și iartă. Va fi Cel care iubește fiii cu aceeași iubire a Tatălui. Va fi Cel care ne ajută să înțelegem că Dumnezeu ne iubește infinit, până la a-Și da viața pentru noi. El corectează imaginea noastră diabolică despre Dumnezeu, ajutându-ne să înțelegem care-i identitatea noastră: suntem cu adevărat fiii lui Dumnezeu. Iar a fi fii nu este o realitate pe care trebuie s-o furăm sau s-o posedăm, ci este un dar care ne pune în comuniune directă cu Cine ne iartă, cu Domnul. Deci omul e în deplină comuniune cu Dumnezeu.

Greșeala fundamentală a omului a fost să creadă că Dumnezeu este rău. Dacă voi credeți că tatăl și mama voastră sunt răi, nu veți trăi prea fericiți. Dacă credeți că rădăcinile voastre sunt rele, tăiați-le, nu veți trăi mult… Acesta-i conflictul nostru cu izvorul vieții, începând cu izvorul ultim, care-I Dumnezeu: Dacă nu-L accept pe Tatăl, nu mă accept pe mine ca fiu. Adam și Eva s-au descoperit goi – înseamnă a nu se accepta pe sine – și au început să se certe între ei, apoi s-au certat fiii lor între ei. Așadar, începutul (baza) relelor este a nu accepta să fii iubit de părinți, a nu se accepta pe sine ca fiind ținta iubirii părinților, deci eu nu voi putea iubi.

Dacă nu accept să fiu iubit și nu iubesc, ci trăiesc în frică, ce voi face? Săvârșesc tot răul! Șarpele e simbolul răului, al veninului, iar veninul îl are în gură, în minciună. Se naște o întreagă viață în minciună, o viață înveninată, moartă: toate relele pe care zilnic le aflăm în viața noastră.

Ce va face Fiul omului? Nu va veni să-i pedepsească pe cei răi, ci va fi precum șarpele înălțat în deșert. Tot răul pe care-l săvârșim – simbolizat de șarpe – îl ia asupra Sa și-l duce pe cruce. Crucea reprezintă tot blestemul umanității. Isus e blestematul; S-a făcut păcat și blestem. Și văzându-L pe cruce pe El – care ne iubește atât de mult până la a se identifica cu răul nostru, fără să ne judece, fără să ne condamne, lăsându-se ucis, în loc să ne judece și să ne condamne – în sfârșit noi înțelegem cine este Dumnezeu: este Cineva care ne iubește infinit. Deci înțeleg misterul meu. Misterul meu este că sunt iubit infinit de mult de Dumnezeu. Și privind acest șarpe înălțat – crucea – îmi corectez imaginea diabolică despre Domnul și despre eul meu. Dumnezeu este Maică și Tată, eu sunt fiu, ceilalți sunt frați, iar răul îl fac pentru că nu cunosc acest adevăr…

Deci Cum va fi Mesia? Prin cruce, prin înălțare – a înălța înseamnă a înălța, a ridica, a atârna, dar și a glorifica – care va fi gloria Sa, căci pe cruce își revelează esența. Acel Dumnezeu, pe care nimeni nu L-a văzut vreodată, se descoperă pe cruce. Un Dumnezeu care, decât să judece și să condamne, mai bine se lasă El ucis și nu are nevoie să judece și să condamne pe nimeni. Deci, dincolo de legea care-l leagă pe om de Dumnezeu, dincolo de legea care înseamnă pedeapsă și judecată, Isus vrea să ne arate că există altceva care ne ajută să trăim: este iubirea lui Dumnezeu pentru noi.

Cum putem să ne naștem de sus? Acest episod va fi reluat la sfârșitul Evangheliei, când Isus va fi pe cruce, iar din coasta Sa împunsă va ieși sânge și apă, adică izvorul vieții… Iar la picioarele crucii va fi prezent noul cuplu: Ioan și Maria.

Scena face referire la creația Evei în paradisul pământesc. Cum s-a născut Eva? Paradoxal, ea a fost generată de bărbat… Noi știm că bărbatul se naște din femeie… și este adevărat: este nașterea biologică normală. Dar și bărbatul poate și trebuie să genereze! Cum? Persoana este generată nu atunci când se naște fizic, când iese din mamă… ci e generată când știe că-i iubită. Persoana este generată de rana iubirii celui care o iubește.

Atunci când există o inimă deschisă care te primește, care te lasă să trăiești așa cum ești, atunci exiști și te naști pentru prima dată, căci ești iubit. Eva există ca Eva, atunci când este iubită. La fel, Adam există ca Adam – se trezește, pentru că mai înainte dormea – când este iubit de Eva. Aceasta este nașterea de sus a ambilor: a fi generat de rana inimii celui care te iubește.

Numai privind această iubire poți trăi liber și poți ști cine ești: un om se naște pentru noi, atunci când îl iubim; dacă nu, el nu există, îl ucidem, deși el există. Acest fapt înseamnă a se naște de sus.

Cunoscând iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi, cu adevărat ne naștem în această libertate. De fapt, centrul Evangheliei ne arată cât de mult iubește Domnul lumea…

Prin „lume” se înțelege această lume cu toate contradicțiile ei, cu răul ei, cu întunericul ei. Această lume a iubit-o Isus mai mult decât pe Sine, până la a se pierde pe Sine.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. Mirel Demian