Ioan 3,14-36

Cine crede în Fiul are viața veșnică.

Botezătorul este martorul perfect: nu este rivalul, ci e prietenul Mirelui, care se bucură pentru El. Și el mărturisește despre Isus că: este Fiul cel iubit al Tatălui și transmite fiecărui frate iubirea Sa. A crede și a adera la El înseamnă mântuirea noastră. Ne face să devenim ceea ce suntem: fii ai Tatălui și frați între noi.

Să-I cerem Domnului să ne încredem tot mai mult în El și să acceptăm iubirea Sa, care ni se dă în totalitate, ca să o putem primi, trăi, mărturisi și arăta fraților.

Continuăm cu dialogul dintre Isus și Nicodim (vv. 14-15) apoi vom sublinia mărturia Botezătorului și vom vedea că toate cele spuse de Isus lui Nicodim – care-i învățător al legii – acesta nu le înțelege, pentru că legea este oarbă… În schimb mesajul lui Isus îl pricepe profetul, pentru că el are ochii deschiși. Iar Botezătorul va fi cel dintâi care acceptă (primește) sensul afirmației lui Isus și „renaște de sus”.

În textul nostru se vorbește despre Nicodim – un bătrân – care ajuns la apusul vieții, merge la Isus, noaptea. Iar Isus dorește să-l ajute să vină la lumină (să se nască), pentru a-l ajuta să înțeleagă că va fi ridicat pentru a se naște și nu pentru a muri.

Problema fundamentală a omului este această a doua naștere: cum să trăim, care-i calitatea vieții de urmat pentru a birui teama de moarte, pe care toți o avem? Este propunerea pe care Isus i-o face lui Nicodim. Iar Nicodim care-i un cercetător, un căutător care se bazează pe lege, încă nu a aflat cum să renască. Iar Isus îi explică modul în care omul se „naște de sus”.

Se citește Io. 3, 14 – 4, 3

14 Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, 15 pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică. 16 Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. 17Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. 18 Cine crede în el nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu. 19 Aceasta este judecata: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. 20 Căci oricine face [fapte] rele urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele. 21 Însă oricine face adevărul, vine la lumină ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu”. 22 După acestea, a venit Isus cu discipolii săi în ţinutul Iudeii, a rămas acolo cu ei şi boteza. 23 Boteza şi Ioan la Ainon, aproape de Salim, pentru că erau multe ape în acel loc, iar oamenii veneau şi erau botezaţi, 24 căci Ioan nu fusese încă aruncat în închisoare. 25 S-a iscat atunci o ceartă între discipolii lui Ioan şi un iudeu, despre purificare. 26 Ei au venit la Ioan şi i-au spus: „Învăţătorule, cel care era cu tine pe malul celălalt al Iordanului – pentru care tu ai dat mărturie – iată-l că botează şi toţi se duc la el”. 27 Ioan a răspuns şi a zis: „Omul nu poate lua nimic dacă nu i-a fost dat din cer. 28 Voi înşivă puteţi da mărturie despre mine că am spus: nu sunt eu Cristos, ci sunt trimis înaintea lui. 29 Cel care are mireasa este mirele. Prietenul mirelui, care stă şi ascultă, se bucură mult la glasul mirelui. Aşadar, această bucurie a mea este acum deplină. 30 El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”. 31 „Cel care vine de sus este deasupra tuturor. Cine este de pe pământ aparţine pământului şi vorbeşte despre cele pământeşti. Cel care vine din ceruri este deasupra tuturor, 32 el dă mărturie despre ce a văzut şi auzit, dar nimeni nu primeşte mărturia lui. 33 Cine primeşte mărturia lui confirmă că Dumnezeu este vrednic de crezare. 34 Căci cel pe care l-a trimis Dumnezeu spune cuvintele lui Dumnezeu, pentru că el nu dă Duhul cu măsură. 35 Tatăl îl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna lui. 36 Cine crede în Fiul are viaţa veşnică, dar cine nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne asupra lui”.

1 Aşadar, când Domnul a aflat că fariseii auziseră că Isus făcea mai mulţi discipoli şi boteza mai mulţi decât Ioan – 2 deşi nu Isus însuşi boteza, ci discipolii lui – 3 a părăsit Iudeea şi s-a dus din nou în Galileea

Atunci când în pasajul biblic se întâmplă ceva, este ușor să explicăm, să clarificăm ce s-a întâmplat… Dar în textul nostru nu se întâmplă nimic, deoarece este alcătuit doar din două monologuri: cel al lui Isus și al Botezătorului.

Altfel spus, în textul nostru nu se întâmplă nimic, ci Isus vrea doar să ne explice cum „ne naștem de sus”. Iar Botezătorul întărește ucenicului său, că Isus are dreptate. Însă problema este că explicația nu se poate explica… Așadar acest text nu are prea mare nevoie să fie explicat. E un pasaj care, dacă-l citesc cu atenție, îmi explică, îmi descrie ceea ce am în interior, mă face să-mi deschid toate rănile, pentru a mă ajuta să pătrund în adâncul spiritului meu, ca să înțeleg cine sunt eu și cine-I El.

Așadar nu se întâmplă nimic…

Este o luminare, pentru cine înțelege, în care se întâmplă totul.

Ne vom opri asupra monologului lui Isus adresat lui Nicodim – care însă rămâne fără răspuns – unde Isus îi explică acestuia felul în care un om se „naște de sus”; cum poate avea plinătatea vieții.

Când trăiește un om cu adevărat? Nu atunci când se naște, căci atunci când se naște, se naște muritor, apoi moare.

Un om trăiește cu adevărat atunci când este iubit. Și trăiește numai în măsura în care este iubit și e liber să trăiască și să iubească cu o calitate a vieții, în funcție de iubirea pe care o primește. Așadar ceea ce ne face să ne naștem e iubirea, iar textul, în esență, vorbește despre iubirea incredibilă a lui Dumnezeu pentru om. Cu alte cuvinte, la originea existenței noastre nu se află simpla întâmplare și nici măcar nu-i un plan sadic al naturii, care distruge tot ceea ce produce, ci la originea vieții noastre se află o iubire personală a multor persoane! Acesta este primul lucru.

Ne vom opri asupra acestui punct pentru că-i centrul Evangheliei.

În monologul lui Isus sunt prezente temele fundamentale ale Evangheliei, dar și temele fundamentale ale vieții noastre:

– de tată, de fiu. E prima noastră problemă. Cine e tatăl, cine e Fiul? Cum trăim aceste dimensiuni?

– cum să trăim iubirea, judecata, faptul de a crede sau nu iubirii?

– pierzania sau mântuirea, în funcție de faptul dacă se crede sau nu iubirii, dacă se primește sau nu iubirea…

– problema luminii și a întunericului, adică a înțelege sau nu sensul vieții;

– apoi, de ce iubim întunericul în locul luminii? Acesta este marele mister. Deși știm că minciuna și violența sunt greșite, ne organizăm și ne așezăm viața tocmai pe minciună și violență… Căci așa susține mass-media, fiecare spunând despre celălalt că minte…

Dincolo de faptul că ceea ce se afirmă este sau nu adevărat, există un sistem plin de violență, în care se decide totul; deși toți știm că suntem înșelați de acesta… Și că așa nu se poate trăi. Dar de ce continuăm să alimentăm acest sistem?

Textul nostru vrea să ne ajute să intrăm în acest mister, care rămâne fără răspuns. Nicodim, omul legii, nu răspunde acestei probleme. Răspunde însă Botezătorul, care-i profetul și care nu rămâne închis în rit, în lege, în datorie, ci se deschide la ceva nou, face trimitere la Altcineva.

vv. 14b-15

14b tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, 15 pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică. 

Isus se numește pe Sine „Fiul omului”, subliniind că Acesta: „trebuie să fie înălțat”. Și e prima dată când spune aceste cuvinte. Le va repeta des…

„A fi înălțat” înseamnă mai multe lucruri: a fi înălțat, a fi pus sus, preamărit, a fi în gloria Sa; înseamnă și a fi atârnat, ridicat pe cruce… De fapt, gloria sa va fi Crucea. Așadar, trebuie ca Fiul omului să fie ridicat, trebuie să existe Crucea. De ce?

Căci răul există, îl facem. Și unde-I Dumnezeu? Privește impasibil? Sau răul care există este o pedeapsă din partea Sa? Deci, cine se mai mântuiește, dacă e așa?

Trebuie ca Fiul omului, care-I Fiul lui Dumnezeu, să fie înălțat (ridicat) și să sfârșească pe Cruce. Acolo se sfârșește răul. Căci pe Cruce noi înțelegem gloria lui Dumnezeu. Care-i mărirea lui Dumnezeu? Este aceea a Unuia care ne iubește atât de mult, încât ne dă viața Sa, deși noi Îl răstignim pe Cruce… Așa este Dumnezeu! Nu ne pedepsește, nu ne reneagă, nu ne detestă, indiferent ce-I facem! El nu poate să nu ne iubească, pentru că este Tată.

Iar Fiul, care cunoaște iubirea Tatălui, vine să ne vestească fraternitatea cu orice preț. Fapt pentru care, văzându-L pe Cruce, nu ne mai putem îndoi că El se face fratele nostru. E blestematul, la fel ca toți blestemații, și El stă pe Cruce, numai să fie cu noi…

Așadar marele mister al revelației lui Dumnezeu este Crucea. Și ce înțelegem privind Crucea?

v. 16

16 Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. 

Privind Crucea, noi înțelegem iubirea lui Dumnezeu pentru această lume, nu pentru o alta… Cuvântul „lume” – în Ioan – indică mereu ceva negativ, structura negativă a relațiilor (a raporturilor).

Dumnezeu iubește această lume!

Credința creștină nu-i o doctrină particulară și nici o morală sau o asceză particulară: credința creștină înseamnă a crede în iubirea incredibilă pe care Dumnezeu o are pentru om, în pătimirea lui Dumnezeu pentru om.

Noi suntem obișnuiți să vorbim mult despre iubire și să n-o prețuim la adevărata ei valoare, dar iubirea este pâinea din care omul se hrănește ca om. Toate celelalte alimente pe care le mănâncă, îl ucid. Egoismul, ura, violența, ucid omul. Un om poate trăi numai dacă se știe iubit de izvorul vieții sale.

A nu accepta iubirea propriei origini, a pune ca proprie origine violența, lupta, întâmplarea, nimicul… înseamnă a trăi o viață caracterizată de violență, luptă, întâmplare și nimic (gol). Toate conflictele – pe care o persoană le are cu sine – nu sunt nimic altceva decât conflictele pe care le are în raportul cu părinții. Dacă un om nu se simte iubit și nu știe că-i iubit, nici nu se poate iubi și nici nu poate iubi.

Și acesta este păcatul originar, pe care toți îl avem.

Iar Isus a venit tocmai ca să elimine acest păcat, care-i ideea noastră falsă, rea despre Dumnezeu. Și a venit tocmai cu biciul în Templu – scena precedentă – pentru a înlătura din mintea noastră ideile greșite despre Dumnezeu: Dumnezeu nu este un loc al comerțului, ci e cu totul altceva este exact opusul a ceea ce religiile cugetă că ar fi… Nu-i judecător, nu-i cel care te condamnă, ci este Altcineva… Este Cel care sfârșește pe Cruce pentru om. E Cel care cunoaște toată importanța istoriei umane dar și toată negativitatea ei. Nu se dezice de negativitatea ei, ci știe să o ia asupra Sa și să o gestioneze. Și întreaga Biblie nu-i altceva decât această revelație a lui Dumnezeu în favoarea lumii: El se revelează prin a-L trimite pe Fiul Său.

De ce L-a trimis pe Fiul? N-ar fi putut veni El?

L-a trimis pe Fiul, deși I-ar fi fost mai ușor să vină El, decât să-L trimită pe Fiul… Ar fi preferat să vină El. Dar Fiul ne poate învăța un lucru pe care Tatăl nu ni-l poate învăța: Fiul ne învață ceea ce noi suntem, adică fii. Și ne învață să iubim frații la fel ca El, care cunoaște iubirea Tatălui.

Isus poate veni la noi ca frate pentru că știe că e Fiu, El știe că este iubit infinit și ne spune: aceștia sunt frații Mei, sunt iubiți ca Mine, iar Eu merg la ei să le vestesc acest adevăr. Și întreaga Evanghelie ne mărturisește această iubire a Fiului: Isus ne iubește cum ne iubește Tatăl și ne-a mărturisit acest adevăr cu prețul vieții Sale.

Cum ne iubește Tatăl? Așa cum Îl iubește pe El, ca Fiu unic.

Așadar Isus a venit să-i dea omului demnitatea Sa unică, o valoare absolută. Un om valorează atât de mult, cât de mult este iubit… Acesta este prețul său. Noi valorăm cât valorează viața lui Dumnezeu. Din acest adevăr izvorăște respectul pentru fiecare om, indiferent cine ar fi, și cărei clase sociale i-ar aparține… Mai mult, aceia pe care noi îi disprețuim, sunt cei care au arătat în mod pur imaginea lui Dumnezeu, pentru că sunt cei care duc pe umerii lor consecințele negative a tot ceea ce noi facem.

„Așa Dumnezeu a iubit atât de mult lumea”: acesta este centrul credinței creștine! Iar centrul este tocmai Iubirea Tatălui.

Dacă noi nu ajungem să ne împăcăm cu rădăcinile noastre, nu putem trăi. Cum poate trăi un om care crede că tatăl său sau mama sa îl urăsc și îi sunt dușmani? Acest lucru noi nu-l cugetăm numai despre persoane, ci și despre Dumnezeu. Toate religiile urmăresc să-L țină bun (să-L îmbuneze) pe Dumnezeu, căci dacă nu, ne trimite în iad și ne pedepsește… Săracul Dumnezeu!

Isus a venit pentru a ne corecta această imagine diabolică despre Dumnezeu. Și tocmai Crucea ne vindecă. La fel ca șarpele de bronz înălțat, despre care s-a vorbit în cateheza precedentă, care ne vindecă de mușcătura șarpelui, tot la fel, Fiul înălțat ne tămăduiește de veninul care ne contagiază viața.

Apoi continuă: „Cine crede în Fiul nu se pierde, ci are viața”.

Ce înseamnă să credem în Fiul? Înseamnă să ne încredințăm Fiului, înseamnă să ne hrănim cu Fiul, înseamnă să trăim ca fii. Iar viața veșnică este să trăim ca fii și nu ca stăpâni.

Viața veșnică e să trăim ca frați, viața veșnică înseamnă să ne iubim, așa cum ne-a iubit Dumnezeu. Aceasta este deja viață veșnică. Un om care nu acceptă să fie fiu și nu se iubește ca fiu, în sine nu este nimic (e un nimeni), ci doar își face mult rău sieși și altora… Sunt persoanele despre care vorbim mult, pentru că fac multe, dar își fac rău lor și celorlalți, își caută propria identitate în daunele pe care le fac, în căutarea puterii, a dominării altora. Aceasta nu-i viață, ci e moarte, e violență…

„Așa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât să-L dea pe Fiul Său”. Este infinita iubire a Domnului în baza căreia El se pierde pe Sine… Cineva a spus că religia-l pierde pe om; dar credința ne spune că Dumnezeu s-a pierdut… Tatăl care-L dă pe Fiul, dă esența Sa, din iubire, se pierde… E incredibil!

v. 17

17 Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. 

Aceasta este tema delicată a judecății.

Noi spunem că judecata asupra lumii îi este rezervată lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu care-I puternic, duce pe umerii Săi și această greutate de a fi judecător. Dar este destul de isteț să lase judecata în seama noastră, după cum vom vedea.

Mai întâi ni se spune că „Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul pentru a judeca”. Dumnezeu nu vrea să condamne pe nimeni, ci vrea să-i mântuiască pe toți! Dacă nu, ce fel de Dumnezeu este? Oare a predestinat vreun om să fie condamnat?

Dumnezeu n-a predestinat (n-a hotărât dinainte) pe niciun om la osândire. Pe toți ne-a predestinat la bine, la fericire, pentru că suntem iubiți ca fii. Însă Dumnezeu are un defect, pe care și noi ar trebui să-l imităm: El nu poate să nu respecte libertatea oamenilor. Nu vrea să constrângă omul să facă ceea ce vrea Domnul, nu dorește să-l oblige pe om să-și dea consensul. Credința nu-i o constrângere să-ți dai acordul prin mijloace particulare… Credința este încrederea care se dă iubirii. Așadar, este clar că Dumnezeu n-a venit să judece, ci să mântuiască. Iar judecata Sa este Crucea. Care-i judecata lui Dumnezeu asupra lumii? Este faptul că răul există: l-am văzut – spune El – când am venit pe lume, și Eu am ajuns pe Cruce! Judecata Mea este că prefer să ajung Eu pe cruce decât să vă condamn pe voi…

Așadar, judecata Sa este să ne arate iubirea Sa absolută. De aceea Dumnezeu se revelează numai pe Cruce.

v. 18

18 Cine crede în el nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu. 

După cum vedem, mântuirea este să credem în El, adică în iubirea Tatălui pentru Fiul, care-i aceeași iubire pe care El o are pentru mine. Așadar, mântuirea omului este să creadă în iubire. Dacă un om nu crede în iubire, nu poate să trăiască. Iubirea este pâinea vieții de zi cu zi. Dacă nu există iubire, există numai moarte și întristare.

Deci, mântuirea este tocmai a crede în iubire. Iar această credință ne eliberează de osândire și de judecată. A nu crede iubirii Tatălui – a nu crede – a nu accepta să fim fii, înseamnă să ne judecăm singuri, adică eu singur mă exclud de la adevărata mea viață, care este aceea de fiu și de frate.

Așadar judecata nu o face Dumnezeu, o fac eu! Libertatea mea decide. În Mt. 25 Dumnezeu vorbește despre judecata universală pe care o va face… Textul ne informează că El nu ne va judeca, ci atunci El ne va arăta numai exact ceea ce noi judecăm acum: Eu eram sărac, gol, străin, întemnițat și M-ați vizitat, sau M-ați refuzat… Ceea ce ați făcut acestora, Mie Mi-ați făcut… Ca atare, voi sunteți cei care v-ați îndepărtat de Mine, M-ați îndepărtat sau M-ați primit.

Așadar judecata de îndepărtare – „mergeți de la Mine!” – sau de primire – „veniți la Mine!” – o înfăptuim noi aici și acum.

Judecata asupra istoriei o face omul, iar Dumnezeu numai ne-o arată și o ia asupra Sa, căci este de acord cu ceea ce noi decidem: „De fiecare dată când ați făcut acestora… Mie Mi-ați făcut”. Deci, noi suntem judecătorii istoriei. De aceea este important să fim conștienți de acest lucru!

Nu sunt eu principiul (fundamentul, originea) mântuirii, ci El; mai cu seamă, eu risc să fiu principiul osândirii.

v. 19

19 Aceasta este judecata: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. 

Iar se vorbește despre judecată, dar în mod ciudat. În ce constă judecata? Nu pare nici că o face Dumnezeu și nici că o facem noi… E ceva care se întâmplă. Adică, lumina vine în lume: Isus este lumina, e Cuvântul. Și ce se întâmplă? Oamenii au iubit întunericul în locul luminii. Cu alte cuvinte, problema este aceasta: cum de omul – care-i creat pentru lumină, pentru justiție, iubire, fraternitate – iubește violența, nedreptatea, minciuna, subjugarea? Cum de e posibil?

E marea enigmă. Textul spune: „Pentru că faptele lor sunt rele”. Omului, de fapt, îi este teamă că va fi osândit și caută să ascundă faptele sale rele. Cu alte cuvinte, minciuna mereu trebuie să fie ascunsă, căci dacă este clar că-i o minciună, ea nu mai funcționează (nu mai este urmată de om)…

În noi există o teamă față de adevăr datorată acțiunilor pe care le facem și care ne iau lumina, responsabilitatea. Există o sclavie reală pe care toți o simțim. Este întunericul despre care textul amintește. Cum putem să ne eliberăm?

Atunci când Isus îi spunea lui Nicodim că trebuie să ne naștem de sus, vorbea despre existența unei nașteri pe care toți o avem – care-i cea a vieții normale, care are legile ei, osândirile, sclaviile și temerile ei – dar apoi El ne propunea o altă viață, care se lasă generată de iubire, iar iubirea este cea care ne dă libertate, deoarece dacă un om este iubit, se simte liber, și poate să iubească și poate să se nască, să vină la lumină. Așadar Evanghelia este scrisă tocmai pentru a ne determina să trecem de la întuneric, la lumină.

Spuneai că suntem sclavii întunericului. Textul grec subliniază „oamenii au iubit întunericul”… E uimitor, căci să fim sclavi deja este trist, dar a iubi sclavia, întunericul, e ceva ce greu putem înțelege… Un credincios simplu, fiind întrebat cum ar defini un păcătos a răspuns nu că-i o persoană care face păcate, ci a zis „e o persoană care iubește păcatul”. La fel spune și textul grec că „omul are o mare iubire pentru întuneric”. Incredibil!

Această iubire față de rău este numai rodul ignoranței și al fricii. Deoarece omului îi este teamă că va fi osândit, că nu va fi acceptat, se apără, se închide în întuneric și-n frică.

Atunci, din această situație noi nu ieșim, nu ne mântuim. E nevoie să intervină Dumnezeu! Trebuie să fie înălțat Fiul omului!

Adică trebuie să se nască, pentru a ne ajuta să ne naștem, să venim la lumină.

Aceste cuvinte ale lui Isus rămân fără răspuns, căci Nicodim tace. Scena rămâne în suspans și va fi reluată într-un alt loc, în altă parte, afară din Ierusalim, pe malul Iordanului, cu Botezătorul…

Ceea ce Nicodim – omul legii – încă nu a putut să accepte, va fi acceptat de profet. Există o diferență între omul religios (devotat) și perfect – așa cum vrea să fie omul legii – și profet.

Profetul e o persoană care critică instituțiile, nu pentru că le neagă, ci pentru că acestea se absolutizează și își pierd însemnătatea, adică este sacrificat (subjugat) omul în raport cu instituțiilor. Prin instituții le înțelegem și pe cele religioase, inclusiv templul și sacramentele…

Profetul însă ne spune un alt lucru: că omul nu trebuie sacrificat, pentru că este chip al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îl vrea liber pe om. De aceea profetul poate înțelege discursul despre iubirea lui Dumnezeu. De fapt, spune: legea este justă, dar voi nu o respectați, deci e zadarnic să vă bazați pe lege. Dar există ceva mai mare decât legea, și este inima nouă, e darul Spiritului, e darul iubirii, care îl ajută pe om să depășească economia legii.

De aceea în textul biblic apare brusc Botezătorul care, întrebat de un discipol de al său despre botezul pe care-l dă cu succes Isus, răspunde făcând mărturisirea de credință, pe care ar fi trebuit să o facă Nicodim.

Fără a citi versetele, explicăm sintetic această a doua parte… În prima parte se vorbea despre omul legii – Nicodim – acum ne este prezentat profetul, cel mai mare dintre profeți, Botezătorul.

Îl surprindem pe profet în timp ce botează. A boteza înseamnă a intra în profunzime, în apă, simbol al vieții și al dorinței de a renaște. Deja acest gest exprimă o latură a legii.

Cu alte cuvinte, dincolo de lege și de respectarea ei, avem problema renașterii omului. Profetul e un om care-i conștient de limită, dar spune și că trebuie să mergem mai departe. Apoi profetul știe că nu trebuie niciodată să ne resemnăm în fața minciunii, sclaviei, lipsei de libertate sau nedreptății.

Atunci Ioan repetă ceea ce deja a zis – și am explicat în catehezele precedente -: „Eu nu sunt Cristosul, deci botezul meu nu este cel definitiv, va veni El. Eu sunt prietenul Mirelui. Cristos e Mirele și eu sunt fericit că El are succes”. Așadar, Ioan nu-l invidiază pe Isus și nu spune: „acum vine unul care-mi fură meseria”. Ci spune: „Ceea ce eu doream e tocmai să vină El. Trebuie ca El să crească și eu să mă micșorez”.

De ce? Cine este El? Este Cel care dă Spiritul fără măsură… adică este cel care dă plinătatea vieții, acea viață pe care eu doar o promiteam și o doream, în sfârșit, sosește. De ce?

Acum Botezătorul face mărturisirea de credință: pentru că Tatăl iubește Fiul. Și e problema fundamentală a întregii existențe: a înțelege că Tatăl îl iubește pe Fiul și că Fiul îl iubește pe Tatăl. Și că tot ceea ce Tatăl are și este, este dăruit Fiului și fiecăruia dintre fii. Și atunci se naște omul nou, se naște fiul, iar Ioan spune: „Cine crede în Fiul, are viața veșnică”.

Iar dacă un om nu crede, ce i se întâmplă? În loc să aibă spiritul, are mânia… Spiritul e Spiritul Sfânt, e viața lui Dumnezeu, e iubirea. Cine nu crede are mânia celui care-i lipsit de iubire. Isus va sfârși pe mâinile mâniei și ale violenței. Așadar problema fundamentală a credinței creștine – și a omului – constă în a-L accepta sau nu pe Fiul, fapt care înseamnă să acceptăm sau nu, să fim fii și frați. Și această realitate a venit să ne-o aducă Isus. Profetul – Botezătorul, care apoi va dispărea – este cel care ne aduce această cunoaștere.

Câteva observații despre Botezătorul. Mai întâi subliniem rolul său de indicator: el se află acolo pentru a indica. Discipolul care obiectează – „toți merg la Isus”, aproape că-i gelos de succesul lui Isus – e certat de Botezătorul pentru că nu a înțeles rolul său de profet… El are rolul de a-L arăta pe Isus.

Cum aplicăm acest adevăr în viața noastră? Știm să interpretăm mesajul pe care ni-l aduc persoanele din jur sau unele împrejurări ale vieții? De multe ori avem o viziune superficială a lucrurilor… Trebuie să știm că și persoanele și situațiile au un rol de indicator, ne trimit la ceva mai profund, la o realitate care e dincolo de ele…

A doua observație privește faptul că Botezătorul spune: „Trebuie ca El să crească și eu să mă micșorez”. Cuvintele lui nu sunt atât o formă de umilință, ci o formă de iubire. Iubirea se face mai mică pentru a-i da spațiu celuilalt.

Iar Ioan este martor al iubirii lui Dumnezeu, care se arată în Isus, de aceea îi lasă loc lui Isus; se micșorează, pentru ca Isus să poată crește.

Texte pentru a aprofunda

  • Ps. 27,
  • Ps. 45,
  • Osea 2: care prezintă imaginea iubirii nupțiale: Dumnezeu și omul,
  • Is. 61 și 62;
  • Mt. 11.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. Mirel Demian