Ioan 4,13-18

„Dacă tu ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu”.

Darul lui Dumnezeu este Dumnezeu însuși, care se dăruiește. Credința este întâlnirea dintre setea lui Dumnezeu și cea a omului. Lui Dumnezeu – fiind iubire – Îi este sete să iubească și să fie iubit; omului – creatura Sa – îi este sete să iubească și să fie iubit. Samariteanca reprezintă întreaga omenire: numai Mirele poate sătura acea sete de iubire pe care niciun idol n-o poate astâmpăra.

Psalmul 41 (42)

Primul verset al psalmului ne prezintă cerbul care dorește apa izvoarelor, semn al setei pe care fiecare dintre noi o avem; setea după Dumnezeu: „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu”. Așadar, Dumnezeu este apa și viața (,); putem trăi și ne putem astâmpăra setea numai cu El.

În cateheza anterioară am descris întâlnirea lui Isus cu samariteanca la fântână. Samariteanca reprezintă acel drum pe care trebuie să-l facă fiecare om pentru a-L întâlni pe Dumnezeu: este drumul setei, al dorinței universale. Dacă un om vrea să-L cunoască pe Dumnezeu, trebuie să-și cunoască propriile dorințe profunde.

Dorința este numită „sete”: apa este necesară pentru a trăi. Iar setei îi corespunde apa. Și așa cum există multe feluri de sete, există și multe feluri de apă. Am notat că tot textul este un echivoc pe tema apei. Începe cu Isus care cere: „Dă-Mi să beau!”, deci Lui îi este sete; are o nevoie.

Întâlnirea adevărată între persoane și întâlnirea cu Dumnezeu au loc în sfera nevoii, a setei, în aspectele profunde… Nevoia înseamnă slăbiciune, limită. Deci, întânirea cu Domnul nu are loc în punctele noastre puternice, ci în aspectele în care suntem dezarmați și avem nevoie de celălalt… în aceste sfere are loc întâlnirea.

Isus este primul care-și exprimă setea: setea este dorința de viață. Iar viața Sa este ca celălalt să-I răspundă: „Și mie-mi este sete de Tine!” Altfel spus, această sete reprezintă iubirea.

Deci, să reluăm citirea textului. Punem v. 10 ca premisă și continuăm cu vv. 13-19.

Se citește Io. 4, 10.13-19

10 Isus a răspuns și i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu și cine este acela care îți spune «Dă-mi să beau», tu ai fi cerut de la el și el ți-ar fi dat apă vie”. 13 Isus a răspuns și i-a zis: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, 14 dar pentru cel care bea apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care țâșnește spre viața veșnică”. 15 I-a zis femeia: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete și să nu mai vin aici să scot”. 16 El i-a zis: „Du-te și cheamă-l pe bărbatul tău și vino aici!” 17 Femeia a răspuns și i-a zis: „Nu am bărbat”. Isus i-a spus: „Bine ai zis «Nu am bărbat», 18 pentru că ai avut cinci bărbați și cel pe care îl ai acum nu este bărbatul tău. În privința asta ai spus adevărul”. 19 Femeia i-a zis: „Doamne, văd că tu ești profet.

Am notat că Isus a cerut: „Dă-Mi să beau”, iar femeia, cu uimire, I-a răspuns: „Cum, Tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie și samariteancă?” Aceasta este întrebarea…

În spatele atitudinii lui Isus femeia presupune că există ceva… De fapt, există, pentru că Isus o curtează și vrea să-i arate un lucru: „Darul lui Dumnezeu, care-i El, prezent acolo”, astfel încât acesteia să-i fie sete de El și să-I ceară ceea ce El vrea să-i dea.

Așadar, tot dialogul lui Isus cu femeia are ca scop să-i facă cunoscut ei „darul lui Dumnezeu”, pentru că omul nu poate dori ceea ce nu cunoaște, iar mai înainte de a dori trebuie să ia în considerare (calcul). Doar „după” vede ceea ce-i frumos și, constatând că-i lipsește, începe să dorească și să meargă în acea direcție, să caute…

Tot acest discurs, care merge din echivoc în echivoc, ne prezintă diferite considerații pentru a ne purifica dorințele și a-L căuta…

Reluăm comentarea textului de la v. 13. Mai înainte, femeia I-a răspuns: Doamne, nici găleată nu ai, și fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână?” (vv. 11-12)

Da, Isus e mai mare, de fapt îi explică ce vrea să-i dea.

vv. 13-14

13 Isus a răspuns și i-a zis: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, 14 dar pentru cel care bea apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care țâșnește spre viața veșnică”.

„Cine bea din această apă, va înseta din nou”. În acest loc Isus se referă la apa materială a puțului. Bând apa materială, omului mereu îi este sete și mereu trebuie să bea. Dacă prin „apă” se înțelege ceva mai profund și mai spiritual – fântâna este și simbolul legii, din care iese apa vieții – atunci și cine bea din puțul legii, din Cuvântul vieții, cu cât bea mai mult, cu atât mai mult îi este sete. Pentru că legea nu-ți dă viața, doar îți stârnește setea: îți arată, dar nu îți dă ceea ce-i frumos.

Setea omului, care niciodată nu-i săturată, reprezintă aspectul cel mai profund al omului. Setea este dorința: omul este un animal doritor. Dacă ar avea lumea întreagă, ar dori și mai mult, pentru că omul este „o cavitate infinită care conține infinitul”. Altfel spus, acest a vrea „tot mai mult” este tipic dorinței. Când nu mai există năzuința după „mai mult”, se sfârșește dorința și se încheie viața.

Omul vrea ceva „mai mult” – în latină cuvântul este „magis”, din care derivă noțiunea „maiestate, măreție” – majestatea omului constă în faptul că-i creat pentru „mai mult”. Acest „mai mult” este caracterul divin al omului și nimic nu-l satură; iar când omului i se stinge dorința, i se stinge viața.

În zilele noastre ne aflăm într-o societate în care există mai multe lucruri decât dorințe, într-o societate în care ni se interzic dorințele, pentru că lucrurile ne sunt date imediat… Însă nu ar trebui să dăm imediat lucrurile, căci omul ar trebui să le dorească mai întâi și să știe ce sunt și cât valorează, trebuie să și le procure cu efort.

Dorința structurează persoana în funcție de obiective. De ce omul dorește să facă un anume lucru? Pentru că-i frumos, îl gustă, îi place, deci are plăcerea de a-l realiza… Dacă elimini distanța dintre realitatea și dorința ta și dacă imediat ai împlinirea dorințelor, înseamnă că până la urmă tu nu ai vrut acel lucru, nici nu l-ai iubit, nici nu l-ai înțeles și nici nu l-ai dorit, iar rezultatul este că-n final tu rămâi dezgustat de ceea ce ai și ești anihilat ca persoană.

Așadar, dorința – tipică omului – creează distanța între ceea ce face și ceea ce ar dori, fiind câmpul libertății și al creativității, specifice omului.

Animalul nu are dorința, ci are instinctul și-i programat de instinct ca să facă toate lucrurile pe care trebuie să le facă pentru a-și conserva individul și specia și-i mulțumit, satisfăcut. În schimb, omul, chiar dacă le-ar face pe toate și le-ar avea pe toate, are o dorință și mai mare. Așadar, e important să știm citi dorințele și să înțelegem că nicio „apă” nu satură dorința noastră profundă.

Însă apa – pe care Domnul vrea să ne-o dea – este acea apă care satură dorința noastră, e acea apă pe care au făgăduit-o profeții, acea apă pentru care omul a fost creat. De fapt, ce dorește omul încă de la început? Să devină ca Dumnezeu.

În zilele noastre Dumnezeu este înlocuit de staruri, de vipuri, dar dorința omului este tot aceea de a fi ca Dumnezeu, omul vrea mereu să fie „mai mult”, deschis spre infinit.

Isus ne dă posibilitatea să fim ca Dumnezeu. Isus a venit tocmai ca să trezească, să stârnească în noi acele dorințe profunde pe care toți le avem, dar care au rămas adormite din cauza frustrărilor, a fricilor, a falimentelor… Isus a venit să le trezească, pentru că El vrea ca noi să împlinim acele dorințe.

Noi am fost creați pentru a fi ca Dumnezeu, dar problema noastră este că nu cunoaștem darul lui Dumnezeu, adică faptul că El este diferit de felul în care ni-L închipuim; și nici nu știm că a fi ca Dumnezeu – având în vedere că El este iubire – este un dar, iar darul nu-i nici de răpit, nici de câștigat și nici de cerșit… Darul îl ai ca fiind relație cu celălalt.

Altfel spus, la originea relelor omului stă faptul că nu s-a considerat pe sine ca dar și nici viața sa ca dar, ca semn de iubire, ci și-a privit viața ca fiind ceva de plătit, de cucerit… Dar a privi viața astfel, îi cauzează omului o nefericire absolută…

Omul a vrut să-și dea singur viața, omorându-L pe Tatăl. Este complexul lui Oedip. Însă omul are viața pentru că-i este dăruită. Iar dacă omul trăiește ca fiu, poate trăi ca frate și astfel se simte iubit de Tatăl și are darul vieții, adică iubirea, relația. Dar dacă omul nu acceptă viața ca dar, nu o are și nici nu știe să și-o dăruiască, adică nu știe să iubească, și deci nu are viață.

Dorința cea mai profundă a omului, cea de a fi ca Dumnezeu – care este Iubire – mereu rămâne nesatisfăcută, nepotolită, neastâmpărată. Și atunci această dorință se redirecționează înspre multe alte lucruri: sunt cei cinci sau șase soți pe care-i are femeia.

E important să subliniem indicațiile despre dorința prezentă în noi.

Notăm că Isus „constată” – este o constatare, și nu atât o revelație – că apa cu care samariteanca și-a potolit setea până acum nu satură, nu astâmpără setea. Așadar, putem constata că nu suntem săturați de toate lucrurile pe care în mod normal le experimentăm… Dar apoi urmează „revelația”: „Cine bea din apa pe care o dă Domnul este săturat (nu va mai înseta)”. Este o revelație, dar este și o experiență, pentru că fiecare dintre noi a experimentat într-un anume fel bunătatea și consolarea pe care ni le dă Domnul.

Isus spune că „apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viața veșnică.”. Altfel spus, ceea ce Domnul ne dă – apa, viața – și ne astâmpără setea și ne satisface dorințele nu-i ceva exterior, pe care îl aflăm cine știe unde, ci este „în noi”: „va fi un izvor în el”… Ceea ce omul caută peste tot, în toate părțile, află numai în interiorul său. În sine, omul află „izvorul de apă curgătoare spre viață veșnică”. Altfel spus, există „un punct” în interiorul nostru – eul nostru cel mai profund – care este fereastra noastră, prin care-L privim pe Dumnezeu. Și în acest punct suntem noi înșine, în deplina libertate a dorințelor noastre, iar Dumnezeu este mult mai mult noi înșine decât suntem noi, noi înșine… În fond, este locul în care noi suntem El, iar El este noi: este locul comuniunii depline, este Izvorul nostru. Și a merge în acel loc echivalează cu „a obține” Izvorul vieții. Izvorul vieții nu ni-l dă niciun lucru pământesc. Izvorul vieții se află numai în inima noastră, iar în profunzimea inimii omului, dincolo de dorința infinită, de setea infinită, se află Izvorul apei infinite.

Și toți avem o anume experiență a acestui Izvor când avem o fericire care se naște în interiorul nostru, o lumină care izvorăește din inimă și pe care nimeni nu o poate stinge; și, în special, putem avea o bucurie în inimă pe care nimeni nu ne-o poate fura și care nu se datorează cauzelor din exterior.

Despre discernământul spiritual, autorii antici spuneau că este tipic lui Dumnezeu să ne dea bucurie și este tipic numai lui Dumnezeu să ne dea bucurie fără vreo cauză, adică fără vreun motiv sau vreun raționament care să ne inducă bucuria. Cu alte cuvinte, un om poate să afle bucurie în interiorul său fără vreo cauză. De ce? Pentru că bucuria deja există în el!

Când omul intră în inima lui, mereu este bucuros. Când omul este în afara acesteia, nu are bucurie…

Căci în inimă omul află izvorul vieții lui, află identitatea sa, în inimă omul Îl află pe Cel care-i mai intim lui însuși decât el însuși.

Această afirmație – care poate părea paradoxală – este a sf. Augustin: „Dumnezeu este atât de intim (interior) în mine, mai mult decât sunt eu în mine”.

Și când eu ajung în acel loc, mă simt bine, liniștit, fără vreun motiv oarecare, și aflu bucuria perfectă, intru într-un raport corect cu mine – mă iubesc – cu alții și cu universul. De fapt, noi suntem chemați să locuim în mod stabil în acest loc, adică în noi. Dacă nu locuim în noi, înseamnă că suntem în afara noastră, iar când suntem în afara noastră suntem agitați, dezechilibrați și niciodată nu suntem mulțumiți.

Când nu suntem în acel loc (în interiorul nostru)… Primul cuvânt rostit de Dumnezeu lui Adam a fost: „Unde ești?”… Un comentator medieval răspunde că Dumnezeu i-a pus această întrebare pentru că nu era la locul lui.

Locul omului este Dumnezeu!

Când sunt în acel loc, eu sunt acasă: mă simt bine, sunt în comuniune deplină cu mine, sunt în armonie cu alții, cu universul. Aceasta este „apa care curge în interior spre viață veșnică”! Adică este această armonie și bucurie pe care nu trebuie să le cerșesc de la nimeni și nici nu trebuie să le cumpăr, pentru că-mi sunt date: este darul Spiritului, este iubirea care face ca Dumnezeu să locuiască în mine și mă face să fiu ca El.

Acesta e locul unde întâlnim soțul, mirele și locul în care Îl adorăm pe Dumnezeu în Spirit și în adevăr… Și acestea sunt temele versetelor noastre…

v. 15

15 I-a zis femeia: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete și să nu mai vin aici să scot”.

Isus a început prin a cere: „Dă-Mi să beau”, pentru ca apoi această femeie să-I ceară: „Dă-mi această apă, pe care Tu ai venit să mi-o dai”…

Altfel spus, Isus și-a exprimat dorința Sa, setea Sa, arătând că setea Sa nu era cea de apa materială, ci era cea de a dărui acestei femei accesul la Izvorul apei curgătoare spre viața veșnică, care este în interiorul ei și care este darul Spiritului, al Iubirii, pe care ea încă nu l-a aflat, și care este întâlnirea cu El… În acest moment și în femeie se trezește dorința și-I cere: „Dă-mi această apă!”… Celelalte ape le cunosc, puțul îl știu, cunosc și dificultatea de a scoate apă din fântână, însă apa despre care Tu îmi spui încă nu am aflat-o, deci, „dă-mi-o”… Ea o dorește…

Iar dorința este ceva important, pentru că întotdeauna dorim acele lucruri pe care noi nu le putem face sau produce… Lucrurile pe care pot să le fac eu, mi le fac…

Dorința este o cerere adresată altuia. Deci, celălalt împlinește dorința mea.

Căci dorința în sfera relațiilor are următoarea însușire: pe celălalt nu trebuie să-l fac, să-l produc, ci pot numai să-l doresc, deci, să-l primesc, dacă el mi se dăruiește… Altfel spus, dorinței mele îi corespunde darul său făcut mie și nu acțiunea (lucrarea) mea…

Este adevărat că noi facem acțiuni, lucrări, dar nu sunt realizarea marilor dorințe, ci sunt „lucrurile pe care le fac eu pentru că-mi folosesc”… Dar lucrurile principale, care sunt raportul meu cu mine, cu viața, cu alții și cu Dumnezeu, pot fi numai dorite și deci le pot primi numai ca dar…

„Dă-mi această apă, Doamne”. Dacă unul s-ar întreba „ce este rugăciunea?”, în aceste cuvinte ale lui Isus are răspunsul… Rugăciunea este a cere această apă, care nu însemnă a cere „ceva”, ci a cere pe „Cineva”; nu înseamnă a cere ceva lui Dumnezeu, ci a-I cere ca El însuși să ni se dăruiască… Oare ne place să-i adresăm această cerere? Eu cred că o astfel de cerere Îi place Domnului, deci, dacă vrem să începem să ne rugăm cu adevărat, să-I cerem așa: „Doamne, dă-mi această apă, care ești Tu!”

Notăm că aici s-a răsturnat situația inițială: Isus începuse prin a o curta, cerându-i: „Dă-Mi să beau”, iar în acest loc femeia îi cere: „Dă-mi Tu această apă”. De fapt, dorința Domnului a devenit dorința celeilalte, deci avem un salt calitativ în raportul dintre ei. Însă urmează un altul, neașteptat… și vom vedea ce înseamnă…

vv. 16-17a

16 El i-a zis: „Du-te și cheamă-l pe bărbatul tău și vino aici!” 17 Femeia a răspuns și i-a zis: „Nu am bărbat”.

Ce legătură are bărbatul? Căci ei vorbeau despre „această apă”.

Ea Îi cere să-i dea „această apă”, iar Isus îi răspunde: „Du-te să-l chemi pe soțul tău!”

La o primă vedere, îndemnul lui Isus s-ar părea că nu are legătură cu discuția lor, însă are… Pentru că dacă apa este Izvorul vieții, iubirea și bucuria, înseamnă că soțul pentru femeie ar trebui să fie reprezentat de cel care o iubește și cel pe care femeia îl iubește; deci ar trebui să reprezinte realizarea iubirii, plinătatea bucuriei. Deci, îi spune: „Du-te și cheamă-l pe soțul tău!”

De ce Isus îi cere acest lucru, căci știa povestea ei, pe care și femeia I-o va spune? Isus îi cere acest lucru ca să o ajute pe femeie să înțeleagă că ea încă nu a aflat ceea ce satură setea ei, deși a avut șase bărbați.

Este foarte important să ne înțelegem propria noastră nemulțumire și să știm să o interpretăm… Isus ne ajută să o înțelegem cu multă discreție, însă profeții sunt mai duri: „Tu, privește câte rele ai făcut și ești nefericit, deci o meriți. Deci, convertește-te!”…

În schimb, Isus îi cere să mergă să-și cheme soțul.

Ea îi răspunde că nu are un soț.

Isus îi dă dreptate…

Spunând „Nu am soț”, înseamnă că ea a înțeles că deși a avut șase, totuși nu are un soț… Pentru că niciunul dintre ei nu reprezintă ceea ce ea dorește: să sature dorința ei de viață și iubire.

Isus exercită o acțiune profetică, dar nu denunțând la fel ca profeții, ci subliniază setea nesăturată a acestei femei

Ținând cont de cele de mai sus, să încercăm să vedem erorile vieții noastre, căci toate sunt relevante în mod pozitiv, adică ne arată, ne relevă ceva pozitiv. Altfel spus, de ce facem fiecare o greșeală? Pentru că dorim fericirea! Credem că fericirea stă în lucrurile pe care le facem, apoi ne dăm seama că nu stă în ele… Însă dorința care mișcă fiecare greșeală este adevărată! Ar fi vai de am stinge (am înăbuși) dorința! Realizarea dorinței va fi greșită… Dar faptul că felul în care vrem să realizăm dorința este greșit, este tot un lucru pozitiv… Căci îmi arată că dorința mea este mult mai mare și că nu-i cea pe care o credeam… Deci, este foarte important să știm citi propriile dorințe și să nu renunțăm la ele. Și-i esențial să citim istoria noastră negativă – la fel ca și cea a acestei femei – ca fiind, de fapt, dorința noastră de a merge înainte, pentru că dorința noastră este nesătulă. Și e just să fie nesătulă, pentru că dorința noastră este infinită! Deci, să nu citim istoria noastră negativă ca fiind un faliment, ci ca fiind ceva măreț, adică istoria noastră ne spune că dorința noastră este mult mai mare decât tot ceea ce noi căutam… Așadar, în spatele falimentelor noastre stă altceva…

vv. 17b-18

17 Isus i-a spus: „Bine ai zis «Nu am bărbat», 18 pentru că ai avut cinci bărbați și cel pe care îl ai acum nu este bărbatul tău. În privința asta ai spus adevărul”.

Isus nu-i răspunde că minte, ci „Bine ai zis”.

Isus este fin: Domnul este un Domn… Profeții sunt slujitorii Săi și sunt puțin mai duri, neșlefuiți…

Domnul este delicat și-i răspunde: „Bine ai zis că nu ai soț. De fapt, ai avut cinci soți, iar cel pe care acum îl ai, nici acela nu-i soțul tău. Aceasta, adevărat ai spus”… Cu alte cuvinte, adevărul acestei femei – care este adevărul nostru cel mai profund – este că niciunul dintre acești soți, niciunul dintre lucrurile pe care le-am dorit, nu a astâmpărat setea noastră. Deci, adevărul nostru cel mai profund este că setea noastră este mai mare decât tot ceea ce am dorit și am realizat… și deci, încă nu am aflat ceea ce căutăm. Și acesta e adevărul nostru cel mai profund: măreția dorinței noastre. Și această mare dorință a femeii Isus vrea să o elibereze în totalitate.

Să ne gândim la cei cinci soți plus unu: probabil se face aluzie la faptul că în Samaria s-au amestecat diferite popoare, diferite idolatrii, deci variați idoli, precum „cei șase idoli ai Samariei”. Cu atât mai mult cu cât pentru „idol” se spune Baal, care înseamnă „Domn”, dar și „soț”. Deci, samaritenii au mulți domni (idoli) și mulți soți, dar dincolo de aceste adnotări, acești cinci soți plus unu reprezintă istoria fiecăruia dintre noi.

Noi toți – fiecare om – avem o dorință de viață și de fericire, iar această femeie reprezintă omul în drumul său cel mai profund…

Primii doi soți pe care toți îi avem, la nivel personal – la nivelul istoriei și al culturii – și de obicei ne oprim la acești doi soți, deși am avea nevoie să ajungem până la al șaselea, constau în faptul că omul, la fel ca animalul, are nevoi fundamentale, care sunt hrana și sexul. Sunt primii doi soți; sunt primele două obiective pe care bărbatul și femeia și le fixează, la fel ca animalele. Și aceste două obiective folosesc pentru conservarea și pentru transmiterea vieții.

O mare parte din acțiunile noastre – dincolo de faptul că reclamele se bazează pe aceste nevoi fundamentale – se bazează pe căutarea hranei, cu tot ceea ce poate simboliza aceasta, pentru că nu-i vorba doar de hrana materială… Hrana materială este importantă pentru cei care nu o au, însă cei care o au, o aruncă și caută altă hrană. De fapt, hrana reprezintă bunurile care îi garantează omului viața, deci reprezintă bogăția, banii, și întreaga noastră viață, care, de obicei, nu se oprește să caute numai acest prim soț: caută să aibă tot mai mult.

Noi credem că a avea mai mult înseamnă că suntem (valorăm) mai mult și, nu ne dăm seama că cu cât avem mai multe bogății, cu atât suntem (valorăm) mai puțin.

Așadar, avem acest prim soț insațiabil (lacom, nesățios, nesătul), pentru că mereu vrea să aibă tot mai mult. Și această dorință nesătulă produce toate războaiele și nedreptățile pe care le cunoaștem.

Pe lângă dorița de a avea mai mult, pentru a ne garanta viața, avem un al doilea soț, pentru a transmite viața. Așadar, nu există doar zeița Ceres (a recoltei), ci și Venus (zeița dragostei): este al doilea idol pe care toți îl avem, pe care se structurează o mare parte din producție, nu doar întreaga reproducere a speciei umane.

Notăm că toate aceste lucruri sunt bune, căci le-a creat Dumnezeu! Greșeala omului constă în faptul că face din ele un obiectiv absolut! Însă aceste realități nu sunt absolute, ci absolut trebuie să fie numai modul în care noi trăim aceste realități: dacă noi trăim aceste realități ca semn de iubire, de dar, de comuniune, aceste realități sunt divine; în schimb, dacă le trăim (considerăm) ca idoli, ca fiind ele absolutul, ca fiind cele care-ți dau o bună imagine și astfel, ocupându-ți tot spațiul vieții, fiind idealul tău, înseamnă că tu jertfești, sacrifici viața ta obținerii acestor realități și, în loc să te saturi… Pentru că ceea ce te satură nu-i hrana, ci-i comuniunea pe care împărtășirea hranei o creează, e bucuria; la fel, ceea ce satură nu-i sexul, ci-i iubirea care există între cei doi soți… Dar dacă omul pierde aceste dimensiuni profunde ale realității, atunci hrana și sexul devin idoli, devin obiectivele tale, cărora tu le jertfești viața și te distrugi…

Așadar, aceștia sunt primi doi soți ai acestei femei și sunt cei doi soți normali ai fiecărei civilizații sau, mai bine zis, necivilizații, și mereu sunt prezenți. Mai mult, sunt primii doi soți fundamentali… Însă acești doi soți niciodată nu satisfac pe deplin omul, deci lor li se adaugă alți doi, pentru că omul este și știință, și artă, nu-i doar a mânca și a se reproduce; ci omul este și cunoaștere și vrea să facă ceva frumos și util…

„Cunoașterea” și „arta” devin apoi Minerva (zeița înțelepciunii) și Marte (zeul războiului).

Întreaga noastră știință ne folosește pentru a poseda, adică primul soț… La acest nivel, toate relațiile noastre sunt carecterizate de luptă, pentru că vrem să posedăm, și deci avem întreaga luptă pe care o ducem la nivel social. Lupta este principiul a toate, căci celălalt este văzut ca fiind dușmanul, concurentul față de care trebuie să fiu mai bun, să mă impun, căci dacă nu, voi fi eliminat, deci celălalt este rivalul…

Aceștia sunt ceilalți doi idoli, ceilalți doi soți cu care ne căsătorim viața noastră. Și în cazul acestor doi este valabil mecanismul primilor doi soți: omul vrea să aibă tot mai mult și niciodată nu-i ajunge cât are… Dar cu acest mecanism distrugem toate relațiile…

Acest mecanism – această dorință de a avea tot mai mult – nu doar că nu ne satură setea profundă pe care o avem după relații și după viață, dar ne distruge ca persoane.

După ce am avut acești primi patru soți și vedem că ei nu ne dau ceea ce ar trebui să ne dea, ni se întâmplă că facem considerații filozofice rafinate – îmbrățișând gândirea slabă sau nihilismul – și spunem: „Toate sunt un nimic, nimic nu are valoare”; și chiar dacă nu spunem aceste lucruri, ne aflăm goi în interior, neîncrezători, neliniștiți și înfricați…

Neliniștea este soțul tipic culturii noastre occidentale: pentru că avem totul, avem mai multe lucruri decât dorințe, dar suntem goi de dorințe, de viață, deci suntem căsătoriți cu disperarea, cu golul, cu nimicul… Ce sens are o astfel de viață? O astfel de viață imediat ar trebui să „o ardem”.

Și acest al cincilea soț este important: e soțul principal pentru că ne conduce la al șaselea. Și numărul șase este numărul omului.

Cu alte cuvinte, neliniștea (teama) și disperarea pe care le simți când ai totul îți arată că ești creat pentru ceva mult mai mare decât toate lucrurile pe care le ai…

Așadar, Isus îi răspunde: „Faptul că ai avut cinci soți, dar ai înțeles că

niciunul nu-ți este soț, bine ai zis”…

Și după al cincilea soț, femeia s-a resemnat cu al șaselea…

Al șaselea soț este cel pe care îl are în timp ce merge la fântâna lui Iacob să ia apă…

Puțul poate reprezenta și legea… Legea vieții i-a fost dată omului în ziua a șasea, căci omul a fost creat în ziua a șasea… Așadar, omul se resemnează (se supune) unei anume norme raționale pentru a putea trăi… Însă nici legea nu-i dă omului adevărata iubire și viață; legea menține viața, dacă există, dar dacă nu există… înseamnă că omul nu are viață, adică legea nu-i dă iubire și viață…

Iar femeia este acolo, la puț, ca să ia apă…

Deci, pe bună dreptate Isus îi spune: „Tu nu ai soț, iar cei cinci pe care i-ai avut, precum și cel pe care acum îl ai, în timp ce vii să iei apă depunând efort – acest soț din urmă e simbolul apei, al legii, al unei vieți mai ordonate – nici acesta nu-i soțul tău”…

Acești șase soți reprezintă istoria noastră de căutare a fericirii la toate nivelurile, o fericire care niciodată nu-i satisfăcută…

v. 19

19 Femeia i-a zis: „Doamne, văd că tu ești profet.

Aici ne oprim…

Femeia a înțeles ceva… și apoi va relansa discursul…

Samaritenii nu credeau în toată Scriptura, ci numai în primele cinci cărți, care conțin legea, deci ei nu cunoșteau profeții. Însă chiar și din cărțile legii știau că – fiind scris în Deut. 18,15 – va veni Profetul, egal cu Moise… Așadar, și samaritenii Îl așteptau pe profet, pe Mesia, Cel care ar fi împlinit toate dorințele omului, care ar fi instaurat Împărăția lui Dumnezeu…

Prin urmare, această femeie Îi spune: „Dacă Tu ești Cel care mă ajută să constat că primii cinci nu sunt soții mei și că nici legea pe care eu caut să o respect nu este sensul, scopul vieții mele, înseamnă că Tu ești Mesia, Cel care realizează toate dorințele și fericirea omului”. Deci, avem prima ei mărturisire de credință în Isus.

Această femeie admite că Isus este Profetul în sensul că El nu doar denunță lipsurile (răul), ci-i indică binele și nevoia omului după bine.

Întâlnirea dintre ei a început la puț prin cuvintele „Dă-Mi să beau”, indicând setea pe care o are Isus. Iar acum înțelegem care este setea lui Isus: este setea de a-i dărui femeii cel de-al șaptelea soț, Cel care satisface dorința ei profundă după fericire, darul pe care îl va aduce Mesia, cel pe care i-l va aduce Profetul…

Profetul este cel care spune adevărul despre om și care-i arată omului dorințele sale cele mai profunde, dar și felul în care aceste dorințe se realizează…

Și atunci, în sfârșit, femeia Îi spune: „Dă-mi această apă, căci Tu ești Cel care îmi aduce această apă”…

În următoarea cateheză vom vedea în ce constă darul acestei ape, pe care Domnul îl oferă…

Dialogul cu femeia a fost un drum lent, în care Domnul a dezgropat dorințele acestei femei și istoria ei de dorințe…

Acest text ne cheamă și pe noi să ne dezgropăm dorințele și istoria dorințelor noastre chiar și a celor care au dat faliment, pentru că frustrarea (falimentul) dorințelor noastre ne indică ceva foarte important: că dorința noastră este mult mai mare. Și în acest moment noi aflăm ceea ce căutăm… Și acest moment nu-i departe de noi, ci este un Izvor curgător în noi…

Acest Izvor îl vom afla în următoarea cateheză…

Texte utile

  • Ps. 42 (41); Ps. 130 (129), care vorbește despre dorința de lumină
  • Apoc. 21-22, unde Domnului I se cere să vină… Pentru noi este validă ca o cerere a Domnului care a venit, care va veni, dar care vine în fiecare moment.
  • Ier. 2, 13, avem opoziția între apa vie și apa pe care căutăm să o conservăm în „fântâni sparte”, care nu pot conserva apa…
  • Is. 54,13
  • Cântarea Cântărilor, text care descrie istoria căutării reciproce dintre cei doi parteneri: mirele și mireasa…
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag