Ioan 4,19-42

Dacă tu ai cunoaște darul lui Dumnezeu

Darul lui Dumnezeu este însuși Dumnezeu care Se dăruiește.

Credința este întâlnirea dintre setea lui Dumnezeu și cea a omului. Dacă lui Dumnezeu, fiind iubire, Îi este sete să iubească și să fie iubit, și omului, care-i creatura Sa, îi este sete să fie iubit și să iubească…

Samariteana reprezintă întreaga omenire: numai Mirele poate astâmpăra și sătura setea de iubire, pe care niciun idol nu o poate sătura.

Ps. 67 (66)

Putem să-L binecuvântăm și să-L lăudăm pe Domnul, dar trebuie binecuvântat Dumnezeu de toate popoarele pământului (v. 6), pentru că pământul a dăruit rodul său… Dă rod întâlnirea cu samariteana, rodește istoria tocmai pentru că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, s-a născut în istoria umană.

Povestirea samaritenei atinge temele fundamentale ale existenței noastre umane. Notam, în cateheza anterioară, că omul este un „animal doritor”, adică are multe dorințe pe care caută să și le împlinească. În acest text ies la lumină și sunt descifrate diferitele dorințe ale omului, dar și feluritele sale frustrări. Dar niciodată omul nu trebuie să renunțe la dorință, ca să poată afla ceea ce împlinește dorința sa.

Am notat că textul ne prezintă un joc de echivocuri: mai întâi cu privire la apă și la sete; apoi am notat că dacă apa este setea, este viața, iar viața este iubire, echivocul este despre soți și despre Mire, despre ceea ce împlinește setea de iubire.

Acum vom continua cu alte dorințe profunde. Mai întâi de toate ne oprim asupra adorației. Ce legătură are adorația?

Adorația este ceea ce omul consideră ca fiind absolutul său, este realitatea spre care-și îndreaptă propria sa viață, cea spre care toate dorințele sale tind… Ce este adorația și ce adorăm? Așadar, echivocul se mută pe diferitele adorații. Apoi, la un moment dat, deoarece omul trăiește prin ceea ce adoră, echivocul se mută pe hrană: care este adevărata hrană?

Și, în final, deoarece pentru a mânca, pentru a avea hrana, este nevoie ca omul să semene și să culeagă, avem echivocul despre semănat și cules…

În acest fel se încheie pericopa care tratează aspectele fundamentale ale dorințelor omului: dorința de viață, de iubire, de fericire, de plinătate… și unde se află toate acestea…

Se citește Io. 4, 19-42

19 Femeia i-a zis: „Doamne, văd că tu ești profet. 20 Părinții noștri s-au închinat pe muntele acesta, iar voi spuneți că la Ierusalim este locul unde trebuie să te închini”. 21 Isus i-a spus: „Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veți adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim. 22 Voi adorați ceea ce nu cunoașteți. Noi adorăm ceea ce cunoaștem, pentru că mântuirea vine de la iudei. 23 Însă vine ceasul – și chiar acum este – când adevărații adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh și adevăr, căci și Tatăl astfel de adoratori își caută. 24 Dumnezeu este duh și cei care îl adoră, în duh și adevăr trebuie să-l adore”. 25 Femeia i-a zis: „Știu că vine Mesia, care este numit Cristos. Când va veni, el ne va învăța toate”. 26 Isus i-a zis: „Eu sunt, cel care îți vorbesc!” 27 Tocmai atunci au ajuns discipolii lui. Și se mirau că vorbește cu o femeie. Dar nimeni dintre ei nu i-a zis: „Ce cauți?” sau: „De ce vorbești cu ea?” 28 Atunci, femeia și-a lăsat urciorul, a plecat în cetate și le-a spus oamenilor: 29 „Veniți și vedeți omul care mi-a spus tot ce am făcut. Oare nu este acesta Cristos?” 30 Ei au ieșit din cetate și au venit la el. 31 Între timp, discipolii îl rugau: „Rabbi, mănâncă!” 32 Dar el le-a zis: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoașteți”. 33 Așadar, discipolii ziceau unii către alții: „Oare i-a adus cineva de mâncare?” 34 Isus le-a zis: „Hrana mea este să fac voința celui care m-a trimis și să împlinesc lucrarea lui. 35 Nu spuneți voi: «Mai sunt încă patru luni și vine secerișul»? Iată, eu vă spun, ridicați-vă ochii și priviți lanurile că sunt albe pentru seceriș. Deja 36 secerătorul își primește plata și adună roadele spre viața veșnică, pentru ca semănătorul să se bucure la fel cu secerătorul. 37 Căci în aceasta se adeverește cuvântul: «Unul este semănătorul, altul secerătorul». 38 Eu v-am trimis să secerați ceva pentru care nu v-ați ostenit. Alții s-au ostenit, iar voi ați intrat peste munca lor”. 39 Mulți dintre samaritenii cetății aceleia au crezut în el pentru cuvântul femeii care a mărturisit: „Mi-a spus tot ce am făcut”. 40 Așadar, când au venit la el, samaritenii l-au rugat să rămână la ei, iar el a rămas acolo două zile. 41 Și cu mult mai mulți au crezut pentru cuvântul lui. 42 Îi spuneau femeii: „Nu mai credem pentru cuvântul tău, căci noi înșine am auzit și știm că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii”.

Pasajul biblic pe care l-am citit începe cu tema adorației: unde este locul în care se adoră, unde este locul în care omul află împlinirea propriilor dorințe… Iar femeia descoperă „Cine” este acest loc – căci noi mereu credem că este un loc extern – că este un dialog: „Sunt eu, Cel care vorbesc cu tine!” Așadar, este locul ascultării și al dialogului…

Apoi avem o scenă „de mișcare” în care femeia pleacă, discipolii vin, iar din oraș sosesc toți samaritenii.

Și imediat „după” se schimbă registrul (foaia): deoarece omul trăiește (se hrănește) prin ceea ce adoră, apare tema hranei: care este adevărata hrană?

Omul nu este numai sete, o nevoie pe care și-o împlinește automat, căci apa curge singură… Ori există, ori nu există… În schimb, omul trebuie să-și procure hrana, trebuie să muncească. Prin urmare, hrana are o însușire paternă, este semn al responsabilității, al omului care vine în întâmpinarea dorințelor celuilalt… Așadar, care este hrana prin care trăim?

Și imediat se vorbește despre seceriș, care are legătură cu hrana – semănatul și culesul – iar în final despre credința samaritenilor care spun: „Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Cristosul, Mântuitorul lumii” (v. 42).

Aceasta ar fi concluzia, pusă în gura fiecăruia dintre noi, după ce am străbătut și noi drumul samaritenei, căci, după ce am ascultat textul, și noi am trăit aceeași experiență și spunem: „Acum știu că este așa, căci am experimentat eu, pe pielea mea”.

vv. 19-20

19 Femeia i-a zis: „Doamne, văd că tu ești profet. 20 Părinții noștri s-au închinat pe muntele acesta, iar voi spuneți că la Ierusalim este locul unde trebuie să te închini”.

Femeia recunoaște – aceasta este prima recunoaștere – că Isus este profet. El este profet, pentru că a ajutat-o să-și descifreze propriul adevăr… Profetul nu-i numai cel care denunță relele (căci acesta este un lucru foarte ușor), ci este acela care știe să citească în profunzime dorințele și care spune că aceste dorințe au un răspuns, există o apă care astâmpără această sete… Iar ea a descoperit în Isus pe Cel care, cu multă delicatețe, în loc să o acuze pentru viața ei destrăbălată, pentru cei șase soți, i-a arătat că în spatele acestei căutări există o altă căutare, mai profundă, a adevărului… Iar adevărul ei este că setea sa este nesăturată, nemulțumită: acesta este adevărul profund al omului, adică omul are o sete mult mai mare decât tot ceea ce poate bea, e o sete diferită din punct de vedere calitativ.

Femeia face un salt calitativ și întreabă: „Unde trebuie să adorăm?” Cu alte cuvinte, ea a înțeles că omul este sete după Absolut, după iubire absolută, după Dumnezeu și deci pune problema adorării…

„A adora” însemnă a duce la gură, a săruta. Este modul de a-și însuși obiectul dorinței, de a-l mânca. Omul mănâncă obiectul dorinței sale și trăiește prin el… Așadar, adorarea însemnă realitatea prin care trăim, este realitatea cu care ne hrănim.

Ce adorăm? Fiecare adoră ceea ce vrea…

Noi adorăm aici, voi dincolo… noi „pe acest munte”, iar voi „în Ierusalim”…

Însă Isus va răspunde că un altul este locul în care trebuie să adorăm: adorarea nu-i o problemă legată de un loc exterior omului, ci adorarea este în Spirit și în adevăr…

Aș vrea să descoperim semnificația profundă a adorării, pentru că noi, implicit, mereu adorăm ceva sau pe cineva… Altfel spus, care este dorința noastră absolută? Care este realitatea pe care o vrem cu orice preț?.. Realitatea în funcție de care ne organizăm existența noastră, realitatea căreia îi sacrificăm timpul nostru și viața noastră… Acea realitate este adorarea noastră!

Cum știu (deosebesc) dacă adorarea este adevărată sau falsă?

Dacă ceea ce ador mă lasă fără viață, îmi ia energia, mă stresează în loc să mă bucure, ar fi mai bine să-mi schimb obiectul adorării…

Femeia deja a schimbat șase soți. Și este bine să-i schimbăm – să nu persistăm (continuăm) – până când vom afla bucuria pe care o căutăm… Omul este făcut ca să se schimbe… Și erorile lui nu sunt erori, ci îl ajută să afle calea adevărată…

Întrebarea este „Unde trebuie să adorăm?”

vv. 21-22

21 Isus i-a spus: „Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veți adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim. 22 Voi adorați ceea ce nu cunoașteți. Noi adorăm ceea ce cunoaștem, pentru că mântuirea vine de la iudei.

Isus răspunde întrebării ei…

Notăm că mereu există o legătură între diferitele simboluri care au apărut în text: apa, dorința, viața care este iubirea, Mirele, adorarea…

Iar acum, Isus îi spune samaritenei: „Femeie, crede-Mă!”

Nouă nu ne spune prea multe acest cuvânt, dar „femeie” însemnă „soție”… Și este prima dată când Isus o numește așa.

Și de treisprezece ori se va repeta cuvântul „femeie”: în timp ce mai înainte era o samariteană, acum este „femeie”…

Isus se adresează cu titlul de „femeie” doar Maicii Sale, la nunta din Cana și la picioarele crucii, apoi desfrânatei iertate, și, în final, Magdalenei, în grădină, după Paști…

Așadar, prin acest mod de a i se adresa samaritenei, Isus îi descoperă ceva, adică „Ai aflat Soț, adică i se revelează”…

„Că vine ceasul”… Când Îl întâlnim pe El, vine acel ceas… ceasul în care omul află „al șaptelea soț”… Vine ceasul în care omul află unde să adore… Nu este vorba despre a adora după cultul părinților… Ci de a-L adora pe Tatăl… adică de a descoperi iubirea Tatălui prin Fiul.

„Voi vă închinați [adorați] căruia nu știți”… Așa facem toți…

De obicei ne cheltuim viața alergând după lucruri despre care credem că ne sunt utile, dar, la sfârșit, ne dăm seama că nu erau ceea ce noi credeam, ci erau asemănătoare celor șase soți…

Pe această femeie, care a avut șase soți, suntem obișnuiți să o catalogăm drept ușuratică… În realitate, ea nu este așa… Ușuratici sunt soții ei!

Mă explic: în lumea ebraică femeia nu putea divorța, ci bărbatul divorța… Fapt care însemnă că toți soții ei au trădat-o. Și exact acest lucru ni se întâmplă și nouă, adică dorințele noastre ne trădează: sunt greșite obiectele dorințelor, nu noi, căci dorința noastră este justă…

Tot la fel, această femeie este justă. De fapt, ea nu s-a mulțumit nici cu primul, nici cu al doilea… nici cu al șaselea soț, dar tot și-a păstrat dorința.

De fapt, pe această femeie Isus n-o tratează ca pe o păcătoasă, ci ca pe o persoană care într-adevăr dorește. Și erorile o ajută să înțeleagă mai în profunzime dorința ei, realitatea pentru care am fost creați. Din această cauză o numește „femeie”…

„Vine ceasul în care… Îl veți adora pe Tatăl”…

Este interesant că această femeie este plină de dorințe… Când ea-L întreabă „unde trebuie să se adore?” – la Ierusalim sau în altă parte – nu vrea să conducă discuția pe un plan teologic, să aibă o discuție teologică cu Isus… Întrebarea ei exprimă dorința de a înțelege „unde și în ce fel” ar putea – nu atât să afle un templu, ci cere să afle spațiul în care ea ar putea să-L afle pe Domnul – să afle obiectul dorinței sale, ca să-L poată adora, „asimila”, trăi

Isus spune „Vine ceasul”… Noi avem impresia că Isus „se resimte” din cauza „încetinirii” eternității… În schimb, atunci când vorbește de „ceas”, Isus întotdeauna anticipă spunând „Vine ceasul”, ceasul este acum și aici, deci nu trebuie să așteptăm

Apoi Isus continuă să spună: „Voi vă închinați [adorați] căruia nu știți; noi ne închinăm Căruia știm, pentru că mântuirea din iudei este” (v. 22).

Isus spune „noi”, adică El se identifică cu iudeii. Iar apoi spune că „mântuirea din iudei este”… Cu alte cuvinte, făgăduința mântuirii pentru toate popoarele a fost făcută lui Avram… Deci a fost promisă pentru toate popoarele, pentru întreaga lume. Ar fi vai să o limităm numai la iudei…

Notăm un alt lucru: este adevărat că popoarele s-au adunat împotriva lui Cristos, Irod, Pilat, mai-marii poporului, iudeii… toți (cf. F.Ap. 4, 27) „pentru a-L ucide”… Textul grec nu spune pentru a-L ucide, ci „Pentru a împlini ceea ce inima Ta și mâna Ta doreau să se întâmple”… Cu alte cuvinte, uciderea lui Mesia este lucrarea tuturor…

Dar Mesia este evreu. Eu mă gândeam: dacă toți împreună (inclusiv creștinii) L-am ucis pe Mesia, nouă, creștinilor, cel puțin celor cu capul pe umeri, nu ne trece prin minte bănuiala că în sec. XX am ucis poporul mesianic, milioane de Cristoși?

Iar mântuirea vine de la iudei… Și nu suntem în dubiu când auzim cuvintele: „De fiecare dată când ați făcut unuia dintre aceștia mai mici, frați ai Mei, Mie Mi-ați făcut?”, că toți săracii pământului suferă din cauza noastră?…

Așadar, realitatea misterului uciderii lui Mesia o perpetuăm și noi în istorie, astăzi… Și-L ucidem în numele idolilor noștri: ne-am inventat legi de piață și spunem că sunt absolutul… Însă nu! Nu este adevărat! Absolutul este realitatea care servește, folosește vieții omului…

Să ne gândim la toate marginalizările pe care legile economiei de piață le cauzează, la sărăci, mizerii și nedreptăți… În fața acestor realități ne scuzăm și spunem „Așa este și nu poate fi altfel”… Dar de ce este așa? Pentru că noi am dorit să fie așa… Noi adorăm aceste legi și, în numele adorării noastre, ucidem omul, chiar pe toți oamenii…

Ce să mai spunem despre rasism? Căci un om care-i rasist – poate părea ciudat – nu se consideră om, pentru că ceilalți pe care el nu-i consideră frați, sunt oameni, fapt care însemnă că rasistul nu-i om…

Aceste lucruri mereu le neglijăm, deși sunt grave… M-aș bucura ca niciun creștin să nu gândească în timpul nostru astfel, în timp ce mai înainte mulți judecau astfel și mulți încă mai judecă și-n zilele noastre… Și, chiar dacă nu mai judecăm așa, facem așa…

Deci este important să știm de unde vine, și astăzi, mântuirea noastră: ea ne vine de la ceea ce noi aruncăm, marginalizăm, desconsiderăm. Mă refer la realitățile din exteriorul nostru, dar și la cele din interiorul nostru…

„Adevărații adoratori Îl vor adora pe Tatăl”… Nu cultul, religia părinților, care ne țin legați de unele tradiții despre care nici nu știm ce semnificație au, ci Îl vom iubi pe Tatăl…

Iar Tatăl este originea, izvorul fraților: este Tatăl comun tuturor. Prin urmare, adevăratul cult este iubirea fratelui… Deci, adorarea nu are legătură cu muntele Garizim din Samaria, nici cu Ierusalimul, ci întrebarea este alta: unde Îl adorăm pe Tatăl? În frate, care, la fel ca mine, este fiul lui Dumnezeu!

În acest fel Îl adorăm pe Dumnezeu „în Spirit și adevăr”…

Spirit însemnă viață. Viața lui Dumnezeu este iubirea dintre Tatăl și Fiul. Așadar, noi trăim (ne hrănim) cu viața lui Dumnezeu, cu plinătatea vieții, tocmai iubindu-i pe frați cu aceeași iubire a Tatălui. Aceasta este adevărata adorare!

Ce însemnă, atunci când Pavel vorbește despre adevăratul cult „logic” (cf. Rm. 12, 1) cultul logic, adică urmând Cuvântul, Logosul?

Vrea să ne invite să nu modelăm (conformăm) trupul nostru – viața noastră de zi cu zi – după schemele curente, ci după Fiul… Însemnă că adevăratul cult este iubirea fraților, așa după cum ne-a învățat Fiul aducându-ne iubirea Tatălui…

Numai așa adorăm „în Spirit”, adică în iubire, și „în adevăr”, adică descoperim adevărul lui Dumnezeu, care este Tată, și adevărul nostru, că suntem fii.

Altfel nu vom practica un cult în Spirit – care însemnă viață – ci în moarte; nu în adevăr, ci în minciună…

Să ne gândim câte culte ale morții și minciunii avem!

Vă ofer un exemplu banal, de care mereu se abuzează: adorarea însemnă să adori ceea ce mereu dorești, ce mereu ai înaintea ochilor…

Ce avem noi mereu înaintea ochilor? Ce avem înaintea ochilor când suntem singuri? Avem imaginile noastre, poate chiar și cele pe care ni le-au sugerat programele televizate. Ce adorăm în aceste imagini? Le privim pentru că ele reprezintă dorințele noastre… Dar ce dorințe sunt? Ce înghițim, ce bem? Bem Spiritul și adevărul, adică iubirea și realitatea, sau bem numai imagini care ne înșală și ne lasă tot mai goi și mai lacomi după gol? Aceste imagini, deoarece nu ne satură, continuăm să le bem la infinit…

Așadar, în zilele noastre avem un mare cult, mult mai mare decât ne închipuim, de la cultul din stadioane, până la cel din supermarket etc… Dar aceste obiecte nu sunt greșite. Este greșit că facem din ele un obiect de cult! Și-i greșit faptul că nici nu ne dăm seama…

vv. 23-24

23 Însă vine ceasul – și chiar acum este – când adevărații adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh și adevăr, căci și Tatăl astfel de adoratori își caută. 24 Dumnezeu este duh și cei care îl adoră, în duh și adevăr trebuie să-l adore”.

În aceste versete se repetă același concept. Însemnă că este ceva important.

„Tatăl astfel de închinători își dorește [își caută]”…

Ce însemnă „Îi caută”?… Căci dacă El nu-i creează, nu-i află… Noi singuri nu putem să ne transformăm ca să fim adoratori în Spirit și în adevăr, în special dacă Spiritul și adevărul au legătură cu Dumnezeu… Așadar, Tatăl creează și caută aceste spirite, acești închinători în Spirit și în adevăr

Oare câți adoratori diferiți află Tatăl?

Ar fi suficient să ne gândim cât de mult se sfâșie oamenii între ei, în Numele lui Dumnezeu, pentru a înțelege că nu acesta este cultul în Spirit și în adevăr! Poate că se sfâșie unii pe alții pentru locurile sfinte din timpul cruciadelor încoace… Se sfâșie din cauza propriilor idei, care în mod sigur nu sunt în Spirit și-n adevăr… Tatăl nu caută acești închinători, ci alți adoratori… Pe cine caută Tatăl ca adoratori?

Tatăl caută fii care-și iubesc frații: aceasta este adevărata adorare a Tatălui! El caută oameni liberi, care știu stabili raporturi corecte, nu doar „politic corecte”… Căci raportul corect, care satură setea omului, este cel bazat pe comuniune, dar, iertare, înțelegere… Aceasta este adorarea Tatălui!

Altfel am putea celebra infinite Liturghii frumoase pentru a-l înșela pe Dumnezeu, dar nu vom reuși. Căci tot fumul tămâii din lume nu-L împiedică pe Dumnezeu să vadă-n inima omului…

Iar locul adorării este „inima omului care-L cunoaște pe Tatăl și iubirea Lui, și iubește frații”… Altfel este inutil să mergem în Biserică și să celebrăm toate devoțiunile, dacă ne lipsește această adorare…

vv. 25-26

25 Femeia i-a zis: „Știu că vine Mesia, care este numit Cristos. Când va veni, el ne va învăța toate”. 26 Isus i-a zis: „Eu sunt, cel care îți vorbesc!”

Samaritenii credeau că ar fi trebuit să vină profetul egal cu Moise, Mesia…

Mesia este un cuvânt ebraic, care însemnă Unsul, Consacratul, iar în limba greacă a fost tradus cu Cristosul, cel care este Împărat…

Noi, de-a lungul istoriei, ne-am obișnuit să-i considerăm Mesia pe cei care ne promit multe lucruri mărețe… Deci Mesia este Cel care ne face promisiuni…

Mesia nu-i Cel care ne promite, căci El nu face nicio promisiune în Biblie… Ci Mesia este Cel făgăduit, care respectă (împlinește) toate făgăduințele… Și există o mare diferență între a promite și a-și împlini promisiunile… El realizează făgăduințele lui Dumnezeu și așteptările tuturor oamenilor…

Mesia este Cel care va aduce acea fericire pe care omul o dorește, adică El își păstrează făgăduința fericirii și ne-o aduce…

Tocmai din această cauză este foarte ușor să înșelăm sau să ne înșelăm cu privire la Mesia… E suficient să ne prezentăm ca fiind Mesia, adică să-i prezentăm unui om o făgăduință de fericire și imediat îl înșelăm avându-l la mână, căci toți oamenii doresc fericirea…

Isus nici măcar nu a spus niciodată că El e Mesia, ci doar a făcut unele lucruri, iar alții, văzându-le, au spus: El e Mesia! Dar pentru că a făcut unele lucruri, nu pentru că le-a promis…

De fapt, când Isus este întrebat: „Cine ești Tu?”, El răspunde: „Faptele Mele mărturisesc…”, deci El nu spune cine este.

„Ești Tu Mesia? Ne lași în suspans?” El nu spune că e Mesia, ci spune „Priviți faptele Mele și veți înțelege”…

Cine spune că e Mesia, cu siguranță nu-i, ci minte! Altfel spus, cine-ți promite fericire vrea să te înșele… Dacă cineva nu-ți promite fericirea, dar ți-o dă, este cu totul altceva…

Cum putem deosebi astăzi între idolii noștri și Dumnezeu? Toți idolii îmi promit fericirea. Dar mi-o dau? Dacă mi-o dau, bine. Sunt Dumnezeu! Dacă nu mi-o dau, schimbă-ți soțul!

Mesia „ne va vesti nouă toate” (v. 25)… El ne va ajuta să înțelegem tot adevărul făgăduinței lui Dumnezeu pentru că o realizează…

Isus îi vorbește femeii în mod ascuns, spunându-i: „Eu sunt”…

Pentru un evreu, afirmația „Eu sunt” este numele lui Dumnezeu care a fost revelat lui Moise spunându-i că va elibera poporul.

În Evanghelia lui Ioan expresia „Eu sunt” este indicația pe care Isus o folosește când vorbește despre Sine, dar în mod ambiguu. Pentru că spune „Eu sunt”… Dar cine este? Isus spune: „Eu sunt… Cel care fac acest determinat lucru”… Iar pornind de la lucrul pe care-L face, noi înțelegem cine este El…

Tot la fel, „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”, înțelegem cine este El, privindu-i „spatele”… adică privind ceea ce El face: dacă lucrează în favoarea adevărului, a libertății și a iubirii omului, e Dumnezeu; dacă nu, nu e Dumnezeu!

Apoi urmează ceva și mai misterios: „Eu sunt, care-ți vorbesc ție”… Aceasta este cea mai frumoasă definiție a lui Dumnezeu. Cine e Dumnezeu? Este Cel care-ți vorbește ție la fel cum îi vorbește acestei femei…

Dumnezeu este Cuvânt, e comunicare, e comuniune, e dar de Sine, e intimitate, e dialog…

Și, la fel cum i-a vorbit femeii – noi ascultând același Cuvânt – așa ne vorbește și nouă…

Pe Dumnezeu Îl cunosc în acest dialog față în față cu El, în dialogul de la prieten la prieten… Nu-L cunosc pe Dumnezeu prin faptul că fac mari speculații sau scriu mari tratate despre El, nu-L cunosc vorbind despre El, ci vorbindu-i Lui, vorbind cu El…

Se spune că teolog nu este acela care vorbește despre Dumnezeu, ci acela care-I vorbește lui Dumnezeu… Dar ținând cont de acest verset, am putea spune că teolog este cel care nici măcar nu-I vorbește lui Dumnezeu, ci Îl ascultă pe Dumnezeu, căci El este Cel care vorbește: „Eu sunt, Cel care-ți vorbește ție”, care Mă comunic, care creez comuniunea cu tine

Așadar, unde să-L adorăm pe Dumnezeu? Să fim atenți la ceea ce simțim în inimă, la ceea ce-mi spune mie, în profunzime. În profunzimea mea eu Îl cunosc, acolo El este apa vie și curgătoare, acolo eu pot fi în comuniune cu El, cu alții și cu mine, acolo devin eu însumi, acolo se realizează tot ceea ce caut, în această profunzime interioară în care regăsesc adevărul meu îl trăiesc și-l comunic și altora…

vv. 27-38

27 Tocmai atunci au ajuns discipolii lui. Și se mirau că vorbește cu o femeie. Dar nimeni dintre ei nu i-a zis: „Ce cauți?” sau: „De ce vorbești cu ea?” 28 Atunci, femeia și-a lăsat urciorul, a plecat în cetate și le-a spus oamenilor: 29 „Veniți și vedeți omul care mi-a spus tot ce am făcut. Oare nu este acesta Cristos?” 30 Ei au ieșit din cetate și au venit la el. 31 Între timp, discipolii îl rugau: „Rabbi, mănâncă!” 32 Dar el le-a zis: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoașteți”. 33 Așadar, discipolii ziceau unii către alții: „Oare i-a adus cineva de mâncare?” 34 Isus le-a zis: „Hrana mea este să fac voința celui care m-a trimis și să împlinesc lucrarea lui. 35 Nu spuneți voi: «Mai sunt încă patru luni și vine secerișul»? Iată, eu vă spun, ridicați-vă ochii și priviți lanurile că sunt albe pentru seceriș. Deja 36 secerătorul își primește plata și adună roadele spre viața veșnică, pentru ca semănătorul să se bucure la fel cu secerătorul. 37 Căci în aceasta se adeverește cuvântul: «Unul este semănătorul, altul secerătorul». 38 Eu v-am trimis să secerați ceva pentru care nu v-ați ostenit. Alții s-au ostenit, iar voi ați intrat peste munca lor”.

Versetele exprimă drumul credinței…

Așadar, după scena anterioară, care este apogeul întâlnirii: „Eu îți vorbesc ție” – iar noi, care ascultăm, suntem antrenați – totul se pune în mișcare, căci sosesc discipolii care întrerup farmecul întâlnirii dintre Isus și femeie… Femeia se întoarce în oraș, căci cine a descoperit și simte bucurie comunică altora bucuria sa, iar toți oamenii ies din oraș și vin la Isus…

Iar discipolii, când L-au văzut pe Isus că vorbea cu femeia, „se mirau că vorbea cu o femeie”. Rămân uimiți că există acest dialog, care depășește orice barieră culturală (raportul bărbat-femeie), etnică (raport iudeu-samaritean)… Întotdeauna dușmanii cei mai răi sunt cei care sunt în apropierea granițelor tale…

Dar discipolii nu-L întreabă nimic… Oare din ce cauză evanghelistul notează că „Nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce și de ce vorbești cu ea?”… Prin aceste cuvinte evanghelistul ne sugerează să ne întrebăm: „Ce o întreabă (ce vrea de la ea) și ce-i spune ei Domnul?”, pentru că-i același lucru care ne întreabă pe noi și care ni-l spune nouă… Altfel spus, acele cuvinte pe care Isus le-a adresat ei mi le adresează mie… Calea noastră de acces pentru a-L cunoaște pe Domnul este calea pe care a întreprins-o această femeie…

Așadar, să încercăm să aflăm ce așteaptă Domnul de la ea și ce-i spune… Căci este același lucru pe care-L așteaptă de la mine și mi-l spune mie…

Iar femeia își lasă acolo găleata, care rămâne goală, căci nu-i mai folosește, deoarece a aflat „apa vie”… Merge în oraș și spune: „Veniți să vedeți un om care mi-a spus toate lucrurile câte le-am făcut”.

„Vedeți un om”… Și Pilat va spune despre Isus: „Iată omul!”… Așadar, Isus este acel om care mă ajută să descopăr adevărul meu profund de om… Umanitatea Sa mă ajută să înțeleg cine sunt eu și cine e Dumnezeu… Întreaga Evanghelie ne prezintă acest Om. Dumnezeu nu-i în afara omului, căci trupul lui Isus – istoria Sa concretă – mi-L povestește pe Dumnezeu… În acest trup eu văd adevăratul meu chip, care este Chipul după a cărei asemănare am fost creat… „Veniți de vedeți acest Om!”… Evanghelia a fost scrisă pentru ca și noi să vedem acest Om…

„Nu cumva aceasta este Cristosul?”

El „mi-a spus toate câte le-am făcut”. Repetă de două ori acest fapt; însemnă că a rămas atinsă, nu atât pentru că i-a spus lucrurile pe care le-a făcut, pentru că în oraș toți știau lucrurile pe care ea le-a făcut… ci pentru că Isus a înțeles ceva despre această femeie, ceva ce niciun om n-a mai înțeles până atunci, adevărul ei, dorința ei care niciodată nu s-a predat, care a continuat mereu să caute… Acesta e adevărul femeii. Iar Isus, primul om care a descoperit acest adevăr al ei și i l-a spus, i l-a comunicat și este: „Eu sunt, Cel care-ți vorbesc ție”…

Atunci toți din oraș au venit la El…

Discipolii Îi spun: „mănâncă”, căci ei au fost să cumpere ceva de mâncare…

Trecem de la apă la pâine… Acum echivocul va fi despre pâine… Și în tot capitolul al șaselea se va vorbi despre pâine… Dar capitolul al cincilea va fi tot despre apă… Apoi capitolul al șaptelea va fi din nou, tot despre apă…

În timp ce apa este o imagine feminină, maternă, care dă viață, pâinea este o imagine mai masculină (bărbătească), paternă, care nu dă viața, însă o conservă, iar pâinea este locul relației, al muncii, al strădaniei… Căci viața nu însemnă numai a te naște pentru că ai o mamă, ci viața este și strădania de a crește, de a fi responsabil, de a răspunde nevoilor altora, care însemnă a produce și a le da pâinea, a împărtăși viața…

În acest loc Isus ne oferă primele clarificări despre pâine spunând că „Pâinea (mâncarea) Mea nu-i cea care credeți voi”… eu deja am o pâine mai interesantă decât a voastră: care-i a face voia Tatălui… Adică, pâinea lui Isus este iubirea fraților. Pâinea Sa – realitatea din care se hrănește – viața Sa este această iubire…

Văzând că vin aceste mulțimi îmbrăcate în alb – suntem în anotimpul iernii, căci deja câmpurile au fost semănate – iar aceste mulțimi trec peste câmpurile semănate, Isus întreabă: „Vedeți aceste mulțimi? Sunt coapte”, deci este vremea secerișului, deși este iarnă…

Așadar, doar se pare că-i timpul semănatului, dar de fapt este timpul secerișului… Deci avem tot echivocul semănatului și al culesului, căci semănatul este exact semănatul Cuvântului, al adevărului și al iubirii, care apoi devine pâine și viață…

Am lăsat de o parte unele scene, căci le vom afla la capitolul al șaselea.

Acum încheiem cu vv. 39-42.

vv. 39-42

39 Mulți dintre samaritenii cetății aceleia au crezut în el pentru cuvântul femeii care a mărturisit: „Mi-a spus tot ce am făcut”. 40 Așadar, când au venit la el, samaritenii l-au rugat să rămână la ei, iar el a rămas acolo două zile. 41 Și cu mult mai mulți au crezut pentru cuvântul lui. 42 Îi spuneau femeii: „Nu mai credem pentru cuvântul tău, căci noi înșine am auzit și știm că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii”.

Povestirea se încheie cu această mulțime care crede în Isus datorită cuvântului femeii… Altfel spus, primul pas al credinței constă în faptul că un altul îmi povestește unele lucruri, iar eu merg să văd, să verific dacă sunt adevărate… Dar începutul este să mă încred în cel care-mi povestește… Dacă un om îmi spune un lucru care mă interesează, pe care-l am în suflet, și-mi spune că acest lucru există și-n afara mea, eu merg să văd…

Apoi există un al doilea nivel, mai profund al credinței… Când ei spun: „Nu credem datorită cuvintelor tale, ci credem pentru că noi înșine știm acum că El

într-adevăr este Mântuitorul lumii”…

Mai mult, ei spun: „Am auzit Cuvântul Lui din gura Lui, și acum știm că El este Mântuitorul”

Așadar, în ce constă credința? În a avea și noi aceeași experiență pe care a dobândit-o femeia samariteană… Așadar, credința nu-i oarbă… Credința este o propunere rațională, o propunere de apă, de hrană, de iubire, de soț, de loc al adorării, de semănat, de cules… deci este o propunere rațională, căci omul trăiește cu aceste lucruri…

Este o propunere rațională… Însă tu verifici dacă este adevărată… Dacă corespunde cu experiența…

Iar ei au crezut femeii care le-a făcut propunerea… și au experimentat că este adevărată… O credință care se sustrage probei, o făgăduință de apă care nu-ți dă apă, sau de hrană care nu-ți dă hrană nu-i adevărată… Credința nu se sustrage verificării, probei…

Idolii, cei șase soți, se sustrag probei… Al șaptelea soț nu se sustrage probei… Și tu vezi dacă într-adevăr își împlinește făgăduințele… Și aceasta este concluzia… Cu alte cuvinte, vezi dacă, ascultând acest Cuvânt, ți se spune ceva adevărat inimii tale. Și încearcă să privești și să trăiești în acest fel indicat de Cuvânt… Și vei vedea dacă-și păstrează făgăduința fericirii mai bine decât ceilalți șase soți… Vei vedea dacă

într-adevăr aceasta este mântuirea lumii (nu mântuirea religioasă a persoanelor pioase), a acestei lumi, așa cum este…

Vei vedea dacă acest om, pe care samariteana l-a văzut, nu cumva este tocmai adevărul Omului care mântuiește această lume dându-i adevărul Său… Tocmai la acest nivel trebuie verificată credința…

Aceste versete sunt o scenă a Nașterii. Domnul nu S-a născut numai în urmă cu două mii de ani și atât… Ci Crăciunul – nașterea – se întâmplă de fiecare dată când Îl întâlnesc, iar eu locuiesc în El și El în mine…

Versetele se încheie cu Isus care locuiește cu ei…

Ca atunci când și-a creat cortul Său pentru a locui în mijlocul nostru, tot astfel, prin credință – prin experiența acestui dialog – eu locuiesc cu El, iar El locuiește cu mine…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag