Ioan 4,4-12

Dacă tu ai cunoaște darul lui Dumnezeu…

Darul lui Dumnezeu este însuși Dumnezeu care se dăruiește.

Credința este întâlnirea dintre setea lui Dumnezeu și cea a omului. Lui Dumnezeu, fiind Iubire, Îi este sete să iubească și să fie iubit; omului – creatura Sa – îi este sete să fie iubit și să iubească.

Samarineanca reprezintă omenirea întreagă: numai mirele poate sătura acea sete după iubire pe care niciun idol nu o poate sătura.

Ps. 63 (62)

Cuvintele psalmistului: „Dumnezeule… pe Tine Te caut dis-de-dimineață.”, nu exprimă atât sfera cronologică, ci experiența trăită, care stă la rădăcina vieții noastre. Nouă ne este sete după Dumnezeu, o sete neastâmpărată, noi suspinăm după El – precum pământul pustiu, fără apă – după El care e viața, izvorul vieții care produce apă în veșnicie.

Am văzut în episodul cu Nicodim că trebuie să ne naștem de sus… Iar nașterea înseamnă a crede în iubire; a-L experimenta, a-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a crede iubirii, a ști că suntem fii iar Dumnezeu e Tatăl. Cum putem atinge această cunoaștere a lui Dumnezeu? Cum putem avea credință?

Unii spun „Fericit ești pentru că tu crezi” ca și cum credința ar fi numai pentru unii mai devotați…

Există diferite căi pentru a ajunge la credință. Până acum am descris căile religioase: Nicodim (omul legii, devotat, zelos, bun, omul care caută, care face totul bine, dar care nu ajunge la credință), Ioan (omul care depășește legea… el e profeția care promite o inimă nouă; după ani de asceză și după 2000 de ani de așteptare a împlinirii făgăduințelor, ajunge să-L recunoască pe Domnul).

Acum vom prezenta o femeie care vine la amiază la fântână să ia apă și care, în decurs de o oră află credința. Această femeie e păgână (sau semipăgână) având șase bărbați și se pare că era încă tânără… Ea nu era o persoană foarte religioasă, dar printr-o „scurtătură” atinge credința, într-un mod mult mai rapid decât alții.

Textul – prezentându-ne figura samarinencei – nu descrie doar versiunea feminină a venirii la credință, ci ne arată versiunea universală: toți ajungem la credință în acest fel, fie religioși, fie nereligioși! Ajungem la credință prin experiența acestei femei care ajunge la credință prin intermediul setei, adică al dorinței.

Isus o așteaptă la fântână și-Și exprimă și El dorința.

Din versetele noastre vom observa că întâlnirea între două dorințe profunde este credința. Această femeie ajunge la credință, dar e mai greu atât pentru omul drept, care caută să trăiască legea, cât și pentru profet să ajungă la credință… Scurtătura se pare că e drumul pe care-l face Domnul întâlnind această păcătoasă. Păcătosul, atunci când se recunoaște păcătos, favorizează venirea Domnului care-l mântuiește…

Se citește Io. 4, 4-12

4 dar trebuia să treacă prin Samaria. 5 A venit, aşadar, într-o cetate din Samaria, numită Sihar, aproape de ţinutul pe care Iacob l-a dat fiului său, Iosif. 6 Acolo era fântâna lui Iacob. Atunci, obosit fiind de drum, Isus s-a aşezat la fântână. Era pe la ceasul al şaselea. 7 A venit o femeie din Samaria ca să scoată apă. Isus i-a spus: „Dă-mi să beau!” 8 Discipolii lui plecaseră în cetate ca să cumpere de mâncare. 9 Aşadar, femeia samariteană i-a zis: „Cum, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o femeie samariteană?” De fapt, iudeii nu aveau legături cu samaritenii. 10 Isus a răspuns şi i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune «Dă-mi să beau», tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie”. 11 Femeia i-a spus: „Doamne, nici nu ai cu ce scoate apă, iar fântâna este adâncă; de unde, deci, ai apa vie? 12 Nu cumva eşti tu mai mare decât părintele nostru, Iacob, care ne-a dat fântâna şi a băut din ea el, fiii lui şi turmele lui?”

Nicodim – omul legii, latura obscură a religiozității – vine noaptea la Isus. L-am prezentat pe Ioan Botezătorul, profetul, care înțelege cine e Isus, dar nu se spune în ce vreme înțelege, pentru că e în afara timpului, la fel cum făgăduința lui Dumnezeu e veșnică.

Această femeie vine ziua, la amiază. După cum Botezătorul, pregătit de 2000 de ani de făgăduință și de 1000 de ani de profeție, l-a recunoscut pe Domnul, plus asceza sa personală de peste 30 de ani… Această femeie păgână venind la amiază – pe o căldura toridă, e ca o scenă solară – se întâlnește cu Domnul. E o scenă de întâlnire… în jurul unei fântâni. Biblia descrie multe scene de întâlnire… Patriarhii își curtau logodnicele la fântână… Iacob a curtat-o pe Rahila, Moise pe Sefora… La fel și Domnul o curtează pe această femeie…

Omul, citind pasajul biblic, își amintește imediat de scenele din VT în care ni se descriu patriarhii care-și curtau logodnicele la fântână, transmițându-ne viața.

Simbolurile textului sunt simple: bărbat și femeie; singuri. Sunt mirele și mireasa. Iar întâlnirea e la acest nivel.

„Setea”… Omul are multe feluri de sete…

„Apa”… multe feluri de apă… cea stătătoare din fântână și apa curgătoare…

Vom aborda aceste simboluri.

În această pericopă fiecare cuvânt e o aluzie ascunsă – pentru cine cunoaște Biblia – la evenimentele din VT. Iar ceea ce nu e o aluzie ascunsă e un echivoc evident. Căci textul prezintă o mulțime de echivocuri între Isus și această femeie. Altfel spus, mai înainte de a ajunge să se înțeleagă, există între ei multe înțelegeri greșite (incomprehensiuni), răstălmăciri, la fel ca în viața noastră. Ca-n întreaga istorie a raportului dintre Dumnezeu și om: Domnul mereu a fost înțeles greșit încă din prima zi.

Femeia s-a îndepărtat, iar bărbatul, în seara primei zile… iar la amiază, în sfârșit, avem apropierea.

Acest text face referire și la Cartea profetului Osea dar și la Cântarea Cântărilor, istoria iubitului și a iubitei care se caută și se află. Sunt forme prin care se curtau și indică modul în care Domnul ne curtează și ne caută… Dacă totul merge bine, căutarea Domnului întâlnește căutarea noastră.

E o scenă delicată și misterioasă, în care Domul începe prin a spune: „Dă-Mi să beau”, adică exprimă setea Sa, dorința Sa… pentru ca și noi să exprimăm adevărata noastră sete, adevărata noastră dorință… „Dă-mi această apă”. În mijloc avem trecerea… Tema fundamentală rămâne apa.

Apa e elementul primordial, substantiv de genul feminin. Până acum apa a fost protagonista întregii Evanghelii și încă va fi… După Prolog, care ne spune: Cuvântul e viața și lumina a tot ceea ce există, urmează imediat botezul lui Isus în apă. În capitolul al II-lea avem apa care devine vin. La cap. al III-lea se vorbește despre nașterea din apă și din Spirit (botezul lui Ioan cu apă și cel al lui Isus cu apă și cu Spirit). În cap. al IV-lea avem un joc despre tema apei; la cap. al V-lea, narațiunea se desfășoară în jurul scăldătorii, unde se află întreaga omenire „uscată” așteptând să se miște apa… ca să existe o apă vie, care să dea viața… În cap. al VII-lea Isus se identifică cu izvorul de apă: „Cui îi este sete să vină la Mine…”, după ce la cap. al VI-lea a dat pâinea… Apa e elementul feminin, elementul primordial de viață.

Apoi va urma tema luminii și a vieții. După apă urmează lumina… Cu alte cuvinte, viața e existența concretă, iar lumina e sensul vieții.

v. 4

4 dar trebuia să treacă prin Samaria.

Samaria, aflată la nord de Ierusalim, era o împărăție separată încă de la începutul întemeierii ei, din anul 930 î.Cr., fapt pentru care locuitorii ei erau schismatici. Apoi erau eretici, căci din întreaga Biblie alegeau numai cărțile cele mai vechi (doar Pentateuhul), deci refuzau cărțile Înțelepciunii și ale profeților… Apoi în anul 722 î.Cr., a fost colonizată de asirienii păgâni și a început să amestece diferitele religii, rezultând un mixt de păgânism și iudaism. Deci Samaria reprezenta păgânătatea și impuritatea religiei în Israel.

Textul notează că Isus „trebuia să treacă pe acolo”. În realitate nu e adevărat că trebuie să se treacă pe acolo. Mai mult cine pornește din Iudeea pentru a merge în Galileea, evită să treacă pe acolo, fiindu-i mai ușor să urmeze cursul Iordanului pe partea dreaptă.

Însă se spune: „Trebuia!”. Iar când în Evanghelie se spune „trebuie” se înțelege ceva precis. Cuvântul „trebuie” mereu este folosit atunci când se afirmă că „trebuie ca Fiul omului să fie înălțat”. Necesitatea lui Dumnezeu este cea de a fi înălțat. Altfel spus, nevoia lui Dumnezeu – care-I iubire – este cea de a ne arăta iubirea Sa și, tocmai atunci când este „înălțat” ne arată întreaga Sa iubire. Iar necesitatea Sa este cea de a începe tocmai de la cei mai îndepărtați „trece prin Samaria”. De fapt, notăm o „nevoie” ciudată a lui Dumnezeu…

Oare Dumnezeu poate fi constrâns (obligat) de ceva? Oare El are nevoie de ceva? Noi credem că tocmai iubirea Îl constrânge, ca și cum El nu poate să nu fie prezent într-o anume situație grea (de nevoie pentru om)… Și-n celelalte Evanghelii avem această expresie: „Trebuie ca Eu să vin în casa ta!” (cf. Luca). Așadar, iubirea Îl constrânge, dar nu e o constrângere extrinsecă (exterioară), ci e nevoie Sa interioară.

v. 5

5 A venit, aşadar, într-o cetate din Samaria, numită Sihar, aproape de ţinutul pe care Iacob l-a dat fiului său, Iosif.

Acest verset e simplu, dar ne transmite multe lucruri.

Sihar se identifică cu Sihemul. Sihemul este prima bucată din pământul făgăduinței pe care Avraam a văzut-o, venind din pământul său Urul Caldeii. Aici l-a văzut pe Dumnezeu care i-a reînnoit făgăduințele și i-a construit un altar, la stejarul din Mamvri.

Așadar, Sihar amintește de începutul istoriei mântuirii, de patriarhul Avraam, dar mai presus de toate, amintește de patriarhul Iacob care se reîntoarce în patria sa, în timp ce trebuie să-și întâlnească fratele care dorea să-l ucidă, pentru că-i furase dreptul de întâi născut. Deoarece Iacob a scăpat de mânia fratelui, primul lucru pe care-l face când se reîntoarce de la Laban și ajunge la Sihem, e să cumpere și el o bucată de pământ, aceea de care se vorbește acum, un ogor. Tocmai cu această ocazie a fost numit Israel, tatăl tuturor celor douăsprezece triburi; deci este tatăl întregului Israel mai înainte de orice divizare.

Apoi, se spune că Iacob a dat acest ogor fiului său Iosif… Iosif este fiul iubit, cel din urmă, cel pe care frații doresc să-l ucidă, dar care-i va salva pe toți frații săi. La Sihem va fi mormântul lui Iosif, cel care a restabilit fraternitatea ruptă. Iosif este primul model al lui Cristos. Un autor antic spune: „Dezbrăcați-l pe Iosif și îl veți afla pe Cristos”. Apoi, la Sihem s-a întâmplat reînnoirea alianței cu Iosua.

Așadar, fântâna lângă care se află Isus, reprezintă amintirea (memoria) profundă din care izvorăște întreaga istorie a lui Israel.

Și-n jurul acestei amintiri profunde a istoriei antice, veche ca omul, veche ca apa, veche ca dorințele omului, se desfășoară întâlnirea cu Domnul vieții.

Vine Isus înspre samarineancă; dar Isus deja a venit… Și avem căutarea noastră sinceră pe care o experimentăm și o trăim… Avem venirea noastră în întâmpinarea Cuvântului… Dar inițiativa este în mare măsură a Sa, drumul cel mai lung îl străbate El…

v. 6

6 Acolo era fântâna lui Iacob. Atunci, obosit fiind de drum, Isus s-a aşezat la fântână. Era pe la ceasul al şaselea.

Ni se prezintă fântâna: noi știm că-i un puț.

În jurul izvoarelor și a puțurilor se construiau locuințele, străzile, apăreau cetățile, orașele; în apropierea puțurilor se petreceau toate întâlnirile și luptele…

Puțul este locul dorinței și al certei, al conflictului: a avea un puț de apă înseamnă a avea viață. Din această cauză se certau. Dar fântâna este și locul iubirii și al războiului. Altfel spus, întreaga viață se desfășoară în jurul puțului, care îi dă posibilitate vieții să existe.

Isus este acolo, la fântână. În acest loc este numită fântână, iar apoi va fi numit puț. Această variație pe care o face autorul, este o aluzie la acea fântână despre care – în Numeri 21 – se spune că, atunci când Israel călătorea prin deșert, o fântână îl urma… Această fântână îl urma prin văi, prin munți, pentru a oferi apă tuturor. Ea este semnul grijii lui Dumnezeu – căci atunci nu existau robinete – care în acele timpuri trebuia să folosească metode miraculoase. Dar în spatele acestui tablou avem imaginea lui Dumnezeu, care într-adevăr se îngrijește de garantarea apei, adică a vieții poporului Său chiar și-n deșert. Iar această fântână izvora în timp ce poporul cânta „Izvorăște fântână”. De fapt, viața izvorăște atunci când omul cântă, nu când este trist.

Și-l vedem pe Isus stând lângă acea fântână(numită apoi puț).

Și acel puț este un loc simbolic: mai întâi de toate este puțul din care se ia apa; deci este apa prin care trăim. Dar și legea este cuvânt de viață, căci fără lege nu putem trăi, ci ne ucidem și, dacă nu există o normă pentru a structura existența, viața se destramă. Așadar, și legea este comparată cu puțul, cu puțul care dă omului viață.

Apoi această femeie: inima sa este un puț profund, care face referire la ceva mai profund, la acel puț identificat cu viața profundă, cu iubirea lui Dumnezeu.

Așadar, acest simbol al fântânii, al vieții, al puțului conține sugestii bogate, iar în jurul lui se desfășoară totul…

Iar Isus este lângă fântână, ostenit. Iată călătoria la care mai înainte mă refeream, e călătoria pe care El a înfăptuit-o pentru a veni până la noi: e călătoria care L-a ostenit.

Despre cuvântul efort, osteneală: foarte rar ne este prezentat Isus atât de uman „ostenit de călătorie”. Osteneala Sa este mare, este mai mult decât o osteneală fizică, pentru că „ora a șasea” face referire la ora crucii.

Cuvântul „ora” este unul tehnic și indică ora preamăririi Sale, ora crucii.

Și acolo vom afla „fântâna”: din coasta Sa străpunsă va țâșni sânge și apă. Tocmai pe cruce va spune: „Îmi este sete, îmi este sete să dau apa vie omenirii”.

Așadar toate aceste cuvinte ne indică, ne amintesc deja sfârșitul Evangheliei, când El ne va da apa vie, iubirea Sa pe care o va revărsa peste toți.

v. 7

7 A venit o femeie din Samaria ca să scoată apă. Isus i-a spus: „Dă-mi să beau!”

Este „o femeie” și „vine”…

De treisprezece ori se repetă cuvântul „femeie”. În mod constant este numită „femeie”, iar acest nume capătă un sens particular, atunci când Isus o numește astfel. Isus o numește „femeie” numai pe Maria, Maica Sa, la Cana Galileii și sub cruce, pe Maria Magdalena în grădină, după Înviere – ea este noua mireasă – și pe păcătoasa iertată în cap. 8. Așadar această „femeie” este foarte importantă…

Ea vine la amiază, la puț. De obicei mergeau după apă dis-de-dimineață, pentru că era mai răcoare, pentru că apoi apa se folosea în timpul zilei; iar dacă eventual mai aveau nevoie mergeau să ia apă seara, când nu mai era arșiță.

De ce această femeie vine după apă la amiază, când este ora cea mai caldă din zi? Vine pentru că-i este sete, pentru a lua și a bea apă…

În om conviețuiesc multe ape și însetări. Această apa, această sete pe care și Isus o exprimă este dorința. Omul dorește mai presus de toate apa. Fără apă, nu trăiește. Așadar, apa este dorința materială și fundamentală a omului, pentru a trăi. Deci, prima însemnătate a setei și a apei o aflăm la acest prim nivel.

Dar există un al doilea nivel, care privește viața umană: în apă omul se îneacă, nu trăiește în apă; apoi, omului nu-i este doar sete după apă, ci după relații, după iubire. Apa care produce și redă viața umană este iubirea, așadar setea după iubire îi oferă fericire omului. Deci apa pe care această femeie o caută este iubirea și fericirea, la fel ca fiecare dintre noi.

Apoi avem un nivel superior, această femeie a căutat foarte mult: a avut șase bărbați și încă îi este sete și încă n-a aflat ceea ce caută. Ea încă mai caută altceva… Așadar, apa este simbolul și a ceva divin, a lui Dumnezeu, începutul, principiul iubirii și al vieții.

Ea vine, iar Isus o vede… Cum putea reacționa Isus, care știa că această femeie a avut șase bărbați? Nu-i spune imediat realitatea. Ar fi putut imediat să-i țină o predică: „Nu așa se face!”. Ar fi putut să-i inspire câteva sentimente de vinovăție și s-o convertească…

Acest procedeu se poate aplica oamenilor care au păcate precise; dacă un om nu are o vină precisă, are cel puțin vinovăția de a trăi. Deci, Isus i-ar fi putut ține o frumoasă predică despre frica față de moarte, despre cum ea ne amenință în mod fatal – de obicei toate religiile fac așa! – pentru că atunci cânt tu introduce și inspiri într-un om frica și vinovăția, ai făcut totul: îl ai la mână.

În schimb Isus începe discuția de la „dorință”: „Dă-Mi să beau”, pretinzând că Lui îi este sete.

Isus pornește de la nevoia cea mai elementară, nu de la o mustrare (dojană). Și nici nu curtează, la fel cum au curtat la fântână Moise și Iacob.

Moise înaintea celor șapte surori agresate de păstorii cei mulți, îi îndepărtează pe toți fiind un om robust, apoi cu putere descoperă puțul și adapă turmele fetelor. La fel face și Iacob care cu mult zel adapă turma Rahilei. Așadar, cu puterea și cu prestanța lor bărbătească se impun…

În schimb, Isus se prezintă cu slăbiciunea (nevoia) Sa: Îi este sete! El își exprimă dorința. Cel mai important lucru pentru om constă în a ști să-și exprime dorințele. Și astfel se întâlnesc două dorințe, setea ambilor.

Dumnezeu este iubire și Îi este sete de a fi iubit! Dar și omul este creat pentru a iubi, îi este sete de iubire. Până când nu află iubirea, nu trăiește o viață umană. La acest nivel are întâlnirea profundă cu Dumnezeu, în sfera setei.

Și există o sete, specifică omului – diferită de cea a animalului – pe care nimic nu poate să o sature, iar Isus o exprimă pentru că și lui Dumnezeu îi este sete. Prima poruncă pe care Dumnezeu a dat-o, și care arată sensul tuturor poruncilor este: „Ascultă Israele, te rog să Mă iubești”. Această poruncă exprimă nevoia lui Dumnezeu de a fi iubit: iubirea are nevoie să fie iubită. Și la acest nivel omul Îl întâlnește pe Dumnezeu. Nu-l întâlnește pe Dumnezeu la nivelul legii sau al ascezei Botezătorului.

Așadar, această femeie are un mare privilegiu: și ei îi este sete, ea doar a greșit direcția (adresa) în a-și căuta setea, dar cel puțin îi este sete…

Da! Și lui Dumnezeu îi este sete. În special Lui Îi este sete, are o sete proporțională cu măreția Sa. Și nouă ne este sete, ca răspuns la setea Sa. Tocmai de aceea Isus anticipă femeia care vine să ia apă, fiindu-i sete, și-i spune: „Mie Îmi este sete!”.

Isus este isteț, căci spune: „Dă-Mi să beau”, astfel încât, la urmă femeia să-I ceară: „Dă-mi să beau”.

Înțelegerea (acordul, alianța) dintre ei are loc pornind de la propria limită, de la propria nevoie a omului după fericire și iubire. Și astfel, mă întâlnesc și cu Dumnezeu… Așadar, înțelegerea nu-i realizată în baza puterii…

Acordul dintre Isus și femeie are loc încălcând toate barierele (îngrădirile) ideologice și culturale, căci un învățător nu putea vorbi pe stradă cu o femeie… Iar cu femeia sa vorbea în privat, în casa sa. Așadar, exista problema „bărbat-femeie”: bărbații nu puteau să le vorbească femeilor în public, în special Învățătorul.

În ce fel poate înțelege femeia propunerea lui Isus? Căci dacă-I era sete, apa și-ar fi luat-o singur, fiind puternic.

Este limpede că femeia s-a gândit că Isus o curtează, căci ea se pricepea la bărbați… Când se reîntorc discipolii și-L văd vorbind cu o singură femeie, rămân uimiți și nu îndrăznesc să-L deranjeze pe Învățător, dar nu știu ce să spună, sunt perplecși…

Dacă femeia și discipolii au priceput astfel atitudinea lui Isus, noi, care cunoaștem Biblia, cum o înțelegem?

Să ne amintim spusele din Osea: „Eu o voi atrage în deșert, o voi seduce, voi vorbi inimii ei… și ea va fi voioasă ca în vremea tinereții ei, ca în ziua când tu ai scos-o din pământul Egiptului.”. Așadar, la fel ca în Osea, atitudinea lui Isus este o lucrare de seducere, de seducere divină.

vv. 8-9

8 Discipolii lui plecaseră în cetate ca să cumpere de mâncare. 9 Aşadar, femeia samariteană i-a zis: „Cum, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o femeie samariteană?” De fapt, iudeii nu aveau legături cu samaritenii.

Mai întâi se prezintă discipolii care merseseră în oraș… Prin urmare scena se desfășoară în singurătate. Întâlnirea cu Dumnezeu este dintre unul singur cu unul singur. Singurătatea a două dorințe. Nu poate un altul în locul meu să se întâlnească cu Dumnezeu! După cum nimeni altul nu poate mânca sau bea în locul meu. La fel întâlnirea este numai între ei doi…

Discipolii s-au dus să cumpere mâncare, iar Isus le va spune: „Nu am nevoie, căci Eu am o hrană pe care voi nu o cunoașteți”. La fel cum i-a spus acestei femei: „Există o apă pe care tu încă nu o cunoști, deși ai avut șase bărbați”…

Răspunzându-I, samarineanca îi descrie evidența: „Tu ești iudeu, iar eu, samarineancă. Între noi nu există raporturi. Mai mult, un iudeu nici măcar nu bea din găleata unui samarinean, pentru a nu se spurca. Mai mult, eu sunt femeie, și mă aflu la puț acum, la amiază”. După părerea femeii în mijloc este o neînțelegere, dar acceptă dialogul și întreabă: „Cum de Tu…?”.

Constatarea că El e iudeu iar ea este samarineancă, pare să facă referire la faptul că există o distanță, ceva care separă… Dar iubirea nu separă, ci scurtează distanțele, mai mult, iubirea lui Dumnezeu anulează distanțele… Din iubire, El Însuși se anulează pentru cei pe care-i iubește, adică pentru noi.

v. 10

10 Isus a răspuns şi i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune «Dă-mi să beau», tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie”.

Isus îi răspunde femeii că ea a înțeles corect, că-i vorba despre o curtare, pentru că El vrea să-i dea să bea ceva important… Dar o ajută să facă un salt calitativ, pentru a depăși neînțelegerea (prejudecata) ei. Da, ai înțeles, Eu te curtez… și adaugă: „Dacă tu ai cunoaște darul lui Dumnezeu…”.

Există un dar pe care tu vii să-l cauți la puț, însă este darul vieții pe care tu-l ignori. Tu vii să cauți iubirea, fericirea, dar încă nu cunoști de unde vine apa… Cu alte cuvinte, marea înșelăciune (amăgire) a omului este că setea este justă, dar nu află apa care-i potolește setea…

Fiecare om dorește iubirea și fericirea, dar există o înșelăciune, căci nu știe unde să le găsească încă și astfel, le înlocuiește cu diferite surogate (înlocuitoare). Așadar, „Dacă tu ai cunoaște darul lui Dumnezeu”. Acest dar este iubirea absolută a lui Dumnezeu, pe care Tatăl o are față de Fiul, Fiul față de Tatăl, și-i aceeași iubire care există între noi. Acesta-i marele dar pe care ar vrea să ni-l ofere.

Fiul a venit să ne aducă aceeași iubire a Tatălui. Dacă tu ai fi cunoscut acest adevăr, atunci Mi-ai fi cerut tu să bei – deci Isus o invită să ceară – iar Eu ți-aș fi dat o apă vie, o apă care dă viața.

Există multe feluri de apă… există apa moartă, stătătoare, există apa vie curgătoare, există apa sărată care ucide, și există apa mișcată de Spiritul – care-I viața – acea apă mișcată de iubire, și aceasta-i dă fericire omului. „Eu vreau să-ți dau această apă, pe care tu mereu ai căutat-o și încă nu ai aflat-o”.

Cuvintele „Dacă tu ai fi cunoscut” indică o dorință și o invitație adresate de Isus femeii, ca și cum i-ar spune: „Ce frumos ar fi dacă tu ai cunoaște darul lui Dumnezeu, darul de Sine pe care-l oferă Dumnezeu; precum și darul care ești tu, femeie”.

vv. 11-12

11 Femeia i-a spus: „Doamne, nici nu ai cu ce scoate apă, iar fântâna este adâncă; de unde, deci, ai apa vie? 12 Nu cumva eşti tu mai mare decât părintele nostru, Iacob, care ne-a dat fântâna şi a băut din ea el, fiii lui şi turmele lui?”

Dacă mai înainte femeia a avut o neînțelegere, acum mai apare una… „Tu vrei să-mi dai apa vie? Dar nu ai cu ce să scoți apa, iar fântâna e adâncă”.

Femeia care vine la fântână avea cinci bărbați, iar al șaselea pe care-l are acum, nu-i al ei. Puțul reprezintă legea, altfel spus, femeia cugetă: „Ce osteneală e să trăiești după lege și să tragi apă!”. Aceasta e prima observație. A doua este: această apă nu-ți dă viața. A treia observație: nu poți să-mi dai nici apa materială, căci Tu nu ai cu ce să o scoți… După cum putem nota, mereu avem o neînțelegere, un echivoc din partea femeii…

Echivocul este ceva tipic uman, căci fără echivocuri omul nu merge înainte, pentru că omul este asemănător cu Dumnezeu prin faptul că are cuvântul… Dar omul pronunță cuvântul în baza experienței pe care o are. Și, astfel, același cuvânt, în funcție de diferitele experiențe, are însemnătăți diferite, același cuvânt „apa”.

Să luăm cuvântul „trandafir”: dacă tu-i dai un trandafir unei capre, ea, fără să spună vreun cuvânt, fără să-i dea o însemnătate, îl mănâncă… Dacă-l dai unui botanist, îl studiază și-l clasifică. Un grădinar, îl cultivă: Dar dacă un tânăr dă trandafirul prietenei sale, ea nu-l mănâncă, nu-l clasifică, nu-l cultivă, nu-l vinde, ci doar se bucură pentru că în acel trandafir ea vede lumina existenței sale, pentru ea acel trandafir e un simbol. Prin urmare, aceeași realitate, pe care noi o definim cu același cuvânt, poate avea semnificații diferite… Același cuvânt poate avea multe sensuri…

Domnul acceptă mereu echivocul și-n viața noastră, pentru că vrea să ne ajute să trecem de la elementele animale – de la nivelul caprei – la ultimul element, la faptul de a ști să citim și să interpretăm realitatea, ca fiind un semn al iubirii.

De fapt, se pornește de la „Tu nu poți lua apă; nu ai găleată; care-i puțul Tău… Oare ești mai mare decât tatăl nostru Iacob (dar femeia intuiește că înaintea ei are pe cineva mai mare decât Iacob), care ne-a dat acest puț?”. Acesta fără să aibă un puț îmi va da să beau… Cine-i El? E mai mare decât marele patriarh? Tu știi că din acest puț au băut toți fiii noștri și toate animalele noastre?

Da, din puțul tatălui Iacob au băut fiii săi și animalele sale, dar există un alt puț, din care beau fiii lui Dumnezeu și nu animalele, și acest puț trebuie să-l descopere femeia…

Această femeie se pare că ar întreba: „Cum poate împlini Dumnezeu nevoile noastre? Căci ni se pare că e atât de departe de noi, că e nepotrivit, nu are posibilități…”… Din cuvintele femeii, se pare că ar exista unii oameni (Iacob), care în comparație cu Dumnezeu, ar fi de preferat în locul Lui, sau ar fi chiar superiori Lui… De fapt, femeia întreabă: „Ești Tu mai mare decât tatăl nostru Iacob? Într-adevăr că Iacob avea valoare. Ești Tu la înălțimea lui?”… Cu aceste întrebări putem încheia cateheza din această seară…

Lăsăm așadar de o parte răspunsul lui Isus… Dar am văzut importanța credinței, cea profundă a acestei femei la care toți trebuie să ajungă: și Nicodim și Ioan… Credința este o întâlnire a dorințelor, plină de echivocuri, de înțelegeri greșite, la fel ca viața noastră, dar la acest nivel locuiește credința… Credința nu înseamnă a crede ceva sublim, sau a avea o morală extrem de riguroasă – este clar că dă idei credința și te determină să te comporți (să acționezi) într-un fel sau altul – dar mai întâi de toate credința este cu totul altceva: este întâlnirea de la persoană la persoană, de la mire la mireasă, cu Domnul.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. Mirel Demian