Ioan 4,43-54

Du-te, fiul tău trăiește…

Isus, Mântuitorul lumii, dă viața celui care crede în El. De fapt, viața însemnă a adera la Fiul, iubit de Tatăl, care-i iubește pe toți frații.

Sutașul e modelul credinței în Cuvânt: fiul unor păgâni este tatăl celor credincioși, este la fel ca Avram. Prototip al fiecărui om care crede, el este noul Avram, vindecat de neîncrederea pe care ne-a procurat-o moartea.

Ps. 33 (32)

În psalmul nostru există multe aluzii la textul evanghelic asupra căruia ne vom opri în această cateheză… Psalmistul subliniază însușirile Cuvântului Domnului, un Cuvânt care-I eficient, benefic, creează, vindecă, scapă de moarte și hrănește

În episodul întâlnirii lui Isus cu samariteana am observat că Isus este cel care dă apa vie… Samariteana L-a întâlnit și știe că El este apa vie. Dar întrebarea este: noi, care nu L-am văzut, cum Îl putem întâlni?

Textul din această cateheză ne arată că „apa vie” este credința în Isus, dar și felul în care noi Îl întâlnim – și-n vremea noastră – în Cuvântul Său…

În acest text se încheie prima activitate a lui Isus care a început la Cana Galileii și care tot la Cana se sfârșește… Așadar, în textul nostru avem o aluzie la primul semn făcut la Cana, unde Isus a făcut din apă vin… Adică El a dăruit căsătoriei, alianței, legii, acea iubire care e viața. În textul nostru ni se explică exact care e fundamentul iubirii și ce este viața…

Se citește Io. 4,43-54

43 După cele două zile, a plecat de acolo în Galileea. 44 Isus însuși dăduse mărturie că nici un profet nu este prețuit în propria lui patrie. 45 Dar, când a ajuns în Galileea, galileenii l-au primit bine, pentru că văzuseră toate câte făcuse la Ierusalim la sărbătoare, căci și ei fuseseră la sărbătoare. 46 A venit deci, din nou, în Cana Galileii, unde prefăcuse apa în vin. Acolo era un funcționar regal al cărui fiu era bolnav în Cafarnaum. 47 Când a auzit acesta că Isus a venit din Iudeea în Galileea, a venit la el și l-a rugat să coboare și să-i vindece fiul, căci era pe moarte. 48 Atunci, Isus i-a zis: „Dacă nu vedeți semne și minuni, nu credeți!” 49 Funcționarul regal i-a zis: „Doamne, coboară înainte de a muri copilul meu!” 50 Isus i-a zis: „Mergi, fiul tău trăiește!” Omul a crezut în cuvântul pe care i l-a spus Isus și s-a dus. 51 Iar pe când cobora, servitorii lui i-au ieșit înainte, spunându-i că fiul lui trăiește. 52 I-a întrebat, deci, la ce oră a început să-i fie mai bine, iar ei i-au spus: „Ieri, la ceasul al șaptelea, l-a lăsat febra”. 53 Tatăl și-a dat seama că în ceasul acela îi spusese Isus „fiul tău trăiește”. Și a crezut el și toată casa lui. 54 Acesta a fost al doilea semn pe care l-a făcut Isus când a venit din Iudeea în Galileea.

Ce titlu are acest text?

„Vindecarea fiului centurionului”…

La prima vedere s-ar părea că e vindecat băiatul… În realitate, textul nu vrea să sublinieze vindecarea fiului, căci adevărata vindecare este cea a tatălui „care a crezut”…

Vindecarea băiatului e „un semn” pe care noi nici nu-l putem verifica… Ci am aflat acest adevăr din cuvintele lui Isus care i-a spus: „Fiul tău trăiește” și de la cuvintele slujitorilor care i-au spus: „Fiul tău trăiește”…

Așadar, minunea nu-i că fiul trăiește, ci că tatăl trăiește pentru că a avut încredere în Cuvânt…

Titlurile date pasajelor biblice sunt expresie a modului nostru liniștit și superficial de a interpreta Evanghelia

Temele textului sunt: a fi infirm și a muri… Îmbolnăvirea și moartea sunt singurele probleme pe care le are omul… Ce răspuns dă Isus acestor probleme? Rostește doar Cuvântul: „Fiul tău trăiește”…

Un al doilea aspect prezent în acest text este următorul: Isus este absent, căci El nu-i prezent lângă fiul care se simte rău și e pe moarte… Isus e absent, este departe… [eu: nu doar că Isus e absent, dar nici nu știm dacă fiul Îl cunoștea… și aceasta din urmă poate fi o absență: Isus absent din viața fiului]… Și aceasta este experiența noastră astăzi, deoarece: Isus e departe în timp, căci a trăit în urmă cu peste două mii de ani; și este absent, căci niciunul dintre noi – cei prezenți la cateheză – nu L-am văzut vreodată…

Prin urmare, întrebările noastre sunt următoarele: „Cum pot trăi astăzi? Cum lucrează astăzi Cuvântul Său?”

Tema versetelor este o întrebare: „În ce fel acest Cuvânt, astăzi, mă ajută să trec de la infirmitate – care însemnă „a nu putea sta în picioare” – la a sta în picioare și de la moarte la viață?… Și toate acestea de la distanță, după trecerea a peste două mii de ani și în absența Persoanei?

Vom vedea că toate acestea sunt posibile grație puterii Cuvântului care este ascultat cu credință… Așadar, adevărata minune descrisă în text este credința în Cuvânt…

Credința (sau încrederea) este fundamentul vieții, căci dacă un om nu are încredere, nu poate trăi…

Dacă am fost atenți, am notat că textul vorbește despre „un om” și despre „fiul său”… Iar în text există trei cuvinte pentru a-l indica pe acest tată și alte trei pentru a-l indica pe fiu…

La începutul povestirii tatăl este „un slujitor regesc”. Apoi, când crede în Cuvânt, tatăl devine „om”, iar în final devine „tată”. Așadar, în acest om a existat o variație (o schimbare): din slujitor regal devine om, o persoană care întâmpină problemele reale ale vieții, și la sfârșit, devine tată.

În limba greacă, pentru a-l desemna pe fiu, evanghelistul folosește trei termeni: „copil”, care însemnă sclav; „băiat”, care însemnă servitor; și la sfârșit este numit „fiu”. Așadar, și în fiu avem o schimbare: din sclav și servitor, devine fiu liber…

Altfel spus, prin credința tatălui – a acestui om – se schimbă raportul tată-fiu: din slujitor al regelui, care are un fiu sclav, trece la starea de om având un fiu serv, pentru a ajunge la starea de tată care are un fiu…

În spatele vindecării raportului tată-fiu, avem semnul vindecării mai profunde, pentru că răul nostru originar, boala vieții noastre este raportul nostru rău (greșit) cu Tatăl, care este izvorul vieții… Păcatul nostru este lipsa încrederii în Tatăl. Cum poate trăi un om dacă nu are încredere în Cel care i-a dat viața? Aceasta (lipsa încrederii) este începutul tuturor relelor noastre de la Adam încoace: fugim de viață…

Așadar, textul ne prezintă un mare semn care ne arată ce înseamnă credința în Cuvânt… Această credință ne redă încrederea în Tatăl, care restabilește (însănătoșește) relațiile noastre, care nu mai sunt caracterizate de sclavie și de moarte, ci sunt relații libere și de viață… Toate acestea se întâmplă prin credința în Cuvânt, prin ceea ce s-a întâmplat atunci și se întâmplă de fiecare dată când un om ascultă Cuvântul…

vv. 43-45

43 După cele două zile, a plecat de acolo în Galileea. 44 Isus însuși dăduse mărturie că nici un profet nu este prețuit în propria lui patrie. 45 Dar, când a ajuns în Galileea, galileenii l-au primit bine, pentru că văzuseră toate câte făcuse la Ierusalim la sărbătoare, căci și ei fuseseră la sărbătoare.

Isus s-a oprit pentru două zile în Samaria, la Sihar. Autorul face referire la cele două zile în care sămânța va petrece sub pământ pentru a produce un rod abundent în ziua a treia. Și, de aici, iese și se îndreaptă spre Galileea.

Isus pornise de la Cana Galileii, loc în care făcuse primul semn, iar apoi s-a întors în acel loc. Deci, a împlinit primul tur…

Această povestire a raportului tată-fiu este foarte similară cu povestirea nunții din Cana:

– la nunta din Cana, în locul tatălui o avem pe mamă. Mama spune: „Faceți ceea ce vă va spune”. Și în textul nostru, tatăl face ceea ce-i spune Isus;

– la Cana au crezut discipolii care erau prezenți; iar în versetele noastre, acest om este cel dintâi care crede…

Și sub aspectul structurii, cele două povestiri sunt asemănătoare. Vom vedea acest fapt…

Ioan, exact în acest fel dorește să alcătuiască un ciclu complet al activității lui Isus. La Cana, prin „vinul bun (frumos)” din timpul nunții – care este simbolul alianței, al raportului cu Dumnezeu – a subliniat că raportul nostru cu Dumnezeu nu-i legalist, bazat pe norme și interziceri, ci este un raport bazat pe vin, pe iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Așadar, a schimbat legea în iubire. În textul nostru, ne arată felul în care această iubire se naște din credință…

Isus se întoarce în Galileea, căci în Iudeea n-a avut mare succes, „pentru că niciun profet nu-i bine primit în patria sa”… Pentru Ioan, Iudeea este patria lui Isus, căci aici se află instituțiile poporului lui Israel…

În Iudeea, Isus s-a întâlnit cu mai-marii poporului, cu tutorii legii, a vizitat Templul și s-a lovit de diferitele instituții, care ar fi trebuit să folosească în vederea medierii întâlnirii omului cu Dumnezeu… Toate instituțiile trebuie să mijlocească întâlnirea omului cu Dumnezeu… Însă, în loc să afle instituții care să mijlocească pe lângă Dumnezeu, a aflat instituții preocupate numai de propriul câștig. Este istoria obișnuită, pe care toți o cunoaștem… O istorie în care Aliatul este înlocuit de alianță; cel care vorbește este înlocuit de cuvânt; iar Dumnezeu este înlocuit cu imaginile noastre despre El, fapt pentru care, când Domnul ni se prezintă, nu-L recunoaștem…

Este o acțiune foarte ciudată, dar care se întâmplă din cauza faptului că semnul ia locul semnificației lui… Este ca și cum meniul ar lua locul prânzului… Dar astfel omul nu poate mânca, ci moare…

Noi, în evlavia noastră, Îl înlocuim pe Dumnezeu cu semnele lui Dumnezeu, care pot fi: a merge la Biserică, a păstra toate obiceiurile sfinte… Însă Dumnezeu nu-i un obicei sfânt, ci este o întâlnire personală…

Iar în Galileea Isus e primit, deși n-a fost primit în patria sa, în Iudeea, pentru că se spune că „Un profet nu-i cinstit în casa sa”… Cu alte cuvinte, când noi cunoaștem o persoană (sau când pretindem că o cunoaștem), ignorăm în totalitate misterul ei profund, căci avem câteva idei despre ea, iar acea persoană asociată cu ideile pe care noi le avem despre ea… Dar judecând astfel, deja am ucis-o…

Din această cauză, un om află mai mult respect, mai multă înțelegere la cei care nu-l cunosc, pentru că cel puțin este liber să fie cine vrea sau nu are deja „eticheta” cu care este „catalogat, întemnițat”…

Toate raporturile noastre sunt deformate, stricate, prejudiciate de următoarea prejudecată: „Celălalt este așa cum eu îl știu…”. Cei care L-au cunoscut sau ar trebui să-L recunoască spun: „E clar cine e Isus, căci ar trebui să fie Acela, cel din mintea noastră, trebuie să împlinească ideile noastre despre El…”.

În schimb, un om care-L întâlnește pentru întâia oară și care nu are idei, prejudecăți despre El, Îl poate înțelege mai bine…

vv. 46-47

46 A venit deci, din nou, în Cana Galileii, unde prefăcuse apa în vin. Acolo era un funcționar regal al cărui fiu era bolnav în Cafarnaum. 47 Când a auzit acesta că Isus a venit din Iudeea în Galileea, a venit la el și l-a rugat să coboare și să-i vindece fiul, căci era pe moarte.

Această povestire o aflăm și în Evangheliile după Matei și Luca și este similară cu povestirea episodului cu siro-feniciana din Evangheliile după Marcu și Luca… Totuși, în Matei și Luca Isus elogiază credința acestui om care rostește pilda despre „puterea cuvântului”: „Ei îi spun slujitorului meu să meargă, iar el merge” sau „Vino, iar el vine”… Așadar, dacă cuvântul meu este eficient, cu atât mai mult este Cuvântul Tău…

Și Ioan vorbește despre eficiența Cuvântului, însă el privește din punctul de vedere al cititorului care n-a avut posibilitatea să-L asculte pe Isus vorbind… Așadar, Ioan nu elogiază credința sutașului, ci face un alt lucru pe care îl vom prezenta…

Acest sutaș regesc are „fiul” și nu „un fiu”: însemnă că e fiu unic… „Și era infirm, la Capernaum”…

„Infirm” înseamnă că nu stă în picioare, că nu are poziția verticală, în picioare, adică poziția tipică omului, interlocutorul lui Dumnezeu… Acest fiu e un om întins pe pământ… Este starea omului care, mai devreme sau mai târziu, își dă seama că nu stă în picioare, apoi cade la pământ, apoi moare, apoi devine uman, adică „humandus”, de pus sub pământ prin pietatea altora… Este starea umană reprezentată în acest fiu…

Și el este „fiul unui slujitor regesc”… În Matei și în Luca este vorba despre un „sutaș”, dar în Ioan este numit „slujitor regesc”, un om care are legătură cu curtea regelui…

Regele reprezintă idealul omului, omul puterii. Așadar, acesta este un om supus puterii regelui și, la rândul său, are putere asupra altora… Așadar, viața lui este caracterizată de acest raport al puterii, o putere îndurată din partea altora și exercitată asupra altora…

Cum poate trăi un fiu într-un raport de putere îndurată și exercitată? Și acesta este raportul pe care și noi îl avem cu Dumnezeu: ne imaginăm un Dumnezeu puternic, care exercită puterea și stăpânirea peste noi… Prin urmare, cum putem trăi un raport sănătos cu Dumnezeu? De fapt, trăim un raport „infirm”, suntem la pământ, crezând că Dumnezeu este antagonistul și dușmanul nostru; El este viața, iar nouă nu ne rămâne decât moartea…

Acest a fi „infirm, bolnav, aproape de moarte” este condiția umană de care, mai repede sau mai târziu, și slujitorul regelui își dă seama… Căci omul nu are nicio putere asupra bolii și morții…

Este adevărat că întreaga cultură – prin știință și tehnică – a creat o mașinărie pentru a exorciza și îndepărta boala și moartea… Medicina ajută omul să se simtă bine pentru puțin timp, dar apoi acesta se îmbolnăvește din nou… Așadar, nu există un tratament pentru această „boală muritoare”, care este viața… Iar această boală muritoare, care este viața, este tocmai raportul greșit pe care-l avem cu Tatăl vieții,

ne-am îndepărtat de El…

Acest om, „auzind că Isus a venit din Iudeea în Galileea, s-a dus la El” (v. 47)…

Auzul este important, căci credința se naște din ascultare… Iar credința întotdeauna este în Cuvânt, după cum vom vedea, căci centrul discursului va fi credința…

„A auzit că Isus a venit”… Unde vine Isus? El vine oriunde se vorbește: e prezent acolo unde se rostește Cuvântul despre El, pentru că Isus e Cuvântul…

„Și Îl ruga”… Ce însușire specială are acest slujitor al regelui?

Calitatea sa particulară constă în faptul că și el este la fel ca noi toți: dorește viața, dar constată că viața este limitată; dorința sa întâlnește realitatea bolii și a morții…

Ar putea să renunțe la dorința sa de viață spunând: „Nu se poate face nimic!”, după cum se va întâmpla în pilda care urmează… Sau, ar putea să nu se predea și să spună: „Trebuie să existe o soluție!”…

Auzind ceea ce a făcut Isus, își spune: „Voi merge la El”…

Este pentru prima dată în Evanghelia după Ioan când Isus se întâlnește cu această problemă fundamentală a omului: moartea și viața, o problemă care va deveni tema predominantă a Evangheliei.

Evanghelia ne va arăta că moartea nu-i faptul de a muri, căci toți suntem muritori prin natura noastră, ci este modul în care trăim relațiile noastre: raporturile noastre

tată-fiu, care se multiplică în raporturile cu frații, precum și raportul nostru cu Tatăl…

Este limpede că dacă un om nu are încredere în Tatăl vieții – dacă nu-L cunoaște pe Dumnezeu ca Tată – face din sine dumnezeul său și este limpede că, odată ce el va sfârși în nimic, totul se va sfârși… Un astfel de om crede că sfârșitul său este sfârșitul a toate…

În schimb, dacă omul știe că viața sa este o izvorâre din Dumnezeu și o reîntoarcere la El, va duce o viață cu totul diferită… Va trăi raportul de a veni de la Tatăl și de a se reîntoarce la Tatăl așa cum a făcut Isus…

Acest om „Îl roagă pe Isus”… Rugăciunea creează legătura, unirea dintre dorință și Cel care o poate împlini…

Pentru noi, limita ori devine un loc pe care-l negăm, ori devine un loc de comuniune, de dorință după Celălalt, un loc de rugăciune…

Îl roagă „să coboare”… Pentru că orașul Capernaum este pe malul lacului, la 26 de kilometri de Cana…

„Ca să vindece pe fiul său”…

Însă Isus nu va coborî…

Cuvântul „a coborî” nu-i doar o indicație geografică, ci arată condescendența (respectul) Fiului lui Dumnezeu care s-a coborât din cer pentru a veni în întâmpinarea omului…

Iar dorința omului este „vindecarea fiului”… Ce dorește omul?

Vindecarea, sănătatea… Mereu Dumnezeu ne folosește să ne dea vindecarea…

„Că era gata să moară”, căci dacă fiul va muri, după părerea acestui om, nu se va mai putea face nimic…

Cuvintele: „Deci iarăși a mers în Cana Galileii, unde prefăcuse apa în vin”, nu doar că ne reamintesc de primul semn al lui Isus, când a preschimbat apa în vin, dar ne întăresc spusele și faptele Sale: de fapt, în textul nostru, Isus „preschimbă” fiul care-i pe moarte într-un fiu care trăiește

Apoi, deoarece Isus a venit, acest om poate merge la El… Noi putem merge la El în măsura în care-L percepem ca venit și ca venind spre noi

vv. 48-49

48 Atunci, Isus i-a zis: „Dacă nu vedeți semne și minuni, nu credeți!” 49 Funcționarul regal i-a zis: „Doamne, coboară înainte de a muri copilul meu!”

Cererii acestui tată Isus îi răspunde precum a răspuns cererii Mariei la Cana: „Ce este între Mine și tine?”… Iar aici îi răspunde: „Dacă nu veți vedea semne și minuni, nu veți crede” (v. 48). Deci îi reproșează că nu are credință…

De fapt, lucrurile nu stau așa, căci Isus nu spune: „Dacă nu vezi”, ci „Dacă nu vedeți…”, folosind pluralul… Înseamnă că Isus nu se adresează doar tatălui, ci tuturor celor care ascultă, adică nouă…

„Semne și minuni”, indică tot ceea ce Dumnezeu a făcut pentru a elibera poporul Său din Egipt…

Este adevărat că credința are legătură cu semnele pe care Dumnezeu le-a făcut și le face, dar în ce constă credința? Nu în a cere semne, ci în a crede în semnele pe care deja Domnul le-a făcut…

În pilda noastră sunt mai multe semnificații ale credinței… Ceea ce Dumnezeu a făcut în trecut este „un semn”, dar al cui? Așadar, noi trebuie să citim ceea ce Dumnezeu a făcut… Pentru că fiecare lucru făcut de Domnul semnifică ceva… Spre exemplu: eliberarea din Egipt semnifică acea libertate la care Domnul vrea să ne poarte și în vederea căreia omul trebuie să colaboreze…

Dar nu trebuie să fim atenți doar la ce spune acel Cuvânt, ci și la un alt aspect: „Cine spune acel Cuvânt și de ce Îl spune? Cine a făcut acel semn și de ce?”…

Iar credința însemnă să știm citi semnul, și nu doar să știm citi ce însemnă… Căci „vinul frumos” nu însemnă că putem bea puțin mai mult, ci acel vin frumos însemnă „iubirea”… Dar încă nu am răspuns la întrebarea: cine a făcut acea minune și de ce? Acea minune a făcut-o Cel care e Iubirea. De ce? Pentru ca eu să pot iubi!

În schimb, omul care cere semne și minuni are o concepție greșită despre Dumnezeu, ca și cum ar fi „o mașină” care produce lucruri, fapt pentru care pe el îl interesează lucrurile, nu Persoana…

Așadar, a cere semne și minuni înseamnă a nu avea încredere în Persoană: „Nu Te cred, deci, dă-mi un semn!”… Bine! Răul constă exact în faptul că nu crezi în Persoană, că nu ai încredere… Și indiferent câte semne îți va da, niciodată nu vei crede…

Așadar, Isus ceartă acea credință idolatră care mereu caută semne și minuni, care le acumulează… Ar fi precum un om care ar aduna toate semnele stradale în loc să meargă în direcția pe care semnele i-o indică…

Apoi, în acest text, mai avem o altă însemnătate a credinței, și apăruse pentru prima dată la Cana… Ea constă în faptul că discipolii „văd și cred”. Deci ei văd semnul, dar știu să-l citească… Aceasta e o credință de început, începătoare…

Apoi există o credință foarte imperfectă, cea a lui Toma care spune: „Dacă nu văd, nu cred”…

Așadar, există o credință imperfectă, cea care „vrea un semn pentru a crede”; există o credință inițială bună, „cea care vede semnul și crede”; și avem acum credința tatălui „care crede pe cuvânt, fără să vadă”… Și aceasta este credința!!!

Dacă nu ne-am putea încrede în cuvântul pe care oamenii ni-l spun, ce raport am avea cu ei? Și ce raport pot avea cu Tatăl, care e Cuvânt?

Să nu uităm că toate raporturile – cele din economie, cele cu prietenii – sunt bazate pe cuvânt… Dacă nu ne-am încrede în semnele de circulație, ar fi o catastrofă… Căci semnele stradale nu sunt opinii, ci însemnă ceva precis, iar dacă nu ne încredem, e sfârșitul…

Altfel spus, fără încrederea în cuvânt, viața noastră ar fi imposibilă. Și nu doar cea fizică… Pentru că, fără încrederea în cuvânt, e imposibilă acea viață, care e relația cu celălalt, iubirea cu celălalt… Și se bazează pe cuvânt… Nu pe faptul că „vezi semnul”, căci, dacă tu cauți semnul, însemnă că nu crezi cuvântului… Prin urmare, vei continua să cauți semne, și niciodată nu vei crede…

Acest tată crede în cuvânt…Și, deoarece omul realizează apoi cuvântul pe care-l crede, realizează un raport nou: se numește raport bazat pe încredere. Și aceasta e vindecarea adevărată. Și e vindecarea tatălui, nu a fiului… Tatăl începe să aibă credință: să aibă încredere că există un cuvânt al vieții pe care-l poate trăi și el…

Apoi vom vedea un alt nivel al credinței, reprezentat de răspunsul tatălui dat în ultima parte a povestirii… atunci când el nu-l vede pe fiul său vindecat. Alții îi povestesc că fiul e vindecat și „el a crezut”… Acesta este cazul nostru, căci noi nu L-am văzut pe Isus care ne-a vorbit, ci am avut servitori (preoți, călugări, părinți) care ne-au spus ceea ce s-a întâmplat… Iar tatăl, adică noi, spune: „Da, văd. Cred eu și toată casa mea”

Acum putem înțelege mai bine afirmația inițială conform căreia Ioan privește prin prisma cititorului care n-a văzut semnul, nu L-a văzut pe Isus, ci doar a auzit povestirea semnului…

Și tocmai povestirea acestui semn este marea minune a credinței… Și aceasta este intenția întregii Evanghelii după Ioan, care spune: „Deci și alte multe minuni a făcut Isus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris, ca să credeți că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele Lui” (Io. 20, 30-31). Și ce este viața? Este tocmai încrederea în Tatăl, în Cuvânt! Este încrederea că suntem fii, deci este vindecarea raportului tată-fiu…

Despre semne și citirea lor: pretinderea semnelor este condamnată de Isus. Nici primirea semnelor fără discernământ nu este bună… Așadar, avem nevoie de discernământ pentru a accepta semnele (indicațiile) revelate de Evanghelie… Semnele au fost scrise în Evanghelie pentru ca noi să putem crede (cf. Io. 20, 31). Și în viața noastră pot exista semne, dar să nu le pretindem și să nu le primim fără discernământ… Să discernem ce valoare are semnul pentru noi

Nici nu avem nevoie de semn, ci de povestirea semnului, căci aceasta e relatată în Evanghelie… Cu alte cuvinte, dacă în zilele noastre un om caută semne, însemnă că nu crede… Noi credem în Cuvânt și trăim Cuvântul: acest fapt ne schimbă, ne face fiii lui Dumnezeu, și nu faptul de a aduna cât mai multe „semne stradale”. Cu alte cuvinte, încrederea în Tatăl ne face fii și liberi. Dacă nu, mereu trăim un raport de sclavi, de slujitori ai unui rege, care ar putea fi Dumnezeu Tatăl sau Dumnezeu Fiul… sau altcineva…

vv. 50-53

50 Isus i-a zis: „Mergi, fiul tău trăiește!” Omul a crezut în cuvântul pe care i l-a spus Isus și s-a dus. 51 Iar pe când cobora, servitorii lui i-au ieșit înainte, spunându-i că fiul lui trăiește. 52 I-a întrebat, deci, la ce oră a început să-i fie mai bine, iar ei i-au spus: „Ieri, la ceasul al șaptelea, l-a lăsat febra”. 53 Tatăl și-a dat seama că în ceasul acela îi spusese Isus „fiul tău trăiește”. Și a crezut el și toată casa lui.

Isus îi spune: „fiul tău trăiește”.

Tatăl, care l-a văzut pe copil, de abia a spus: „Fiul stă să moară”.

În concluzie, Isus spune un cuvânt împotriva evidenței? Sau evidența este diferită de realitate?

Ce se întâmplă?

Că despre slujitorul regesc, stă scris imediat după: „omul a crezut”… Așadar, el devine un om care crede în Cuvântul că fiul trăiește… Mai înainte de acest fapt este evident că fiul său stătea să moară, deoarece el era „un slujitor al regelui”, deci nu era „tată”, iar pruncul său nu era „fiu”, ci sclav… Iar raportul lor era unul mort. Și e oglindire a raportului pe care noi îl avem cu Dumnezeu: un raport fără încredere și fără iubire. Aceasta e moartea noastră, și nu faptul că murim! Căci, mulțumită Domnului, vom muri și-L vom întâlni pe Tatăl… Moartea noastră este dată de felul în care noi trăim raportul cu Dumnezeu, fără încredere și fără iubire…

Și acest om „crede”. El devine om pentru că crede Cuvântului! Cineva care nu poate crede Cuvântului, nu devine om… Pentru că omul este făcut din Cuvânt, și acest fapt îl deosebește de animal… E adevărat că omul va putea deveni un „animal isteț”, având intuiție chiar și-n afaceri, înșelându-i pe toți, dar niciodată nu va fi om, ci va fi mereu „o vulpe”…

Devine om atunci când „e de cuvânt” (e de încredere, se ține de cuvânt) și „crede în Cuvânt”!!!

Iar Cuvântul este „de încredere, de crezut”… Fără încredere, viața este imposibilă, iubirea este imposibilă, orice relație e imposibilă, iar omul trăiește ca un mort, ca un sclav, atât în raportul cu Dumnezeu, cât și în raportul cu semenii…

Așadar, adevăratul vindecat este tatăl…

Iar acum „tatăl pleacă și coboară”… Îi ceruse lui Isus să coboare, în schimb coboară el de pe „tronul” său de slujitor regesc pentru că a devenit om. Și coboară spre fiu cu această încredere, pe care mai înainte nu o avea: „că fiul său trăiește”…

Dacă tu crezi că un om (fiu tău) e mort, deși nu e mort, tu în mintea ta îl ucizi… Acum tatăl coboară gândindu-se că pruncul său e un fiu care trăiește, nu un sclav care moare… Așadar, a avut loc o schimbare radicală în tatăl…

Și „pe când cobora, slugile lui l-au întâmpinat spunându-i că fiul lui trăiește” (v. 51). Așadar, el nici n-a apucat să-l vadă, ci alții îi spun că s-a întâmplat minunea. La fel cum nici noi nu am văzut minunea, ci slujitorii, slujitorii Cuvântului, cei care ne transmit Cuvântul ne povestesc că a avut loc …

Atunci tatăl a întrebat „să afle de la ei ceasul în care i-a fost mai bine” (v. 52)… Avem tema „ceasului”, care face referire la ceasul preamăririi Domnului, când va fi pus pe cruce, când va lua asupra Sa răul nostru și ne va pune pe toți în comuniune cu Tatăl…

Iar ei îi răspund: „Ieri”…

Textul începe cu cuvintele „După două zile”. Așadar, ne aflăm în ziua a treia. Prin urmare, vindecarea fiului a avut loc în ziua a doua. Iar noi ne aflăm în ziua următoare celei de a doua, zi în care a avut loc vindecarea fiului… Iar în mijloc am avut „noaptea” călătoriei tatălui înspre fiu: o noapte luminată de credința în Cuvânt…

Tatăl află că acela este ceasul în care Domnul a spus: „fiul tău trăiește. Și a crezut”. În ce a crezut? În povestirea vindecării fiului, la fel ca noi! De ce? Pentru că s-a vindecat el, tatăl, prin încrederea în Cuvânt.

Au crezut el „și toată casa lui”, se subliniază… Pentru că omul e relație, iar casa este cel dintâi loc al relațiilor, iar relația fundamentală este cea dintre tată, mamă și fiu… În sfârșit, această casă este locul încrederii în Cuvânt. Așadar, nu mai este locul infirmității, al faptului de a nu putea sta în picioare și al lui „a sta să moară”… Ci această casă e locul iubirii depline, al vieții, al relației bazate pe încredere.

Tot ce se întâmplă în acea casă este semnul a tot ce se întâmplă în raportul nostru cu Dumnezeu: se schimbă raportul meu cu Tatăl, cu Dumnezeu, pentru că de acum am un raport bazat pe încredere. Prin urmare, trăiesc cu alții un raport asemănător.

v. 54

54 Acesta a fost al doilea semn pe care l-a făcut Isus când a venit din Iudeea în Galileea.

Făcând legătura cu primul semn, cel de la Cana, se subliniază că acesta este al doilea… Apoi Ioan nu mai enumeră semnele: însemnă că, în acestea două, el ne spune însemnătatea tuturor semnelor… Prima însemnătate este că semnele sunt înfăptuite de Cuvânt și de credința în Cuvânt. Iar acest semn este înfăptuit de credință… A doua însemnătate: în primul semn de la Cana, Isus „a dat vinul frumos”. Ce a dat? Iubirea. Iar în acest al doilea semn ne arată ce este iubirea: iubirea este încrederea în Cuvânt! Pentru că, fără încrederea în Cuvânt, omul nu are iubire…

Ce produce credința în Cuvânt? Produce viața fiului și a tatălui; și schimbă relația lor.

În acest loc avem o aluzie la textul din Exod (4, 8), când Moise trebuie să elibereze poporul, dar obiectează că nu-l vor crede, că el nu-i va putea elibera pentru că faraonul și egiptenii nu vor permite poporului să iasă… Atunci Dumnezeu înfăptuiește două semne, iar apoi spune: „Dacă nu vor crede în primul semn, vor crede în al doilea”… Iar dacă nu vor crede nici în primul și nici în al doilea, ce vei face? Vei lua apă din Nil, o vei turna pe pământ, iar ea va deveni sânge… Cu alte cuvinte, însemnă că dacă nu credem acestor două semne – care cuprind toate semnele: începutul semnelor, la Cana, nunta, adică iubirea, precum și ținta semnelor, care constă în a crede în Cuvânt, a avea un raport de încredere, fapt care este actul fundamental al iubirii care dă viață – nu mai rămâne nimic de făcut decât ca apa să se preschimbe în sânge… Și va fi ceea ce se va întâmpla pe cruce: crucea este semnul definitiv!

Texte suplimentare:

  • Ps. 33, 119, 147;
  • Ex. 4, 8;
  • Mt. 8, 5-13;
  • Lc. 7, 1-10;
  • Rm. 10, 17…
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag