Ioan 5,1-18

Ps. 95 *(94). Psalmul ne invită să ascultăm azi vocea Domnului; să pătrundem în odihna Domnului, în ziua sâmbetei, adică în plinătatea vieții.

1 După acestea, era o sărbătoare a iudeilor, iar Isus a urcat la Ierusalim. 2 În Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o piscină, numită în evreiește Betesda, care avea cinci porticuri. 3 Sub acestea zăceau o mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, paralizați. 4 Pentru că îngerul Domnului cobora din când în când în piscină şi agita apa. Primul care cobora după agitarea apei se vindeca de orice fel de boală ar fi zăcut. 5 Se afla acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. 6 Văzându-l zăcând și știind că suferă de mult timp, Isus i-a zis: „Vrei să te faci sănătos?” 7 Bolnavul i-a răspuns: „Doamne, nu am nici un om ca să mă dea în piscină când apa este agitată. Până când vin eu, coboară altul înaintea mea”. 8 Isus i-a zis: „Ridică-te, ia-ți targa și umblă!” 9 Și, îndată, omul s-a vindecat, și-a luat targa și umbla. Dar ziua aceea era sâmbăta. 10 Așadar, iudeii i-au spus celui vindecat: „Este sâmbătă și nu-ți este permis să-ți duci targa”. 11 Dar el le-a răspuns: „Cel care m-a vindecat, acela mi-a zis: «Ia-ți targa și umblă!» 12 Ei l-au întrebat: „Cine este omul care ți-a zis: «Ia-o și umblă!»?” 13 Dar cel vindecat nu știa cine este, căci Isus se îndepărtase, iar în locul acela era o mare mulțime. 14 Mai târziu, Isus l-a găsit în templu și i-a zis: „Iată, te-ai făcut sănătos. Să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău”. 15 Omul a plecat și le-a dat de știre iudeilor că Isus este cel care l-a vindecat. 16 De aceea, iudeii îl urmăreau pe Isus pentru că făcuse acestea sâmbăta. 17 Dar Isus le-a răspuns: „Tatăl meu lucrează până acum; lucrez și eu!” 18 Pentru aceasta, iudeii căutau și mai mult ca să-l ucidă, căci nu numai că nu ținea sâmbăta, ci spunea că Dumnezeu era Tatăl său, făcându-se egal cu Dumnezeu.

Evanghelia după Ioan este un imn adus luminii, vieții, cunoașterii și iubirii.

În prima parte a textului ni se prezintă un om blocat, lângă apă, sperând să primească vindecarea „de la apă”. Se află acolo de 38 de ani. (Îi lipsește puțin până la patruzeci de ani.) Stă acolo de 38 de ani, de o viață, adică din veac, și Isus îl vindecă.

Apoi, imediat avem o dispută despre ziua sâmbetei, despre lege: „nu e permis să-ți duci patul sâmbăta„.

Cele două tablouri sunt în strânsă legătură deoarece ceea ce ne ține blocați în sentimentele (sensurile) noastre de vină, ceea ce ne împiedică să „umblăm”, este tocmai ideea noastră despre lege și despre Dumnezeu.

După acest semn – după miracolul săvârșit de Isus – începe procesul intentat lui Isus.

Se începe cu o sărbătoare. La început se spune că era o zi de sâmbătă, iar la urmă decid să-L ucidă. Moartea va fi sărbătoarea definitivă, deoarece prin ea Isus ne dă viață.

Textul este marcat de prezența cifrei 5: ne aflăm în cap. 5, se repetă de cinci ori cuvintele: poartă, om, a deveni sănătos și, în final, se insistă tot de cinci ori pe „ia-ți patul și umblă”. Iar în centrul pericopei găsim expresia „a-și duce patul și a umbla”. Acest om, înainte era dus pe pat, imobilizat. Acum situația se schimbă, el se mișcă și „patul” este imobil.

Toate aceste elemente sunt simboluri. Ce face Isus? Îi restituie omului capacitatea/trăsătura fundamentală: în esență, omul este cineva care umblă, se mișcă, nefiind doar materie. Avem parcursul interior (drumul sufletesc) al omului. Omul care nu umblă – care are un blocaj – este nefericit, este „mort”. Și-a stins dorințele.

Un om care nu știe să urmeze dorințele pe care le are este un falit și un dezamăgit (frustrat). Este unul care nu stă în picioare, care zace, care trăiește moartea.

În acest om avem schimbarea pe care întâlnirea cu Cuvântul lui Isus o înfăptuiește în noi: este vorba de trecerea de la o viață moartă – imobilă, blocată – la o viață care „umblă”.

Încotro se îndreaptă omul? Călătorește spre împlinirea dorinței sale: plinătatea vieții.

Și plinătatea vieții nu îi este oferită de apa fântânii, adică de lege (cf. samariteana), nici de apa scăldătorii (adică de apa terapeutică). Sunt toate acele lucruri pe care omul le inventează (imaginează) pentru a se vindeca și a se simți mai bine. Totuși, oricât de mult te-ar bucura – „apa”, fiind un element vital, îți dă bucurie – aceste lucruri create nu-ți pot da decât o viață moartă.

Viața plină ți-o dă întâlnirea cu Isus, care te ajută să intri în adevăratul sens al sâmbetei și te face să încalci legea, interzicerea, pentru a înțelege sensul profund al legii: iubirea lui Dumnezeu care se dăruiește omului.

Au o însemnătate și locurile: „Scăldătoarea”… „Poarta Oilor”… Isus nu intră în templu, ci se oprește la scăldătoare, apoi, la urmă, îl vom afla în templu.

Acum vom explica sensul simbolurilor prezente în acest text.

La fel cum în textul precedent (cf. Io. 4), în urma minunii, tatăl „a crezut”… Adevărata persoană salvată printr-un miracol este tatăl, deoarece el a fost ajutat să vină la credință (adevăratul miracol produs fiind ajutarea tatălui să aibă credință), în același mod pericopa din Io. 5 ne este folositoare pentru a ne vindeca în interior… Să ne vindecăm de diferitele blocaje, care sunt ideile noastre greșite despre lege, despre Dumnezeu și despre noi înșine.

Conflictul dintre Isus și autorități – care deja prefigurează procesul final și moartea lui Isus – este iscat tocmai de modul de a interpreta legea, adică Dumnezeu și omul, căci omul este interpretarea pe care o are despre sine și despre Dumnezeu.

Problema nu constă în a schimba omul – care-i creat bine – ci de a-l interpreta corect pe Dumnezeu.

Și personajul nostru avea în minte o interpretare care-l ținea paralizat de 38 de ani. Și cei care apărau legea – prin sensurile de vină – îl blocau și mai tare. Isus vine să deblocheze această situație.

Care este motivul infirmității, al incapacității de a sta singuri în picioare?

vv. 1-4

1 După acestea, era o sărbătoare a iudeilor, iar Isus a urcat la Ierusalim. 2 În Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o piscină, numită în evreiește Betesda, care avea cinci porticuri. 3 Sub acestea zăceau o mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, paralizați. 4 Pentru că îngerul Domnului cobora din când în când în piscină şi agita apa. Primul care cobora după agitarea apei se vindeca de orice fel de boală ar fi zăcut.

La început textul ne indică timpul: „era o sărbătoare a iudeilor”.

Toate povestirile lui Ioan sunt axate în jurul sărbătorilor și coincid cu plecarea lui Isus la Ierusalim (excepție face numai darul înmulțirii pâinilor, săvârșit în Galileea).

Avem sărbătoarea Paștelui, când a intrat în templu și a alungat animalele destinate sacrificiului, pentru că deja (de acum înainte) comuniunea cu Dumnezeu nu se mai face prin jertfele pe care oamenii le aduc lui Dumnezeu, ci este făcută de Mielul lui Dumnezeu: de Dumnezeu însuși, care se face Miel.

Această a doua sărbătoare, probabil a Rusaliilor, în anotimpul secerișului, se spune că este în zi de sâmbătă. Apoi va fi a treia sărbătoare – când Isus urcă din nou la Ierusalim – sărbătoarea corturilor, care este sărbătoarea culesului roadelor pământului, apoi va fi sărbătoarea consacrării templului, care este sărbătoarea colibelor, apoi va fi ultimul Paște, cel al lui Isus.

În cazul acesteia din urmă, întotdeauna se spune sărbătoarea sau Paștele iudeilor. În Ev. după Ioan această expresie are un sens negativ, înseamnă că nu este sărbătoarea poporului, ci a căpeteniilor care subjugă poporul.

Și – de această dată – Isus nu merge în templul din Ierusalim, ci Se oprește la „Poarta Oilor”, poarta prin care treceau oile destinate jertfirii, sacrificiului din templu. Treceau acele oi pe care El le alungase mai înainte din templu. Și în loc să intre în templu, care este – după cum a spus – casa Tatălui Său, Isus se oprește cu frații Săi infirmi, care devin noul templu.

De fapt, lângă acea poartă, aceea a oilor care trebuiau jertfite, se află o scăldătoare cu „cinci foișoare” (reprezentând cele cinci cărți ale legii, care țin înăuntrul lor întreaga omenire care zace imobilă, infirmă, oarbă, șchioapă, fără viață). Scăldătoarea simbolizează oamenii în suferință, destinați morții (cei care nu au acces la sărbătoare, la viață, la templu, la glorie).

În acest ambient pătrunde Cuvântul – făcut trup – și din proprie inițiativă Isus ajunge în acest loc.

La v. 3 sunt descriși acești oameni blocați, care zac, nu pot sta în picioare… o mulțime fără număr. Și sunt numiți infirmi, adică oameni care cad. Prin natura sa – omul fiind pământ – se întoarce în pământ. Este uman (humandus) tocmai pentru că sfârșește sub pământ. Aceasta este condiția umană.

Apoi sunt orbi. Orb este cel care nu știe încotro să meargă și nu vede lumina. Lumina este sensul vieții. Deci, acești infirmi au o viață fără sens.

Și dacă nu știi unde să mergi, ești șchiop, dacă nu te poți mișca, ești imobil. Apoi „uscați”, fără limfă vitală, ca și vița seacă fără rod, care este aruncată, la fel ca mâna uscată pe care Isus o vindecă, mâna care este închisă, moartă, blocată pe posesie, iar Isus o deschide darului, la fel ca oasele seci despre care vorbește Iezechiel (tot poporul de oase seci pe care Dumnezeu le aduce la viață).

Așadar, este o groapă comună, plină de oameni infirmi, „morți” alungați din templu, care nu au acces la templu, căci legea le interzice să intre în templu, pentru că îi consideră impuri, morți, un popor de păcătoși. În cel mai bun caz ei puteau intra în templu ca oi destinate înjunghierii pentru a-și ispăși păcatele. (A ispăși propriile păcate este modul cel mai bun pentru a le hrăni. Dar ei se aflau acolo într-o situație fără ieșire.)

Ei stau acolo așteptând. Au o singură dorință: ca apa să se miște. Scăldătoarea aduna apele de ploaie de pe templu. Din când în când ei permiteau să intre apă nouă-n scăldătoare. Și se spune că atunci când schimbau apa, „apa se mișca” și câțiva dintre ei se vindecau… Omul își inventează mereu vindecări. Face tot posibilul să se vindece. Dar nu este apa – adică legea – aceea care dă viața. Cel mult apa menține viața, o vindecă puțin, dar întotdeauna vindecă „o viață muritoare” care va muri, și nu oferă viață. Nu este izvorul de apă vie pe care Isus i l-a promis samaritenei.

În spatele mișcării apei avem speranța poporului, care mereu speră să se miște apele, adică speră într-o revoluție, într-o schimbare. Viața este atât de grea încât, dacă s-ar schimba, ar fi mai bine… Este speranța pe care omul o are că va fi o schimbare în bine.

Acești oameni infirmi sunt noul templu în care Isus intră. În casa Tatălui Său sunt acești frați. Isus vine să dea viață acestor frați care sunt în afara templului, în afara sâmbetei, în afara vieții, în afara odihnei. Singurul raport pe care îl au cu templul este cel al jertfei. Singurul raport pe care îl au cu Dumnezeu este cel al păcatelor de ispășit. Singurul raport pe care îl au cu viața este acela că trebuie cu siguranță să moară, pentru că deja gustă moartea: zac infirmi, orbi, șchiopi, uscați.

Această mulțime de infirmi, care-i incapabilă să stea în picioare, parc-ar aștepta o putere care să vină din exterior. Însă puterea le va veni de la o relație umană, de la relația pe care o țese Isus cu ei.

vv. 5-7

5 Se afla acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. 6 Văzându-l zăcând și știind că suferă de mult timp, Isus i-a zis: „Vrei să te faci sănătos?” 7 Bolnavul i-a răspuns: „Doamne, nu am nici un om ca să mă dea în piscină când apa este agitată. Până când vin eu, coboară altul înaintea mea”.

În mulțime este izolat un om, un om care este simbolul tuturor. Acesta este „un om” și ne reprezintă pe fiecare. Și el este unul care „își păstrează infirmitatea”, „și-o păstrează cu orice preț”. Nu este numai faptul că se simțea rău; noi facem ca răul nostru să fie și să se confunde cu identitatea noastră: ni-l ținem, îl îngrijim, îl mângâiem și-l hrănim.

Niciunul dintre vindecați – în Evanghelia după Ioan – nu cere să fie vindecat, deoarece pentru ei viața lor era cea de om suferind. Dacă le iei și viața cu care s-au obișnuit, ce mai fac? Nu mai sunt ei. Prin urmare, bolnavii își mențin starea în care se află. Ei se identifică cu răul lor și astfel – fără acea latură negativă – ei cred că nu mai sunt ei înșiși, ci… ar fi altcineva.

A te vindeca înseamnă aproape „a muri”, a muri față de identitatea precedentă de om infirm. Adevăratul rău este acesta: că infirmul nici măcar nu dorește să se vindece. De aceea Isus îl întreabă: „Vrei să te vindeci?” Nu, el nu vrea…

Dacă pentru alte semne există cine să le ceară, dar în favoarea altora, spre exemplu: Maria la Cana, tatăl pentru fiu, surorile lui Lazăr pentru Lazăr, în schimb, semnul orbului și al infirmului sunt cele cinci semne din Ioan; nimeni nu cere. Pentru că răul altuia îl vedem și astfel putem mijloci (cere) vindecarea, însă răul nostru nu-l percepem ca pe ceva rău. Noi spunem că așa suntem noi. Și este imposibil să fim diferiți.

Deci, adevăratul rău nu este ceea ce avem (boala), ci este convingerea că noi trebuie să fim așa și rămânem astfel blocați, identificându-ne cu acel rău. Acesta este adevăratul rău. Isus va vorbi de păcat! Nu în sensul de păcat personal, ci în sensul de adevăratul faliment, de lipsa speranței.

De fapt, această infirmitate ține/durează de 38 de ani. După textele biblice, 38 de ani sunt anii petrecuți în deșert, deși unele spun 40 de ani, altele spun 38 (cf. Deut. 2). Aceasta denotă că niciunul dintre cei eliberați din Egipt nu a intrat în pământul făgăduinței, în viață, ci toți au murit. Înseamnă că el este acolo, gata să moară, deși a fost eliberat din Egipt; iar el, deși a fost iubit și iertat, totuși își menține acest rău, care-l face să zacă.

Și Isus îl întreabă: „Vrei să devii sănătos?” Pare o întrebare superfluă, însă este una fundamentală. Căci Dumnezeu nu ne poate face niciun dar dacă noi nu-l vrem. Adevăratul nostru rău este lipsa dorinței și această lipsă ne face imobili, nemișcați, blocați. Sunt sensurile de vină care ne paralizează atât de mult, încât blochează dorința unui lucru, a unei vieți diferite. În cel mai bun caz, singura dorință este aceea de a ispăși: „stau aici la Poarta Oilor gata să intru ca oaia la înjunghiat pentru jertfele din templu”, dar continuăm acest joc de vină și ispășire fără să trăim vreodată.

Întrebarea lui Isus este importantă: noi subliniem că inițiativa este a lui Isus. Nu avem nicio inițiativă din partea infirmului. Isus ia inițiativa și activează voința infirmului.

Augustin spune: „Nu te mântuiește Dumnezeu fără tine, acel Dumnezeu care te-a creat fără tine”. Dumnezeu te-a creat fără să-ți ceară consensul, dar nu te mântuiește, dacă tu nu vrei.

„Nu am om care să mă ajute”. Acesta-i sensul de singurătate. Fiecare este singur. Răul ne însingurează.

Apoi avem obiecția: „Până să ajung eu, deja a intrat altul”… Este senzația, impresia de a fi mereu în întârziere în problemele vieții, la fel ca într-un vis, într-un coșmar, când niciodată nu ajungi la țină. Este impresia pe care toți o avem… Fericirea și ceea ce doresc sunt înaintea mea, dar niciodată nu ajung la timp, întotdeauna altul ajunge înaintea mea, eu mereu sunt în întârziere… Viața acestui om este un continuu coșmar.

El stă acolo pentru că alții l-au pus acolo și știe deja că nu i se va întâmpla nimic, pentru că nimeni nu-l ajută să intre și el este blocat, nemișcat, imobil. Și stă acolo să facă pe pierzătorul și să vadă pe altul care ajunge și pe el… care nu mai ajunge. Și așa se bucură de faptul că este învins și-și ține și mai strâns boala pentru ceilalți doi ani, care-i rămân pentru a ajunge la 40.

Este o descriere simplă, dar eficientă și comună.

Este ca și cum el ar spune: „Nimeni nu mă ajută, nimeni nu se apropie de mine”… dar tu ajuți pe cineva?

El deja s-a împăcat cu acest rol. În mod tragic, se joacă cu viața lui „îi place să joace rolul… infirmului”. Și este infirm. Este blocat de acest fapt.

Ceea ce spune Isus este-n concordanță cu acest rol de infirm, care l-a făcut mort, adormit

vv. 8-9

8 Isus i-a zis: „Ridică-te, ia-ți targa și umblă!” 9 Și, îndată, omul s-a vindecat, și-a luat targa și umbla. Dar ziua aceea era sâmbăta.

„Isus îi spune”. Cuvântul lucrează, căci întotdeauna omul lucrează și acționează în baza cuvântului pe care-l ascultă. Anterior, asculta cuvântul care-l ținea blocat. Acum ascultă un alt Cuvânt, care-i spune „trezește-te”. Este același Cuvânt al învierii: „învie. Ieși din această moarte”. Este același Cuvânt care a spus: „Să fie lumină și lumină s-a făcut!”

„Ia-ți patul tău și umblă”. Patul – pentru persoana sănătoasă – este locul odihnei, iar pentru cea bolnavă este locul certei, al disputei, al opoziției. Acest pat reprezintă legea: dacă tu o respecți, este odihna ta, căci legea este în vederea vieții – fiind porunca iubirii – dar pentru că o încalci și pentru că nu reușești să iubești, atunci legea este patul tău, este locul opoziției și al certei tale. Și te conduce… unde? Te conduce la Poarta Oilor ca trup pentru jertfă. Și te ține blocat în sentimentele tale de vină.

Isus îi zice: „Du-ți tu patul tău” și „umblă!”. A umbla este un cuvânt ebraic – tehnic – care te îndeamnă să umbli după lege, după Cuvânt.

„Și imediat s-a făcut sănătos”. La sfârșit ajunge să aibă o viață sănătoasă și frumoasă. Nu mai zace, ci se trezește, se ridică, nu mai este dus, ci este el cel care duce, nu mai este infirm, ci umblă. Umblă…

„Și era sâmbătă în acea zi”. El umblă, se îndreaptă către ziua sâmbetei. Este plinătatea de viață. Omul făcut în ziua a șasea este creat pentru a ajunge în ziua a șaptea, adică la plinătatea vieții.

Este tocmai contactul cu Cuvântul Domnului, comuniunea cu El, care ne ajută să intrăm în odihna sâmbetei, în viață. Și ne ajută să ieșim din acea scăldătoare în care toți suntem închiși de cele cinci porți, adică de cele cinci cărți ale legii, căci toți suntem păcătoși.

Era sâmbătă în acea zi”. Este mult mai mult decât o adnotare cronologică, temporală. Arată că aici a sosit ziua vieții, a darului vieții, în mod complet, total. La auzul cuvântului lui Isus parcă s-ar fi revărsat un râu de viață în această persoană infirmă.

v. 10

10 Așadar, iudeii i-au spus celui vindecat: „Este sâmbătă și nu-ți este permis să-ți duci targa”.

Iudeii sunt preocupați pentru că un om umblă, este vindecat și se simte bine. Sunt dezamăgiți.

Legea te condamnă: ești păcătos, ispășește, rămâi în păcatele tale. Legea îți spune că ai greșit și te îndeamnă să te mulțumești cu faptul că ai greșit.

Și apărătorii legii spun: „Acesta încalcă sâmbăta”.

„Cine ți-a poruncit să-ți duci patul?” Ei nu au înțeles însemnătatea, sensul sâmbetei: plinătatea vieții înseamnă a-ți duce patul, a duce legea, nu a fi dus în pat. A putea umbla după lumina vieții, căci legea trebuie să fie în slujba vieții.

În joc se află interpretarea legii, a sâmbetei, a lui Dumnezeu și a omului.

Dacă legea este o mulțime de interziceri, este clar că – mai repede sau mai târziu – vei încălca vreo poruncă, pentru că interzicerile sunt ca spinii care te înconjoară peste tot, dacă totul îți merge bine, te blochezi în interziceri și mori. Atunci Dumnezeu este cel care ucide omul, este antagonistul omului care-i impune interziceri și apoi îl pedepsește, dacă încalcă ordinele. Mai rău decât atât nu poate fi.

Deci, vei continua să rămâi în scăldătoarea cu cele cinci foișoare și vei ajunge la templu numai pentru a fi sacrificat la timpul potrivit.

Din această situație vrea să ne ridice, să ne învie Isus.

Și convertirea cea mai grea este aceea a lui Pavel, adică trecerea de la Lege la Evanghelie, de la modul vechi – de a-L înțelege pe Dumnezeu și omul – la cel nou, propus de Isus.

Legea nu este o sumă de interziceri. Această idee este a șarpelui, care spune că Dumnezeu ți-a interzis să… Dar Dumnezeu ți-a spus să mănânci din toate roadele, în afară de rodul care-ți cauzează moartea. Deci legea este pentru viață, nu pentru interzicere. Interzice numai moartea.

Ei însă au făcut din lege o mulțime de interziceri care te împiedică să trăiești. După ei, Dumnezeu controlează dacă ai încălcat poruncile și te pedepsește. Dumnezeu vede totul… te face să zaci infirm și imobil. Te condamnă deja în această viață și apoi te va condamna și în cealaltă. Aceasta este viziunea diabolică despre Dumnezeu!

Dumnezeu a venit să elibereze omul, pentru a-i da adevăratul chip al lui Dumnezeu, care este iubire, viață, dar de sine. Și acesta-i adevăratul chip al omului, care este fiul Său.

Și singura lege este legea iubirii. În vederea iubirii a fost lăsată legea și nu pentru a acuza și pedepsi omul.

Tocmai în funcție de cum interpretăm legea depinde totul. Cuvântul este același, dar depinde de cum îl înțelegi. În funcție de în care înțelegi Cuvântul, îți decizi viața, căci pentru noi toți viața este egală. Legea depinde de felul cum o pricepi și o interpretezi. O percepi ca o mulțime de obligații, datorii care te blochează, te învinovățesc, te lasă infirm, te lasă să zaci, îți iau speranța și te fac să trăiești în absurda disperare? Sau o înțelegi ca fiind comuniunea cu sâmbăta, adică cu Dumnezeu care ți se dă ție, și singura lege sunt iubirea și viața… Și aceeași moarte este comuniunea cu iubirea pentru că iubirea merge dincolo de moarte. Aici se decide totul.

Subliniem în text ironia față de acești apărători ai sâmbetei care văd interzicerea și o tutelează (a-și duce patul, a se mișca în ziua sâmbetei) și nu observă și nici nu se bucură de vindecare. Tutelează interzicerea și nu constată vindecarea.

vv. 11-13

11 Dar el le-a răspuns: „Cel care m-a vindecat, acela mi-a zis: «Ia-ți targa și umblă!» 12 Ei l-au întrebat: „Cine este omul care ți-a zis: «Ia-o și umblă!»?” 13 Dar cel vindecat nu știa cine este, căci Isus se îndepărtase, iar în locul acela era o mare mulțime.

Cuvintelor „nu-ți este permis”, el le-a răspuns: „Mi-a spus Cel care m-a făcut sănătos”. Unul (Isus) vindecă și dă viața. Celălalt îți zice că nu îți este permis.

Ceea ce Isus a făcut nu este o încălcare a legii, ci este împlinirea legii, pentru că în sfârșit l-a făcut sănătos, de-acum poate să umble și poate duce patul. Poate duce ceea ce mai înainte-l ținea prizonier. În sfârșit, este un om care poate trăi după porunca iubirii.

Este întrebat: „cine este omul”, acest om care se pune deasupra legii și care așază pe fiecare om deasupra legii? Căci legea este pentru om și nu omul este pentru lege. Cine este acest om? El nu știa cine este.

Isus s-a descoperit samaritenei, dar și acest om bolnav va trebui să-L întâlnească personal pe Isus. Îl va afla în templu, imediat după ce-a fost vindecat. La fel îl va întâlni și orbul din cap. 9 al Evangheliei după Ioan.

„Nu știa cine este omul, pentru că Isus se retrăsese, căci erau mulți în acel loc”. Ce înseamnă? Că Isus nu dorea să facă minuni. Putea să-i vindece pe toți. Nu? Nu-L costa nimic.

Isus a făcut un semn, pentru că minunea nu constă în a se ridica de la pământ, căci – mai repede sau mai târziu – ne vom întoarce în pământ. Adevărata minune este însă alta: ca omul să-și trăiască viața cu speranță, indiferent ce viață duce. Și să trăiască și moartea cu speranță. Să trăiască asemenea unui om înviat, ca interlocutor al lui Dumnezeu, să aibă raporturi de prietenie cu alții, cu frații lui. Aceasta este adevărata minune, nu faptul că s-a vindecat și a putut umbla. Căci dacă umblă pentru a merge imediat să fure dintr-o bancă și apoi pentru a ucide… era mai bine dacă rămânea izolat, în pat. Însă minunea este alta.

Isus face un semn pentru a ne arăta care este adevărata minune care ne privește pe toți: este această vindecare interioară de tot ceea ce ne blochează.

Mereu se vorbește de un parcurs făcut de toți cei vindecați de Isus, de la a nu cunoaște la a cunoaște: a-L cunoaște pe Isus și a cunoaște omul.

v. 14

14 Mai târziu, Isus l-a găsit în templu și i-a zis: „Iată, te-ai făcut sănătos. Să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău”.

Ieșind pe Poarta Oilor, Isus se află în templu. El va fi Mielul înjunghiat. De fapt, la urmă vor dori să-L ucidă pentru că… El dă viața.

Și-L întâlnește în templu… În sfârșit, acest om are acces în templu. Infirmii, orbii, șchiopii nu aveau acces, fiind excluși din viața comunității.

Isus îi zice: „Ai devenit sănătos, nu mai păcătui”. Pentru prima oară se vorbește de păcat. Dar ce păcat a făcut?

La cap. 9 după Ioan, îl întreabă pe orb: „Cine a păcătuit, el sau părinții lui?”. Isus răspunde că niciunul, deoarece: „Este pentru ca să se arate gloria lui Dumnezeu”. În această lumină trebuie interpretat păcatul.

Păcatul este locul în care se arată iertarea lui Dumnezeu, care este iubirea Sa infinită. Însă în acest loc Isus îi zice: „nu mai păcătui”. Căci ai un mare păcat de care nu ai vrut să știi, nu ai vrut să-l cunoști și este păcatul care te ținea blocat în acel loc. Iar păcatul era lipsa speranței. Acesta este adevăratul păcat. Lipsa dorinței de bine… De aceea – în ebraică – a păcătui înseamnă a falimenta, a greși ținta, direcția.

Acesta este falimentul tău. Deci: atenție, să nu cazi în acest păcat! Acesta a blocat existența ta. Păcatul acesta te face să trăiești întreaga viață cu frica de moarte, cu neliniște și nu vei întâlni izvorul de apă vie. Nu știi că ești Fiul lui Dumnezeu și că Dumnezeu este Tatăl tău. Nu cunoști viața veșnică, deja prezentă în tine, viață care înseamnă să trăiești în iubirea fraților și a Tatălui.

Nu mai păcătui, căci altfel ți se va întâmpla mai rău. În sensul că este mai bine să zaci, decât să cazi de sus.

Isus ne îndeamnă să nu „cădem” în neîncredere, în experiența greșită despre Dumnezeu.

vv. 15-18

15 Omul a plecat și le-a dat de știre iudeilor că Isus este cel care l-a vindecat. 16 De aceea, iudeii îl urmăreau pe Isus pentru că făcuse acestea sâmbăta. 17 Dar Isus le-a răspuns: „Tatăl meu lucrează până acum; lucrez și eu!” 18 Pentru aceasta, iudeii căutau și mai mult ca să-l ucidă, căci nu numai că nu ținea sâmbăta, ci spunea că Dumnezeu era Tatăl său, făcându-se egal cu Dumnezeu.

Începe procesul împotriva lui Isus pentru că El se face egal cu Dumnezeu. Vor încerca să-L lapideze.

Înaintea darului pe care Isus l-a făcut… Ne-a dat darul unei vieți pline, darul sâmbetei, un nou mod de a-L înțelege pe Dumnezeu, omul, legea și viața noastră… Isus ne-a ajutat să luăm nu apa scăldătorii (apa moartă, stătută), ci ne-a dat apa vieții, care este iubirea Tatălui pentru noi… înaintea acestui dar reacțiile sunt două: ori te bucuri, dansând de bucurie și faci euharistie, ori faci contrarul și ucizi viața.

Nu știm ce a făcut acest om după vindecare, dar textul subliniază reacția

mai-marilor poporului. Aceeași viziune despre Dumnezeu și despre lege poate fi trăită în două feluri: a) Cine are putere asupra legii, sau cine se crede drept și se autojustifică, sau deține o funcție importantă, îi convine așa cum este, înseamnă că este orb pentru că nu-și cunoaște păcatele, se justifică și deci îi condamnă pe cei care fac diferit, spre exemplu Isus.

b) Însă poporul care se supune legii și care știe că este păcătos, pentru că

mai-marii îi spun că este păcătos, trăiește cu sentimentele de vină și rămâne blocat.

Dacă acesta se vindecă, mai-marii poporului, șefii legii își pierd puterea și prestigiul. Deci, decid să-L ucidă pe Cel care dă viață. Lupta este între Isus și deținătorii puterii și ai legii religioase, înțeleasă într-un anume fel, ca fiind legea care te învinuiește, te pedepsește, te blochează. Însă Dumnezeu a venit pentru a ne da viață și să o avem în abundență. „Pentru că Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât pe Fiul Său l-a dat”. Și credința este: „Noi am cunoscut și am crezut iubirii pe care Dumnezeu o are pentru noi”. Trecerea de la moarte la viață este tocmai această cunoaștere și această experimentare a iubirii.

Dumnezeu este Tatăl Său, al lui Isus și al nostru în El. Deci ei caută să-L ucidă. Textul începe cu o sâmbătă, și se spune că era sâmbăta, și se încheie cu uciderea lui Isus, care va fi Paștele Său! Sărbătoarea eliberării!

Și viața pe care El ne-a dat-o Îl costă viața! Dar jertfa Sa va fi darul vieții pentru noi!

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag