Ioan 5,19-21

Tatăl Îl iubește pe Fiul

Isus nu-i un alt Dumnezeu sau un om profan: este Dumnezeul „diferit” de felul în care noi ni-L închipuim. E Fiul care ne comunică adevărul că Dumnezeu e Tată, iar noi suntem fiii Săi. Legea Sa e libertatea iubirii: iubește așa cum e iubit. A asculta glasul Său și a-L iubi, însemnă deja „viață veșnică”, o anticipare a unei vieți tot mai pline.

Ps. 27 (26)

Psalmistul cântă lumina, încrederea, și ne revelează Fața lui Dumnezeu, însușirile ei… Un Dumnezeu care ne simte ca fii și, de aceea, ne introduce în relația Sa cu Fiul. Domnul ne adună și ne unește în relația pe care El o are cu Fiul

În cateheza anterioară am prezentat minunea de la scăldătoarea oilor… Isus îi spune unui infirm (figură a fiecărui om care nu se mișcă, nu stă în picioare, cade): „Învie!”, adică: „Ia-ți patul tău și umblă!”

Ce a făcut Isus cu acest om? L-a scos din blocajele sale, l-a înviat, l-a ajutat să ducă ceea ce mai înainte îl ducea, deci l-a ajutat să umble… Iar omul călătorește pentru că are o destinație, are o casă… Așadar, tot ceea ce Isus a făcut în această minune e un semn a ceea ce Cuvântul vrea să înfăptuiască în această cateheză în cititor (ascultător)…

Textul nostru e sublim și delicat, ne prezintă centrul Evangheliei, raportul Tată-Fiu.

Blocajul fundamental al relelor noastre este dat de raportul greșit (rău) cu Tatăl… A cugeta că avem un Tată care ne urăște, că e antagonistul libertății noastre, însemnă că suntem în imposibilitatea de a trăi, căci trăim urându-L pe Tatăl, pe noi ca fii și pe alții ca frați…

Isus a venit să ne reveleze raportul Său cu Tatăl, care e foarte diferit… Și-i același raport pe care și noi îl avem cu Dumnezeu… Și oricare ar fi experiența noastră cu tatăl pământesc – căci în psalm se spune: „Tatăl meu și mama mea m-au părăsit”, și, mai repede sau mai târziu, ni se întâmplă, când la vârsta de 100 de ani ne părăsesc… – în ciuda experienței negative, ori cel puțin limitate, pe care toți am avut-o în raportul cu proprii părinți, Isus ne spune că există un Tată-Maică, Dumnezeu, care e fundamentul existenței noastre…

Cine nu acceptă să fie fiu, nu există, pentru că esența noastră e să fim fii. Niciun om nu s-a făcut singur.

Cine-și neagă propria origine, se neagă pe sine. Ar fi ca o plantă care-și taie și rădăcinile, și fructele: e moartă…

De fapt, paraliticul care nu se mișcă, stând aproape de apă, de viață (căci apa e simbolul vieții), dar nu are viață, e simbolul oricărui om care s-a rupt de rădăcina sa, care e Tatăl… Și, deci, eliminându-L pe Tatăl, se elimină și pe sine, pentru că el e fiu… Prin urmare, nu își mai cunoaște identitatea sa: nu știe de unde vine și nici încotro se îndreaptă… Deci duce o viață absurdă, suspendată în gol, care se sfârșește în moarte… Deci, pentru el, a trăi e un rău, deci nici nu merită să trăiască… Un astfel de om rămâne blocat acolo 38 (40 sau 100) de ani așteptând să se miște apa ca să supraviețuiască… Dar aceasta nu-i viață…

Isus vine să ne vindece tocmai prezentându-ne raportul Său cu Tatăl, care e același pe care îl avem noi cu Tatăl în Fiul, și-i același pe care apoi îl reproducem între noi…

Așadar, e un text important, delicat, alcătuit din cuvinte simple… Centrul acestuia fiind: „Tatăl Îl iubește pe Fiul”… Nu există vreun cuvânt mai clar, sau mai puțin clar, decât acesta… Căci tot răul izvorăște din faptul că nu înțelegem acest cuvânt…

În versete e folosit cuvântul „tată” (și nu „mamă”), dar nu în sens antagonist față de mama… Pentru că mama reprezintă elementul necesar pentru a trăi, care e găzduirea, primirea… Tatăl nu reprezintă elementul necesar pentru a trăi – căci se trăiește și fără tată – dar tatăl intră în raport liber prin cuvânt cu fiul său. Dacă nu, nu e tată. Și atunci principiul (începutul) creșterii ca fiu constă în a se recunoaște, prin cuvânt, egal cu tatăl… Dacă nu, în mamă ai numai dependența și simbioza, și niciodată nu ajungi să fii tu însuți… Deci se folosește „tată” pentru a indica acest raport cu cuvântul care ne ajută să creștem… Evanghelistul Luca sintetizează cele două cuvinte când spune (și aceasta e tema, scopul întregii Evanghelii): „Deveniți milostivi (materni) ca Tatăl” (Lc. 6, 36)…

Noi suntem doar spectatorii raportului Tată-Fiu? Nu! Ne e revelat în dar acest raport, căci și noi suntem implicați în el, ne e dat în dar ca să-l putem trăi

Se citește Io. 5, 19-30

19 Așadar, Isus a răspuns și le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: Fiul nu poate face nimic de la sine dacă nu-l vede pe Tatăl făcând, căci tot ce face el, face și Fiul la fel. 20 Pentru că Tatăl îl iubește pe Fiul și îi arată toate câte le face și-i va arăta lucruri și mai mari decât acestea, ca să vă mirați. 21 După cum Tatăl învie morții și le dă viață, la fel și Fiul dă viață celor cărora vrea să le dea. 22 De fapt, Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata i-a dat-o Fiului, 23 pentru ca toți să-l cinstească pe Fiul așa cum îl cinstesc pe Tatăl. Cine nu-l cinstește pe Fiul, nu-l cinstește pe Tatăl care l-a trimis. 24 Adevăr, adevăr vă spun că cine ascultă cuvântul meu și crede în cel care m-a trimis are viața veșnică și nu ajunge la judecată, ci a trecut de la moarte la viață. 25 Adevăr, adevăr vă spun că vine ceasul – și chiar acum este – când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, iar cei care îl vor auzi vor trăi, 26 căci, după cum Tatăl are viața în sine, tot așa i-a dat și Fiului să aibă viața în sine 27 și i-a dat puterea să facă judecata, pentru că este Fiul Omului. 28 Nu vă mirați de aceasta, pentru că vine ceasul în care toți cei care sunt în morminte vor auzi glasul lui. 29 Și vor ieși spre învierea vieții cei care au făcut binele, iar cei care au săvârșit răul, spre învierea judecății. 30 Eu nu pot să fac nimic de la mine. Judec după cum aud și judecata mea este dreaptă, pentru că nu caut voința mea, ci voința celui care m-a trimis.

Textul începe cu „a face” – a face al Fiului – și se încheie tot cu „a face”: „Eu nu pot să fac de la Mine nimic” (v. 30)…

Așadar, întreaga temă este „a face” al lui Isus, care este „a face” al Fiului… Iar textul ne explică originea minunii săvârșite în cateheza anterioară și ceea ce vrea să săvârșească în noi, în timp ce ascultăm…

Dacă prima parte e despre „a face”, explicând care e originea lui „a face” al Fiului, partea a doua este despre „a judeca”.

Tot textul este o variație pe tema raportului Tată-Fiu… Pentru ca noi să înțelegem importanța acestei teme, evanghelistul repetă de opt ori cuvântul „Fiu”, o dată „Fiul lui Dumnezeu”, o dată „Fiul Omului”, și apoi „eu”, adică Isus, care se identifică cu termenul „fiu”… De șapte ori se repetă cuvântul „Tată”. Să ținem cont că în tot VT Dumnezeu e numit „Tată” numai de cincisprezece ori. În tot NT Dumnezeu e numit Tată de 170 de ori de Isus… Iar din aceste 170 de ori, 109 sunt în Ioan (4 în Marcu, 15 în Luca și 42 în Matei)…

Așadar, acest raport e nodul întregii Evanghelii și e descoperirea a ceea ce Adam, adică omul, încă de la început a ignorat (a nesocotit), faptul că Dumnezeu este iubire față de fiii Săi, față de om…

Acest raport dintre Tatăl și Fiul este explicat printr-o serie de verbe: a face, a vedea, a iubi, a arăta, a învia, a face să trăiască, a asculta, a crede, a trece, a trimite, a avea, a da, a ieși… Cuvinte simple, folosite în viața de zi cu zi, clare și totuși neînțelese și misterioase…

Pornind de la aceste cuvinte se joacă problema vieții sau a morții, adică raportul nostru cu Tatăl…

Să examinăm – în diferitele verbe – care e raportul dintre Fiul și Tatăl, căci tocmai aici se joacă viața sau moartea, judecata omului. Acea judecată pe care nu o face Dumnezeu, ci omul o face asupra lui Dumnezeu…

Să ținem cont că orice concepție avem despre Dumnezeu, tot așa avem și despre om. Și viceversa. Una este oglinda celeilalte…

v. 19

19 Așadar, Isus a răspuns și le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: Fiul nu poate face nimic de la sine dacă nu-l vede pe Tatăl făcând, căci tot ce face el, face și Fiul la fel.

Cuvântul „Amin”, repetat de două ori, ne arată că Isus vorbește cu autoritate divină…

„Vă spun”… Cui îi vorbește Isus?

Nouă, care ascultăm! Însă persoanele pe care Isus le are în fața Sa sunt exact cele care vor să-L ucidă, pentru că El se numește pe Sine Dumnezeu… Deci le vorbește acelor morți, dar în viață, care nu acceptă ceea ce Isus a făcut, că a eliberat omul… El vorbește cu oamenii care sunt sclavii unei interpretări false a lui Dumnezeu, a Legii și a lor… Oameni care preferă omul infirm (de jertfit în templu), decât omul liber, care umblă… Tocmai acestor persoane li se adresează Isus, pentru a înfăptui în ele – adică în noi, căci aceste persoane suntem noi, cititorii – ceea ce a făcut cu paraliticul…

Ne-am oprit îndelung asupra acestui text, pentru că, fiind unul elementar, am fi ispitiți să spunem că e clar și că nu-i nimic de explicat… Dacă timp de o săptămână, de mai multe ori pe zi, am citi și medita acest text, ne-am da seama că are o lumină incredibilă, adică ne prezintă tocmai ceea ce nouă, oamenilor, nu ne este clar: raportul cu Tatăl, faptul că noi suntem fii, de unde izvorăște al meu „a face”, ce văd, cum evaluez, cum judec, care e originea mea, spre ce mă îndrept… Cu alte cuvinte, Ioan, în mod simplu, cu cuvinte banale, cotidiene, ne ajută să înțelegem conținutul acestui text…

Să încercăm să examinăm fiecare cuvânt și să-l lăsăm să ne intre în inimă, să-l gustăm, și ne vom da seama că înfăptuiește în noi ceva ciudat: ne ajută să înțelegem cine suntem, cine e Dumnezeu, care e raportul nostru cu El, care e legea care guvernează viața noastră: legea libertății Fiului… Așadar, e un text care trebuie contemplat, gustat, citit și recitit.

Noi recităm de multe ori „Tatăl nostru”, deci ne vine spontan să-L considerăm pe Dumnezeu Tată, dar, în realitate, nu-L simțim Tată… Există o distanță între ceea ce spunem și ceea ce simțim

Iar dovada (proba) că nu-L simțim ca fiind Tată este că nu ne simțim fii: care dintre noi prețuiește marea demnitate de a fi fiul lui Dumnezeu și face să constea în aceasta identitatea (valoarea) sa, nu în alte lucruri? Și face să constea în aceasta identitatea oricărei alte persoane, care e fratele său… Această cunoaștere este schimbarea radicală a lumii și-i tema fundamentală a întregii revelații a lui Isus, pe care Ioan o pune în centru și aproape că dezvoltă numai această temă… Ca într-un concert, în care o temă este prezentată în toate aspectele ei…

Isus începe cu „a face”, căci a face revelează „a fi”: noi spunem că „Ești ceea ce faci”…

„A face” al Fiului nu-i de la Sine, ci e de la Tatăl… Originea Fiului, a acționării (lucrării) și a ființei Sale e Tatăl… Acesta e marele mister al omului, nu doar al lui Isus, Fiul! Omul e fiu! Omul primește tot ceea ce este (ființa sa) și ce face de la Tatăl… Dacă omul refuză acest adevăr, refuză identitatea sa de fiu, nu mai știe cine este, nu mai face nimic altceva, decât numai acele câteva lucruri care îi aduc lauda altora, „mă realizează”, și ele devin idolii săi, cărora le sacrifică viața…

„A face” al lui Isus izvorăște din „ceea ce El vede că face Tatăl”. Așadar, există o identitate între Tatăl și Fiul, o egală demnitate și măreție. Fiul este Cel care vede și ascultă: e un contemplator și ascultător iubitor al Tatălui și, prin urmare, face aceleași lucruri. Lucrarea Sa e egală cu lucrarea Tatălui, la fel și voia Sa, înțelegerea Sa, iubirea Sa. Este misterul Treimii: Dumnezeu e Una în iubire.

Acesta-i misterul profund al omului! Dacă omul nu înțelege că e fiu, de unde vine și încotro se îndreaptă viața sa? El are impresia că izvorăște din nimic, din maimuță, și va sfârși în gunoi…

De ce ne-am născut? Numai pentru a afla că suntem muritori? Oare așa ne-a creat Dumnezeu? Oare El e atât de sadic?

De ce avem o mare dorință după absolut, iubire, înțelegere, inteligență?

Noi suntem conștienți de limitele noastre, deci suntem dincolo de orice limită (iar sub acest aspect omul nu are limite, deși are multe alte limite)… Cum putem explica acest fapt? Prin faptul că tot ceea ce avem și ce suntem ne vine de la Tatăl! Dar Tatăl

nu-i antagonistul meu, care-mi spune: „Tu rămâi supusul Meu, căci Eu te-am creat și-mi folosești”… Ci Tatăl – dacă e Tată – dă Fiului tot ceea ce este și are. Dacă nu, nu e Tată.

Mai mult, esența Tatălui constă în a da Fiului viața, viața Sa. Dacă nu, nu e Tată. Iar esența Fiului e să accepte viața Tatălui. Dacă nu, nu e Fiu.

Răul radical al omului constă în a nu accepta această relație care-l întemeiază… Dacă omul n-o acceptă, e întemeiat pe nimic. Prin urmare, alternativa față de cuvintele lui Isus ar fi că omul e întemeiat pe nimic, sfârșește în nimic, deci poate „plesni” încă de acum, pentru a nu-și spori temerile… Așadar, dacă nu ținem cont de cuvintele lui Isus, totul este fără sens.

Toți știm că raportul rău, transmiterea vieții, este originea tuturor necazurilor noastre personale, dar problema e mult mai profundă… Până când nu mă consider fiu, nu știu cine sunt și nici nu cunosc demnitatea altuia: pe altul îl văd ca fiind numai concurentul meu, pe mine mă consider un nimic, iar Tatăl – pe care în vreun fel L-am avut – nu-i nimeni altul decât cel care mă „limitează”, deci trebuie să mă răzvrătesc față de El și să-l elimin în vreun fel… Ce viață!?

Dacă judec astfel, înseamnă că duc o viață marcată de violență, de nimic și de moarte.

În schimb, Isus spune: „Tot ce fac e ceea ce văd…”. „A vedea” însemnă a înțelege: ochiul e și simbolul inimii, indică iubirea.

Raportul Tată-Fiu constă în „a vedea și a face” aceleași lucruri. De fapt, în absența tatălui (adică omul care nu-și vede tatăl) va face ceea ce va putea… Dar a vedea are o valoare profundă…

„Căci cele ce le face Tatăl, acestea le face și Fiul întocmai”… Fiul nu-i un supus, nu-i rob, nu-i inferior, ci are aceeași demnitate, dar cu o diferență: că Tatăl e începutul, Fiul are începutul. Iar Tatăl – care e începutul – nu ar fi nimic dacă nu L-ar avea pe Fiul, pentru că ar fi începutul nimicului, iar Fiul, dacă nu ar accepta începutul Său, ar avea nimicul ca început al Său…

Așadar, Tatăl și Fiul sunt doi termeni simultani: unul e necesar celuilalt. Iar acest aspect e valabil și-n viața noastră… Dacă nu accept ființa mea de fiu, e clar că nu-l accept pe tatăl. Dar dacă nu-l accept pe tatăl, însemnă că nu accept realitatea mea de fiu… Iar dacă nu accept realitatea mea, nu accept nicio altă realitate…

Așadar, în acest verset sunt în joc identitatea lui Dumnezeu și a omului…

v. 20

20 Pentru că Tatăl îl iubește pe Fiul și îi arată toate câte le face și-i va arăta lucruri și mai mari decât acestea, ca să vă mirați.

„Că Tatăl iubește pe Fiul”… este afirmația cea mai evidentă… Căci tatăl și mama nu pot să nu-și iubească fiul… Dar e o afirmație atât de evidentă, încât Adam nu o cunoștea; atât de evidentă încât mereu e pusă în dubiu… Iar raportul tată-fiu este unul de rivalitate, și nu de iubire…

Dacă eu am un raport de rivalitate cu începutul meu, e clar că-l distrug pe el (pe tata) și pe mine, pentru că pierd începutul meu…

Așadar, în lume există o mare ignoranță (necunoaștere). Iar acest text ne deschide „Paradisul pierdut”, posibilitatea de a trăi, spunându-ne: „Vezi că poți trăi fericit, că există Paradisul, că acest raport este adevăratul pământ al făgăduinței… Ai fost creat pentru a trăi acest raport, nu pentru a trăi departe de tatăl, în robie, în frică, în moarte, în nimic”…

Iar această viață de iubire, iubirea dintre Tatăl și Fiul, e viața lui Dumnezeu și se numește Sfântul Spirit. „Spirit” înseamnă viață. „Sfânt” înseamnă al lui Dumnezeu…

Și-i însăși viața omului, pentru că, fără această iubire, nimeni nu poate trăi… În loc să trăiască, viețuiește ca paraliticul, adică precum un mort… Are o viață moartă… Și-i ceea ce de multe ori experimentăm…

„Oricare ar fi experiența noastră despre tatăl”… Căci dacă a fost atât de negativă, experiența avută de om cu Tatăl care e în ceruri (deși e atât de bun), să ne gândim cum ar putea fi experiența cu ceilalți tătici pământești…

Isus, prin aceste cuvinte, vine să ne redăruiască, să retrezească în fiecare om acel vis, care stă din veci în inima omului și care e identitatea sa…

În ce constă această iubire? În faptul că: „Îi arată toate câte face El”… Nu ține nimic pentru Sine. I le arată, iar Fiul învață…

Nu e un Tată gelos, rival, care Se apără pe Sine și propriile sale lucruri, ci pe toate I le dă. Pentru că realizarea Tatălui constă în faptul ca Fiul să existe, și să fie realizat, și să fie egal cu El, dacă nu, nu se realizează ca Tată… Un Tată care nu dă nici viața, nici pe Sine, nu e Tată, e un „non-tată”…

Un fiu care nu acceptă că viața o primește de la Tată, e un „ne-fiu”.

„Lucrurile” despre care vorbește Isus sunt cele pe care le-am contemplat până acum în Evanghelie: nunta din Cana, unde viața, adică apa, devine vin, se transformă în bucurie; pilda centurionului, unde viața noastră, care stă să moară, se transformă într-o viață sănătoasă și deplină; pilda paraliticului, în mijlocul mulțimii, la scăldătoarea oilor, unde omul zace, nu se ridică, e imobil, unde Domnul îi dă viață, îl ajută să umble, îi îndepărtează blocajele… Toate acestea sunt „lucrurile” pe care Tatăl le-a arătat Fiului… Adică I-a arătat că iubirea e viață, bucurie și deblochează toate blocajele noastre…

Iar acum spune: „Și lucruri mai mari decât acestea va arăta Lui”… Sunt lucrurile care urmează imediat în Evanghelie după acest text: darul pâinii, al luminii și al învierii lui Lazăr, înviere care e imaginea învierii Fiului…

Aceste sunt „lucrările Tatălui”, care apoi vor fi reluate în sinteză… Sunt acele lucrări care „ne uimesc”… Sunt lucrurile înaintea cărora spunem: „E posibil? Acestea sunt lucrurile pe care mereu le-am dorit, dar pe care niciodată nu le-am aflat…”. Acestea sunt lucrurile pe care Tatăl le face pentru Fiul…

Din ce cauză Tatăl arată Fiului aceste lucruri? Ca să le facă și El. De ce? Pentru că Tatăl își iubește Fiul. Cu alte cuvinte, izvorul acțiunii Fiului și a Tatălui e iubirea. Legea fundamentală a lucrării lui Dumnezeu e iubirea. Și fiecare acțiune care nu se naște din această iubire, e o acțiune moartă… Numai iubirea e o acțiune a libertății și a vieții. Și-i ceea ce Isus a făcut și va face…

Să ne amintim că Isus le vorbește celor care vor să-L ucidă tocmai pentru că spune aceste lucruri. De ce? Pentru că a ajutat paraliticul să se ridice și vrea să ne ajute să ne ridicăm și noi, paraliticii, care spunem că e imposibil să fim ridicați… Noi credem că Isus blestemă…

v. 21

21 După cum Tatăl învie morții și le dă viață, la fel și Fiul dă viață celor cărora vrea să le dea.

Există două acțiuni fundamentale ale lui Dumnezeu, foarte asemănătoare… Prima este cea de a învia morții și de a-i ajuta să trăiască, fapt specific lui Dumnezeu; cea de a doua este a judeca. Sunt două lucruri rezervate lui Dumnezeu, din fericire…

În textul nostru se vorbește despre primul lucru, care e scopul lucrării Tatălui și a Fiului… Lucrarea Tatălui e cea de a învia din morți!

Dar care morți? Acei morți care suntem noi toți, pentru că nu-L cunoaștem pe Tatăl… Acei morți în viață, care cred că viața lor e destinată morții, pentru că ignoră că Începutul lor e plinătate de viață și că Începutul lor este și Scopul lor…

Aceasta e lucrarea Tatălui, și-i cea pe care Fiul vine să ne-o arate…

Și odată ce învie din morți, ne ajută și să trăim. Apoi va vorbi despre pâine, care ne ajută să continuăm această viață… Acțiunea lui Dumnezeu constă în a da viață acolo unde nu exista viață… și să o ajute să crească după ce a dat-o…

Dacă aceasta e lucrarea Tatălui, Fiul ce face? Face la fel: ne ajută să trăim și ne lasă să trăim. Ce minunat!

De ce ne ajută să trăim?

Pentru că ne iubește! Pentru că iubirea este adevărata viață!

Și continuă: „Și le dă viață [celor ce Domnul voiește], tot așa și Fiul dă viață celor ce El voiește”. Există teologi care scriu cărți despre predestinație, încercând să arate care sunt acei oameni cărora El vrea să le dea viață… Iar cei cărora nu vrea să le dea viață, unde vor sfârși? Acești teologi nu înțeleg cuvântul „a vrea”. A vrea însemnă a dori binele, a iubi. Iar Tatăl vrea binele tuturor fiilor Săi. Iar voia Tatălui e ca toți să fie mântuiți: El l-a trimis pe Fiul în lume, pentru ca lumea să fie mântuită… Prin urmare, „a vrea” nu exprimă o arbitrarietate a lui Dumnezeu, care-i predestinează pe unii la bine, iar pe alții la rău… Ci Dumnezeu îi vrea pe toți mântuiți, deci „cei pe care-i vrea”, adică cei pe care-i iubește, deci pe toți…

Isus le vorbește celor care vor să-L ucidă, pentru a le comunica și lor acest dar. Deci, nu exclude pe nimeni… Voia lui Dumnezeu e mântuirea tuturor, dacă nu, nu e Dumnezeu. [Un Dumnezeu care ar vrea să piardă și numai un singur om, imediat ar trebui ucis, căci nu e Dumnezeu! Dar nu trebuie să-l ucidem nici pe un astfel de Dumnezeu…].

În acest loc se încheie raportul Tată-Fiu în sfera lui „a face”, a lucra… Ceea ce face Tatăl îi arată Fiului. Fiul vede, și apoi și Fiul va face la fel ca Tatăl…

Ce face Tatăl? Tatăl Îl iubește pe Fiul!

Iar Fiul ce face? Va face la fel: iubește toți fiii, iubește frații și-L iubește pe Tatăl. Și această iubire este originea operelor (lucrărilor). Toate lucrurile pe care Isus le-a făcut au ca scop să redea omului acea viață pe care a pierdut-o, pentru că a ignorat iubirea Tatălui. Iar porunca Sa va fi „iubirea fratelui”, pentru că, iubind fratele, omul realizează iubirea Tatălui…

Mulțumită Domnului, iubirea nu se poate demonstra, ci se poate numai arăta… Iar Isus a venit să ne arate iubirea Tatălui prin tot ceea ce a făcut… Vom vedea că așa va spune în textul pe care-l vom prezenta în cateheza următoare… Lucrurile Sale ne arată iubirea Tatălui. Și toată Biblia vrea să ne arate această iubire…

Iar acum, cine arată lumii această iubire?

Cei care cred în Isus, dacă ascultă cuvântul Său, adică porunca Sa, care e: „Să vă iubiți unii pe alții, așa cum Eu v-am iubit pe voi”. Această iubire Îl face credibil pe Dumnezeu, nu argumentările, căci pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut niciodată… Dar, dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu e în noi și noi în Dumnezeu, iar ceilalți pot să-L vadă…

Așadar, problema ateismului e una practică, nu teoretică… Căci ateismul teoretic este lipsit de sens… dar cel practic e extrem de rațional, de logic… Până când nu am o experiență a acestei iubiri, rămân sclavul fricilor mele și nu cred, nu mă încredințez. Însă credința înseamnă a se încredința… Și numai iubirea e credibilă, plauzibilă, de încredere…

Pentru că textul biblic e lung, ne oprim la această primă parte, care ne prezintă lucrarea Fiului… Celelalte versete tratează un alt aspect: judecata lui Dumnezeu. Acum doar introducem această temă…

A judeca e fundamental în ceea ce faci, lucrezi, pentru că omul lucrează (acționează) în baza unei judecăți (idei, păreri), urmând un criteriu, o normă… și evaluează și judecă lucrarea sa în baza acelui criteriu pe care l-a stabilit… Prin urmare, există o judecată, căci omul judecă, evaluează ceea ce face… Dacă nu-i capabil să judece ceea ce a făcut, noi spunem că e un inconștient, că trebuie ajutat, instruit, tratat după caz… Așadar, următoarele versete sunt despre judecată…

Judecata urmează după afirmarea (expunerea) lucrării Fiului. Căci El, lucrând în acest fel… În ce constă acțiunea Sa? În a învia, în a da viața, în a ajuta să trăiască… Prin urmare, care e judecata lui Dumnezeu? A învia, a da viața, a ajuta să trăiască… Pe cine? Chiar și pe cei care I-o iau. Dacă nu, ce fel de Dumnezeu e?

Toți sunt capabili să iubească pe cei care-i iubesc. Însă Dumnezeu e Dumnezeu, pentru că El e Cel dintâi care ne-a iubit… Și, așa cum spune Pavel, e Dumnezeu pentru că, încă pe când Îi eram dușmani, El Și-a dat viața pentru noi…

Așadar, tema judecății e introdusă de cea a iubirii. Prin urmare, criteriul judecății lui Dumnezeu e iubirea, care e legea fundamentală a lucrării Sale, a judecării Sale…

Noi știm că trecem de la moarte la viață dacă ne iubim frații: acesta e criteriul judecății. Să verificăm dacă lucrările noastre arată această iubire…

Texte utile

  • Ps. 2. 27. 103;
  • 1Io. 3; 1Cor. 13.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag