Ioan 5,31-47

Nu aveți în voi iubirea lui Dumnezeu

Toate Scripturile vorbesc de Isus, Fiul care ne face fiii lui Dumnezeu, împlinirea oricărui dar… Întreaga Sa viață e o mărturie a Gloriei lui Dumnezeu: iubirea Tatălui și a fraților… Cine este lipit de lege și nu știe să iubească nu recunoaște și refuză darul lui Dumnezeu…

Ps. 19 (18)

Să ne ajute Domnul să primim mesajul, Cuvântul Său. Fie ca Cuvântul să stârnească și să sporească în noi iubirea, ca să o putem comunica altora

Capitolul al cincilea a început cu relatarea vindecării unui paralitic… Paraliticul este cel care nu stă în picioare… E un om stând la scăldătoarea Siloamului, în mijlocul unei mulțimi de bolnavi, simbol al întregii omeniri, care nu stă în picioare și este în afara Templului, și care se află, la fel ca oile, în acel loc prin care trebuie să treacă pentru a intra în Templu ca jertfă…

Isus îl vindecă pe acest om, îl învie, îl determină să-și ducă patul, deci să umble… Dar acea zi era o sâmbătă. Prin urmare, unii spun că nu e permis, nu e licit…

În capitolul al cincilea e în joc substanța religiei, adică modul în care-L înțelegem pe Dumnezeu, modul în care înțelegem legea și modul în care percepem omul…

Dumnezeu e dătătorul legii, pentru unii, deci e judecător…

Legea cuprinde o mulțime de interziceri care blochează și imobilizează omul…

Iar omul este robul legii, și aceasta nu se poate încălca…

În schimb, Isus are o altă interpretate a lui Dumnezeu: Dumnezeu e Tată. Tatăl nu interzice, ci Tatăl dă viața și ne ajută să trăim… Iar legea nu înseamnă o mulțime de norme, ci e libertatea celui care iubește… Iar omul nu-i un rob al legii, ci e un fiu, egal cu Tatăl…

În acel semn (în acea minune) este în joc imaginea noastră despre Dumnezeu, lege și om…

Pentru farisei, Isus e un blestemător, un încălcător, și doresc să-L omoare pentru că încalcă legea…

Dar Isus răspunde: „Eu nu încalc legea, ci fac exact voia lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e Tatăl care-Și iubește Fiul”…

În două cateheze am explicat aceste cuvinte ale lui Isus, care doresc să opereze în noi minunea de a ne învia în interior, adică de a ne ajuta să cunoaștem cine suntem: suntem fii iubiți de Tatăl…

Așadar, Isus vrea să schimbe imaginea noastră despre Dumnezeu și despre noi înșine, acea imagine care ne blochează…

În această seară vom asculta că Isus răstoarnă acuzația… Dacă ei Îl acuză că e împotriva Scripturii, împotriva legii, Isus le răspunde: „Nu! Legea și Scriptura sunt în favoarea Mea”…

Se citește Io. 5, 31-47

31 Dacă eu dau mărturie pentru mine însumi, mărturia mea nu este adevărată. 32 Este un altul care dă mărturie despre mine și știu că mărturia pe care o dă despre mine este adevărată. 33 Voi ați trimis la Ioan, iar el a dat mărturie pentru adevăr. 34 Dar eu nu primesc mărturie de la un om, ci vă spun acestea ca voi să vă mântuiți. 35 El era făclia care arde și luminează, iar voi ați voit să vă bucurați un ceas la lumina lui. 36 Dar eu am o mărturie mai mare decât a lui Ioan, căci lucrurile pe care mi le-a dat Tatăl să le împlinesc – aceste lucruri pe care le fac – dau mărturie despre mine că Tatăl m-a trimis. 37 Și Tatăl care m-a trimis, el a dat mărturie despre mine. Dar voi n-ați ascultat niciodată glasul lui, nici nu i-ați văzut chipul. 38 Și nu aveți cuvântul lui care rămâne, pentru că nu credeți în cel pe care el l-a trimis. 39 Voi cercetați Scripturile, căci credeți că aveți în ele viața veșnică! Și tocmai ele dau mărturie despre mine. 40 Dar nu vreți să veniți la mine ca să aveți viață. 41 Eu nu primesc mărire de la oameni, 42 însă v-am cunoscut: nu aveți iubirea lui Dumnezeu în voi. 43 Eu am venit în numele Tatălui meu și nu m-ați primit. Dacă ar fi venit un altul în numele lui propriu, pe acela l-ați fi primit. 44 Cum puteți crede voi, care primiți mărire unul de la altul, și nu căutați mărirea care vine numai de la Dumnezeu? 45 Să nu credeți că eu vă voi acuza înaintea Tatălui; este cine să vă acuze: Moise, în care ați sperat. 46 Dacă ați fi crezut în Moise, ați fi crezut și în mine, căci el despre mine a scris. 47 Dar dacă nu credeți în cele scrise de el, cum veți crede în cuvintele mele?”

În text se repetă de unsprezece ori noțiunile de „mărturie” și „a mărturisi”… Așadar, tema noastră este mărturia…

Mărturia e categoria fundamentală a omului și a culturii sale, căci tot ceea ce știm și suntem se datorează faptului că un altul, mai înainte de noi, a știut și ne-a mărturisit…

Mărturia pe care noi o primim de la alții, sau pe care o dăm altora, este transmiterea adevărului care, trecând din mână în mână, se îmbogățește… Iar dacă mărturia e adevărată și dacă e dictată de iubire, produce libertate și viață… Dacă mărturia e falsă, produce robie și moarte. Așadar, tocmai mărturia și calitatea acesteia determină existența omului…

În textul nostru nu se vorbește doar de mărturie, ci și de obiectul ei, de mărturisitori și de destinatarii mărturiei…

Obiectul mărturiei e nevoia fundamentală a omului: a fi, sau a nu fi fiu iubit…

Omul există în măsura în care e fiu… Deci, dacă unul e fiul nimănui, nu există… Omul există ca persoană în măsura în care e iubit, dacă nu e iubit, e numai nefericit…

Prin urmare, obiectul mărturiei pe care Isus o dă – și o dă fiecărui om – constă în faptul că există pentru noi o Iubire absolută, pe care toți o căutăm și care e iubirea Tatălui… Și e acea iubire pe care Isus a mărturisit-o dincolo de iubirea pe care și-o imaginează fariseii și legea…

Apoi, Isus le prezintă martorii adevărului pe care El îl spune. Mai întâi expune un martor, pe care-L numește „Celălalt” și care e Tatăl, apoi pe următorii, care sunt operele Sale (căci prin fapte mărturisim adevărul despre cine suntem), apoi Botezătorul, Scripturile și Moise…

Destinatarii mărturiei suntem noi toți, adică fiecare om care a fost creat pentru adevăr.

Mărturia produce în noi un dublu efect. Mai întâi de toate, trebuie să înțelegem dacă mărturia e adevărată sau nu… Așadar, mărturia mișcă inteligența… Iar inteligența trebuie să fie deschisă pentru a o primi. Pentru că, dacă un om are prejudecăți, niciodată nu va înțelege adevărul, ci va rămâne fixat în ideile sale preconcepute…

Dar mărturia nu vorbește numai inteligenței, ci și inimii, și voinței… Dacă eu nu vreau să accept mărturia, pentru că urmăresc interese contrare, nu accept adevărul, și astfel îmi creez un altul… Așadar, mărturia nu cere numai o deschidere mentală fără prejudecăți, ci și o libertate a inimii care iubește adevărul mai presus de orice interes (care iubește adevărul), căci, pentru un astfel de om, adevărul iubirii e mai presus de orice… O inimă care iubește, o inimă care e liberă, înțelege…

Isus denunță motivul necredinței noastre… Motivul necredinței noastre este necunoașterea, care provine din lipsa iubirii: cine nu iubește nu înțelege…

Dar să luăm pe rând fiecare verset…

vv. 31-32

31 Dacă eu dau mărturie pentru mine însumi, mărturia mea nu este adevărată. 32 Este un altul care dă mărturie despre mine și știu că mărturia pe care o dă despre mine este adevărată.

Isus se află într-un proces…

A început procesul împotriva lui Isus. Iar obiectul procesului este disputa despre semnificația legii, a lui Dumnezeu și a omului…

Isus e acuzat de blestem și de încălcarea legii. Iar Isus vrea să dovedească faptul că El nu blestemă, ci doar spune adevărul, și nu încalcă legea, ci face voia lui Dumnezeu…

Și astfel Isus trebuie să-și aducă martorii…

Primul lucru pe care-l spune este: „Dacă mărturisesc Eu despre mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată” (v. 31), în sensul că un acuzat nu poate mărturisi, ci trebuie să aducă alți martori. Iar prima mărturie pe care Isus o aduce, și apoi o va relua, este: „Altul mărturisește despre Mine; și știu că adevărată este mărturia Lui”…

Cine este acest Altul? Este singura dată în care Dumnezeu e chemat „Altul”. Deci este un Altul…

Isus face apel la mărturia lui Dumnezeu. De ce? Faptul că Tatăl Îl iubește pe Fiul și că Isus ne transmite nouă această iubire, această iubire pe care numai El o cunoaște, nimeni altul n-o poate mărturisi, decât numai Tatăl și Fiul… Deci, Isus nu poate avea alte mărturii în mod direct. Numai El cunoaște această iubire, pentru că noi n-o știm, iar El a venit să ne-o reveleze…

Dar cum pot să-L cunosc pe acest „Altul”?

Există în inima omului ceva profund, divin, care face în așa fel încât omul să priceapă dacă un lucru e adevărat sau fals: este mărturia interioară a lui Dumnezeu care se află în inima omului…

Într-o veche poveste ebraică se spune că un israelit, mai înainte de a se naște, cunoaște întreaga Biblie, tot adevărul, toate misterele care au legătură cu Biblia… Dar, îndată ce se naște, îl atinge un înger și-l face să uite totul, astfel încât să aibă bucuria de a redescoperi adevărul prin efortul său… Astfel, bucuria vieții sale constă în a redescoperi adevărul.

Această povestire dorește să sublinieze că există în fiecare om o tendință înnăscută spre adevăr. Când un om ascultă un cuvânt adevărat, acel adevăr virtual prezent în el se manifestă ca atunci când se apasă pe el și iese la iveală… Altfel spus, dacă le zicem unor oameni „Te urăsc” sau „Te iubesc”, toți vor avea aceeași reacție… Dacă le spunem „Te iubesc”, vor fi fericiți. Dacă le spunem „Te urăsc”, nu vor fi fericiți… De ce? Pentru că fiecare om e creat pentru iubire, pentru stimă, și același lucru e valabil și în cazul adevărului…

Adevărul fundamental, care este în joc în acest loc, e iubirea…

Există un criteriu interior al adevărului, care stă în fiecare dintre noi.

Iar Isus face apel la acest criteriu, la amprentele, la urmele lui Dumnezeu prezente în noi, ca fii. Așadar, Isus mărturisește în noi…

Ca primă mărturie o prezintă pe aceasta și o reia „după”…

Dar Isus coboară la nivelul interlocutorilor Săi, care-L acuză că încalcă legea din Scriptură, apelând (recurgând) și El la Scriptură…

Mai întâi de toate recurge nu la lege, ci la profeți… și doar apoi apelează la lege. Și vom vedea motivul…

Urmează trei versete care se referă la Botezătorul, la primul martor…

vv. 33-35

33 Voi ați trimis la Ioan, iar el a dat mărturie pentru adevăr. 34 Dar eu nu primesc mărturie de la un om, ci vă spun acestea ca voi să vă mântuiți. 35 El era făclia care arde și luminează, iar voi ați voit să vă bucurați un ceas la lumina lui.

Ca primă mărturie, după cea a „Altuia”, o avem pe cea a Botezătorului, ultimul dintre profeți, dar cel dintâi care a recunoscut că Isus e Fiul lui Dumnezeu…

De ce citează Isus mai întâi profeții? Pentru că profeții, spre deosebire de învățătorii legii, nu sunt atenți numai la lege, căci au doi ochi… Cu un ochi privesc nu numai la Cuvânt, ci și la cine vorbește, pentru a-i înțelege intenția, pentru a nu reduce Biblia la „litera care ucide”, la fetișism; celălalt ochi este îndreptat asupra omului, pentru a vedea felul în care acesta trăiește legea…

Profeții sunt oameni strabici: în mijloc e legea, dar ei nu privesc prea mult legea, ci la Dumnezeu, pentru a descoperi ce intenție are Dumnezeu cu acel Cuvânt, și astfel ei înțeleg că acel Cuvânt are un anume sens, și nu un altul… Deci, este important cine pronunță acel Cuvânt… Iar apoi privesc omul, ca să știe felul în care omul poate trăi acel Cuvânt…

Dacă noi putem să privim Scriptura din prisma (optica) profeților, care nu privesc legea ca pe o lege, ci-L privesc pe Dumnezeu, care iubește, dar și pe om, ca să descopere felul în care acesta poate trăi iubirea lui Dumnezeu, atunci legea devine un mod de a trăi această iubire…

Altfel, dacă rămânem agățați numai de lege, devenim fetișiști ai legii: legea Îl substituie pe Dumnezeu; legea, cu interzicerile ei, guvernează viața noastră, iar noi suntem blocați, frustrați pentru toată viața… Și trăim ca acel om paralitic: infirm, la marginea scăldătorii, care nu poate să se miște, și stă acolo ca oile destinate înjunghierii pentru jertfa din Templu… Așadar, din lege se naște o religiozitate slugarnică…

În schimb, Isus ne propune religia Fiului, care e libertatea iubirii. Prin urmare, încă de la început face apel la mărturia Botezătorului…

Și noi, când citim Cuvântul, mereu trebuie să fim atenți să ținem un ochi fixat pe Cel care vorbește și pe noi, care ascultăm… Altfel spus, fiecare Cuvânt este o relație între două persoane: între Dumnezeu și mine. Iar relația e iubire… Numai dacă există această iubire, înțeleg Cuvântul și-L trăiesc… Altfel, devin un om teribil, rob al legii, care-L ucide pe Dumnezeu, care se ucide pe sine ca fiu și-i ucide pe alții în numele legii… Iar această tendință e comună tuturor religiilor: pentru a fi sigur, omul se sprijină pe fetișismul legii… În schimb, profeții mereu au interpretat legea, căci legea trebuie interpretată… Deci, să o interpretăm în aspectul intenției, căci, dacă nu știm intenția pe care o urmărește, putem să o interpretăm exact pe dos… Iar apoi să o interpretăm în modul de a o practica, ținând cont de momentul, de situația în care ne aflăm…

Se fac multe daune în câmpul religios – și-n relațiile dintre noi – când se substituie (înlocuiește) relația de iubire cu normele scrise…

Cum arată o căsătorie care funcționează numai pentru că soții se supun normelor scrise? E o căsătorie deja ucisă! Și la fel e raportul nostru cu Dumnezeu… Așadar, e importantă trimiterea pe care Isus o face la profeție.

Profeția întotdeauna e o ascultare iubitoare, care apoi devine executare, dar nu mecanică, ci o executare inteligentă, pentru că omul a înțeles…

În schimb, de multe ori, religiei trebuie să i se supună atât inteligența, cât și inima: deci omul nici nu iubește, nici nu înțelege, ci doar face… Atunci e teribil…

În următorul verset ne reîntoarcem la mărturia „Altuia”, prin faptele făcute de Isus: calitatea lucrurilor revelează rădăcina lor

v. 36

36 Dar eu am o mărturie mai mare decât a lui Ioan, căci lucrurile pe care mi le-a dat Tatăl să le împlinesc – aceste lucruri pe care le fac – dau mărturie despre mine că Tatăl m-a trimis.

Numai la urmă Isus va vorbi despre mărturia lui Moise…

După mărturia lui Ioan – a profetului – acum vorbește despre mărturia lucrurilor (a faptelor)… Cea dintâi mărturie este ceea ce faci…

Și în vremea noastră, când trăim într-o societate care nu mai este creștină – care e un lucru pozitiv, dincolo de ceea ce cred mulți – nu legea ne garantează faptul că suntem creștini, în sensul că toți trebuie să o respecte, căci, dacă nu, vor fi arși de vii, ci tocmai mărturia iubirii… Așa spune și apostolul Petru: „Să fiți gata totdeauna să răspundeți oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră, dar cu blândețe și cu frică, având cuget curat” (1Pt. 3, 15-16). Și această mărturie Îl face prezent pe Dumnezeu, pentru că numai această mărturie a iubirii este credibilă…

„În zilele noastre lumea nu are nevoie de învățători care să predea credința, ci de martori care să trăiască iubirea, care-i conținutul credinței”, spunea papa

Paul al VI-lea…

Iar Isus face apel la lucrările Sale, prin care mărturisește ceea ce El este… Ce fapte a făcut? A înviat un om, l-a ajutat să umble, să trăiască, l-a eliberat… Așadar, mărturia Sa este următoarea: că faptele Sale eliberează omul, îi lasă spațiu, aer, îi dau iubire… Aceasta e mărturia prezenței lui Dumnezeu…

În ziua de astăzi, cum pot ști dacă un lucru este de la Dumnezeu? Dacă acel lucru îmi dă libertate, iubire, deschidere spre alții, e de la Dumnezeu. Dacă nu, nu e cu siguranță de la Domnul, chiar dacă ar fi lucrul cel mai sfânt din lume!

Iar Isus face aceste lucruri. Și sunt lucrurile făcute în favoare fraților care mărturisesc că El e Fiu și cine e Dumnezeu: Dumnezeu e Tatăl, pentru că El – Fiul – trăiește față de frați această iubire…

Cum pot ști azi, necredincioșii, cine e Dumnezeu? Ar trebui să înțeleagă cine e Dumnezeu din mărturia noastră, din iubirea noastră față de frați, ba mai mult, notează Evanghelia: „Din iubirea noastră față de dușmani”… Pentru că Tatăl nu are dușmani, ci are numai fii.

De fapt, aceste cuvinte ale lui Isus sunt adresate dușmanilor Săi (fariseilor și mai-marilor poporului), dar nu pentru a-i acuza, ci pentru a-i lumina…

Aceste cuvinte intră în întunericul nostru, în împotrivirile noastre, tocmai pentru a ne lumina, a ne elibera, pentru a ne ajuta să umblăm, la fel ca în cazul paraliticului…

vv. 37-38

37 Și Tatăl care m-a trimis, el a dat mărturie despre mine. Dar voi n-ați ascultat niciodată glasul lui, nici nu i-ați văzut chipul. 38 Și nu aveți cuvântul lui care rămâne, pentru că nu credeți în cel pe care el l-a trimis.

Reapare mărturia Tatălui, dar nu cea exterioară, cu faptele, ci aceea a Cuvântului… Și atunci când Israel a primit cele zece cuvinte, porunci, Biblia notează că el nu a văzut Fața lui Dumnezeu și nu I-a auzit glasul…

Acum Isus îi ceartă, îi dojenește: „De ce nu vedeți Fața lui Dumnezeu și nu-I ascultați glasul? Căci există un mod de a-L asculta pe Dumnezeu și de a-L vedea”… Dacă tu asculți cu adevărat Cuvântul Său, Îl asculți pe El… Dacă te oprești numai la Cuvântul Său sau la lege, este clar că nu înțelegi cine e El… Dar, dacă tu, dincolo de Cuvânt, Îl privești pe El care vorbește, atunci înțelegi cine e El. Și acest Cuvânt îți arată Fața Sa… De fapt, Isus, Fiul, a venit să ne arate Fața Tatălui…

De ce nu-I vedem Fața? Pentru că nu locuiește în noi acest Cuvânt, căci avem în interior un alt Cuvânt, o mărturie mincinoasă… Există în noi ceva care ne împiedică să vedem Fața lui Dumnezeu și să ascultăm glasul Lui… De ce? Pentru că ne este frică de Dumnezeu, pentru că avem o imagine negativă despre Dumnezeu, pentru că avem un concept greșit despre Dumnezeu și despre lege… Iar Isus vrea să ne elibereze de toate acestea… Isus ne spune: „Să știi că Dumnezeu îți vorbește. Deci, ascultă-L! Să știi că pe Dumnezeu Îl vezi în viața ta concretă, Îl vezi în Mine, adică Îl vezi prezent în faptele de iubire pe care le faci și pe care Eu le fac. Și tocmai pornind de la toate aceste fapte înțelegi că Eu sunt trimis de El și că El e Tatăl Meu și al tău”…

vv. 39-42

39 Voi cercetați Scripturile, căci credeți că aveți în ele viața veșnică! Și tocmai ele dau mărturie despre mine. 40 Dar nu vreți să veniți la mine ca să aveți viață. 41 Eu nu primesc mărire de la oameni, 42 însă v-am cunoscut: nu aveți iubirea lui Dumnezeu în voi.

Isus spune: „Voi cercetați Scripturile, socotind că în ele aveți viață veșnică”. De fapt e adevărat, căci Scripturile ne dau viața veșnică… Dar Scripturile nu sunt viața eternă… Biblia ne dă viață veșnică pentru că ne pune în comuniune cu Cel care scrie, cu Cel care vorbește, cu Dumnezeu. Viața veșnică e Dumnezeu, nu scrisul! Scrisul și Cuvântul sunt un semn!

Dacă omul este atent la cuvinte, și nu la Persoana care vorbește sau la lucrurile spuse, înseamnă că suferă de boli foarte grave, căci doar se joacă cu cuvintele… Așa ni se întâmplă și nouă, destul de des, în sfera religiei: preferăm o religie magică, alcătuită din cuvinte, din rugăciuni, dar oare inima noastră e în Dumnezeu? Avem în noi iubirea lui Dumnezeu? Aceasta e întrebarea centrală!

Dacă ai în tine iubirea lui Dumnezeu, atunci înțelegi, pentru că Dumnezeu e Iubire… Iar cine iubește, Îl cunoaște pe Dumnezeu, însă cine nu iubește, nu-L cunoaște pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e Iubire…

Așadar, cunoașterea lui Dumnezeu îi este posibilă numai unei inimi suficient de libere pentru a iubi… O inimă în totalitate ocupată (cuprinsă) de fricile ei – și un astfel de om va avea dorința după Dumnezeu, pe bună dreptate, pentru că e fiul lui Dumnezeu – este blocată și nu poate să înțeleagă… Dacă sunt cuprins de fricile mele, nu mai înțeleg aproape nimic, numai fricile mele, minciunile care le am în interiorul meu…

Prin urmare, centrul, esența, este să avem această iubire…

Această iubire este atracția interioară a Tatălui, pe care Isus a venit să o elibereze în fiecare dintre noi, căci toți avem potența acestei iubiri, pentru că toți am fost creați pentru iubire… Dar până când nu aflăm o mărturie exterioară a acestei iubiri, ea nu se retrezește în noi, rămâne sufocată… Isus a venit să retrezească această iubire, care e în noi, această Iubire care e Dumnezeu, această iubire a Tatălui, care apoi devine iubirea fraților…

Iar criteriul ultim al adevărului este această iubire, care e în noi… Ne poate părea ciudat că criteriul adevărului este iubirea, dar așa este!

Cui îi este dată înțelepciunea? Celor care-L iubesc pe Dumnezeu! Căci un om înțelege numai ceea ce iubește, ceea ce vrea…

Dacă un om constată că în el nu are iubire, ce să facă? Să o ceară!

Pascal spune că: „Dacă un om nu crede, trebuie să se roage foarte mult ca să aibă credință”. Tot la fel, dacă nu aflu în mine iubire, să o cer… Un om nu-și poate da singur iubirea, dar Dumnezeu i-o dă… Iar Luca ne spune că trebuie să insistăm să o cerem: „Deci dacă voi, răi fiind, știți să dați fiilor voștri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Spiritul Sfânt celor care îl cer de la El!” (Lc. 11, 13), Spiritul, adică însăși Iubirea Sa

vv. 43-44

43 Eu am venit în numele Tatălui meu și nu m-ați primit. Dacă ar fi venit un altul în numele lui propriu, pe acela l-ați fi primit. 44 Cum puteți crede voi, care primiți mărire unul de la altul, și nu căutați mărirea care vine numai de la Dumnezeu?

În aceste versete Isus ne explică motivul pentru care nu există în noi iubirea…

Iubirea pe care o primim, în realitate, este identitatea noastră… Un om este așa cum e iubit! De ce nu cunoaștem această identitate a noastră – pe care oricum o avem – că suntem iubiți infinit de Dumnezeu? Noi suntem prețioși în ochii Săi, demni de cinste, și ne-a făcut „o minune”… De ce nu cunoaștem toate acestea?

Pentru că noi, în loc să primim gloria (mărirea) de la Dumnezeu… În limba ebraică „gloria” însemnă greutatea, consistența, iar în greacă însemnă felul în care ești văzut, este opinia pe care alții o au despre tine… Cu alte cuvinte, un om este așa cum e văzut de cel de lângă el, pentru că suntem relație…

Însă, în loc ca omul să privească felul în care e văzut de Dumnezeu – și aceasta e viața lui, identitatea lui, adică felul în care Dumnezeu îl vede, îl iubește – cerșește această iubire, această identitate, de la alții… Prin urmare, omul crede că lucrul important este ca alții să-i dea o imagine bună…

Și atunci ce face? Întreaga sa viață și-o sacrifică pentru a obține o imagine bună de la alții, care i-o dau cu un preț scump…

Dar ce va fi un astfel de om? Va fi mereu „o mască” a lui însuși, căci niciodată nu va fi el însuși… Identitatea sa și-o va cerși cu preț scump și va obține o „glorie deșartă”… „Deșartă” însemnă goală. Iar cuvântul „glorie”, kavod, în limba ebraică, însemnă greutate… Așadar, va obține o greutate fără greutate, o greutate goală… Este greutatea goală a măririi deșarte, a imaginii pe care alții o au despre mine… Și toți ne jucăm viața pe această realitate: toți căutăm să ne adaptăm unei imagini…

Și cine suntem noi? Acea imagine pe care reușim să ne-o facem înaintea altora… E o viață urâtă, care se bazează pe sclavia ochilor, adică suntem sclavii ochilor (ai privirii) altora…

Această căutare a măririi deșarte este baza tuturor relelor… Pentru că, în loc să caute adevărata glorie, care e iubirea care-l ajută să existe, omul dorește să-și cumpere gloria cu preț scump, sacrificându-și propria viață celor care îi oferă câteva firmituri de glorie…

Toate raporturile noastre sunt structurate pe mărirea deșartă, dacă nu suntem atenți… Și are mai mare nevoie de glorie din partea altora omul care are o mai puțină identitate: identitatea sa este cea pe care reușește să o primească de la alții. Omul care are identitate și o ține nu are nevoie de recunoaștere, de omagii infinite din partea altora… Autostima unui om nu se datorează faptului că alții vorbesc bine sau rău despre el… Un om are autostimă față de el numai dacă știe cine este: este fiul lui Dumnezeu, iar acest adevăr îi e suficient să aibă o infinită autostimă… Așadar, omul trebuie să înțeleagă acest adevăr, căci acesta este marea libertate a omului…

Tocmai căutarea gloriei deșarte ne împiedică să avem credință, încredere, încredințare în mâinile Domnului și iubire…

Să ne gândim la relația dintre oameni… Ce raport de iubire și de încredere poate exista, dacă fiecare caută „mărirea deșartă”, caută să se impună înaintea altuia, într-un fel sau în altul? E un raport fals, mort… Tocmai căutarea măririi deșarte ne împiedică să cunoaștem adevărul nostru și al altora…

Isus ne spune că împiedicăm credința, pentru că mărirea deșartă este opusul credinței… Un om care caută mărirea deșartă nu poate crede, pentru că credința este încrederea în iubire, în realitatea care există. Dar, dacă o cauți în altă parte, înseamnă că nu ai credință…

În experiența de credință omul are o cunoaștere graduală, mereu imperfectă, dar crescătoare, a identității lui Dumnezeu… Dar în paralel are și o experiență graduală și crescătoare a propriei identități… O cunoaștere și o participare la adevărata glorie a lui Dumnezeu și o adevărată glorie a noastră, cunoașterea adevăratei noastre identități

vv. 45-47

45 Să nu credeți că eu vă voi acuza înaintea Tatălui; este cine să vă acuze: Moise, în care ați sperat. 46 Dacă ați fi crezut în Moise, ați fi crezut și în mine, căci el despre mine a scris. 47 Dar dacă nu credeți în cele scrise de el, cum veți crede în cuvintele mele?”

În aceste versete Isus răstoarnă acuzația spunând: „Voi Mă acuzați că încalc legea. În schimb, Eu sunt Cel care împlinește legea. Căci sensul legii lui Moise este următorul: legea exprimă voia Domnului care vrea să dea viață”…

Așadar, „Nu Eu vă acuz, ci legea”…

De fapt, care este rolul pozitiv al legii? Dacă legea este dreaptă, are rolul de a ne arăta minciuna noastră… Legea nu ne mântuiește, ci ne arată răul nostru…

Dar ce ne mântuiește de rău? Nu pedepsirea răului, ci mărturia iubirii!

De fapt, Isus nu acuză… Legea acuză, condamnă…

Apoi, Isus continuă: „Că dacă ați fi crezut lui Moise, ați fi crezut și Mie”… Cu alte cuvinte, există un raport strâns între Moise – care este legea, VT – și Isus: dacă un om nu cunoaște VT, nu înțelege cine este Isus!

Altfel spus, noi, creștinii, dacă nu suntem și evrei, nu înțelegem cine e Isus, pentru că El este făgăduința făcută lui Israel, în acea istorie, în acea cultură…

Fără să cunoaștem VT, Isus ar fi doar ceea ce noi am vrea să facem din El…

Însă, nu! Isus este Cel care s-a revelat în acea istorie, în acea făgăduință, în acele fapte (evenimente istorice)… Isus a fost dăruit lumii întregi; dar acel Isus, nu altul… Ieronim spune: „A ignora Scripturile însemnă a-L ignora pe Cristos”…

Pe de altă parte, un om ar putea să se agațe de Scripturi, dar fără să-L cunoască pe Cristos, adică Îl înlocuiește pe Cel ce scrie cu Scripturile…

Așadar, a-L ignora pe Cristos însemnă a nu înțelege Biblia… Pavel spune că aceia care citesc VT, dar nu sunt luminați de Cristos, sunt acoperiți de un voal, nu au lumina lui Cristos… Când le va cădea voalul, atunci, la lumina lui Cristos, vor vedea sensul profund al Bibliei, care vorbește despre El

Versetele noastre sunt axate pe mărturie… Centrul mărturiei este iubirea dintre Tatăl și Fiul… Această iubire e mărturisită de lucrările lui Isus, de profetul Ioan Botezătorul, de lege, dar în special e mărturisită de inima noastră, care știe să iubească…

O inimă liberă, care știe să iubească, știe că a-l ajuta pe un om să se ridice din pat, a-l ajuta să umble, este un lucru mai bun decât a-l ține acolo, blocat, prin interziceri…

O inimă liberă, care știe să iubească, înțelege că e mai bine să i se dea libertatea unui om, decât să i se dea înrobirea legii, e mai bine a-l restitui vieții, decât a-l omorî; știe că blândețea e mai bună decât violența; că umilința e mai bună decât aroganța; că slujirea e mai bună decât puterea… Toți oamenii ar putea ști aceste lucruri, dar au nevoie de libertatea interioară, de acea iubire care să ne arate adevărata iubire…

Ce ne împiedică să cunoaștem această iubire? Exact căutarea măririi deșarte! Mărirea deșartă este prostia omului, pentru că n-a cunoscut adevărata glorie… Și toată Evanghelia după Ioan vrea să ne reveleze gloria lui Dumnezeu, care e mărirea Celui care iubește, știe să slujească și să-Și dea viața…

Texte suplimentare

  • Ps. 8, 19, 103, 139;
  • Deut. 6, 3-9;
  • Is. 43, 1-5;
  • Io. 1, 1-18.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag