Ioan 6,1-15

Is. 25, 6-9

De unde vom cumpăra pâine?

Pâinea, simbolul vieții, nu e de cumpărat: este dar… Tot ceea ce Isus face și spune ne arată existența Sa de Fiu: „ia” pâinea, „mulțumește” Tatălui și „o distribuie” fraților. Noi trăim prin (ne hrănim cu) această pâine: este Euharistia, Trupul Fiului, care ne face asemănători cu El și satură dorința noastră de a fi ca Dumnezeu… Din această pâine mereu rămân firimiturile: trebuie adunate pentru mântuirea noastră și a lumii întregi…

Textul din Isaia prevestește ospățul pe care Isus îl pregătește cu doar cinci pâini și doi pești… Un ospăț care satură, dă viață, căci e o pâine care elimină moartea pentru totdeauna…

Odată cu această cateheză începem să explicăm capitolul al șaselea, care tratează tema pâinii…

Capitolul al treilea trata tema nașterii, a vântului; al patrulea aborda problema apei, iar acum vom explica tema pâinii…

Capitolul al șaselea începe cu o povestire foarte cunoscută, relatată de șase ori în evanghelii: de două ori în Evanghelia după Marcu, de două ori în cea după Matei, o dată în cea după Luca și o dată în cea după Ioan… Iar a șaptea oară o relatăm noi, în fiecare zi, la Euharistie… Așadar, această pâine este „amintirea” fundamentală a creștinismului.

Pâinea e viața: omul trăiește prin această pâine.

Versetele sunt sugestive și ne arată – după ce în cateheza anterioară am văzut că omul învie și, în sfârșit, poate călători în libertate – care-i pâinea ce ne garantează că trăim în libertate (cum putem trăi în libertatea pe care Fiul ne-a dat-o)… Pentru că e frumos să ne naștem (apa ne ajută să trăim), e frumos să respirăm (respirația ne ajută să trăim), dar, în concret, cu ce trăim, cu ce ne hrănim?

Tot capitolul al șaselea ne arată – odată ce ne-am născut la viața fiilor, adică odată ce avem Spiritul Fiului – care este economia vieții noastre, cum trebuie să ne administrăm casa noastră, reprezentată de pâine, care e simbolul originar al vieții noastre, alături de apă, aer și vânt…

Se citește Io. 6, 1,-15

1 După acestea, Isus a trecut pe malul celălalt al Mării Galileii sau a Tiberiadei. 2 Îl urma o mulțime mare pentru că văzuse semnele pe care le făcuse cu bolnavii. 3 Isus s-a urcat pe munte și s-a așezat acolo împreună cu discipolii lui. 4 Iar Paștele, sărbătoarea iudeilor, era aproape. 5 Ridicându-și ochii și văzând că o mulțime mare venea după el, Isus i-a zis lui Filip: „De unde vom cumpăra pâini ca aceștia să mănânce?” 6 Însă spunea aceasta ca să-l pună la încercare; de fapt, el știa ce avea de gând să facă. 7 Filip i-a răspuns: „Nu le-ar ajunge pâine de două sute de dinari ca să ia fiecare câte o bucățică”. 8 Unul dintre discipolii lui, Andrei, fratele lui Simon Petru, i-a zis: 9 „Este aici un băiat care are cinci pâini de orz și doi pești. Însă ce sunt acestea pentru atâția?” 10 Isus a zis: „Faceți-i pe oameni să se așeze!” În locul acela era multă iarbă. Așadar, s-au așezat bărbații, în număr cam de cinci mii. 11 Isus a luat pâinile și, mulțumind, le-a dat celor așezați; la fel și din pești, cât a voit fiecare. 12 Când s-au săturat, le-a spus discipolilor săi: „Adunați bucățile rămase, ca să nu se piardă nimic”. 13 Așadar, au adunat și au umplut douăsprezece coșuri cu bucăți care au rămas de la cei ce mâncaseră din cele cinci pâini de orz. 14 Văzând semnul pe care îl făcuse, oamenii spuneau: „Cu adevărat, acesta este profetul care vine în lume!”. 15 Așadar, cunoscând că au de gând să vină și să-l ia cu forța ca să-l facă rege, Isus s-a retras din nou pe munte, el singur.

Începutul povestirii ne oferă coordonatele spațiului și ale timpului. Apoi urmează cele două propuneri despre felul în care să ne procurăm pâinea. Filip spune că trebuie să o cumpărăm, dar nu avem bani. Andrei intervine și spune că au doar „puțină” pâine… Acestea sunt cele două soluții ale omului cu privire la pâine, la viață: cea de a o cumpăra și cea de a constata că are prea puțină pâine… Apoi avem soluția lui Isus la această problemă și rezultatul: „Toți mănâncă, sunt sătui și mai rămâne”… Acesta e rezultatul pozitiv… Rezultatul negativ e faptul că vor să-L facă Împărat pentru că vor să aibă pâine pe gratis… Dar Isus se retrage…

Ei au văzut semnul pâinii (minunea), dar nu au înțeles semnificația semnului…

Argumentul acestui capitol este „pâinea”: dacă în întreaga Evanghelie este repetat de 25 de ori, în textul nostru acest cuvânt apare de 21 de ori…

Avem un joc de echivocuri pe tema pâinii. Echivocul se naște pentru că fiecare cuvânt are o semnificație imediată, adică pâinea e pâine, după cum apa e apă… Dar ce fel de apă este? E o apă moartă, în care te îneci, sau e o apă care irigă și te ajută să trăiești? Deci, ce fel de pâine este?

Altfel spus, viața noastră, tocmai în lucrurile de zi cu zi, este locul în care se joacă viața și moartea… depinde de felul în care citim și trăim lucrurile de zi cu zi…

Povestirea „pâinii” vine după cea a paraliticului care a fost înviat și ajutat să umble… Deci, în sfârșit, el e un om nou, care poate să umble… Dar în ce fel trăiește omul nou „pâinea”, viața concretă?

Am notat că apa e fundamentală pentru viață: apa ajută „maica” pământ să rodească; apa ajută bebelușul să trăiască în pântecele matern.

Dar, dincolo de apă, este nevoie de aer: aerul îi folosește unui om pentru se naște, pentru a veni la lumină… Iar dincolo de aer – dincolo de respirația necesară pentru a trăi – omul are nevoie și să mănânce, să-și susțină viața… Dar cu ce-și hrănește, conservă viața? Cu pâine!

Însă pâinea este diferită de aer și de apă, căci apa și aerul sunt cele pe care le află așa cum sunt… Dacă un om e la Oradea, are aerul și apa din Oradea, iar dacă merge într-un alt loc, va avea aerul și apa de acolo…

Însă pâinea nu-i cea pe care o află, căci nimeni n-a găsit vreodată „pomul pâinii”… Pâinea o produce doar omul… Iar în pâine se află tot destinul omului: munca sa, efortul său, bucuriile și speranțele lui, dezamăgirile lui, setea lui după dreptate, nedreptatea îndurată, nedreptatea provocată altora… În pâine avem întreaga istorie a omului… Pâinea e locul libertății omului, al culturii sale…

Așadar, avem diferite feluri de pâine…

Dacă apa e cea pe care o afli acolo, ea existând înainte de tine, la fel ca mama, pâinea – la fel ca tatăl – este cea care în mod liber intră în raport cu tine, cu care tu interacționezi și care-i spațiul libertății tale. De fapt, singurul spațiu pe care-l avem nu constă în a trăi sau în a nu trăi – căci viața ne-au dat-o – ci în felul în care trăim…

În acest text ni se arată felul în care trăiește omul nou, omul care a înviat, care, în sfârșit, stă în picioare…

În fundalul acestei povestiri avem cuvintele – din întreaga Biblie – pe care le-am ascultat de cele mai multe ori: „a luat pâinea, a mulțumit și a dat-o”, spune Ioan, iar ceilalți spun: „a frânt-o și a dat-o”… Acestea sunt cuvintele pe care le rostim în fiecare zi la Liturghie și sunt cuvintele care stau la baza Bisericii: Biserica se hrănește cu această pâine…

Să intrăm în misterul acestei pâini, care e misterul vieții noastre de zi cu zi, ca să vedem felul în care suntem chemați să trăim ca fii…

vv. 1-4

1 După acestea, Isus a trecut pe malul celălalt al Mării Galileii sau a Tiberiadei. 2 Îl urma o mulțime mare pentru că văzuse semnele pe care le făcuse cu bolnavii. 3 Isus s-a urcat pe munte și s-a așezat acolo împreună cu discipolii lui. 4 Iar Paștele, sărbătoarea iudeilor, era aproape.

În aceste versete avem coordonatele locului și ale timpului. Locul este „dincolo de mare”…

Cuvintele „Dincolo de mare” ne amintesc de istoria lui Israel, care s-a născut „dincolo de mare”, ne amintesc de Exod, de trecerea Mării Roșii: poporul care a ieșit din robie, a trecut prin apă și – la fel ca paraliticul vindecat – în sfârșit, umblă…

Pe lângă cuvântul „mare”, avem și cuvântul „munte”… Căci dincolo de mare, umblând prin deșert, poporul a ajuns la munte, loc în care a primit cele zece porunci, cele zece cuvinte ale vieții…

Și episodul din versetele noastre are loc „dincolo de mare”, deci însemnă noul exod, dar și „pe munte”, loc în care Cuvântul devine adevărata pâine (sau, mai bine zis, adevărata pâine e Cuvântul primit de la Isus)…

Mulțimea Îl urmează… Deci avem întregul exod… Dar Îl urmează „pentru că a văzut semnele”… Textul face referire la Moise care „a făcut semne puternice”…

Iar Isus „stă șezând”, la fel ca atunci când a proclamat Fericirile, Cuvântul… Și acum stă șezând. Discipolii Săi stau împreună cu El, iar acest Cuvânt devine viață…

„Și era aproape Paștele” (v. 4)… Deja s-a vorbit în Evanghelie, până acum, despre un Paște, atunci când Isus a intrat în Templu și a alungat oile destinate înjunghierii și a zis: „Dărâmați acest Templu și voi reconstrui un altul în trei zile”… Cu alte cuvinte, la primul Paște a prezis că El va fi distrus, dar va învia…

Iar la acest Paște, ne spune ceea ce va face în timpul ultimului Paște: El va fi distrus și așa ne va da Trupul Său… Distrugerea Sa va fi locul darului, al darului vieții… Așadar, toate aceste scene fac aluzie la semnificația Euharistiei, care celebrează exodul, Paștele ultimul Paște, cel al Domnului care-și dă viața pentru noi… De aici va izvorî pâinea, din faptul că Fiul ne-a dăruit viața Tatălui…

Se subliniază că pe Isus Îl urmează mulțime multă… Putem înțelege că după minunea împărțirii pâinii, când au fost hrănite multe persoane, pe Isus L-a urmat multă lume, care dorea chiar să-L facă rege… Dar în acest loc se subliniază că pe Isus în mod obișnuit Îl urmează multă lume: este atracția pe care Isus și Cuvântul Său o exercită asupra multor oameni, atunci și de-a lungul istoriei

vv. 5-7

5 Ridicându-și ochii și văzând că o mulțime mare venea după el, Isus i-a zis lui Filip: „De unde vom cumpăra pâini ca aceștia să mănânce?” 6 Însă spunea aceasta ca să-l pună la încercare; de fapt, el știa ce avea de gând să facă. 7 Filip i-a răspuns: „Nu le-ar ajunge pâine de două sute de dinari ca să ia fiecare câte o bucățică”.

Isus își ridică ochii spre mulțime… În celelalte Evanghelii se spune că „Și-a ridicat ochii la cer”… În schimb, în Evanghelia după Ioan, Isus nu-Și ridică ochii spre Tatăl, pentru că El este mereu îndreptat spre Tatăl… Și, pentru că El este îndreptat spre Tatăl, acum privește spre frați, pentru că în frați omul trăiește iubirea Tatălui…

Prin urmare, se adresează lui Filip, punându-i o întrebare „capcană”, dar care folosește pentru a clarifica echivocul, pentru că astfel Filip își face cunoscută propunerea care, de altfel, ne este la îndemâna tuturor…

Îl întreabă pe Filip: „De unde vom cumpăra pâine?”… Pâinea e viața. Întrebarea este: de unde putem să o obținem?

Noi mereu credem că, vânzând și cumpărând, obținem tot ce vrem… Pentru noi toate sunt obiectul vânzării-cumpărării (al comerțului)… Dacă un lucru nu are un preț, nu valorează… Credem că valoarea oricărui lucru este dată de prețul pe care-l are…

Adevărul este că toate lucrurile pot fi cumpărate-vândute, în afară de lucrurile esențiale… Chiar dacă unele lucruri le vindem… Pământul îl avem sub picioare, chiar dacă apoi ne cer să-l plătim, pământul ne e dăruit… Viața ne pun să o plătim scump, dar nimeni n-a reușit să o plătească, pentru că viața ne e dăruită… Noi știm că iubirea nu se poate plăti, căci e dăruită… Altfel spus, lucrurile fundamentale nu sunt obiectul vânzării-cumpărării, căci sunt un dar. Dacă sunt obiectul vânzării-cumpărării, deja sunt moarte… Cum poți cumpăra o viață? Poți doar să plătești cu viața, adică să mori … O iubire cumpărată nu e iubire, căci iubirea ar muri…

Problema este „a pâinii”. Pâinea este ceea ce conservă viața… Pâinea indică jocul libertății omului, al muncii lui, al culturii lui.

Pentru că pâinea ne garantează viața, noi credem mereu că este important să adunăm tot mai multă pâine, să strângem tot mai multe resurse, astfel încât,

adunându-le, să avem tot mai multă viață… Dar în acest fel ne jertfim (cheltuim) întreaga viață să acumulăm tot mai multe resurse…

În schimb viața, la fel ca pâinea, este darul Tatălui… Iar problema nu stă în a acumula, ci în a împărtăși cu alții…

Vreau să spun că pâinea ori este dorința absolută a vieții tale, dar atunci îți sacrifici viața să strângi tot mai multă pâine… Iar din această perspectivă, dincolo de a-și sacrifica propria viață, oamenii se ucid între ei, se sfâșie, se calcă în picioare… Deci pâinea devine fetișul omului… Ori pâinea este rodul darului Tatălui: până la o anumită vârstă toată pâinea o primim de la părinți… Prin urmare, în acea pâine pe care o primim, ce este? Este iubirea părinților, deci acea pâine devine relația mea de iubire cu ei…

Viața umană nu înseamnă mâncarea pâinii, căci și animalele mănâncă pâine (sau hrana lor)… Ci viața este umană pentru că la masă persoanele stau împreună, mănâncă împreună. Iar în pâine există relația cu tatăl, cu mama și cu frații. Și aceasta e viața umană…

Când neagă această relație – care este împărtășirea, împărțirea pâinii – omul este mort ca om, e animal… Pentru pâine, omul îi sfâșie pe alții, îi omoară…

Așadar, problema este felul în care omul trăiește pâinea, căci există mai multe feluri de „pâine” (viață). Pâinea împărtășită, pe care omul o primește, devine semnul iubirii Tatălui pentru el, deci este relația sa cu Izvorul vieții, și devine co-împărtășire cu frații, o relație în care omul trăiește în mod concret identitatea sa similară cu a Tatălui, pentru că, la fel ca Tatăl, îi iubește pe fiii Săi, care sunt frații săi…

Sensul existenței noastre stă în felul în care trăim pâinea… Prin pâine înțelegem tot ceea ce suntem și avem… Și e sensul Euharistiei… Însemnătatea Euharistiei nu constă în faptul că se face o ceremonie o dată pe săptămână – sau în fiecare zi, în cazul celor mai devotați – doar pentru a înfăptui un lucru pios… Euharistia însemnă că trăiești prin ceea ce mănânci: dacă mănânci din această Pâine – care e Pâinea Tatălui dată Fiului și e Trupul Fiului dăruit fraților – atunci tu trăiești în acest fel, pentru că omul este ceea ce mănâncă… Dacă tu mănânci această Pâine, trăiești prin această Pâine…

În pâine avem indicate cele două strategii ale vieții. Pe de o parte avem strategia care constă în faptul de a-ți sacrifica (jertfi) viața strângerii pâinii, ceea ce presupune a se sfâșia, a se omorî pentru pâine… Și aceasta este economia moții, pe care toți o cunoaștem… Și-i cea pe care Isus i-o propune lui Filip, iar Filip cade în cursa întinsă de Isus, căci toți apelăm la această strategie…

Iar de cealaltă parte avem strategia pe care o va practica Isus: pâinea este dar, iar darul este un motiv de mulțumire adresată Celui care dăruiește, este relație cu Tatăl și e motiv de co-împărtășire cu frații, deci e iubire față de frați… Dacă omul nu trăiește după această din urmă strategie, deja este mort, adică oamenii se ucid între ei…

Așadar, strategia pe care o propune Isus în acest loc nu-i doar o propunere religioasă frumoasă, destinată celor devotați, ci este singura posibilitate pentru om de a trăi: ori omul își trăiește așa viața sa, ori moare…

Iar Isus îi face această propunere „ca să-l încerce”. De această dată Isus „ispitește”, pentru că pâinea este locul „ispitei fundamentale”. Așa a fost și pentru Isus, așa a fost și pentru Israel în deșert, și așa este și astăzi pentru noi: întreaga noastră viață se joacă pe felul în care trăim raportul nostru cu pâinea, cu lucrurile prin care trăim…

Iar Isus știa ceea ce face în acel moment…

Această ispită, această cursă este o provocare pentru ca discipolul (credinciosul) să înfăptuiască un salt calitativ în credință, adică să se încredințeze Domnului, iar apoi să primească darul…

vv. 8-9

8 Unul dintre discipolii lui, Andrei, fratele lui Simon Petru, i-a zis: 9 „Este aici un băiat care are cinci pâini de orz și doi pești. Însă ce sunt acestea pentru atâția?”

Dacă Filip a răspuns că nu sunt suficienți două sute de dinari – două sute de dinari reprezintă salariul pentru 200 de zile – ca să cumpere pâinea „din exterior”, adică nu au bani suficienți… Dar cine poate cumpăra viața? Andrei, în schimb, face propunerea „din interior”: da, în interior avem ceva, dar e puțin, adică un băiat are cinci pâini și doi pești… Este porția sa zilnică de mâncare…

Fiecare dintre noi – dacă totul merge bine – are porția sa zilnică… Dar această porție e suficientă numai pentru mine și numai pentru astăzi… Deci este insuficientă pentru alții și e insuficientă pentru mâine…

Așadar, în afară (în exterior) nu există soluție, pentru că nu se poate cumpăra: nu avem bani; în interior, ceea ce există e puțin, este suficient numai pentru unu și numai pentru astăzi… De fapt, așa e viața omului: viața pe care eu o am astăzi îmi este suficientă pentru astăzi, dacă trăiesc până la miezul nopții, și-mi este suficientă numai mie… Așadar, s-ar părea că nici în interior nu există soluție…

În schimb, soluția e în interior! Dacă acel puțin – reprezentat de ceea ce îi este suficient unuia „numai acum, numai astăzi” – este împărțit, e suficient pentru toți…

Prin împărtășirea puținului pe care-l avem, ce se întâmplă? Că acel puțin – după cum vom vedea – devine viață veșnică, pentru că prin împărtășire se trăiesc relația și iubirea. Iar omul trăiește prin relație și iubire, nu prin pâinea pe care o mănâncă… Pentru că, mai repede ori mai târziu, vom înceta să mâncăm…

În Occident nu lipsește pâinea… Dar oare oamenii trăiesc fericiți? Le lipsește ceva care e diferit de pâinea materială…

Problema pâinii nu constă în acumularea sau în producerea cât mai multor bunuri, ci în distribuirea lor, în co-împărtășirea lor… Dacă animalul mănâncă singur din oala sa, fiind violent față de cel care s-ar apropia de el, omul mănâncă în comuniune, și aceasta din urmă este pâinea care satură… Pâinea mâncată la fast-food este periculoasă… E necesar să mâncăm la fast-food dacă nu avem o altă soluție, dar dacă acesta e singurul mod de a mânca pentru om, e un mod animalic, căci satură foamea omului numai ca să poată produce și, eventual, să se reproducă… Dar nu aceasta este săturarea foamei umane, căci omului îi este foame după relații și trăiește prin relațiile pe care le are.

Oarecum semnul, minunea, începe în acest loc prin faptul că băiatul – în greacă noțiunea însemnă și „slujitor”, făcând referire la Isus – pune la dispoziția tuturor cele cinci pâini și cei doi pești… Dacă și-ar fi păstrat hrana pentru sine, minunea nu ar fi avut loc

În spatele celor cinci pâini și al celor doi pești avem și un alt aspect: cinci plus doi face șapte, indicând numărul perfect, ziua sâmbetei, odihna lui Dumnezeu… Cu alte cuvinte, pâinea noastră zilnică, dacă e împărțită, conține deja perfecțiunea creației

care-L află pe Dumnezeu, pentru că El este iubire și împărtășire… Deci, omul Îl află pe Domnul dacă trăiește pâinea în acest fel… Deși pentru noi cele cinci pâini și cei doi pești par ceva nesemnificativ, au o mare valoare: suma lor este „șapte”, adică împărtășirea lor ne conduce la ziua a șaptea, dau plinătate vieții, care constă exact în iubire și împărtășire cu alții…

Dacă noi ne-am comporta astfel, am rezolva toate problemele mondiale, chiar și la nivel economic… Și am folosi toate științele, nțelepciunea, filozofiile și tehnicile noastre în slujba omului, nu în vederea faptului de a-l exploata și oprima… Iar lumea ar fi un Paradis, așa cum Dumnezeu a gândit-o…

Așadar, a trăi pâinea după modelul pe care Isus îl propune în acest text însemnă într-adevăr a face să înflorească pustiul și a construi Raiul pe pământ… Și-i anticiparea vieții veșnice, adică e ceea ce celebrăm în Euharistie, care e fundamentul vieții creștine… Dacă nu-i astfel, însemnă că ceea ce celebrăm este o minciună, așa cum le-a spus Pavel celor din Corint…

Urmează cele două versete centrale ale textului, indicându-ne ce spune și ce face Isus

vv. 10-11

10 Isus a zis: „Faceți-i pe oameni să se așeze!” În locul acela era multă iarbă. Așadar, s-au așezat bărbații, în număr cam de cinci mii. 11 Isus a luat pâinile și, mulțumind, le-a dat celor așezați; la fel și din pești, cât a voit fiecare.

Isus ne prezintă propunerea Sa.

Primul îndemn al Său este: „Faceți pe oameni să se așeze” (v. 10). Isus îi invită „să se întindă”… Este ospățul care se face nu în picioare, nu șezând, ci stând întinși… Este vorba de ospățul mesianic, de sărbătoarea în compania prietenilor, care durează întreaga noapte… Așadar, cu cinci pâini și cu doi pești începe sărbătoarea…

Iar sărbătoarea omului începe atunci când „ia” cele cinci pâini și cei doi pești exact așa cum Isus îi „ia” în aceste versete…

Evanghelistul notează că în acel loc era „iarbă”, indicând că deșertul înflorește…

Ceilalți evangheliști subliniază că locul era pustiu și, la un moment dat, dintr-o dată se spune că „era multă iarbă”, ca și cum pustiul ar înflori

De ce se întâmplă așa?

Acestea sunt cuvintele centrale din Evanghelie, care explică întreaga viață a lui Isus, anticipând gestul pe care Isus îl va face la Cina cea de taină, pe care Ioan n-o povestește…

În loc să povestească Cina cea de taină, Ioan povestește Spălarea picioarelor și faptul că Isus ne dă porunca iubirii. Căci, în mod concret, „a mânca această pâine” înseamnă „a deveni slujitorii fraților” și „a ne iubi unii pe alții așa cum El ne-a iubit”…

Așadar, în ce constă „viața nouă”?

Mai întâi de toate, viața nouă constă în „a lua”… Pentru că omul „nu-i viața”, ci o are numai pentru că o ia (o primește): tot ceea ce avem, am primit… Nimic nu am creat din tot ceea ce am, în special nu mi-am creat propriul eu și nici toate lucrurile pe care le am. Cu alte cuvinte, nu mi-am creat proprii ochelari, îmbrăcămintea sau hrana pe care am mâncat-o azi… Ci toate le-am luat…

Noi luăm pentru că avem nevoie de viață… Dar există două moduri de la lua. Există un a lua furând și spunând că „e al meu” și există un alt mod de a lua, privindu-L pe Cel care-ți dăruiește…

Care este diferența dintre cele două feluri de a lua?

Dacă-L privesc pe Cel care-mi dăruiește, ceea ce iau este locul relației cu Cel care dăruiește, deci ceea ce iau este un semn al iubirii. În schimb, dacă pun stăpânire pe ceea ce iau, lucrul pe care-l iau mă separă de Cel care dăruiește, mă separă de iubire, mă desparte de celălalt, mă pune împotriva celuilalt… Și, în loc să fie pâine care-mi dă viață, acel lucru pe care-l iau este o pâine plină de veninul morții, fiind nedreptate, luptă, război… Așadar, problema este felul în care iau…

Lumea e frumoasă! Depinde de felul în care „o luăm, o primim”… Dacă o luăm ca loc al exploatării altora, al stăpânirii peste toți, este clar că întreaga lume e urâtă… Dar noi o facem urâtă… Și știm acest adevăr, căci e suficient să citim sau să ascultăm știrile, căci în ele ni se prezintă lumea așa cum noi o construim…

Dar, mulțumim Domnului că lumea nu-i așa, ci e „frumoasă”, iar omul este „foarte frumos”, dacă ia mulțumind…

Dacă omul ia mulțumind, tot ce ia este locul relației cu celălalt, nu al luptei; este locul iubirii, nu al egoismului…

Tot ceea ce am și sunt am luat (primit)… Dacă „mă iau” ca fiind un obiect al iubirii, un dar al iubirii, trăiesc fericit, mă iubesc, îi iubesc pe cei – și pe Cel – care m-au făcut și-i iubesc și pe toți ceilalți, care sunt frații mei…

În schimb, dacă mă iau cu scopul de a mă poseda, Îl urăsc pe Cel care m-a făcut. De ce? Pentru că-i concurentul meu, e primul meu concurent, căci El m-a făcut, iar eu nici măcar nu existam… Înseamnă că sunt al Său… Prin urmare, trebuie să mă revolt ca să fiu al meu, trebuie să-L elimin ca să fiu eu însumi…

Din nefericire, sunt lucruri care se întâmplă în fiecare zi.

Iar ceilalți? Pe toți ceilalți îi văd ca fiind concurenții mei, pe care trebuie să-i elimin… Și e economia pe care o practicăm: „Eu m-am făcut singur… Important e ca eu să strâng tot mai mult… Și tot restul să mă slujească pe mine”… Este economia normală cu care toți suntem de acord și spunem că este singura economie justă și posibilă…

Cum putem afirma că e unica posibilă, când de fapt este singura economie care ne ucide?

Singura economie adevărată este alta, este cea umană, în care bunurile sunt locul medierii (adică al creării) relațiilor și nu al excluderii persoanelor…

Când excludem persoanele, creăm economia morții…

Isus e Fiul. Iar El a trăit și a primit ființa Sa de Fiu ca iubire din partea Tatălui… Și a devenit egal cu Tatăl pentru că „I-a mulțumit”, deci e fericit să fie Fiu, și astfel și Isus este ca Tatăl, căci și El dă viață fraților, tot așa cum Tatăl I-a dat Lui viață… Și în acest fel devine „Fiu adult”…

De fapt, evanghelistul Ioan nu spune „a frânt și a dat”, ci „a distribuit”… E o subliniere particulară a sa, căci „a frânge și a da” face referire la Cruce, loc în care Isus va fi frânt, și astfel Se va dărui…

În schimb, în acest loc Ioan sintetizează, văzând în Cruce gloria: Crucea este locul în care El deja distribuie viața Sa tuturor: nu o pierde, ci o dăruiește!

Așadar, acestea sunt cuvintele fundamentale ale Euharistiei și sunt cuvintele fundamentale ale vieții umane, de fapt, sunt sinteza întregii Scripturi…

Noi trăim în măsura în care luăm (primim), mulțumim și distribuim…

Dacă luăm fără să mulțumim – în vederea posedării – ne distrugem pe noi înșine, pe Tatăl, pe frați, și, până la urmă, distrugem și lucrul luat spre posedare…

Prin urmare, a lua pentru a mulțumi și a da este salvarea creației…

Prin ce trăiește omul (slăbănogul) care zăcea ca un mort, dar apoi învie, de la începutul capitolului al cincilea? Trăiește prin această pâine, căci numai astfel trăiește în libertatea Fiului, în iubirea Tatălui. Altfel ar muri, căci s-ar întoarce să trăiască mai rău decât mai înainte…

Și acest fapt îl celebrăm în fiecare zi în Euharistie, care este sinteza tuturor darurilor lui Dumnezeu.

Ce ne dăruiește Dumnezeu în Euharistie? Ne dă viața Sa, pe Sine însuși, ca să fim ca El… Și-i lucrul cel mai divin care există pe lume…

În acest mod de a trăi pâinea – prin pâine înțelegem orice realitate – toate devin divine, frumoase, toate sunt semnul iubirii, chiar și cel mai mic gest devine măreț, și atunci ne putem bucura de toate…

Euharistia este salvarea creației care intră în ziua a șaptea…

Dacă nu trăim așa, facem să regreseze (reîntoarcă) creația la haosul originar, la distrugere, la potop… Iar în zilele noastre putem face foarte ușor acest lucru, căci e suficient să apăsăm un buton și totul sare în aer… Căci avem o altă idee despre creație…

„Și toți au mâncat cât au voit”… Această pâine satură orice dorință a vieții…

În schimb „cealaltă pâine”, cu cât mai multă mănânci, cu atât mai mult te înfometează (te satură mai puțin). Prin urmare, dacă ai „cealaltă pâine”, te plictisește, dacă nu o ai, mori; dacă o ai, te sinucizi, dacă nu o ai, ești omorât…

Însă „această pâine” satură, ne dă viață umană… Cealaltă pâine ne dă viață animalică, mai mult, e moarte animalică…

Textul subliniază că „Isus ia”, adică El primește, iar apoi cere colaborarea noastră… Dacă, la început, Dumnezeu a creat lumea din nimic, acum, „re-crearea lumii”, alcătuită din relații noi, dintr-un cer nou și un pământ nou, necesită un efort mai mare. În această re-creare Isus îl antrenează pe om în toată libertatea, disponibilitatea și generozitatea sa… Și astfel se realizează minunea, semnul

vv. 12-13

12 Când s-au săturat, le-a spus discipolilor săi: „Adunați bucățile rămase, ca să nu se piardă nimic”. 13 Așadar, au adunat și au umplut douăsprezece coșuri cu bucăți care au rămas de la cei ce mâncaseră din cele cinci pâini de orz.

Asupra acestor versete ne vom opri mai puțin, căci tot capitolul va trata semnificația acestor „firimituri ce au rămas”, a acestui surplus…

Când toți sunt sătui, Isus spune: „adunați”… În limba greacă acest cuvânt face trimitere la sinagogă, adunare, comunitate, biserică… Așadar, comunitatea discipolilor este adunată în faptul de a merge să adune (să reunească) surplusul de pâine…

Ce este acest surplus?

Toți au mâncat. Rămâne un surplus, rămân firimiturile… Problema este să înțelegem ce este acest surplus, care este mai mare decât foamea mea materială… Pentru că, odată ce am mâncat, în acea pâine se află ceva mai mult decât ceea ce eu am mâncat… Prim urmare, care este realitatea care se află în plus și care mă satură? Nu constă în faptul că am mâncat, căci numai după câteva ore îmi va fi din nou foame…

Și totuși, există un surplus care satură… Care este acesta? Discipolii și mulțimea încă nu au înțeles ce este acest surplus? Acest surplus este viața veșnică, este viața Fiului care mi Se dăruiește mie, este relația mea cu Tatăl și cu frații… Iar dacă nu există acest surplus în pâine, pâinea nu satură…

Iar omul are nevoie de acest surplus, căci dacă nu, însemnă că e o bestie, nu un animal, căci animalele sunt demne de respect…

Tot restul capitolului ne va prezenta acest „surplus” pentru care a fost creat omul și care este relația care se află dincolo de pâinea materială. Iar discipolii sunt cei care sunt reuniți (adunați) în a aduna (reuni, strânge) acest surplus… Noi ne unim tocmai pentru că mergem peste tot să cătăm (să adunăm) acest surplus, care se află în toate persoanele, în întreaga lume… În fiecare bucată de pâine există ceva ce nu trebuie să fie pierdut, care nu poate pieri, pentru că în fiecare pâine există iubirea Tatălui și putem exercita iubirea fraților… Și aceasta este deja viață veșnică, și pe aceasta trebuie să o căutăm…

Iar din această pâine „Au adunat și au umplut douăsprezece coșuri de firimituri” (v. 13). Numărul doisprezece face trimitere la lunile anului, la totalitatea timpului, dar și triburile lui Israel, la totalitatea poporului… Mesajul este că din acest se pot hrăni toți, din toate timpurile … Așadar, e nevoie doar să mergem să-l căutăm… Și e însemnătatea Bisericii care e deschisă față de întreaga lume. Și întreaga lume trebuie să devină Euharistie pentru că în întreaga lume Dumnezeu e prezent… E suficient să ne deschidem ochii și să-L vedem, să-I mulțumim, să ne bucurăm de prezența Sa, să trăim în spirit frățesc, până la a ajunge să spunem: „Fratele soare și sora lună”… Și fiecare lucru să-l vedem ca pe un frate și o soră… Acesta e surplusul care ne luminează și ne ajută să înțelegem cine suntem și care ne conduce la odihna zilei a șaptea…

În schimb, un om, după ce s-a săturat, poate spune „surplusul care mi-a rămas îl dau săracilor”…

vv. 14-15

14 Văzând semnul pe care îl făcuse, oamenii spuneau: „Cu adevărat, acesta este profetul care vine în lume!”. 15 Așadar, cunoscând că au de gând să vină și să-l ia cu forța ca să-l facă rege, Isus s-a retras din nou pe munte, el singur.

„Oamenii au văzut minunea”, adică semnul… Faptul că cu cinci pâini mănâncă cinci mii este un semn.

Dar ce au înțeles despre acel semn?

Nimic! Doar au înțeles că pot mânca pâine pe gratis… Nu au înțeles valoarea surplusului… Vom vedea că nici discipolii nu au înțeles nimic…

Dar spun: „Acesta este într-adevăr Prorocul Care va să vină în lume” (v. 14). Căci ce face Dumnezeu după mintea lor? Dumnezeu este „distribuitor” al pâinii; ei cred că au aflat mașina care le dă pâine pe gratis… Acest lucru îl vrem noi de la Dumnezeu…

În schimb, Dumnezeu vrea să ne facă similari cu Sine, capabili de a iubi, de a dărui, de a da viața, de a împărți…

Și doresc „să-L ia cu sila, ca să-L facă rege” (v. 15), vor să-L răpească… După cum și Adam a vrut să-I fure lui Dumnezeu asemănarea cu El, deși Dumnezeu i-o dăruise… Tot la fel și aceștia vor să-L răpească pe Isus ca să-L facă rege…

Regele este omul ideal, idealul omului… Prin urmare, pe un om care-ți garantează pâinea îl faci rege…

Dar Isus se retrage… Va fi rege pe Cruce… Căci pe cruce Își va da viața și ne va arăta că regalitatea Sa nu constă în a-i avea pe toți la mână, strângându-i de gât pentru pâine, ci însemnă a se pune (da) la fel ca pâinea în mâinile tuturor… Pentru că El este viața și ne comunică viața Fiului… Și El nu vrea să stăpânească peste nimeni… Și atunci Isus se retrage…

Cu alte cuvinte, Isus n-a făcut gestul pâinii ca propagandă electorală, cugetând să înceapă de la Galileea, să înmulțească de câteva ori pâinea, și în câteva zile să ajungă la Ierusalim și să ia puterea…

Ierusalimul Îl va cuceri fiind răstignit pe Cruce, căci în acel loc va fi rege, un om care știe să-Și dea viața…

Apoi se retrage pe munte, singur…

Răbdarea lui Isus e mare: în mod constant nu-i înțeles de om. Prin urmare, de la început reia instruirea noastră și ne conduce încet-încet, până când, într-o zi, vom înțelege… Discipolul va înțelege. Dar acum nici discipolii și nici ceilalți nu înțeleg, ci vor să-L facă rege

Noi mereu vrem să ne facem un rege, unul care să ne stăpânească. Oare de ce?

Ce frumoasă propagandă ar fi să putem face aceste minuni și să putem spune: „Eu vă promit să va dau pâine în mod gratuit”…

Dar Isus n-a promis, ci a făcut…

Dar când, din acest motiv, vor să-l facă rege, El se retrage, căci spune: „Nu din această cauză am făcut minunea… Ci am făcut-o pentru ca și voi să faceți la fel”… Altfel spus, Isus a făcut minunea ca să activeze libertatea noastră să trăiască o dimensiune nouă, n-a făcut minunea ca să ne stăpânească…

În zilele noastre, toți ne promit, ne mint, dar niciunul nu ne-a dat pâinea…

Stilul lui Isus ne face frați, ne ajută să trăim, dar celălalt stil ne distruge…

De ce vor să-L facă rege pe Isus? Cred că e mai bun acest rege decât un altul… Dar să ne gândim ce rege teribil ar fi unul dacă viața noastră ar depinde de el, dacă pâinea ar depinde de el…

În schimb, noi toți suntem regi. Iar viața depinde de mine, de felul în care o trăiesc… Și din acest motiv Isus s-a făcut pâine, pentru că pâinea o mănânc eu și trăiesc eu… Din această cauză Isus nu vrea să stăpânească… și nici nu Se folosește de gestul Său (minunea Sa) ca să aibă El puterea… Ci Isus face minunea ca să elibereze posibilitățile mele de libertate… Apoi Se retrage pentru ca să nu exercite nicio putere, pentru ca eu să fiu într-adevăr liber să trăiesc ca El…

Cu alte cuvinte, Isus folosește o strategie cu totul diferită de a noastră și pe care noi ar trebui să o înțelegem, puțin câte puțin, și să ne deschidem ochii, căci El ne prezintă un mod de viață care într-adevăr salvează lumea…

Gestul lui Isus nu-i făcut numai pentru creștinii care merg la Liturghie… ci este propunerea adresată omului ca atare, ca să fie om…

Texte utile

  • Ps. 78, 106, 127;
  • Ex. 16;
  • Num.. 11;
  • Înț. 16, 20-29;
  • Is. 25, 6-9; 35;
  • 1Cor. 10, 1-13.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag