Ioan 6,16-21

EU-SUNT, nu vă temeți!

Barca – o mică bucată de lemn care ne salvează de căderea în abis și ne conduce la destinație – este imaginea Bisericii…

„A fi în aceeași barcă” este o expresie care indică o solidaritate puternică…

Barca noastră, în absența lui Isus, se simte singură și pierdută, incapabilă de a înfăptui traversarea ei… Ignoră că EU-SUNT (adică Dumnezeu) este mereu prezent în darul pâinii, care ne ajută să ne iubim unii pe alții așa cum El ne iubește…

Iar El mereu vine în întâmpinarea noastră umblând pe apă, ca iubirea care a biruit moartea…

Ps. 77 (76)

Psalmistul ne prezintă situația omul credincios care cunoaște istoria, ceea ce Dumnezeu a făcut în trecut (ceea ce a făcut și-n textul evanghelic anterior, adică a dat tuturor pâine), dar, în ciuda acestor lucrări, se întreabă: „Cum de astăzi ne găsim în mijlocul dificultăților, al mizeriei? Oare s-a mutat dreapta lui Dumnezeu? I s-a scurtat brațul?”; nu mai reușește să facă ceea ce în trecut făcea? Unde este astăzi Dumnezeu? De ce nu intervine în această situație de chin?

Textul evanghelic asupra căruia ne vom opri caută să răspundă exact acestei întrebări…

În cateheza anterioară am văzut că Isus s-a urcat pe munte și, cu cinci pâini și doi pești, a săturat cinci mii de oameni…

Omul este nevoie de viață, este foame… Există o pâine care satură foamea noastră de viață. Nu doar o satură, ci mai rămân douăsprezece coșuri pline cu firimituri… Este surplusul… Dacă numărul doisprezece face referire la cele douăsprezece triburi ale lui Israel, la popor, înseamnă că există un surplus pentru tot poporul… Numărul doisprezece face trimitere și la lunile anului; așadar, acest surplus există mereu…

Problema este să înțelegem nu atât pâinea pe care o mâncăm – căci dacă ne-am opri numai la această pâine am fi ca animalele – ci faptul că acea pâine este suficientă pentru toți și pentru totdeauna, deci acea pâine nu se limitează la momentul în care a fost dată… Căci ar fi fost suficient să dea pâine acelor cinci mii și problema ar fi fost rezolvată… Dar, de ce se vorbește despre firimiturile rămase, despre surplus?

Acel surplus este ceea ce discipolii trebuie să adune, și vor trăi cu acest surplus…

Ei au adunat firimiturile, dar încă nu au înțeles ce sunt, ce este acest surplus… Acest surplus constă în a face ceea ce Isus a făcut: a luat pâinea, a binecuvântat și a împărțit… Acest surplus este iubirea care există în pâine, care ne permite să repetăm mereu acest gest, făcând în așa fel încât în fiecare moment să se poată înfăptui minunea, minunea vieții…

Căci minunea vieții nu-i mâncarea pâinii – căci oamenii mor chiar dacă sunt sătui – ci este relația care se stabilește prin pâine, în toate acțiunile noastre… Minunea este acel surplus care nu indică numai săturarea, ci relația, iubirea… Și aceasta este adevărata minune: adevărata prezență a lui Dumnezeu.

În schimb, lumea, văzând că Isus a făcut o așa minune, vrea să-L facă rege, căci așa are pâinea garantată… Deci oamenii devin animale, cu hrana garantată…

Dorința de a avea un om care să te stăpânească sau cel puțin să-ți dea pâinea este una fundamentală…

Dar Isus nu vrea să stăpânească pe nimeni, nu vrea să aibă la mână pe nimeni, ci Se pune El în mâna tuturor ca pâine, ca viață… Adică pune viața Sa la dispoziția tuturor… Iar viața Fiului care-Și iubește frații alcătuiește aspectul divin… Și acest aspect Isus a dorit să-l transmită prin gestul său, și acest aspect îl celebrăm în Euharistie…

Tot capitolul al șaselea va explica că acest surplus al pâinii este necesar ca să trăim… Căci viața noastră, Biserica, comunitatea creștină, trăiesc (se hrănesc) prin acest surplus: are în centru Euharistia…

În cateheza noastră vom prezenta o scenă ciudată și mângâietoare, căci vom vedea că discipolii n-au înțeles nimic, ca de obicei…

Au plină barca cu această pâine, până aproape că se scufundă, fiind vorba despre o barcă mică în care erau ei, plus douăsprezece coșuri pline… De fapt, ei se află în situația noastră, când Domnul este absent, noi avem această pâine și, totuși, ne scufundăm…

Să-I cerem Domnului darul de a înțelege acest surplus nu în mod cantitativ, ci calitativ

Se citește Io. 6, 16-21

16 Când s-a înserat, discipolii lui au coborât la mare 17 și, urcându-se într-o barcă, s-au îndreptat spre Cafarnaum, pe țărmul celălalt al mării. Se făcuse deja întuneric, iar Isus încă nu venise la ei. 18 Marea era agitată pentru că sufla un vânt puternic. 19 Când au ajuns la douăzeci și cinci – treizeci de stadii, l-au văzut pe Isus umblând pe mare și apropiindu-se de barcă. I-a cuprins frica, 20 dar el le-a zis: „Eu sunt. Nu vă temeți!” 21 Atunci au voit să-l ia în barcă și îndată barca a ajuns la țărmul spre care se îndreptau.

Mai întâi de toate să ne amintim episodul din F.Ap. 27: Pavel era prizonier și călătorea într-o navă spre Roma, căci trebuia să apară înaintea împăratului… Nava era de paisprezece zile mânată de valuri… La bord erau 276 de oameni… Nava era plină cu saci de grâu… Iar când este furtună, marinarii nu mănâncă, deci de paisprezece zile, într-o navă plină cu grâu, care se scufundă, lumea postește…

Această povestire este simbolul vieții, căci toți – credincioși și necredincioși, căci Pavel era în mijlocul necredincioșilor – suntem în aceeași barcă (adică în această lume), în care există pâine (adică viață), dar nu reușim să o mâncăm pentru că suntem cuprinși de amețeli, de furtuni, de frici…

Pavel însă, în momentul decisiv, când se părea că totul a luat sfârșit, îi cheamă pe toți și le spune: „Luați pâinea, căci este necesară pentru mântuirea voastră”… Iar Pavel a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și a dat-o tuturor și toți au fost însuflețiți și au ajuns la mal… În schimb, barca s-a scufundat, împreună cu sacii de grâu…

Am putea spune că e aproape o Euharistie destinată întregii lumi, chiar și abisului… Deja această pâine este peste tot și salvează toți oamenii…

Există o pâine care ne mântuiește pe toți și este modul de a trăi raportul cu persoanele și cu lucrurile. Și-i exact ceea ce discipolii nu au înțeles… Așadar, în tot capitolul al șaselea Isus va explica semnificația pâinii, a vieții…

Aceste versete sunt metafora vieții noastre… Toți trebuie să facem o traversare pentru a ajunge pe celălalt mal… Situația este instabilă. Suntem în barcă. Iar în barcă obligatoriu trebuie să stăm împreună… Barca e instabilă… Ceea ce te susține poate și să te înghită… Iar ceea ce te împinge – vântul – poate să te devieze de la drumul tău… Așadar, textul ne prezintă precaritatea (instabilitatea) vieții noastre, care trebuie să înfăptuiască o traversare pe timpul nopții, cu vântul potrivnic, mereu amenințată, în mijlocul întunericului, și toți doresc să ajungă într-un loc oarecare, și tuturor le este frică de faptul că se vor scufunda…

Cum se poate înfăptui această traversare, care este existența (viața) noastră? Aceste versete doresc să ne instruiască exact pe această temă, arătându-ni-L pe Isus care umblă pe apă.

Puterea pe care Isus o dă discipolilor este tocmai cea de a umbla pe apă… Există o pâine care ne ajută să umblăm pe apă… A umbla pe apă înseamnă a birui moartea. Deci există o pâine care învinge moartea… Dar nu-i pâinea pe care o mâncăm, căci aceasta ne ucide: ne păstrează în viață doar timp de câțiva ani, iar apoi murim… Ci pâinea pe care o împărțim biruie moartea, căci pâinea împărțită este iubire, iar iubirea e veșnică, e Dumnezeu… Și exact acest adevăr trebuie să-l înțeleagă discipolii, dar și noi! Pentru că în barcă avem această pâine, dar niciodată nu o mâncăm…

Și noi, este adevărat că celebrăm Euharistia, dar întrebarea este: „Trăim prin această Pâine?”…

Aceste versete descriu situația concretă, fiind o bună introducere la catehezele următoare…

vv. 16-17

16 Când s-a înserat, discipolii lui au coborât la mare 17 și, urcându-se într-o barcă, s-au îndreptat spre Cafarnaum, pe țărmul celălalt al mării. Se făcuse deja întuneric, iar Isus încă nu venise la ei.

Versetele ne prezintă timpul și spațiul…

„Când s-a făcut seară”… Este vorba despre seara zilei pe care am descris-o în cateheza anterioară: a zilei minunate în care poporul a fost săturat, fiind reînnoită minunea manei din Exod, a deșertului care înflorește; ziua manifestării glorioase a lui Isus, în urma căreia mulțimea a dorit să-L facă rege… Iar discipolii erau fericiți crezând că acum, în sfârșit, vine Împărăția lui Dumnezeu…

În schimb, Isus se retrage pe munte… Iar discipolii rămân acolo, pe loc, crezând că Isus s-a dus să-Și facă programul Său de rugăciune sau să-și compună discursul inaugural cu ocazia încoronării Sale ca rege… Se așteptau ca Isus să se întoarcă și să facă ceva și mai spectaculos, pentru ca lumea să înțeleagă că poate face mult mai multe decât înmulțirea pâinii… Sunt ispitele avute de Isus: ispita din Templu, ispita cererii unui semn, ispita puterii…

Ioan concentrează toate aceste ispite în jurul pâinii, căci pâinea este primul loc al ispitei, adică raportul pe care omul îl are cu viața… Dacă omul vrea să posede, să mănânce pâinea; dacă vrea să devină rege, să stăpânească peste alții; dacă vrea un semn din cer astfel încât chiar și pe Dumnezeu să-L aibă sub control…

Însă pâinea pe care Isus o dă este cu totul alta…

Așadar, discipolii sunt împreună cu mulțimea așteptând ca Isus să Se întoarcă. Vine seara și rămân dezamăgiți: „Nu s-a întors Isus? Oare ce face?” Îl părăsesc: Isus s-a urcat pe munte, dar ei coboară spre mare… Se simt părăsiți și dezamăgiți…

Se simt părăsiți, dar, de fapt, ei sunt cei care-L părăsesc… El nu ne părăsește, ci noi Îl părăsim, ne îndepărtăm de El

Experiența lor o avem și noi: Isus a fost bun, mulți spun că a făcut multe lucruri frumoase, evangheliștii ne spun că Și-a dat viața pentru noi. Îi mulțumim! Dar El unde este? Așadar, și noi ne simțim singuri… Și vine seara. Umbra înghite totul… Toată realitatea pe care lumina a scos-o din întuneric, noaptea o înghite… Această scenă este anticiparea timpului când toate pentru noi se vor apropia de seară și vor fi înghițite de noapte…

Avem această coborâre a discipolilor… Și pentru noi, mai repede sau mai târziu, viața va coborî… spre mormânt…

Ei coboară „la mare”… Marea face aluzie la haosul originar, căci marea e simbolul morții, pentru că în mare nu putem trăi, ci ne înecăm… În mare, apa e sărată… Apa izvorului este cea care dă viață…

Pe mare putem sta numai pentru a ajunge pe pământ… Așadar, trebuie să trecem dincolo de mare… După cum este nevoie să ieșim din apă pentru a ne naște, la fel trebuie să ieșim din mare, căci dacă nu, ne înecăm…

Și-i destinul fiecărui om: toți întreprindem o traversare, căci trecem dincolo… și, chiar dacă nu vrem, trebuie să facem această traversare… Viața noastră este suspendată pe această apă, pe acest abis care vrea să ne înghită, adică este mereu amenințată de precaritate și de moarte… Ne aflăm într-o barcă, toți împreună… Căci întreaga omenire este o mică barcă, adică ceva instabil și fragil despre care știm că mai repede sau mai târziu se va scufunda…

Și, în plus, este întuneric… Nu mai putem deosebi între cer și abis… Sunt unul ca altul; mai mult, tocmai cerul trimite un vânt care-i aruncă în abis… Vom vedea…

Așadar, în aceste versete este descrisă situația disperată a omului care trebuie să înfăptuiască traversarea și se află în această stare de pierzanie…

Să ținem cont că în această barcă se află discipolii care de abia au văzut semnul pâinii și au adunat cele douăsprezece coșuri cu firimituri… În plus, în barcă se află și acea pâine, dar ei sunt pe moarte… Iar Isus încă nu era cu ei… Este situația noastră, căci El a plecat de peste două mii de ani spunându-ne că Se va întoarce grabnic, dar încă n-a sosit… Oare toate sunt ca mai înainte? Oare Dumnezeu nu-și respectă făgăduințele? Oare a uitat să se întoarcă? Unde este?

Ei nu înțeleg că Îl au acolo, cu ei, în firimiturile rămase și adunate… Pentru că deja prezența Absentului – iar Dumnezeu e Absentul – este prezentă în iubirea frățească, în pâinea împărtășită, aceasta este prezența Sa, care ne ajută să traversăm, să ajungem pe celălalt mal, unde se află viața!

vv. 18-19

18 Marea era agitată pentru că sufla un vânt puternic. 19 Când au ajuns la douăzeci și cinci – treizeci de stadii, l-au văzut pe Isus umblând pe mare și apropiindu-se de barcă. I-a cuprins frica,

Isus era absent… Mai mult, textul notează: „Isus încă nu venise la ei” (v. 17), dar apoi vor descoperi că e prezent într-un mod diferit de cum era prezent mai înainte…

Putem presupune că în acele bărci erau cele douăsprezece coșuri cu firimiturile rămase…

În viață, noi ne așteptăm mereu să avem „o sporire” a vieții, a pâinii, adică să trăim mai mult… Dar nu această pâine ne dă viața… Nu însemnă că dacă am trăi 150 de ani am fi mai fericiți, dacă nu suntem fericiți că trăim… Dacă suntem nefericiți în viață, ar fi mai bine ca viața noastră să fie scurtă, căci ne-am chinui mai puțin…

Pâinea care dă viață – fapt care va fi explicat în versetele succesive textului nostru – nu-i pâinea „consumată” sau cea „de mâncat”… Pâinea care dă viață este relația care se stabilește prin pâine: relația cu alții și cu Altul. Așadar, viața care învinge moartea este iubirea, adică Dumnezeu! Și, până când omul nu înțelege acest adevăr, mereu se scufundă…

Mai mult, „mereu este atacat de puternic vânt potrivnic”… Vântul este simbolul Spiritului, al vieții. Prin urmare, există un spirit al morții care ne stăpânește… Nu spiritul pâinii pe care Isus l-a exprimat cu o zi înainte: acel spirit care mulțumește, căci fiecare pâine este văzută ca fiind un dar, un semn de iubire; o pâine pe care apoi o frânge și o împarte, adică o păstrează ca semn al iubirii. Așadar, în acea pâine circulă viața. Acesta e Spiritul care ne ajută să ajungem pe celălalt mal și calmează marea… Și acest Spirit garantează prezența lui Isus!

În schimb, în textul nostru avem „vântul potrivnic”… Este vântul (spiritul) simțit de mulțimea care dorea să-L facă rege; și e vântul simțit de discipoli care-și închipuiau că dacă Isus va ajunge rege, ei vor avea asigurat un loc de muncă bun, vor conduce fiecare un minister, unul dintre cele douăsprezece triburi ale poporului, având astfel în mână situația în numele lui Dumnezeu!…

E tipic omului să înțeleagă dincolo de semn, semnificația semnului…

Însă spiritul mulțimii și al discipolilor ne arată ispita constantă a omului de a nu înțelege semnificația pâinii și a vieții și de a reduce (limita) totul la viața biologică, la pâinea de mâncat, de consumat…

Notăm că și noi trăim într-o cultură în care suntem incapabili să citim semnificația pâinii, limitându-ne să vedem doar pâinea de mâncat… Căci legile fundamentale ale vieții noastre nu sunt cele ale spiritului iubirii, împărtășirii, fraternității, ci acelea de a aduna tot mai mult, de a stăpâni, de a se evidenția, adică de

a-i avea pe alții sub picioare… Tocmai din această cauză mor mulți oameni și, în special, viața nu mai are nicio semnificație… Căci omul trece peste orice relație și iubire numai să aibă ceva în plus…

Grija principală este cea de a supraviețui cu orice preț… Dar apoi se simte nevoia dea inventa un mod prin care lumea să moară, căci toți supraviețuiesc, dar nu mai sunt vii…

Așadar, versetele ne ajută să înțelegem ce anume în viața noastră – care este o traversare și toți suntem împreună în aceeași barcă – nu ne lasă să ne scufundăm, să ne precipităm în moarte, permițându-ne să înfăptuim această traversare și să ajungem în pământul în care există plinătatea vieții…

Iar această barcă se află „ca la douăzeci și cinci sau treizeci de stadii”, adică la aproximativ cinci kilometri de mal… Este punctul cel mai îndepărtat de mal, pentru că lărgimea acelui braț are zece kilometri… Așadar, ei se află în punctul cel mai îndepărtat față de locul din care au pornit și de cel în care trebuie să ajungă…

Ce ar fi dacă ne-am afla pe timpul nopții în barcă, fiind furtună, la cinci kilometri de malul cel mai apropiat. Această experiență a precarității, a întunericului, a scufundării, a faptului că nu vom reuși să atingem ținta toți o avem… Iar din barca aflată în larg nici măcar nu se poate ieși…

În această povestire (metaforă) ni se prezintă toate aspectele de care noi ne temem în viața noastră: întunericul, seara, moartea, instabilitatea, împotrivirile, îndepărtarea, absența Domnului, frica de a ne scufunda care ne stăpânește, ne cuprinde pe toți… Și toți avem dorința imposibilă de a ajunge pe celălalt țărm, pe pământ, pe loc stabil…

Surpriza este că tocmai în această situație „Îl văd pe Isus”… Unde era mai înainte?

După semnul pâinii, Isus s-a retras pe munte… Pâinea e semnul Euharistiei, când Își va da viața Sa pentru noi…

Acest semn este o anticipare a ceea ce se va întâmpla pe Cruce… Ce a făcut Isus când Și-a dat viața Sa pentru noi? S-a retras definitiv, spunându-ne: „Faceți aceasta în amintirea Mea”, adică faceți așa cum Eu am făcut… Deja El este absent, căci deja a ajuns în pământul făgăduinței: este pe munte cu Tatăl… Iar noi suntem aici…

Iar aici ce avem? Avem prezența Sa, a Sa care deja este înviat, care e cu Tatăl și care ne-a spus: „Faceți aceasta în amintirea Mea”, adică faceți așa cum Eu am făcut…

Și, după cum El, care a făcut așa – a biruit moartea și e cu Tatăl, căci a înviat tocmai iubindu-i pe frați – tot astfel ne îndeamnă să facem și noi… Aveți barca plină cu această pâine, dar vă scufundați pentru că nu știți să trăiți cu această pâine, adică nu știți să trăiți frățește…

Isus mereu era acolo cu ei, doar că ei nu-L vedeau. De ce? Pentru că vedeau numai fricile lor, vântul potrivnic, întunericul. Altfel spus, când noi privim realitatea, ce vedem? Vedem numai temerile noastre, dorințele noastre care nu s-au realizat, frustrările noastre și tot ceea ce producem din cauza acestor aspecte negative, acestor frici… Și totuși Isus este acolo cu ei! Adică realitatea e bună, realitatea este prezența lui Dumnezeu, dar depinde dacă eu am înțeles felul în care să trăiesc realitatea… Dacă o trăiesc ca Isus, luând-o, mulțumind și împărtășind-o cu frații, atunci ajung la pământul făgăduinței, am biruit moartea și umblu pe apă…

În schimb, dacă țin ochii mei fixați mereu pe mine, pe egoismul meu, pe fricile mele, pe dificultățile mele, nu mai ies din fricile și din egoismul meu…

Dar Isus „umblă pe apă”… A umbla pe apă este marele vis al omului, căci însemnă a birui moartea… Prin tot ceea ce facem căutăm să amânăm, să învingem moartea. Marea este abisul originar din care a ieșit viața și în care toți ne reîntoarcem… Și-i abisul deasupra căruia suntem suspendați, fiind într-o barcă fragilă, care în orice moment se poate scufunda… În schimb, Isus umblă pe apă…

Și noi trebuie să învățăm să umblăm așa cum a umblat Isus. Acest lucru trebuie să-l înțelegem… Adică să umblăm ca fii, având încredere în Tatăl și iubire față de frați! Atunci cu adevărat se schimbă totul în viața noastră…

L-au văzut pe Isus că se apropia, că umbla pe apă, dar nu L-au recunoscut… În celelalte evanghelii se subliniază că au crezut că El este o nălucă… și au strigat, plini de spaimă… În versetele noastre se notează doar că le-a fost frică

Despre discipolii care spun că Isus e o nălucă… Să ne gândim la ceea ce am spus în cateheza anterioară despre felul în care Isus trăiește pâinea… Noi spunem că stilul lui Isus e frumos, dar este o utopie, o iluzie că s-ar putea trăi așa… E imposibil să se trăiască așa… Însă, nu! Ci modelul propus de Isus este singura posibilitate pentru a putea trăi deplin: dacă nu trăim după modelul lui Isus, ne scufundăm… Stilul lui Isus e singura posibilitatea pentru a umbla pe apă, pentru a birui moartea… Mă refer la faptul de a trăi pâinea – orice element al vieții noastre – ca dar de iubire primit și transmis…

Dacă spunem că stilul lui Isus nu-i posibil să-l trăim în zilele noastre, negăm prezența lui Isus în barcă cu noi, astăzi

Cum putem practica noi viața de discipoli?

Fiecare dintre noi, dacă vine în fiecare zi la Liturghie, are această pâine… Noi celebrăm Euharistia, dar Euharistia este o realitate sau o fantezie? De multe ori în timpul Liturghiei rostim alte rugăciuni „private”, adică facem orice numai să nu fim atenți și să înțelegem Liturghia…

Pavel le-a spus celor din Corint următoarele: „Când vă adunați să celebrați Cina Domnului, voi mâncați și beți osânda voastră”… De ce? Din cauza unui lucru ce nouă ni se pare banal: Euharistia se celebra seara, după ce se termina truda zilei, și se celebra într-un ambient fratern, chiar luând cina împreună, bogații și săracii împreună… Cei bogați aduceau multe feluri de mâncare, ajungeau mai devreme și mâncau și beau… Cei mai săraci ajungeau să celebreze „frumoasa Liturghie” mai târziu, numai după ce terminau munca lor de robi și când toată mâncarea era terminată… Așadar, Pavel le spune bogaților: „Voi mâncați și beți osânda voastră, pentru că nu recunoașteți, în persoana săracilor, Trupul lui Cristos dat pentru voi… Nu pricepeți că Trupul lui Cristos sunt frații”… Și dacă nu trăiți acest Trup dăruit, acest dar, și nu vă dăruiți și nu trăiți prin acest Spirit, însemnă că în timp ce voi celebrați un lucru, faceți exact opusul a ceea ce celebrați… Altfel spus, confundăm realitatea maximă a lui Dumnezeu care ne dă viața Sa în Euharistie cu o mare nălucă religioasă, frumoasă, plăcută, pioasă… în loc să o privim ca fiind centrul vieții, darul Spiritului care se face pâine, viață concretă… Cu alte cuvinte, Euharistia e viața concretă de zi cu zi. De fapt, Pavel ne spune că în toate trebuie să facem Euharistie… Tot ceea ce nu trăim în spirit filial și fratern este moarte, egoism, frică, și ne face rău nouă și altora; și-i o sustragere (negare) a vieții, atât a noastră, cât și a altora…

Prin urmare, ceea ce este descris că se întâmplă în această barcă este exact ceea ce se întâmplă mereu în barca noastră… Și ne plângem… Iar când Isus e prezent – și El e mereu prezent – credem că e o nălucă și ne este frică…

Exact pe acest fundal de frică, întuneric, furtună, sosește lumina și revelarea

vv. 20-21

20 dar el le-a zis: „Eu sunt. Nu vă temeți!” 21 Atunci au voit să-l ia în barcă și îndată barca a ajuns la țărmul spre care se îndreptau.

Isus le spune: „Nu vă fie frică!”… Nouă mereu ne este frică… Mai întâi de toate ne e teamă de rău, de a ne scufunda… Apoi, și când vedem binele, dorințele noastre, și atunci simțim frică… Cu alte cuvinte, totul ne înspăimântă… Căci frica ne blochează, ne împinge să facem răul și ne împiedică să facem binele… Așadar, înaintea răului ne este frică, ne blocăm și cădem în ispită… Dar și înaintea binelui suntem cuprinși de teamă, ne blocăm și nu-l primim…

Isus spune: „Eu sunt”. Cuvintele Eu sunt fac aluzie la revelația numelui Iahwe, Dumnezeul din Exod care salvează poporul. Așadar, prezența lui Isus nu-i o nălucă, ci este „Eu sunt”. Iar unica prezență de acum a lui Dumnezeu în mijlocul nostru este pâinea, este iubirea frățească. Nu există o altă prezență, pentru că Dumnezeu e iubire… Și unde este iubire, acolo e Dumnezeu… Și unde nu există iubire, acolo omul se scufundă, adică moare… Aceasta e realitatea, iar tot restul este o simplă iluzie…

Atunci discipolii doresc să-L ia în barcă… Și-L iau, deși încă nu-L înțeleg. Iar El acceptă.

Dacă ceilalți evangheliști subliniază minunea mării care se liniștește, în versetele noastre nu se spune nimic despre mare, pentru că marea cuprinsă de furtună nu-i marea fizică, ci discipolii… Prin urmare, în textul nostru ni se prezintă schimbarea care a avut loc în discipoli: trecerea de la frică la curaj… Așadar, nu se mai vorbește nici de mare, nici de vânt, nici de furtună, ci se subliniază că imediat – aproape în mod magic – ajung la mal, pe pământ…

Cu alte cuvinte, când discipolii (și noi) înțeleg valoarea acelei pâini – a iubirii fraterne care e împărtășire concretă – înțeleg că aceasta este realitatea lui Dumnezeu, și nu-i o fantezie… Tot restul este o fantezie care ne face rău și ne face să ne scufundăm… Așadar, când discipolii înțeleg acest adevăr, ca prin minune, se oprește furtuna, pentru că furtuna e în interiorul nostru… Lumea urâtă o creăm noi, căci Dumnezeu este convins că a creat-o frumoasă încă de la început, iar pe om l-a făcut foarte frumos… Dar cum de există în lume atâta furtună și urâciune?

Până când nu trăim identitatea care suntem, adică cea de fii, până când nu cunoaștem adevărul care ne face liberi, adevărul care constă în faptul că suntem fii și frați…

Atunci barca, imediat, ajunge pe celălalt țărm, pe pământ, loc în care se trăiește, loc în care omul stă pe ceva solid și unde construiește orașul, loc în care se sfârșește frica, în pământul făgăduinței spre care se îndreptau…

Așadar, îndată corabia a sosit „la țărmul la care mergeau”. Cuvântul „a merge” se repetă de multe ori în Evanghelia după Ioan pentru a indica drumul lui Isus care merge spre Tatăl… Și noi, în sfârșit, ajungem acolo, „la țărmul la care mergeau”. Cu alte cuvinte, dacă înțelegem acea pâine pe care Isus ne-a dat-o, dacă noi cunoaștem că acea pâine este „Eu sunt”, căci iubirea frățească este prezența lui Dumnezeu, atunci ajungem la pământul făgăduinței, ajungem la celălalt țărm, acolo unde mergem și încotro trebuie să mergem, adică spre Tatăl vieții, nu spre abis…

În timpul traversării, ce ne salvează de moarte și de frici? Faptul de a înțelege această pâine care mereu este prezentă în mijlocul nostru?

Texte utile:

  • Ps. 77, 107;
  • Mc. 6, 45-52;
  • F.Ap. 27, 13-44;
  • 1Cor. 11, 17-34.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag