Ioan 6,22-40

EU-SUNT pâinea vieții

Pentru Dumnezeu valorează mai mult lucrarea pe care El o face pentru noi decât toate lucrările noastre: ne dă credința în Fiul, care ne face fii, și ne dă pâinea vieții. Această pâine ne comunică însăși viața Sa: iubirea dintre Tatăl și Fiul, o iubire care-i „îmbrățișează” și-i cuprinde pe toți frații. Această pâine este deja(,) aici pe pământ ca viață veșnică și garanția învierii viitoare…

Ps. 135 (136)

Este un psalm de mulțumire pentru ceea ce a înfăptuit Domnul în creație și în istorie… În mod minunat se împletesc toate lucrurile cu mila, cu bunătatea Domnului

Conținutul psalmului se potrivește cu cel al versetelor evanghelice pe care le vom prezenta în această cateheză… Textul psalmului este o citire a ceea ce s-a întâmplat și a ceea ce se întâmplă, căutând să-i înțeleagă semnificația…

O semnificație pe care apostolii – am notat în cateheza anterioară – nu au înțeles-o… Ei au mâncat pâinea – când Isus a dăruit pâinea în pustiu – dar nu au înțeles ce înseamnă (ce semnifică) acea pâine…

Acea pâine are un izvor, deci e un semn al unei alte realități, o realitate care nu piere, e veșnică: mila și iubirea… Iar izvorul pâinii vieții este această iubire, care nu piere și care durează până în prezent: căci, dacă această iubire a creat cerurile, a făcut istoria, această iubire și acum dă hrană fiecărei viețuitoare. Prin urmare, noi trebuie să înțelegem întreaga istorie, din trecut și din prezent, la lumina acestei iubiri…

Așadar, întreaga istorie și întreaga natură devin o carte care vorbește, pentru că eu știu să o citesc… Dar, dacă eu nu știu să citesc, această carte a fost scrisă inutil, adică nu-i o carte…

Și fără om, care este capabil să înțeleagă însemnătatea (semnificația) creației, creația nu există, fiind întoarsă pe dos; omul nu numai că trebuie să-i înțeleagă semnificația, dar, dacă o înțelege, trebuie și să o realizeze. Dacă n-o pricepe, distruge creația. Așadar, întreaga creație va fi distrusă sau realizată de omul care înțelege sau nu semnificația (motivul) lucrurilor…

Capitolul al șaselea explică însemnătatea pâinii. Pâinea e un simbol patern al vieții, căci mai înainte erau numai simboluri materne precum apa, vântul. Pâinea nu mai exprimă doar necesitatea, la fel ca apa, ci libertatea, munca, relația. Tocmai în pâine, odată ce s-a născut, se decide (se joacă) destinul omului…

Ce înseamnă pâinea?

Evanghelia ne propune o lectură mistică și transparentă a ceea ce celebrăm în Euharistie, care e marele mister.

Când auzim cuvântul „mistic”, ne gândim mereu la ceva vag, ireal sau chiar magic… În schimb, mistica este fundamentală pentru că înseamnă „a ști să înțelegem misterul”…

Întreaga natură este un mister, un semn pe care trebuie să știm să-l citim, căci, dacă nu reușim, nu are nicio semnificație, deci nu suntem oameni… Ci am fi ca animalele pentru care hrana este acel lucru de mâncat: pentru animal, fiecare lucru are o semnificație precisă, dar nu este relație cu celălalt, nu creează comunitate, societate, fraternitate sau relație cu Tatăl și cu frații, și deci nu dă viață… Mai mult, distrugem creația, pentru că viața este posibilă numai acolo unde relațiile înfloresc. Fără relații, viața este moartă…

Tot capitolul al șaselea ne explică semnificația „pâinii”, iar în această cateheză vom continua să parcurgem această temă…

Se citește Io. 6, 22-40

22 A doua zi, mulțimea care stătea pe țărmul celălalt al mării a văzut că nu era acolo decât o barcă și că Isus nu plecase în barcă cu discipolii săi, ci numai discipolii plecaseră. 23 Alte bărci din Tiberiada au venit aproape de locul unde mâncaseră pâinea pe care o binecuvântase Domnul. 24 Așadar, când a văzut mulțimea că nici Isus, nici discipolii lui nu sunt acolo, s-au urcat și ei în bărci și au venit la Cafarnaum, căutându-l pe Isus. 25 Găsindu-l pe țărmul celălalt al mării, i-au spus: „Rabbi, când ai ajuns aici?” 26 Isus a răspuns și le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: mă căutați nu pentru că ați văzut semne, ci pentru că ați mâncat din pâini și v-ați săturat. 27 Lucrați nu pentru hrana pieritoare, ci pentru hrana care rămâne spre viața veșnică, pe care v-o va da Fiul Omului; căci pe el l-a însemnat Dumnezeu Tatăl cu sigiliul său. 28 Atunci i-au zis: „Ce să facem ca să săvârșim faptele lui Dumnezeu?” 29 Isus a răspuns și le-a zis: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu ca să credeți în cel pe care l-a trimis el”. 30 Iar ei i-au spus: „Ce semn faci tu ca să vedem și să credem în tine? Ce înfăptuiești? 31 Părinții noștri au mâncat mană în pustiu, după cum este scris: Le-a dat să mănânce pâine din cer„. 32 Atunci Isus le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl meu vă dă pâinea din cer, cea adevărată. 33 Căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer și dă viață lumii”. 34 Ei i-au zis: „Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta!” Isus le-a spus: 35 „Eu sunt pâinea vieții. Celui care vine la mine nu-i va mai fi foame și celui care crede în mine nu-i va mai fi sete niciodată. 36 Dar eu v-am spus: «M-ați văzut și nu credeți». 37 Tot ce-mi dă Tatăl va veni la mine, iar pe cel care vine la mine nu-l voi da afară, 38 căci m-am coborât din cer nu ca să fac voința mea, ci voința celui care m-a trimis; 39 și aceasta este voința celui care m-a trimis: să nu se piardă nimeni dintre cei pe care mi i-a dat de la el, ci să-i învii în ziua de pe urmă. 40 Pentru că aceasta este voința Tatălui meu: oricine îl vede pe Fiul și crede în el să aibă viața veșnică. Iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă”.

Discursul lui Isus despre „pâine” este similar dialogului purtat de Isus cu samariteana, în care Isus a vorbit despre apa care dă viață veșnică, iar samariteana i-a cerut: „Dă-mi această apă”. În textul nostru, avem „o pâine” care dă viață veșnică deja acum. Dă „acum” o plinătate de viață care învinge moartea și-i o siguranță a învierii pentru „după”… E acea pâine pe care toți o căutăm. Ce căutăm în pâinea noastră, în viața noastră, în munca noastră? Dorim să trăim cât mai bine posibil, căutăm viața și, dacă ar fi posibil, să învingem boala, moartea, ca să avem o fericire deplină, raiul pe pământ. Aceasta e „pâinea” pe care o căutăm.

Isus ne vorbește de „pâinea” care este diferită de pâinea pe care noi o căutăm, și totuși, pâinea pe care o căutăm se află în „pâinea” despre care vorbește Isus. Mă explic: cu o zi mai înainte, Isus a dat pâine (hrană) tuturor. Și toți erau fericiți pentru că au mâncat. Și toți erau acolo, așteptând ca Isus să Se întoarcă și să le mai dea pâine…

Discipolii, văzând că nu Se întoarce, au plecat cu barca plină de pâine – cu resturile pe care le-au adunat – și sunt în pericol să se scufunde. Isus le apare umblând pe apă și le spune: „Sunt Eu”. Fiți liniștiți! Pâinea pe care o aveți în barcă, acel rest, „Sunt Eu”, adică e însuși Dumnezeu care vă ajută să umblați pe apă. Pentru că, acel rest de pâine care v-a rămas, și pe care nu l-ați mâncat, ce înseamnă?

Înseamnă că ceea ce contează nu-i pâinea pe care o mănânci, ci este restul (surplusul). Și ce există ca surplus, prezent în pâinea care dă viața, denotă relația cu frații, dreptatea, fraternitatea, libertatea… Aceasta este viața veșnică. Ea deja ne ajută să învingem moartea…

În textul nostru, Isus continuă să explice felul în care în acea pâine împărțită (dată) deja e prezentă iubirea Tatălui, iubirea fraților și viața veșnică.

Așadar, când noi celebrăm Euharistia, trebuie să știm că ea este „un semn”, iar noi trebuie să-i înțelegem semnificația și să o trăim… Căci, dacă nu înțelegem semnificația Euharistiei, nu știm ce însemnă acea „Pâine”… Ci este ca și cum am da împărtășania unui animal: dar animalul care ar lua împărtășania nu se împărtășește, ci astfel se înfăptuiește o profanare. Dar el nici nu știe că săvârșește o profanare…

La fel și noi, de multe ori, dacă nu înțelegem ce este Euharistia, ce înseamnă ceea ce mâncăm, ceea ce celebrăm, nu mâncăm Euharistia, ci suntem ca un bou care mănâncă împărtășania. Pentru bou, are doar gustul unei alte bucăți de grâu… Așadar, e important să înțelegem acest mister…

Am subliniat deja că omul se deosebește de animal – deși prea puțin, pentru că de multe ori nu se deosebește – tocmai pentru că înțelege semnificația lucrurilor, care se află dincolo de obiect și care este dată de relația prezentă în acel obiect…

Să vedem acest text, care ne conduce tot mai mult în misterul „pâinii”, până când Isus spune: „Eu sunt pâinea”… În cateheza următoare vom vedea felul în care se mănâncă această „pâine” și ce produce…

vv. 22-25

22 A doua zi, mulțimea care stătea pe țărmul celălalt al mării a văzut că nu era acolo decât o barcă și că Isus nu plecase în barcă cu discipolii săi, ci numai discipolii plecaseră. 23 Alte bărci din Tiberiada au venit aproape de locul unde mâncaseră pâinea pe care o binecuvântase Domnul. 24 Așadar, când a văzut mulțimea că nici Isus, nici discipolii lui nu sunt acolo, s-au urcat și ei în bărci și au venit la Cafarnaum, căutându-l pe Isus. 25 Găsindu-l pe țărmul celălalt al mării, i-au spus: „Rabbi, când ai ajuns aici?”

În aceste versete avem o descriere ciudată, căci de două ori se repetă: „A văzut că nu era”, adică observă că nu vede nimic… Era suficient să spună: „Discipolii au plecat, dar nu au aflat barca. Deci, se întorc”… În schimb, avem o întreagă căutare, amestecare, repetare a lucrurilor, pentru a indica dezorientarea lor cu privire la bărci: erau multe bărci, aparținând tuturor oamenilor care erau veniți din toate părțile… Așadar, avem dezorientarea mulțimii care-L caută pe Domnul. Și această mulțime reprezintă întreaga omenire care-L caută pe Domnul, dar nu-L află. De ce? Pentru că discipolii sunt în altă parte. Nu sunt în locul „pâinii”…

Cu alte cuvinte, de fiecare dată când noi, creștinii, nu suntem în locul pâinii, adică nu trăim Euharistia, Domnul e absent din lume, adică niciun om nu-L află! Pentru că Fiul e prezent acolo unde există iubire între frați… Acel Dumnezeu, pe care niciun om nu L-a văzut vreodată, este prezent dacă ne iubim unii pe alții.

Așadar, în mod intenționat, în chip confuz, ne este indicată dezorientarea (haosul) care are loc în lume, care nu mai are mărturia „pâinii”, a iubirii, a vieții… De ce? Pentru că discipolii au plecat, am văzut în cateheza anterioară… Isus nu s-a întors. Ei oricum au barca plină cu pâine, deci decid să se întoarcă acasă… Acesta e primul aspect…

Al doilea aspect: ce vrea mulțimea de la Isus?

„Îl caută”, dar numai pentru simplul fapt că Isus e Cel care le dă pâine…

De ce-L căutăm pe Dumnezeu? Pentru că El ne garantează (ne asigură) sănătatea, viața, banii… Iar când avem toate acestea, nu mai cerem de la Domnul aceste lucruri, ci căutăm să avem de la El emoțiile religioase, să fim buni… Iar apoi, odată ce avem de la El și toate acestea, căutăm să avem experiențe puțin mai importante, iar dacă nu le aflăm în creștinism, le căutăm în alte religii… Cu alte cuvinte, Dumnezeu este cel din care „extragem” toate senzațiile noastre; este „vaca pe care o mulgem”, căci ne satisface toate poftele (gusturile) pe care le avem, căci așa ni-L imaginăm și ni-L inventăm pe Domnul…

Însă Isus pleacă de acolo…

Câți Îl caută pe Domnul, nu pentru a obține ceva de la El, ci pentru ceea ce este El? Este ca și cum un fiu și-ar căuta părinții numai pentru a primi bani de la ei sau din alt interes… Acest fapt se numește egoism, deci nu-i relație interpersonală. Religia nu înseamnă a căuta să avem senzații de la Dumnezeu: mai întâi căutăm să avem lucrurile pe care trebuie să ni le dea; apoi dorim să avem de la El senzații, apoi o anume formă de bunăstare spirituală, apoi tot mai multe senzații… Însă Dumnezeu refuză să ne dea aceste lucruri: pe acestea ni le dă diavolul…

Dumnezeu vrea să creeze relații de încredere între noi și El, adică să-L credem pe Cuvânt, să avem, prin urmare, relații de încredere în frați. Acesta e Dumnezeu!

Dumnezeu nu-i cel care ne dă senzații, vibrații…

Toți misticii sunt duri, necruțători, cu aceia care caută în sfera religioasă aspectele senzaționale; sunt împotriva celor care caută să aibă darurile lui Dumnezeu, și nu pe Domnul, ca dar…

De fapt, sfântul Ioan al Crucii și sfânta Tereza de Avila se plâng că niciun om nu-L caută pe Dumnezeu pentru El Însuși, ci pentru interesele sale meschine… Iar acest fapt e urât, pentru că înseamnă că niciodată nu stabilim un raport de iubire cu Dumnezeu. Însă tocmai iubirea – și nu căutarea interesului (a avantajului, a folosului) – ne face ca El și ne ajută să fim liberi, fii.

Trebuie să fim atenți, deoarece în procesul căutării lui Dumnezeu există o purificare continuă, o purificare care are loc într-un mod simplu: prin faptul că Dumnezeu pleacă, se sustrage, se joacă „de-a v-ați ascunselea”… Iar noi ne întrebăm: „Cum de nu-L aflăm?” E clar că nu-L putem afla, căci nu-i acolo unde-L căutăm noi…

Este o problemă a întregii religiozități: există o „poftă” după această religiozitate bazată pe senzații; ea este naturală și e prezentă mereu în toți oamenii. Mă repet, mai întâi de toate Dumnezeu este Cel care-mi garantează (asigură) lucrurile fundamentale. Dacă nu, ce folos am eu? Când le am pe acelea, Dumnezeu este cel care-mi asigură lucrurile frumoase, spirituale… Dar nu este așa! Căci Dumnezeu îmi garantează cu totul altceva: faptul de a fi ca El, care se face pâine, care știe să Se dăruiască, care știe să iubească, în mod gratuit și liber. Iar acesta este un lucru cu totul diferit…

Așadar, cu aceste versete pătrundem în misterul credinței creștine.

Inclusiv Liturghia și rugăciunea le putem rosti, celebra, pentru a avea micile noastre preamăriri (exaltații) mistice, despre care unii spun că fac bine sănătății, fiind antidepresive… Liniștesc și nu au contraindicații (efecte secundare), prin urmare, noi căutăm aceste lucruri…

Însă e ceva mai serios, e raportul dintre două persoane care antrenează întreaga lume și natura printr-o mare responsabilitate.

Multe dintre rugăciunile și Liturghiile noastre rămân sterile, deoarece se limitează numai la aceste căutări… În cazul tuturor sfinților – în special al celor care au avut experiențe mistice, deoarece problema nu e experiența mistică pe care un om o poate avea – întrebarea este: „Ce fel de viață are?” „Ce atitudine are față de frați, față de săraci?” Acesta este criteriul!

Este foarte simplu ca, în loc de oameni spirituali, să fim animale spirituale, adică oameni care caută propria plăcere spirituală…

Următoarele versete ne descoperă lipsa de consistență a lucrurilor pe care le caută mulțimea, adică noi… Pentru că Isus dorește să acceptăm darul care ne ajută să trăim, nu un surogat al său, ceva care ne oferă o plăcere imediată, dar nu ne hrănește, nu ne ajută să trăim

vv. 26-27

26 Isus a răspuns și le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: mă căutați nu pentru că ați văzut semne, ci pentru că ați mâncat din pâini și v-ați săturat. 27 Lucrați nu pentru hrana pieritoare, ci pentru hrana care rămâne spre viața veșnică, pe care v-o va da Fiul Omului; căci pe el l-a însemnat Dumnezeu Tatăl cu sigiliul său.

Mulțimile Îl întreabă pe Isus: „Când ai venit aici?”, adică doresc să-L controleze… „Am aflat izvorul pâinii gratuite, deci cel puțin să știm mișcările Sale, unde este. Chiar dacă nu-L pot poseda, cel puțin să-L urmeze din interes, profit, și să-L controleze”.

În loc să le răspundă întrebării „Când ai venit aici?”, Isus răspunde adevăratei întrebări: „De ce pe ei îi interesează să știe când am venit aici?”… Pentru că ei caută pâinea care piere, căci odată ce ei știu pe unde merge, au pâinea asigurată… Mai înainte a spus că este izvorul apei vii, iar acum e și al pâinii… Înseamnă că-i suficient să-L urmăm… Un anume tip de credință au avut: însă credința în pâine… „Adevărat, adevărat, zic vouă: Mă căutați, nu pentru că ați văzut minuni (semne), ci pentru că ați mâncat din pâine și v-ați săturat” (v. 26)…

Omul trăiește prin semnificații (însemnătăți). Iar acolo unde nu există pâine, există o mare semnificație a pâinii, tocmai pentru că nu există… Pâinea e simbolul vieții, deci o caută pe bună dreptate… Acolo unde există pâine, dar fără semnificație, oamenii mor de plictiseală, pentru că acea pâine nu este un semn… Și aceasta este situația noastră: pentru că pâinea reprezintă toate bunurile pe care le avem. Dar al cui semn este această pâine? E semn al nimicului (nu-i niciun semn), căci e scopul a toate: trebuie să avem această pâine (bogățiile)!

Însă aceasta e pâinea care piere, dar nu numai că piere, ci ne cauzează pieirea… Pentru că omul care caută să acumuleze lucrurile își sacrifică viața strângerii bunurilor, deci se ucide pentru adunarea acestora… Iar lucrurile strânse nu-i dau viață. Acele lucruri devin idolul, fetișul său. Întreaga noastră societate este structurată pe fetișismul lucrurilor, al imaginii lucrurilor. Și acest fapt îi ucide pe toți, căci aceasta e pâinea care piere și ne face să pierim…

Însă alta este pâinea care dă viața: nu-i strângerea lucrurilor sau imaginea pe care ne-o poate oferi mulțimea bunurilor, fapt care-i și mai grav, deoarece este idolatrie pură… Relația, împărtășirea și darul ne ajută să trăim. Persoana este relație, e iubire; e iubirea divină deja în viața actuală, care ne face viața frumoasă… e sensul vieții, care stă dincolo de pâine și pe care îl realizăm prin pâine… Prin urmare, dacă privim pâinea nu ca scop al vieții – pâinea ca scop al vieții înseamnă a aduna tot mai multă pâine numai pentru a o mânca singur, sustrăgând-o vecinului – ci ca semn al vieții, care este iubirea, atunci pâinea devine pâine împărtășită, schimbându-se modul nostru de a trăi… Trăim ca frați, trăim ca fii ai lui Dumnezeu, și acesta este singurul mod posibil de a trăi pe pământ. Toate celelalte sunt modurile prin care luptăm unii împotriva altora și ne ucidem între noi. Iar când nu ne luptăm și nu ne ucidem, suntem lipsiți de motivație și ne lăsăm singuri să murim…

Așadar, Isus nu propune numai o devoțiune față de Sfântul Sacrament, ci ne propune viața Fiului, care-i exact ceea ce noi celebrăm în Sfântul Sacrament. Dacă nu, însemnă că-i inutil (zadarnic) să mergem la biserică…

Acea pâine este semnul unei alte realități: este semnul iubirii Tatălui pentru toți fii; este semnul Trupului Fiului, dăruit tuturor fraților; este semnul vieții noastre, împărtășită cu toți… Și aici trăim pâinea, și aceasta este hrana care nu piere…

Noi ne străduim foarte mult să strângem hrana care piere, stricând relațiile în cuplu, în familie, în raportul cu pruncii, cu prietenii; dezmembrând toate structurile conviețuirii sociale pentru această pâine care piere…

Isus însă ne îndeamnă: „Lucrați pentru mâncarea care rămâne spre viața veșnică” (v. 27), care nu-i o mâncare ciudată, care se împotrivește pâinii, ci este modul concret de a trăi pâinea. Cu alte cuvinte, putem trăi această pâine înveninându-ne (stricându-ne) existența, adică luptând unii împotriva altora, pentru a ne-o însuși; sau putem trăi această pâine în mod divin: ca semn al iubirii reciproce… Aici se joacă (hotărăște) destinul nostru, viața sau moartea…

Această pâine este „cea pe care Fiul omului ne-o va da”… Isus spune: „ne-o va da”, pentru că va fi Trupul Său dat pentru noi… Fapt pentru care acea Pâine nu-i o simplă pâine, ci este semn al vieții împărtășite…

De fapt, ce există în fiecare act de împărtășire? Ești tu cel care împărtășești (împarți), adică există prezența iubirii, se află relația, se află Dumnezeu…

Această Pâine are „pecetea Tatălui”, adică faptul că ne face fii. Sigiliul Tatălui este Spiritul Iubirii Tatălui și al fiilor…

vv. 28-29

28 Atunci i-au zis: „Ce să facem ca să săvârșim faptele lui Dumnezeu?” 29 Isus a răspuns și le-a zis: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu ca să credeți în cel pe care l-a trimis el”.

Oamenii care discută cu Isus au o bună dispoziție: au mâncat și speră să mai mănânce… Dar Isus le promite o pâine care nu piere, iar acești oameni intuiesc că pâinea care nu piere are legătură cu voia lui Dumnezeu, pentru că „Nu numai cu pâine trăiește omul, ci cu fiecare Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”… Iar viața constă tocmai în a trăi Cuvântul. Iar Cuvântul devine modul de a trăi pâinea (viața)…

Prin urmare, Îl întreabă: „Care este voia lui Dumnezeu?”… Cum putem trăi viața noastră concretă, ce trebuie să facem pentru a avea această pâine care nu piere?

Ce trebuie să facem? Care sunt faptele pe care Dumnezeu le vrea de la noi?

Și-i justă această întrebare: „Ce să facem?”

Isus le oferă un răspuns ciudat: „Acesta este lucrul lui Dumnezeu”… L-au întrebat: „Ce trebuie să facem? Ce lucrări ale lui Dumnezeu?”… Isus răspunde: „Aceasta este lucrarea pe care o face Dumnezeu!”… Căci, mai înainte de lucrul nostru, există ceea ce Dumnezeu face pentru noi! Mai întâi de toate, noi „suntem făcuți”… Așadar, Isus ne îndemnă: „Privește cum ești făcut! Ești fiul lui Dumnezeu, nu?” Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: că El te-a făcut fiul lui Dumnezeu. Prin urmare, lucrarea Sa este să te facă să crezi în Fiul, să aderi la Fiul, să te facă să devii fiu… Devii ceea ce ești! Aceasta este lucrarea pe care Dumnezeu vrea să o săvârșească în tine… Și această atragere spre adevăr, spre iubire, spre împărtășire, spre viața Fiului, ți-a pus-o în inimă. Urmează această lucrarea a lui Dumnezeu, și apoi vei vedea că vei face și tu lucrările lui Dumnezeu, și vei face lumea să fie frumoasă…

Așadar, există ceva ce Dumnezeu realizează în noi și trebuie să urmăm acea lucrare…

Iar această lucrare este aderarea la Fiul, adică la sentimentele de lumină, de adevăr, de iubire, pe care toți le avem în interior… Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu săvârșită în noi… Este pecetea Tatălui, este esența noastră de fii. Să încercăm să vedem și să urmăm această lucrare…

Rădăcina lucrării noastre umane este credința… Și e lucrarea lui Dumnezeu, ceva ce face El… Când un om spune: „Eu nu am credință”… el poate să o ceară… Sensul rugăciunii este următorul: să-i cerem Domnului să credem, care înseamnă să ne încredințăm, să ne încredem și să-l urmăm pe Isus

vv. 30-33

30 Iar ei i-au spus: „Ce semn faci tu ca să vedem și să credem în tine? Ce înfăptuiești? 31 Părinții noștri au mâncat mană în pustiu, după cum este scris: Le-a dat să mănânce pâine din cer„. 32 Atunci Isus le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl meu vă dă pâinea din cer, cea adevărată. 33 Căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer și dă viață lumii”.

Lumea Îl întreabă pe Isus: „Dacă Tu ne spui să credem în Tine, Fiul, ce semn ne dai Tu că ești Fiul, trimisul Tatălui?”… Apoi continuă: „Noi cunoaștem foarte bine istoria sacră, știm ce a făcut Dumnezeu prin Moise: ne-a dat pâinea din cer, mana”, iar acest fapt garanta că Moise a fost trimis de Dumnezeu… Prin urmare: „Tu ce semn ne dai?”…

Au uitat că de-abia cu o zi mai înainte Isus le-a dat pâinea…

Așadar, ce stă în spatele întrebării lor? Se află o mentalitate tipic religioasă, care spune: „Da, semnele s-au întâmplat odată, în trecut, și atât… Iar a trăit, a murit.. și atât”… Însă, nu! Pentru că ceea ce s-a întâmplat este semn a ceea ce se întâmplă mereu… Dacă Isus în trecut a frânt pâinea și a dat-o (împărțit-o), acest semn l-a înfăptuit numai o singură dată, sau maxim de două ori… Însă semnificația acestui semn este reprezentată de ceea ce a fost întreaga Sa viață: Și-a dat viața Sa pentru noi… Iar semnificația permanentă este faptul că noi putem să ne iubim cu aceeași iubire cu care El ne-a iubit, și atunci avem aceeași viață ca a Fiului.

Prin urmare, ceea ce s-a întâmplat în trecut este un semn a ceea ce se întâmplă acum, acum când nu mai există semnul, căci eu încă n-am văzut pe cineva înmulțind pâinea… Iar dacă aș vedea pe cineva înmulțind pâinea, aș spune că este o lucrare diabolică, în afara faptului că ar exista probe clare că Dumnezeu ar înmulți pâinea… Însă, de obicei, Dumnezeu nu dă semne, ci ne dă inteligența pentru a înțelege semnele… Căci ceea ce ne lipsește este inteligența pentru a le pricepe, și ne lipsește și voința pentru a trăi după cum ne sugerează semnele…

Pentru că ceea ce Dumnezeu deja a făcut în istorie este suficient ca să înțelegem ceea ce El face acum… Iar Dumnezeu nu repetă des semnele și nici nu face multe, căci, dacă ar face multe semne, am fi ca puii care aleargă după stăpâna casei ca să primească grăunțele… Deci am vrea să avem numai semne…

În schimb, Isus răspunde: „Deja v-am dat semnele. Deci priviți semnificația lor și trăiți conținutul semnificației, pentru că Eu nu vreau să vă dau o pâine în plus, ci vreau să vă dau însăși viața Mea de Fiu, astfel încât să trăiți în mod liber și responsabil, ca fii și ca frați, și să gestionați lumea ca fii ai lui Dumnezeu”…

Dacă Dumnezeu ne-ar da mereu semne, noi mereu am fi niște nepricepuți care doar caută semnele și le mănâncă, trăind cu acestea, fără să știe vreodată realitatea pe care acele semne o semnifică…

Iar aici avem centrul misterului creștinismului, care e Euharistia, și printr-un mic semn primim cu adevărat Trupul lui Cristos dăruit pentru noi, după cum vom vedea în catehezele următoare. Și suntem chemați să trăim prin acest Trup, să trăim prin Trupul Fiului dăruit… Și aceasta este realitatea pe care suntem chemați să o trăim…

Așadar, acești oameni I-au spusă: „Da, mana exista, dar Tu ce faci?”… Ei din nou ar vrea să primească mana… Isus le-a dat pâinea doar cu o zi mai înainte. Dar acum ei o vor din nou…

În schimb, Isus le răspunde: „Gata cu semnele!”… Există o altă pâine pe care Dumnezeu v-o dă acum, și e inteligența pentru a înțelege semnul (semnificația semnului)…

Iar această pâine „coboară din cer și dă viață lumii”… Această pâine, la urma urmei, este Spiritul Fiului, pe care El ni-l va da în Trupul său și ne va ajuta să trăim ca fii; și dă viață veșnică acestei lumi…

vv. 34-40

34 Ei i-au zis: „Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta!” Isus le-a spus: 35 „Eu sunt pâinea vieții. Celui care vine la mine nu-i va mai fi foame și celui care crede în mine nu-i va mai fi sete niciodată. 36 Dar eu v-am spus: «M-ați văzut și nu credeți». 37 Tot ce-mi dă Tatăl va veni la mine, iar pe cel care vine la mine nu-l voi da afară, 38 căci m-am coborât din cer nu ca să fac voința mea, ci voința celui care m-a trimis; 39 și aceasta este voința celui care m-a trimis: să nu se piardă nimeni dintre cei pe care mi i-a dat de la el, ci să-i învii în ziua de pe urmă. 40 Pentru că aceasta este voința Tatălui meu: oricine îl vede pe Fiul și crede în el să aibă viața veșnică. Iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă”.

După cum Isus i-a trezit (stârnit) samaritenei dorința după apa vie, care dă viață veșnică, tot la fel acestor oameni din Capernaum le-a trezit dorința după pâine: „Dă-ne această pâine!”… Samaritenei i-a spus: „Eu sunt”. Și aici spune: „Eu sunt pâinea vieții”…

Apreciem cererea lor: „Doamne, dă-ne mereu această pâine”… Deși cererea lor e imperfectă, căci nu-și dau seama ce cer, arată o dorință, iar (apoi) dorința lor va crește și se va purifica… Vor înțelege apoi „cine” este această pâine, și nu „ce” este această pâine

Isus răspunde: „Eu sunt”. Iar de acum înainte, în Evanghelia după Ioan, se vor repeta destul de des cuvintele „Eu sunt”… Uneori ne va spune ce înseamnă, uneori nu…

Cuvintele „Eu sunt” exprimă numele cu care Domnul s-a descoperit lui Moise, în Exod…

În schimb, când numele „Eu sunt” se referă la vreo însușire divină, Isus spune: „Eu sunt pâinea”, „Eu sunt apa”… Ce înseamnă? Este o metaforă în care i Se aplică lui Isus tot ceea ce putem spune despre pâine…

Ce este pâinea?

Pâinea dă viața, deci Isus dă viața… Dar pâinea este metaforă, căci realitatea este Isus! După cum pâinea e simbol, iar realitatea e viața…

Dacă un om îți dă o pâine, ce simbolizează acea pâine? Este simbolul acelui om care vrea să-ți dea hrana, care vrea să împartă acea pâine cu tine… Adevărata viață e faptul că el împarte cu tine. Iar dacă el nu împarte cu tine, tu nu ai acea pâine…

Pâinea e simbolul vieții, dar această viață are diferite elemente componente, la fel ca pâinea… Pâinea este darul pământului și al cerului, căci, dacă nu plouă și dacă nu există pământ, nu există nici pâine… Dar pâinea este și rodul muncii și al efortului omului: în pâine avem tot binele și răul omului din relațiile sale; în pâine avem efortul, bucuria; apoi pâinea e un element umil, necesar, este disponibil și gustos… Cu alte cuvinte, toate însușirile pe care le putem atribui pâinii, le putem atribui și lui „Eu sunt”, adică lui Dumnezeu… „Bun ca pâinea!”

Iar pâinea are o însemnătate, nu în baza faptului că o privești, ci dacă o mănânci… Iar a o mânca înseamnă că trăiești prin acea energie pe care ți-o dă… Prin urmare, efectiv, Dumnezeu Se dă să fie mâncat și Îl înghițim, Îl punem în interiorul nostru, iar El devine viața noastră, la fel ca pâinea…

Simbologia pâinii e frumoasă și ne ajută să înțelegem adevărata semnificație, adevărata realitate a pâinii, care constă în faptul că Dumnezeu vrea să ne dea viața Sa… Care e viața pe care vrea să ne-o dea? E viața Fiului! Fiul e pâinea, căci El acceptă întreaga Sa viață ca semn al iubirii Tatălui; deci El trăiește în bucuria acestei iubiri și, prin urmare, știe să iubească frații în deplină libertate… Și aceasta e viața pe care Isus vrea să ne-o aducă pe pământ…

„Și aceasta este voia Tatălui”. Se repetă mereu cuvântul „voie”… Voia Tatălui este să mântuiască fiecare fiu. Și fiecare om e mântuit dacă se știe iubit și dacă știe să iubească… Fără această pâine, omul nu trăiește, ci se folosește de întreaga creație numai pentru a se distruge…

Texte suplimentare

  • Ps. 78, 105;
  • Ex. 16;
  • Deut. 8;
  • Înț. 16, 20-21.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag