Ioan 6,41-59

Ps. 63 *(62). Psalmul subliniază că setea noastră este săturată de Dumnezeu prin darul de Sine făcut nouă prin Cuvânt (Lege) și prin trupul și sângele lui Cristos.

Tot capitolul al VI-lea din Evanghelia după Ioan este centrat pe Euharistie. Am tratat deja darul pâinii pe care Isus o oferă lângă Lacul Tiberiadei – loc în care mulțimea e săturată și mai rămân 12 coșuri pline cu firimituri.

Isus poruncește să se strângă tot ceea ce a rămas.

Apoi mulțimile-L caută, pentru că doresc pâine, iar Isus le spune că importantă nu este pâinea, ci tocmai ceea ce a rămas după ce s-au săturat. Această supraabundență constă în modul de „a trăi” fiecare pâine, la fel ca Isus care a luat binecuvântându-L pe Tatăl care dăruiește, apoi a împărtășit-o cu frații.

Deci, pâinea pe care Isus dorește să ne-o dea e pâinea care ne pune în comuniune cu Tatăl și cu frații, iar această pâine este viața veșnică. Însă ei doreau

să-L facă rege numai pentru a mânca pâinea simplă, obișnuită.

Tocmai vizavi de pâine, care e simbolul vieții, noi suntem mereu ispitiți: vrem viața și credem că viața constă în a avea și a acumula bunuri. Însă viața este cu totul altceva: viața este relația de iubire cu Tatăl – care o dăruiește – și cu frații, care sunt fii la fel ca noi. Și aceasta este deja viața veșnică, este viața lui Dumnezeu și e acea viață pe care Isus vrea să ne-o dea.

Am văzut că această pâine ne face să umblăm pe apă, la fel ca Isus, adică ne ajută să biruim moartea. Însă discipolii încă nu-și dau seama.

Apoi, Isus spune că El este adevărata pâine coborâtă din cer, adică este Fiul. Pâinea este viața Fiului care ne face fii.

Acum vom aborda sensul euharistic al acestei pâini. Pericopa este o omilie euharistică și ne ajută să înțelegem misterul pe care-l celebrăm. Dacă data trecută totul era centrat pe pâine și pe „a crede că Isus este Fiul, aceasta e pâinea”, în această cateheză totul e centrat pe „carne (trup)” și „sânge”. Iar „a crede” va fi înlocuit de verbele „a mânca” și „a bea”. A crede este ceva foarte concret, înseamnă a mânca și a bea.

Se citește Io. 6, 41-59

41 Iudeii murmurau împotriva lui pentru că spusese: „Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer” 42 și spuneau: „Nu este oare acesta Isus, fiul lui Iosif, pe ai cărui tată și mamă îi cunoaștem? Cum de spune acum: «M-am coborât din cer»?” 43 Isus a răspuns și le-a zis: „Nu mai murmurați între voi! 44 Nimeni nu poate să vină la mine, dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis și eu îl voi învia în ziua de pe urmă. 45 Este scris în profeți: Și toți vor fi învățați de Dumnezeu. Oricine a auzit și a învățat de la Tatăl vine la mine. 46 Nu că l-a văzut cineva pe Tatăl, decât numai cel care este de la Dumnezeu: acesta l-a văzut pe Tatăl. 47 Adevăr, adevăr vă spun: cine crede are viața veșnică. 48 Eu sunt pâinea vieții. 49 Părinții voștri au mâncat mana în pustiu și au murit. 50 Aceasta este pâinea care se coboară din cer: ca, dacă mănâncă cineva din ea, să nu moară. 51 Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viața lumii”. 52 Atunci iudeii au început să discute aprins între ei, spunând: „Cum poate acesta să ne dea să mâncăm trupul său?” 53 Dar Isus le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și nu beți sângele lui, nu aveți viață în voi. 54 Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viața veșnică și eu îl voi învia în ziua de pe urmă. 55 Pentru că trupul meu este adevărată hrană, iar sângele meu este adevărată băutură. 56 Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu rămâne în mine și eu în el. 57 Așa cum m-a trimis Tatăl care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, la fel și cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine. 58 Aceasta este pâinea care s-a coborât din cer; nu ca aceea pe care au mâncat-o părinții voștri și au murit. Cine mănâncă această pâine va trăi în veci”. 59 Acestea le-a spus, în timp ce învăța în sinagoga din Cafarnaum.

Versetele 41-47 aparțin mai mult textului biblic precedent, dar ne folosesc ca introducere, în timp ce vv. 48-58 sunt o omilie euharistică și ne ajută să înțelegem misterul pâinii. Cuvintele fundamentale sunt „a mânca” (repetat de 10 ori) și „a bea sângele” (repetat de patru ori).

A mânca/a mesteca și a bea indică procesul asimilării (însușirii). Euharistia este asimilarea (însușirea) Fiului. Vom vedea cum se întâmplă.

vv. 41-47

41 Iudeii murmurau împotriva lui pentru că spusese: „Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer” 42 și spuneau: „Nu este oare acesta Isus, fiul lui Iosif, pe ai cărui tată și mamă îi cunoaștem? Cum de spune acum: «M-am coborât din cer»?” 43 Isus a răspuns și le-a zis: „Nu mai murmurați între voi! 44 Nimeni nu poate să vină la mine, dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis și eu îl voi învia în ziua de pe urmă. 45 Este scris în profeți: Și toți vor fi învățați de Dumnezeu. Oricine a auzit și a învățat de la Tatăl vine la mine. 46 Nu că l-a văzut cineva pe Tatăl, decât numai cel care este de la Dumnezeu: acesta l-a văzut pe Tatăl. 47 Adevăr, adevăr vă spun: cine crede are viața veșnică.

Isus spune că El este pâinea coborâtă din cer, însă mulțimile se întreabă cu privire la veridicitatea acestei afirmații, obiectând că Isus e fiul lui Iosif și că nu vine din cer. Tu nu vii de la Dumnezeu, căci tatăl tău e Iosif.

Este singura dată când apare numele lui Iosif în Ev. după Ioan. Întrebarea este: cum poți tu – care ești un om la fel ca noi – să fii Dumnezeu?

Aceasta este problema Euharistiei: cum poate un om să trăiască la fel ca Dumnezeu? Este misterul pe care Euharistia îl împlinește în noi. Nouă, oamenilor, Euharistia ne dăruiește aceeași viață ca a Fiului, ne dă plinătatea Spiritului și trăim încă de pe acum viața veșnică.

Dar mulțimea murmură: tu nu poți fi din cer și de la Dumnezeu pentru că ești trup ca și noi. Isus răspunde: faptul că Eu sunt trup este tocmai începutul mântuirii.

Mai întâi de toate, Isus precizează: nu e adevărat că sunt fiul lui Iosif. „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă Tatăl nu-l atrage”. Dacă vorbește despre Tatăl, înseamnă că Isus e Fiul.

În inima fiecărui om este atracția către Fiu, atracție exercitată de Tatăl. Ce înseamnă? De ce credem în Isus, Fiul lui Dumnezeu? Nu pentru că cineva ne-a convins prin argumente particulare, ci pentru un fapt foarte simplu: că noi toți suntem fii. Niciunul nu și-a dat singur viața. Structura fundamentală a omului este cea de a fi fiu.

Și ce vrea fiul de la tatăl? Vrea acel lucru pe care niciodată nu-l obține după cum el ar vrea, pentru că și tatăl este un semn (un sacrament) al Tatălui ceresc; fiul dorește să fie iubit necondiționat de tatăl. Acest mister este înscris în inima oricărui om. Tocmai această dorință după iubirea Tatălui te face fiu și te atrage la Fiul, te face să fii fiu. Și tocmai în această atracție interioară – adevăr care există în inima fiecărui om – se înțelege credința creștină în Isus-Fiul lui Dumnezeu și în iubirea Tatălui.

Necunoașterea acestui adevăr ne determină să trăim o viață ne-autentică, o viață ne-euharistică, o viață care nu ia, nu binecuvântează, nu împarte cu alții, ci o viață care posedă, distruge și dă moarte.

Deci, este chestiune de viață sau de moarte a urma această atracție interioară a Tatălui.

Și este o atracție care ne face pe toți discipoli ai lui Dumnezeu, instruiți direct de El. Toți suntem instruiți de Dumnezeu. Inima fiecărui om dorește iubirea absolută, de acceptare, care devine ghidul său interior, călăuzit de Spiritul Sfânt. Și cine urmează această dorință – ghidat de Spiritul – devine fiul lui Dumnezeu. Sau, atunci când aude Cuvântul adevărat al Evangheliei, imediat aderă la acest Cuvânt (cu excepția faptului în care mărturia noastră este contrară, astfel încât prin comportamentul nostru discredităm și negăm Cuvântul).

Credința se transmite prin mărturie. Adică, mărturisind iubirea Tatălui și iubind fratele, celălalt spune: acesta e un lucru adevărat, de când mă știu și eu îl doresc și, în sfârșit, văd că e posibil. Și aceasta este singura transmitere posibilă a credinței. Celelalte lucruri nu sunt credința, ci sunt numai semne de putere, de dominare, adică opusul libertății Fiului și a Tatălui și au o viață foarte scurtă.

Euharistia este tocmai realizarea acestei atracții interioare către Fiul, care ne face deplin fii și ne ajută să trăim acum viața veșnică.

Și pe acest Tată, pe care nimeni nu l-a văzut, unde-L vedem? Îl vedem în Fiul care ne iubește ca frate: Fiul este cel care-mi mărturisește paternitatea lui Dumnezeu.

Cei care L-au văzut și cunoscut pe Isus au dificultăți în a crede cuvintele Sale, în a crede că El e Fiul lui Dumnezeu… Totuși, ce ar putea face Domnul, dacă nu se lasă văzut sau atins și dacă noi îl simțim departe? Atunci când ni se arată, noi îi spunem că știm cine este (fiul lui Iosif… și atât!). Domnul a ales această a doua cale: de a se arăta, a se lăsa atins și chiar mâncat, invitându-ne să credem.

vv. 48-51

48 Eu sunt pâinea vieții. 49 Părinții voștri au mâncat mana în pustiu și au murit. 50 Aceasta este pâinea care se coboară din cer: ca, dacă mănâncă cineva din ea, să nu moară. 51 Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viața lumii”.

Isus spune de două ori: „Eu sunt pâinea”. „Eu sunt” indică numele lui Dumnezeu, eliberatorul din Exod. Această pâine este eliberarea omului din sclavie și apoi, e pâine. Ce face pâinea? Pâinea transmite viața, ne ajută să trăim, ne menține în viață.

Dacă viața ne vine prin cordonul ombilical și apoi prin laptele matern, la urmă provine din mâncare. Hrana ne alimentează, ne menține viața. Isus afirmă că El este viața: ceea ce menține viața. Iar pâinea trebuie mâncată.

Acest discurs putea fi înțeles și de ascultătorii evrei, pentru că ei știau că viața omului nu este numai pâinea, ci fiecare Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Ei știau că, Cuvântul trebuie mâncat. Știau că sulul legii trebuie „mâncat”. Isus se identifică cu Cuvântul, cu legea. De fapt, noua lege este tocmai libertatea fiului. Isus spune: „Eu sunt, nu ca mana pe care au mâncat-o părinții și au murit”. Mana a coborât atunci, și nu mai vine. Ea a fost pentru părinți, nu pentru voi. Mana însă nu le-a garantat viața (pentru că ei au murit).

Isus spune că acea mană este semnul adevăratei hrane, care e Cuvântul, care e El, care acum coboară din cer. În timp ce mana exista odată, în trecut, această pâine există acum și este Isus-Cuvântul.

Și cine mănâncă acum această pâine nu moare „în veci”. Aceasta e tema fundamentală a Euharistiei. Cine mănâncă pâinea pe care Domnul ne-o dă, nu moare în veci. Înseamnă că are viața veșnică.

Ce este această pâine? „Este o pâine pe care Eu o să v-o dau”. Este prevestirea patimii. Ce a făcut Isus la Cina cea de taină? A luat pâinea și a spus: „Acesta este trupul Meu, dat pentru voi”. Ioan însă spune alte cuvinte, dar exprimă același lucru: în loc de „trupul Meu”, spune „carnea Mea”.

Încă de la începutul Evangheliei, Ioan preferă cuvântul „carne”, cuvânt care indică omul în fragilitatea și slăbiciunea sa. Căci tocmai „slăbiciunea” lui Dumnezeu ne mântuiește, a lui Dumnezeu care-Și însușește starea noastră umană.

„Eu o să v-o dau”. Pentru că încă nu a venit momentul pâinii. Lipsește un timp înainte de Cina cea de Taină. Isus ne va dărui pâinea (trupul Său) pe cruce.

În loc să spună „pentru voi”, spune „pentru viața lumii”. Adică este trupul dăruit nu numai pentru voi – care sunteți aici prezenți – ci pentru întreaga lume, pe care voi o reprezentați.

Și nu este numai „pentru”. Ce rezultat ai dacă tu îți dai viața pentru mine? O dau pentru viața ta, ca tu să trăiești. Cu alte cuvinte, pâinea pe care Isus ne-o dă este pentru ca noi să trăim. Trupul Său, pe care El ni-l dă, este pentru ca noi să trăim, mâncând trupul Său.

Ce înseamnă? Isus e prima persoană care a trăit în trup realitatea de Fiu al Tatălui și de frate al tuturor. Și pe cruce împlinește realitatea Sa de Fiu. „Totul e împlinit!” De ce? Pentru că El se reîntoarce la Tatăl și se dăruiește total fraților.

Astfel „carnea lui Isus” este vizibilitatea concretă a lui Dumnezeu. Cum trăiește Dumnezeu, cum trăiește un trup însuflețit de iubire? Trăiește iubindu-L pe Tatăl și iubindu-i pe frați.

Isus vrea să ne spună acest fapt, care este chintesența Sa de fiu, precum și esența noastră de fii. Este sensul întregii Sale vieți, pe care noi o celebrăm în Euharistie.

Cum putem participa la acest mister?

Să presupunem că papa celebrează liturghia afară, în aer liber, înaintea unei mari mulțimi. Vântul bate puternic și, fără să-și dea seama, ostiile zboară din patenă. Dacă în depărtare ar fi un bou care ar înghiți o ostie, după voi, se împărtășește? „După mine, se împărtășește, la fel ca mulți creștini care nu știu ce fac când se împărtășesc!?”

Versetele ne ajută să înțelegem ce facem atunci când celebrăm Euharistia; ce înseamnă să mâncăm această pâine…

vv. 52-55

52 Atunci iudeii au început să discute aprins între ei, spunând: „Cum poate acesta să ne dea să mâncăm trupul său?” 53 Dar Isus le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și nu beți sângele lui, nu aveți viață în voi. 54 Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viața veșnică și eu îl voi învia în ziua de pe urmă. 55 Pentru că trupul meu este adevărată hrană, iar sângele meu este adevărată băutură.

Cum ne poate da carnea Sa să o mâncăm? Isus răspunde: „Voi ați înțeles bine! Trebuie să mâncați carnea Mea”. Apoi întărește cele spuse: „Dacă nu mâncați carnea Fiului omului și nu beți sângele Său, nu aveți în voi viață”.

A mânca „trupul”… Carnea este umanitatea lui Isus. A mânca înseamnă a însuși, a asimila. Cuvântul a mânca, aici, înlocuiește verbul „a crede” din textul biblic precedent: „Dacă nu credeți în Fiul omului, nu aveți în voi viață”. Credința nu este ceva vag! Ea înseamnă a asimila carnea, umanitatea lui Isus, până la a avea o umanitate egală cu a Sa!

Cum îmi însușesc carnea lui Isus? Mai întâi de toate o asimilez înțelegând cum El a trăit. Fără cuvântul care mi-L arată pe Fiul, eu nu mi-L însușesc pe Fiul. Dossetti spune: „Nu noi mâncăm Euharistia, ci Euharistia ne însușește, ne îndumnezeiește”.

Eu, ascultând cuvântul Fiului, mă transform, inteligența mea se aseamănă, devine egală cu a Sa, este El cel care mă face asemănător cu Sine, îmi dă mentalitatea Fiului. Eu gândesc ca El, am criteriile Sale de valoare, de judecată. Nu numai cu inteligența, ci și cu inima: eu iubesc cum iubește El! Am inima Fiului. Sunt în comuniune cu Tatăl și cu frații. Și, în consecință, eu mă comport cum se comportă El.

Înțelegeți că a mânca această carne înseamnă a avea gândul lui Cristos, a avea iubirea lui Cristos și a se comporta ca El. Cu alte cuvinte, întreaga noastră ființă este transformată, îndumnezeită: devenim fii. Acest mister este ceva foarte concret.

Și atunci când oficiem Euharistia, celebrăm trupul Său dat pentru noi, căci în acel Trup, care așa a trăit și care ni S-a dăruit total, noi înțelegem cine este Dumnezeu: Dumnezeu este Acela care iubește așa și se dăruiește așa și mi se dăruiește mie! Și eu intru în comuniune cu El mâncându-L, însușindu-L.

Și dacă fac așa, „beau sângele Său”. Pentru evrei, sângele reprezintă viața: sângele nu se poate bea, deoarece aparține numai lui Dumnezeu. Dacă eu îmi însușesc trupul Său, umanitatea Sa, atunci am Spiritul Său, am aceeași viață a lui Dumnezeu, deoarece El a trăit în trup, Spiritul Fiului și al Tatălui. Deci și eu devin plin de Spirit.

Isus continuă: „Trupul nu este doar de mâncat, ci e de mestecat”. A mesteca în limba greacă înseamnă o asimilare (însușire) lentă.

Pâinea se separă de sânge pentru a aminti crucea, locul în care trupul și sângele s-au separat, însă și pentru a sublinia că noi suntem trup (carne), adică suntem slăbiciune, fragilitate. Suntem chemați să trăim – ca fii – trupul nostru, slăbiciunea și fragilitatea noastră în comuniune cu Tatăl și cu frații. Dacă facem așa, „bem sângele”, adică avem sângele, viața; viața lui Dumnezeu, Spiritul. Fapt pentru care „carnea” noastră este însuflețită de Spiritul lui Dumnezeu.

În acest fel, omul creat în ziua a șasea – ultima dintre creaturi – ce este chemat să facă? Este chemat să trăiască a șaptea zi, să-L trăiască pe însuși Dumnezeu. Prin om, întreaga creație este îndumnezeită și „Dumnezeu este totul în toate”. Și asta datorită omului care trăiește ca fiu, și trăiește Spiritul Fiului, și face Euharistia peste întreaga creație. Și trăiește întreaga creație ca loc de comuniune cu Tatăl și cu frații. Deci, Euharistia este răscumpărarea creației. Și este singura posibilitate de a trăi pe acest pământ în mod uman, adică trăim ca fii și frați, și totul are o însemnătate precisă de dar, de iubire, de iertare. Altfel, totul are o însemnătate idolatră de posesie, de dominare (stăpânire) și de moarte. Cu adevărat, Euharistia este răscumpărarea creației.

Totul a fost făcut prin Euharistie pentru ca noi să ne bucurăm deplin ca fii și să trăim Creația ca fii și frați. Și aceasta este viața veșnică, deja acum.

„Cine mănâncă și bea sângele Meu are viață veșnică acum„. Verbul este la prezent, nu la viitor. O are deja acum! Iar în viitor va fi învierea, „căci cine iubește deja a trecut de la moarte la viață”. Deja a biruit moartea.

Deci, această viață, trăită în spiritul Fiului, deja este arvuna plină a învierii, ne ajută să umblăm pe apă, la fel ca ucenicii din barcă.

În Ev. după Ioan toate cuvintele sunt simple: pâine, viață, a mânca, a muri, a trăi, carne, sânge, a bea, a mesteca, Tată… Cuvinte care se repetă mereu ca o variațiune a aceleiași teme, astfel încât fiecare, om puțin câte puțin, să priceapă. Atunci omului i se clarifică marele mister al vieții, care este conținut în aceste cuvinte elementare: Tată, pâine, mamă, viață.

În Evanghelia după Ioan nu avem povestirea instituirii Euharistiei, deoarece ea este inclusă în acest lung discurs. Un alt motiv al lipsei povestirii instituirii Euharistiei este că întreaga viață a Fiului este Euharistie, deci Ioan privește totul ca fiind Euharistie.

Evanghelia lui Ioan nu povestește „schimbarea la Față”, pentru că întreaga sa Evanghelie este o „schimbare la față”, e o comprehensiune a misterului profund al realității.

v. 56

56 Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu rămâne în mine și eu în el.

E o altă variantă a aceleași teme. În ce constă această viață veșnică? „Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, locuiește în Mine și Eu în el”. Această viață este numită „locuire”.

A locui unul în celălalt este specific iubirii, care nu este o amestecare de două persoane, nici că o persoană o mănâncă pe cealaltă și cealaltă dispare, ci e o locuire-conviețuire reciprocă a unuia în celălalt. Pentru că acela pe care-l iubești, unde-l ai? Îl ai în inimă. Devine începutul/principiul vieții tale, devine viața ta. Iar celălalt – care te iubește – te are pe tine în inima sa. Tu devii viața sa. Deci, „a-L mânca pe Fiul” înseamnă că Fiul devine viața ta.

Iar El spune despre tine același lucru: „Tu ești viața Mea”, Mi-am dat viața pentru tine. Este această comuniune plină, exprimată cu ajutorul cuvântului „a locui”. Aceasta este una dintre cele mai frumoase definiții ale iubirii: celălalt este casa/locuința mea și viceversa. Este comuniunea!

Acest a locui este „adevărata prezență reală”, căci prezența reală nu constă în faptul că o persoană e aici… tu poți fi aici, dar să ai mintea în altă parte. Prezența reală înseamnă că cineva este prezent atunci când îl iubești. Dacă nu-l iubești, nu este prezent. Mai mult, dacă e prezent, te deranjează! Tu spui: mai bine ar fi absent! Prezența reală este această iubire care-l face în mod real pe celălalt să locuiască în tine. Și tu unde locuiești, unde ești acasă? Locuiești unde iubești. Pentru că tu ești prezent înaintea lui. Nu este un mod metaforic de a spune, ci este un mod real, pentru că întreaga ta viață se organizează în funcție de acest a locui în persoana iubită.

Subliniem acest „a locui reciproc”: Dumnezeu în noi și noi în El.

vv. 57-59

57 Așa cum m-a trimis Tatăl care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, la fel și cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine. 58 Aceasta este pâinea care s-a coborât din cer; nu ca aceea pe care au mâncat-o părinții voștri și au murit. Cine mănâncă această pâine va trăi în veci”. 59 Acestea le-a spus, în timp ce învăța în sinagoga din Cafarnaum.

După ce a spus că a mesteca (a mânca) și a bea ne dă viața, explică faptul că această viață înseamnă a locui unul în celălalt (este iubirea reciprocă), iar acum oferă încă un element al acestui mister. Se vorbește de a trăi „pentru”. Dar în limba greacă înseamnă „grație (datorită) Tatălui, trăiesc pentru Tatăl, trăiesc din Tatăl”. Cu alte cuvinte, dacă tu mănânci această carne, o lași să intre în tine și o iubești, ce faci apoi? Trăiești prin El, trăiești din El (viața ta vine de la El), trăiești pentru El, care e Fiul!

El cine este? E cel care trăiește prin Tatăl, din Tatăl și pentru Tatăl. Deci, tu intri în viața Treimii. Este îndumnezeirea omului, care în sfârșit știe cine este: e fiul Tatălui, fratele Fiului și vede fața Fiului în toți frații.

Euharistia ne conduce la toate acestea. Dar, dacă nu ne conduce la acestea …suntem ca boul care mănâncă o ostie… Totuși, mulțumită Domnului, acest Cuvânt ne transformă. Putem să-l considerăm pe Ioan ca fiind o întreagă Evanghelie euharistică; de fapt, el explică această viață a Fiului pe care comunitatea o celebrează în aducerea aminte, la cina Domnului. Celebrarea nu este doar un gest simbolic, tot restul e simbolul acestei realități: realitatea Fiului care trăiește pentru Tatăl și pentru frați și noi asimilăm, mâncăm, mestecăm toate acestea până la acest „a locui” aici, a fi aici căseni, până la a trăi din El: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine, iar viața pe care o trăiesc în trup, o trăiesc prin iubirea Lui, care m-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine”.

Această pâine ne dă viața lui Dumnezeu. Pe bună dreptate Isus spune: (și nu este metaforă!) că El este pâinea vieții lui Dumnezeu. Pavel, după ce din Saul a fost transformat în Pavel, Fil. 1,21, a spus: „Viața mea e Cristos”.

Sinagoga e locul în care se ascultă Cuvântul. Isus e Cuvântul care devine pâine. Aceste lucruri, pe care Isus le-a spus învățând la Capernaum, sunt aceleași pe care Cuvântul ni le spune nouă acum. De ce? Pentru ca și noi să înțelegem care e pâinea care ne dă viața, pentru ca și noi să mâncăm, să mestecăm, să locuim și să trăim așa!

Acum înțelegem când Isus, cu o zi înainte, a dat pâinea pe malul lacului și a poruncit să se strângă tot ceea ce a rămas, acel surplus pe care încă nu l-au mâncat. Surplusul e Isus! E surplusul pentru care omul e făcut; omul e făcut pentru comuniunea deplină cu Dumnezeu!

O hrană care nu devine comuniune e o hrană înveninată de moarte. Mereu. Și în orice hrană care devine comuniune, fraternitate, e prezent Tatăl, și acolo e viața. Și această hrană e „viața lumii”. Lumea trăiește grație iubirii. Fără această iubire, lumea e moartă. E o lume de moarte…

Să-i cerem Domnului să intrăm în misterul pâinii, care e misterul vieții, al comuniunii, al locuirii, al fraternității, al filiațiunii. Misterul iubirii, e misterul lui Dumnezeu, care e Tată și Fiu.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag