Ioan 6,60-71

Aceasta vă smintește?

Sminteala Crucii este judecata și mântuirea lumii: ne descoperă minciuna și o descoperă tocmai revelându-ne un Dumnezeu care iubește până la a-Și da viața pentru cei care-L ucid.

Și noi, chiar dacă suntem chemați să trăim prin pâinea pe care o primim în Euharistie, îndurăm sminteală: mereu suntem expuși trădării, lepădării și fugii, la fel ca Iuda, Petru și toți ceilalți…

Ps. 23 (22)

Psalmistul se întreabă: „La cine vom merge? Pe cine vom urma? Cine va fi Păstorul nostru?” Ori pe Domnul, ori pe un altul… Iar dacă-l vom urma pe un altul, „Păstorul lor va fi moartea” (Ps. 43)

Noi – la fel ca Petru – spunem că numai Domnul are cuvintele vieții veșnice, deci numai pe El Îl vom urma.

Tot capitolul al șaselea dezvoltă tema „pâinii”, a Euharistiei – care este centrul vieții noastre creștine – a ceea ce noi celebrăm în amintirea Sa, ca să devină pâinea, viața noastră, iar aceste versete reprezintă finalul capitolului…

În cateheza anterioară am ascultat că Isus a spus că „trebuie să mestecăm Trupul Său și să bem Sângele Său, ca să avem viață”.

Să mestecăm, ca să asimilăm (să ne însușim). Să asimilăm Trupul Său, dat pentru noi, astfel încât și trupul nostru să devină dar și să fie însuflețit de Spiritul lui Dumnezeu, de viața Lui…

„A-și oferi trupul și sângele” însemnă a ști să te dăruiești printr-o iubire mai mare decât viața și moartea… Și tocmai aceasta e viața lui Dumnezeu și e viața veșnică, pe care o avem deja acum…

Așadar, sensul Euharistiei, adică ceea ce celebrăm, este ceea ce trăim în viața de zi cu zi, este acest parcurs… Acest drum al libertății de a-L iubi pe Tatăl și de a iubi frații, care în mod progresiv transformă viața noastră până la a face din ea un dar de sine, un dar de iubire. Și aceasta e viața divină, viața eternă… Iar acest stil de viață îmbrățișează gândirea noastră, voința noastră, acțiunea noastră (munca, comportamentul), îmbrățișează întreaga noastră ființă, care este transformată în Dumnezeu…

Spre acest scop suntem rânduiți și spre acest scop am fost creați. Altfel spus, am fost creați și am fost rânduiți să devenim ceea ce suntem: fii ai lui Dumnezeu!…

În versetele noastre avem concluzia față de această propunere a lui Isus… Iar concluzia nu poate fi decât acceptarea, ori refuzarea…

Este important să înțelegem că există refuzul, căci altfel ar fi vorba numai de o acceptare prea ușoară, limpede. Însă spunând: „Este clar că e așa”, este modul cel mai natural de a nu accepta propunerea lui Isus. Și, între timp, omul face exact opusul…

Se citește Io. 6, 60-71

60 Când au auzit, mulți dintre discipolii lui au zis: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” 61 Dar Isus, cunoscând în sine că discipolii lui murmurau pentru aceasta, le-a zis: „Vă scandalizează acest lucru? 62 Dar dacă l-ați vedea pe Fiul Omului urcându-se acolo unde a fost mai înainte? 63 Duhul este acela care dă viața, trupul nu folosește la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață. 64 Dar sunt unii dintre voi care nu cred!” De fapt, Isus știa de la început cine sunt cei care nu cred și cine este acela care îl va trăda. 65 Și le-a zis: „De aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la mine decât dacă îi este dat de la Tatăl”. 66 După aceasta, mulți dintre discipolii lui s-au retras și nu mai mergeau cu el. 67 Atunci, Isus le-a zis celor doisprezece: „Nu cumva vreți să plecați și voi?” 68 Simon Petru i-a răspuns: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice, 69 iar noi am crezut și am cunoscut că tu ești sfântul lui Dumnezeu”. 70 Isus le-a răspuns: „Oare nu v-am ales eu pe voi doisprezece? Dar unul dintre voi este un diavol!” 71 De fapt, vorbea despre Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul, pentru că acesta, unul dintre cei doisprezece, avea să-l trădeze.

Aceste versete sunt similare cu cele pe care le aflăm și-n celelalte evanghelii, la sfârșitul secțiunii despre pâine. După înmulțirea pâinii și după toate disputele care se nasc, Isus este recunoscut ca fiind Sfântul, Fiul lui Dumnezeu, dar tocmai în acest moment Isus prevestește pătimirea Sa, când El se va face „pâine” și-Și va da viața pentru toți. Urmează reacția lui Petru care nu acceptă crucea, pentru că ea este sminteală pentru el…

Temele fundamentale ale textului sunt: „a nu crede”, „a se sminti”, „Cuvântul e greu, e dur”, „a se da înapoi”, „a nu călători cu El”, „a pleca” și „a trăda”…

Pasajul vrea să sublinieze necredința (neîncrederea) noastră față de dar… Neîncrederea înaintea darului este un fapt vechi… Adam și Eva, încă din grădină, aveau darul de a fi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, dar nu au crezut în dar, ci au vrut să fure darul… Israelul – în pământul făgăduinței – a avut darul pământului, dar nu a acceptat darul, ci a vrut să-l posede… Dar astfel a mers în exil… După cum și omul a ieșit din Eden… Tot la fel și față de acest dar – care este darul absolut al lui Dumnezeu, în care Se dă pe Sine – reacția omului este să nu creadă în acest dar, prin faptul că nu acceptă sminteala darului…

Oricum, darul este originar: premergător oricărei ispite, căderi sau trădări… Și rămâne dar, dincolo de orice cădere, ispită sau trădare, pentru că darul lui Dumnezeu este irevocabil. Și sensul Euharistiei este acesta: că Isus se dăruiește celui care-L trădează, celui care se leapădă de El: „Pentru că nu sănătoșii au nevoie de medic, ci bolnavii”…

De această dată, versetele descriu sminteala discipolilor înaintea faptului că Isus își dă Trupul și Sângele Său, adică-Și dă viața, moare…

Ei se așteptau ca, cu un început atât de bun, caracterizat de faptul că s-au săturat cinci mii de oameni, toate să meargă bine și să se înceapă acea Împărăție a lui Dumnezeu pe care toți mereu o promit: toți veți mânca pe săturate și toți vă veți simți bine…

În schimb, Isus spune: „Înmulțirea pâinilor” este „un semn” al unei alte realități: al faptului că trebuie să învățați să împărțiți (să împărtășiți) pâinea, să vă puneți viața în slujirea altora, să deveniți ca pâinea care se pune în mâna altora…

Pentru că, cine este Dumnezeu? Nu-i Unul care are toate lucrurile în mâinile Sale, nici Cel care-i are pe toți la mână, ci este Cineva care se pune în mâinile tuturor, spre slujirea tuturor…

Vreți să fiți ca Dumnezeu? Atunci mâncați această „pâine”, deci trăiți din ea…

Prin urmare, sminteala pe care o îndură discipolii este inevitabilă, pentru că noi avem o imagine despre Dumnezeu care este de un anume tip: că Dumnezeu este atotputernic, iar noi vrem să fim ca El…

În schimb, „pâinea” ne prezintă un Dumnezeu care se face „pâine”, care se pune în slujirea vieții, care Se lasă „mâncat” ca să devină viața noastră, care nu stăpânește (subjugă) pe nimeni, ci îi slujește pe toți; care dispare, căci pâinea dispare…

Așadar, avem un concept diferit și greșit despre Dumnezeu: un Dumnezeu care e iubire, care nu-i putere, nu-i stăpânire, nu-i subjugare, nu-i agresivitate, ci este un Dumnezeu care este dar, iertare, smerenie și slujire…

Și acesta este omul adevărat după chipul lui Dumnezeu!!! Iar a mânca această „pâine” înseamnă a trăi ca Cristos, ca Dumnezeu…

Să ascultăm reacția discipolilor.

vv. 60-61

60 Când au auzit, mulți dintre discipolii lui au zis: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” 61 Dar Isus, cunoscând în sine că discipolii lui murmurau pentru aceasta, le-a zis: „Vă scandalizează acest lucru?

Este vorba despre discipoli… Așadar, acum nu adversarii murmură, ci discipolii spun: „Greu este Cuvântul acesta!” Despre ce Cuvânt este vorba? Este vorba despre cuvintele pe care Isus de abia le-a spus: „Cel ce Mă mănâncă pe Mine, va trăi prin Mine” (v. 57), va trăi ca Mine. Cu alte cuvinte, suntem chemați, prin această hrană, să trăim ca El, Fiul, care Se face fratele tuturor. Adică să practicăm solidaritatea, slujirea, darul de sine, împărtășirea. Și aceasta este viața veșnică. Cealaltă este moartea veșnică, care deja lucrează moartea în timpul prezent, iar apoi moartea continuă… În schimb, aceasta lucrează (produce) viață acum, și-i viața însăși a lui Dumnezeu, pentru că e iubire(a).

Discipolii află că „Este greu acest Cuvânt”… Este ciudat că, foarte des, noi evaluăm ca fiind atât de grele propunerile Evangheliei care ne cheamă să fim mulțumiți, trăindu-ne viața în bucurie, în iubire și în împărtășire… În schimb, estimăm că sunt atât de frumoase propunerile care vin din partea adversă: veți deveni bogați, puternici, veți stăpâni peste toți, veți cunoaște binele și răul, veți face din rău un bine și chiar din bine un rău, veți răsuci toate pe dos și toți vi se vor închina… Cine știe din ce cauză credem că sunt atât de frumoase aceste propuneri?

Am notat că acest fapt este foarte vechi. Omul are o minciună (înșelătorie) în interiorul său, care-l face să creadă că răul ar fi un bine, la fel ca în cazul fructului care părea că-i bun la gust, frumos la vedere și de dorit, pentru a obține cunoașterea. Dar apoi și-au dat seama că nu era nici bun, nici frumos și nici de dorit…

Altfel spus, răul răstoarnă (sucește pe dos) modul nostru de a judeca și, prin urmare, aflăm că este greu ceea ce de fapt este plăcut; și credem că este dulce ceea ce în realitate este un venin care ne ucide…

Nu-i greu Cuvântul Domnului, ci este grea inima noastră, care-i închisă în egoism… Iar o propunere a iubirii și a încrederii se lovește inevitabil de frica și de egoismul unei inimi închise; deci, ni se pare grea iubirea, dar nu egoismul nostru…

Este important să simțim această greutate… Căci, dacă n-o simțim, înseamnă că nici măcar nu ne-am dat seama că noi suntem de cealaltă parte… Și spunem: „E natural să fie așa”…

E adevărat că noi celebrăm Euharistia, mâncăm această Pâine, dar trăim făcând exact opusul, pentru că nu simțim diferența între această Pâine și noi… Dar atunci nu celebrăm Euharistia, ci mâncăm și bem osânda noastră…

Așadar, e important să percepem această greutate, care-i greutatea (împietrirea) inimii noastre, care iese la iveală înaintea acestei propuneri…

Cel puțin să avem curajul să spunem că acest cuvânt al Domnului este greu pentru noi. E un bun început… Greșim spunând că Cuvântul e greu, dar apoi Isus ne va descoperi că inima noastră e grea (împietrită)… Convertirea are loc treptat, trecând de la un nivel la altul…

Termenul „dur, greu” noi reușim să-l „atenuăm, să-l slăbim, reușim să-i luăm din putere… Pentru a mă explica, mă reîntorc la Euharistie… Noi celebrăm Liturghii foarte frumoase, solemne, cu cântări frumoase… Însă în versetele noastre se vorbește despre a mânca trupul și a bea sângele, deci despre un tablou mai crud… Iar în capitolul al treisprezecelea, în care vorbește despre Ultima cină, în loc să povestească instituirea Euharistiei și să adauge „Faceți aceasta în amintirea Mea” – deoarece știa că deja toți creștinii celebrau această Euharistie în amintirea Sa, dar și că creștinii din Corint trăiau în viața lor de zi cu zi exact opusul a ceea ce celebrau – povestește că Isus spală picioarele, spunând: „V-am dat un exemplu” – și aceasta este amintirea – pentru ca să faceți și voi la fel, deci faceți așa… Prin urmare, a celebra Euharistia înseamnă a spăla picioarele fraților.

Cu alte cuvinte, Ioan se preocupă ca Euharistia să nu fie numai un gest de cult(:). E adevărat că omul este și cult, dar un cult despărțit de viața concretă este periculos, este alienare (vânzare, înstrăinare) de sine… „Adevăratul cult este trupul nostru, care trăiește după Cuvântul lui Dumnezeu” (cf. Rm. 12, 1). Acesta e cultul logic și spiritual. Celălalt este o minciună, e cult ilogic.

Foarte ușor Liturghia devine o minciună, dacă nu este celebrată cu acest spirit.

Evanghelia după Ioan se adresează comunității creștine care celebrează Euharistia, pentru că iudeii nu mai erau, Iuda nu mai era, Petru nu mai era. Ioan e ultimul dintre apostoli rămas în viață și, prin urmare spune: „Și noi, înaintea Euharistiei, credem că este greu acest Cuvânt și nu-l ascultăm. Adică trăim exact opusul în viața de zi cu zi”.

Isus cunoaște această greutate, căci El a știut că discipolii Săi murmurau și le-a spus: „Aceasta vă smintește?”… Cu alte cuvinte, Euharistia, crucea, sunt o sminteală… Noi reușim să o domesticim prea des și prea bine… E suficient să respect porunca participării la Liturghie în zilele de duminică și de sărbătoare, ca să fiu în ordine? Nu! Ci trebuie să percep sminteala acestui Trup dat pentru mine… Sminteala este piatra în care mă împiedic… Mă împiedic în acest dar, pentru că eu fac exact opusul în viața de zi cu zi, merg în direcția opusă… Este sminteala pe care a simțit-o Petru la sfârșitul secțiunii despre pâine, când Isus a prevestit că Se va face pâine pe cruce, iar Petru a zis: „Să nu lase Dumnezeu! Nu Ți Se va întâmpla niciodată”. Iar Isus îl numește „Satană. Mă smintești. Deci, pune-te înapoia Mea”…

Frumusețea lui Petru constă în faptul că a recunoscut această sminteală… În schimb, noi reducem întreaga religie la „e clar, e evident”, fapt pentru care Îi aplicăm lui Dumnezeu toate evidențele noastre…

În schimb, Dumnezeu e sminteală, crucea e sminteală.

vv. 62-63

62 Dar dacă l-ați vedea pe Fiul Omului urcându-se acolo unde a fost mai înainte? 63 Duhul este acela care dă viața, trupul nu folosește la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață.

Isus îi întreabă: „Pe voi vă smintește aceasta?” Și continuă: „Dacă veți vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte?” Ce însemnă „Fiul Omului, suindu-Se acolo unde era mai înainte?”

„Fiul Omului” este atributul pe care Isus și-L dă Sieși și însemnă „om”, „profet”, „judecător universal” și „figură divină”. Isus folosește acest atribut pentru a Se desemna pe Sine, spunând: „Fiecare să înțeleagă ceea ce vrea!”…

Dar în textul nostru vorbește despre „Fiul omului care se suie acolo unde era mai înainte”… Unde era mai înainte Fiul omului? Era la Tatăl…

Prin urmare, dacă noi Îl vedem pe Isus suindu-Se la Tatăl, în mărirea sa de Fiu, ce spunem?

Va fi ceea ce se întâmplă pe cruce, loc în care-L vedem pe Isus suindu-Se în gloria Sa, pentru că gloria (mărirea) lui Dumnezeu constă în a sluji…

Ce am spune înainte crucii? Aceasta e sminteala! Și e esența creștinismului… Pentru că crucea ne prezintă un Dumnezeu care învinge orice agresivitate de-a noastră, fiecare șmecherie de-a noastră cu înțelepciunea și cu slăbiciunea iubirii… În cruce se revelează gloria Domnului!

Gloria lui Dumnezeu și gloria omului sunt viața, iar viața este iubirea, darul, nu-i puterea care oprimă și ucide omul… Aceasta e moartea!

Așadar, dacă vedem crucea, ce spunem?

În Euharistie noi trebuie să vedem misterul crucii: un Dumnezeu care pune viața Sa în slujirea noastră…

Iar Isus continuă: „Spiritul este cel ce dă viață”… Spiritul e suflarea, tocmai suflarea ne dă viață… Trupul are viață, dacă are suflul… Așadar, ce dă viață? Spiritul!

Și de unde vine Spiritul?

Spiritul va veni când Îl vom vedea pe Fiul omului suindu-se unde s-a dus, loc în care ne va da Spiritul Său…

Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne dă Spiritul Său, viața Sa, tocmai dându-Și viața pentru noi… Și acest fapt face viu trupul nostru, umanitatea noastră, și ne dă însăși viața lui Dumnezeu… Dar dacă trăim numai în trup, în egoism, ca animalele, „ar fi fost mai bine, dacă nu ne-am fi născut”, spune Isus (despre Iuda)…

Apoi Isus continuă: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt Spirit și viață”… Cuvinte care sunt spirit: toți percepem că sunt cuvinte care sunt spirit, care ne oferă suflu, care ne dau viață. După cum experimentăm că există cuvinte care ne iau suflul, ne iau viața. Există cuvinte care sunt adevăr, viață, libertate, dar. Și există cuvinte care sunt exact opusul: minciună, subjugare… Dar cuvintele lui Isus, cuvintele Fiului care își iubește frații, sunt „spirit și viață”.

vv. 64-65

64 Dar sunt unii dintre voi care nu cred!” De fapt, Isus știa de la început cine sunt cei care nu cred și cine este acela care îl va trăda. 65 Și le-a zis: „De aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la mine decât dacă îi este dat de la Tatăl”.

Isus spune: „Există unii printre voi” care sunt discipolii. Mai mult, la început se spune „mulți”, iar în acest loc „unii care nu cred”… „A nu crede e un refren”…

De ce nu credem darului iubirii lui Dumnezeu față de noi? A crede înseamnă a se încrede, a considera ceva adevărat, pentru că vezi că-i adevărat. Nu credem pentru că fiecare dintre noi se încrede și consideră adevărată numai realitatea care confirmă, adeverește propriile opinii.

Citind o știre care nu vă interesează, care e opusă părerilor voastre, vi s-a întâmplat să spuneți: „Asta e o minciună, deci să trec la cealaltă știre”?

De ce?

Pentru că noi credem, ne încredem în ceea ce confirmă (întărește) aiurelile, fanteziile, minciunile, fricile și subjugările noastre. Ceea ce este de acord cu lumea noastră adormită, ne place… În schimb, nu credem într-o lume care ne irită, ne provoacă, voind să ne conducă la libertate, la solidaritate, la lumea nouă a lui Dumnezeu… Și nu credem, pentru că fiecare om înțelege numai propria sa limbă…

Aș putea spune cele mai frumoase lucruri în limba chineză, dar dacă nu există niciun chinez, aceste lucruri nu sunt înțelese…

Toți suntem „selectivi” (luăm numai ceea ce ne place). Din această cauză este important să fim mereu foarte atenți față de ceea ce ne smintește, față de ceea ce nu înțelegem, față de ceea ce este împotriva noastră… Pentru că, cu multă probabilitate, este ceva foarte util, pe care trebuie să-l înțelegem…

„Iar Isus știa de la început cine sunt cei ce nu cred” (v. 64). Cu alte cuvinte, Isus cunoaște neîncrederea noastră.

Nu există nimic mai dogmatic decât neîncrederea (necredința), căci neîncrederea nu are nicio legătură cu rațiunea, pentru că un om crede în ceea ce iubește… Prin urmare, dacă un lucru nu-i place, omul spune că nu-i adevărat, chiar dacă ar fi cel mai adevărat lucru din lume, la fel ca soarele care-i pe cer… Altfel spus, credința și necredința nu stau în rațiune, ci în motive mult mai profunde: sunt motivele inimii. Pentru că inima omului este sclava interesului (a avantajului) ei și, prin urmare, consideră adevărată realitatea care este în conformitate cu propriul ei interes și nu crede în nimic altceva, nici în învățătura diferită a Domnului, care reprezintă adevăratul ei interes, avantaj…

Pentru a crede, omul are nevoie de multă libertate interioară… E nevoie să nu fim sclavii propriilor noastre interese și ai propriilor noastre frici; cel puțin să fim suficient de liberi și cel puțin să fim critici cu opiniile diferite de așteptările noastre…

Există credințe implicite (subînțelese), care sunt mai sigure decât credința în Dumnezeu… Întreaga lume economică este construită și se sprijină pe credință: dacă se prăbușește bursa, se prăbușește lumea… În schimb, dacă se întâmplă că un om îl jignește pe Dumnezeu sau pe aproapele său, lumea de astăzi le consideră ca fiind lucruri secundare, neimportante… Dar dacă un om spune o minciună, nu-i o problemă… Dincolo de faptul că lumea economică se clădește tocmai pe minciună…

Problema credinței este profundă… Mulți îmi spun: „Tu crezi, pentru că ești un credul (adică crezi orbește)”. Iar eu le răspund: „Eu cred tocmai pentru că nu sunt un credul”, pentru că eu caut să fiu foarte critic și caut să mă deschid unui adevăr care poate că mă dezminte, mă corectează (adică nu-mi confirmă așteptările)… Căci o dezmințire, o corectare mai mare decât adevărul unui Dumnezeu care moare pe cruce și care-Și dă viața, e greu să aflăm…

Iar Isus știa și cine avea să-L trădeze, să-L vândă… Totuși, lucrul ciudat este faptul că Isus i-a numit discipoli pe acești oameni care nu-L înțeleg, care se leapădă de El, care fug și-L trădează…

De ce discipolii se comportă așa cu Isus? Și toate acestea sunt valabile și-n zilele noastre, căci în text se spune: „Sunt unii dintre voi [dintre noi] care nu cred”.

Pentru că așa suntem noi… Iar El, care e Fiul și cunoaște iubirea Tatălui, ne iubește ca frați, așa cum suntem… Isus știe că „Bolnavii au nevoie de medic”.

Rămânem uimiți că Isus „știa încă de la început”… Totuși, merge înainte. Dar nu datorită determinării Sale ori încăpățânării, ci din iubire… Nu-i alungă pe discipoli, nu-i descalifică, nu-l elimină pe cel care urma să-L vândă, ci Isus stă cu ei, stă cu noi, așa cum suntem

Isus continuă: „De aceea v-am spus vouă că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-i este dat de la Tatăl”. Aceste cuvinte ne uimesc… De ce? Pentru că credința ne-o dă Dumnezeu-Tatăl. Dacă Tatăl ne mână spre Fiul, atunci putem avea credință, dar dacă nu ne mână spre Fiul, nu putem ajunge la credință… Așadar, liniștiți, putem afirma că: „Dacă avem credință sau dacă nu avem credință, e vina lui Dumnezeu”, după conținutul acestui text…

În realitate, textul este subtil, căci Tatăl îi mână pe toți fiii la Fiul… Dacă nu, nu ar fi Tată…

Dar de ce noi nu-L urmăm pe Fiul? Necredința este cu adevărat un mister… Dar aceste cuvinte ale lui Isus sunt frumoase, pentru că Îl învinuiesc pe Tatăl din cauza necredinței noastre… Și într-o anume măsură, poate că este adevărat… Pentru că Tatăl are un „defect”: are o iubire incredibilă pentru om, fiul Său. Deci, e vina Sa dacă ne iubește așa, iar noi nu reușim să credem… Iar această vină o va duce (și-o va însuși) Dumnezeu-Tatăl, în crucea Fiului. Fiul va muri din cauza necredinței noastre, ca să ne spună: „Vedeți că Tatăl vă iubește așa! Așa cum vă iubesc Eu, Fiul, care-mi dau viața pentru voi”…

Toate acestea înseamnă, la urma urmei, că necredința noastră aproape că are o origine în Dumnezeu: e prea mare ceea ce Dumnezeu vrea să ne dea; iar Dumnezeu remediază și ia El vina asupra Sa: de fapt, va muri pe cruce din cauza necredinței noastre. Și tocmai pe cruce ne va arăta că este credibilă această iubire… Acest fapt înseamnă că ultimul cuvânt nu-l are necredința noastră: ci îl are iubirea lui Dumnezeu, care-și asumă și responsabilitatea necredinței noastre…

Mulți se întreabă: „De ce eu nu cred?”… Când un om îți pune această întrebare, este deja pe un drum bun… Înseamnă că dorește credința și, mai repede sau mai târziu, o va afla…

Ceea ce ne împiedică să avem credință este o cunoaștere mai profundă a iubirii și o libertate mai profundă față de egoismul nostru. Viața ne-a fost dată ca să credem în Iubire!

Explodează criza!

vv. 66-67

66 După aceasta, mulți dintre discipolii lui s-au retras și nu mai mergeau cu el. 67 Atunci, Isus le-a zis celor doisprezece: „Nu cumva vreți să plecați și voi?”

Iată criza credinței! „Mulți dau înapoi”… În loc să-L urmeze, dau înapoi și nu mai umblă cu El, nu mai trăiesc ca El, nu mai sunt tovarășii Săi de drum… Este vorba despre toate momentele noastre, în care dăm înapoi, fugim, deviem de la drumul bun. Iar Isus întreabă: „Vreți și voi să mergeți?”… Nu le pune această întrebare pentru a-i provoca să plece, ci vrea să-i ajute să iasă din ei ceea ce au în interior, adică sminteala de a-L urma…

Întrebarea lui Isus nu mai e adresată discipolilor, ci celor doisprezece. Așadar, Isus nu vrea să provoace o criză, ci vrea ca cei doisprezece să conștientizeze criza care se află în ei, pentru a o depăși…

Repet: o credință sigură (clară) mă înspăimântă, căci e un dogmatism al unui om care nu a înțeles despre ce este vorba și-și caută în credință siguranța, garanția sa…

În schimb, credința trece prin criză, care înseamnă judecată: prin criza crucii, prin criza iubirii lui Dumnezeu… Și numai când omul recunoaște această criză poate recunoaște și această iubire a Domnului pentru el și poate depăși criza… Pentru că marile trădări sunt cele care se înfăptuiesc exact fără să ne dăm seama, cele datorate uitării. Și în istorie, marile trădări au avut loc din cauza inconștienței, căci dacă omul ar fi conștient, anumite lucruri nu le-ar face și nici nu le-ar fi făcut…

Aș vrea să aduc în acest moment un elogiu necredinței și crizei – care sunt sminteala crucii – pentru a înțelege că aceste lucruri sunt în noi și exact în aceste spații trebuie să intre Cuvântul și să schimbe inima noastră.

Urmarea lui Isus, numai baza entuziasmului din partea discipolilor și din partea celor doisprezece, nu înseamnă a-L urma pe Domnul, ci a se urma pe sine… Însă criza ne purifică ochii, ne curăța inima, sentimentele, fapt pentru care în timpul crizei suntem chemați să alegem pe cine urmăm: pe noi sau pe El

vv. 68-69

68 Simon Petru i-a răspuns: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice, 69 iar noi am crezut și am cunoscut că tu ești sfântul lui Dumnezeu”.

Pentru a înțelege răspunsul lui Petru, să ținem cont că Evanghelia-l așază în ziua următoare înmulțirii pâinilor… Cu o zi mai înainte, Petru a văzut că Isus a hrănit cinci mii de oameni. Și au vrut să-L facă rege. Și putea fi momentul potrivit. Apoi, în acea noapte, L-au văzut umblând pe apă… Prin urmare, spune: „La cine vrei să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice”. Cine ne dă pâine? Cine ne ajută să umblăm pe apă?

Petru aderă la persoana lui Isus, încă mai are entuziasm, dar încă nu înțelege prea bine cine e Isus. Ci crede: „Tu ai cuvintele vieții veșnice, pentru că ne-ai dat pâinea, umbli pe apă. Deci, Te cred. Dar nu înțeleg toate acestea…”… În spate avem ascunsă – și imediat „după”, în evanghelie se vorbește despre diavol – mustrarea pe care Isus i-o face lui Petru. În pasajele paralele din Matei și Marcu, Isus îi spune: „Satană”, pentru că nu acceptă sminteala crucii.

Așadar, Petru Îl recunoaște pe Isus parțial – „Tu ești sfântul lui Dumnezeu” – dar nu înțelege ce înseamnă aceste cuvinte… El aderă la persoana lui Isus, dar apoi se va lepăda… În Petru, toți ne regăsim…

vv. 70-71

70 Isus le-a răspuns: „Oare nu v-am ales eu pe voi doisprezece? Dar unul dintre voi este un diavol!” 71 De fapt, vorbea despre Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul, pentru că acesta, unul dintre cei doisprezece, avea să-l trădeze.

Ne miră că tot capitolul despre pâine – despre Euharistie, despre centrul vieții creștine – se încheie cu alegerea celor doisprezece, cu alegerea celor douăsprezece triburi, deci cu alegerea lui Israel, și cu precizarea că Iuda e un diavol… Același lucru se întâmplă în cap. 13, la Ultima cină, când Isus spală picioarele. Căci protagonistul, alături de Isus, al întregului capitol, este tot Iuda…

Ce legătură are Iuda cu Euharistia?

Cu Euharistia, Iuda are o mare legătură. Mai întâi de toate, el a fost primul care a confecționat pâinea euharistică… Trădându-L pe Isus, dându-L morții, a făcut în așa fel, încât Isus să moară, să-Și dea viața pentru noi… Așadar, Iuda mereu este în strânsă legătură cu pâinea euharistică… Mai apoi, la un nivel mai profund, Isus i-a ales pe cei doisprezece, iar printre ei l-a ales și pe Iuda, dar nici ceilalți nu sunt cu mult mai buni… Preferința lui Isus ne amintește de alegerea poporului ales: alegerea lui Dumnezeu niciodată nu încetează. Prin urmare, așa cum i-a ales pe cei doisprezece, așa cum l-a ales pe Iuda – și este menționat în mod intenționat Iuda – în acest fel Dumnezeu îi alege și-i iubește pe toți, inclusiv pe Iuda…

Sensul Euharistiei – al lui Dumnezeu care-și dă viața pentru toți – este dat exact de Iuda: Domnul Își dă viața pentru Iuda… Tocmai în Iuda Domnul ne arată că iubirea Sa este irevocabilă, veșnică, și mai mare decât orice rău… Căci dacă Isus și-ar fi dat viața pentru un prieten foarte bun, care ar fi vrut să-și dea viața pentru El… Mai mult sau mai puțin și noi am fi dispuși să facem la fel… Adică, Isus n-ar fi făcut un act ieșit din comun…

Așadar, în Iuda recunoaștem esența lui Dumnezeu, care e iubire fără condiții, iubire necondiționată și care e mântuirea tuturor… În comportamentul Domnului față de Iuda, noi cunoaștem cine e Dumnezeu… Așadar, atât la sfârșitul acestui capitol despre Euharistie, cât și la sfârșitul capitolului al treisprezecelea, atenția e îndreptată spre Iuda… Vom reveni asupra acestui fapt…

În aceste versete se urmărește să iasă la lumină sminteala noastră, criza credinței noastre înaintea Euharistiei… Când celebrăm Euharistia, cu adevărat mâncăm Trupul lui Isus dat pentru noi, trăim prin acest dar, prin această iubire absolută, suntem asemănători cu El, devenim noi un dar pentru frați! Aceasta e credința!

Acceptăm că logica lui Dumnezeu e cea de a spăla picioarele? Nu cea de a-i domina, elimina pe toți, ci cea de a spăla tuturor picioarele? Acceptăm că ne-a dat acest exemplu, ca și noi să facem la fel?

Acceptăm că Euharistia vrea să ne facă fii și frați; vrea să creăm între noi o lume de împărtășire și de solidaritate, exact opusă acestei lumi, pe care toți o vedem; care e lumea pusă în mâinile căpeteniei acestei lumi, care e satana?

Acceptăm că Dumnezeu vrea să ne elibereze de acest gând stupid, de această minciună care ne distruge viața, pentru a ne restitui identitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu?

Intenția acestor versete finale ale capitolului al șaselea, pe care Ioan le scrie pentru comunitatea sa, despre Euharistie, urmărește să ne ajute să înțelegem sminteala crucii și noutatea vieții pe care o aduce Euharistia: mântuirea lumii, căci cu adevărat Euharistia creează o lume nouă.

Iar această Euharistie este oferită nu persoanelor bune. Mulți nu cred, mulți consideră că acest cuvânt este greu, mulți pleacă, și unul trădează… Altfel spus, Euharistia ne este dăruită nouă, așa cum suntem.

Acestei lumi, așa cum este ea, Domnul îi oferă posibilitatea de a trăi ca El.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Cecilia Fratila și Gabriela Neag