Ioan 7,1-10

Încă n-a sosit timpul Meu

Isus nu-i înțeles nici măcar de cei din familia Lui, care promovează ideea că El trebuie să-și dea arama pe față: să nu rămână ascuns, ci să-Și folosească puterea Sa spectaculoasă…

Există un mod de a-L vedea pe Dumnezeu care este foarte uman, ba mai mult, este diabolic. Dumnezeu, fiind iubire, este umil și sărac: dă totul până la a Se da și pe Sine, fără să păstreze ceva pentru El. Din această cauză Se arată în taină și Se descoperă pe cruce…

Ps. 67 (66)

Un psalm de mulțumire pentru buna recoltă. Și vom vedea Cine este, și nu care este, recolta Io. 7, 1-10

Am ales acest psalm, căci în această cateheză Îl vom contempla pe Isus care urcă la Ierusalim pentru sărbătoarea corturilor, care este sărbătoarea strângerii roadelor, a binecuvântării lui Dumnezeu. Și vom vedea ce roade adună Isus la Ierusalim. Tema roadelor adunate de Isus la Ierusalim ne va introduce în tema Paștelui.

Procesul pe care Isus l-a îndurat înaintea sinedriului, și pe care celelalte evanghelii îl așază în timpul ultimei zile a lui Isus, Ioan deja l-a prevestit în capitolul al cincilea. Aici, în capitolul al șaptelea, acest proces este indicat în mod clar; apoi, în capitolul al doisprezecelea procesul este deja perfect. Iar de la capitolul treisprezece până la final, evanghelistul va vorbi numai despre executarea procesului… Prin urmare, întreaga evanghelie este un proces…

În cateheza anterioară am prezentat sfârșitul secțiunii despre pâine: Isus a făcut lucruri uimitoare, săturând cinci mii de oameni și, cu adevărat a făcut bine orice lucru. Însă Domnul are un singur defect, faptul că este foarte priceput să facă, dar atunci când dă explicații, le greșește pe toate… Ar fi fost bine ca El să tacă… Și așa îi spun ai Săi: „Lasă-ne pe noi să explicăm, iar Tu fă numai acele lucruri pe care ești capabil să le faci atât de bine… Căci dacă-ți deschizi gura, spui numai lucruri greșite”…

De fapt, am văzut că după marele succes al înmulțirii pâinii, Isus începe să explice cine este acea pâine, dar toți pleacă oarecum scârbiți, inclusiv discipolii…

După părerea lor, Isus ar trebui să tacă, pentru că atunci când vorbește, îndepărtează lumea… Dar Isus nu reușește să tacă, pentru că El este Cuvântul Tatălui…

Însă vorbirea Sa despre realitatea noastră, căci pâinea este realitatea fundamentală, și faptul că noi am vrea să-L facem să tacă tocmai pe tema pâinii, a vieții, a realității fundamentale, este problema credinței…

Am subliniat că versetele finale din capitolul al șaselea se refereau la necredință, iar de acum înainte se va dezvolta în două capitole tema necredinței…

De ce există această necredință, care este originea tuturor relelor? În ce constă? De unde vine?

Aceste două capitole încep cu faptul că ei doreau să-L ucidă (cf. Io. 7, 1), și se încheie cu faptul că iau pietre, ca să-L omoare (cf. Io. 8, 59)… Numai pentru că Și-a deschis gura…

Versetele asupra cărora ne vom opri în această seară îi privesc pe „ai Săi”, iar ai Săi suntem noi, cei care-L iubim, împreună cu sfaturile pe care I le dăm ca să evite acest lucru urât, care apoi I Se va întâmpla, pentru că El oricum continuă să vorbească…

Capitolele 7-9 sunt unite cu privire la timp, loc și acțiune. Cu alte cuvinte, „timpul” este dat de faptul că Isus se află la sărbătoarea corturilor. Isus sosește pe la jumătatea sărbătorii și vorbește în ultima zi a acesteia… „Locul” este Templul, căci întreaga acțiune se desfășoară în Templu… „Acțiunea” este o succesiune de scene în mișcare, un dialog între Cuvânt – Domnul care vorbește și nu face nimic timp de două capitole – și reacția noastră înaintea acestui Cuvânt… Vom asculta reacția noastră de necredință față de propunerea Sa… Apoi, în capitolul al nouălea se vorbește despre orbul care vine la lumină, deci va fi exemplul credinței.

Acum vom începe capitolul al șaptelea, care este o introducere în Misterul pătimirii.

Se citește Io. 7, 1-10

1 După acestea, Isus umbla prin Galileea; nu voia să meargă în Iudeea, pentru că iudeii căutau să-l ucidă. 2 Era aproape sărbătoarea iudeilor, cea a Corturilor. 3 Frații săi i-au zis: „Pleacă de aici și du-te în Iudeea, ca să vadă și discipolii tăi lucrările pe care le faci, 4 căci nimeni nu lucrează în ascuns când vrea să fie cunoscut. Dacă faci acestea, arată-te lumii!” 5 De fapt, nici frații lui nu credeau în el. 6 Așadar, Isus le-a zis: „Nu a venit încă timpul meu. Însă timpul vostru este totdeauna potrivit. 7 Lumea nu poate să vă urască, însă pe mine mă urăște, pentru că eu dau mărturie împotriva ei, că faptele ei sunt rele. 8 Mergeți voi la sărbătoare; eu însă nu mă duc la sărbătoarea aceasta, pentru că timpul meu nu s-a împlinit încă”. 9 Spunând acestea, a rămas în Galileea. 10 După ce au plecat frații săi la sărbătoare, a plecat și el, însă nu în văzul lumii, ci pe ascuns.

Textul se încheie cu știrea că Isus urcă la sărbătoarea corturilor… E a treia oară în care Isus merge la Ierusalim: a urcat prima dată pentru primul Paști la începutul capitolului al doilea, când a luat biciul în Templu și deja a început să-Și atragă dușmani… Acest prim gest al Său, la Ierusalim, e semnul a ceea ce se va întâmpla la Ierusalim: adică va fi distrus Templul – care e Isus – va fi nimicită imaginea lui Dumnezeu pe care noi o avem în minte, și va învia în noi o nouă imagine despre Dumnezeu, care va fi acel Dumnezeu care-Și dă viața pe cruce…

Apoi din nou S-a dus la Ierusalim – probabil pentru sărbătoarea Rusaliilor – la capitolul al cincilea, când l-a vindecat pe slăbănog și l-a ajutat să umble. Iar acum se urcă pentru sărbătoare corturilor. Va mai merge pentru sărbătoarea consacrării Templului, iar apoi va mai urca pentru a cincea oară pentru Paștele Său…

Ioan ni-L prezintă pe Isus urcând la Ierusalim în zilele de sărbătoare, pentru că aceste sărbători ne indică ceea ce face Isus. Cu alte cuvinte, Isus este Paștile, în El se împlinește Exodul; El este Rusaliile, adică Cel care ne dă Spiritul; iar în sărbătoarea corturilor, care e sărbătoarea apei și a luminii, Isus va spune: „Cui îi este sete, să vină la Mine” și „Eu sunt lumina lumii”… La sărbătoarea dedicată Templului, Isus va continua să dezvolte tema reînnoirii templului. Și, în final, ultimul Paști ne va revela că El va fi Mielul înjunghiat…

Cu alte cuvinte, în Isus se realizează toate sărbătorile care se celebrează în Israel: toate sunt un semn al lui Isus!

În această cateheză vom prezenta începutul sărbătorii corturilor. Isus spune că nu vrea să urce la sărbătoare, dar apoi urcă la Ierusalim… În centrul povestirii avem constatarea că „frații Săi nu credeau în El”. Așadar, în aceste versete este descris raportul dintre Isus și frații Săi.

Acești „frați” ai lui Isus sunt rudeniile Sale apropiate, verișorii… Spre exemplu, în Evanghelia după Ioan, la picioarele crucii se spune că stăteau: „mama Lui [Maria] și sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, și Maria Magdalena.”… Dar e greu ca două surori să aibă același nume… „Maria lui Cleopa, în sensul că s-a căsătorit cu Cleopa”. Așadar, „frații” sunt rudeniile apropiate, aparținătoare unui clan…

În spatele acestor rudenii din Nazaret ale lui Isus, în spatele acestor „frați ai Săi” stau toți ceilalți frați ai Săi, până la cei din urmă ai Săi, care suntem noi…

Acești „ai Săi” sunt acele persoane care-L cunosc foarte bine, căci Isus este „unul de al lor”, dar sunt cei care riscă să fie cei mai departe de credință… În Evanghelia după Marcu stă scris că „ai Săi” au luat-o pe Maica Sa și au mers la Isus, ca să-L ia acasă, căci spuneau că și-a ieșit din fire… Prima judecată (sentință) despre Isus, pe care o dau cei din familia Sa, este „că și-a ieșit din fire”… Dar nu pentru că e rău, căci ei sunt de acord că Isus este foarte bun, dar e ingenuu, mai mult „și-a ieșit din fire”, adică a înnebunit… Uneori persoanele foarte bune nu ar trebui să vorbească… Prin urmare, ei au mers să-L ia, ca să-L poată dirija, și să se poată folosi de El, căci într-adevăr știa să facă lucruri minunate, dar când vorbea, greșea de fiecare dată…

Să ne gândim: când S-a urcat pentru prima oară la Ierusalim, dacă ar fi făcut o minune în loc să facă acel gest în Templu… A doua oară, a ajutat un șchiop să umble, dar apoi, în loc să țină discursul despre sabat și să-Și merite osânda Legii -ar fi putut să se scuze că a făcut minunea în zi de sâmbătă, motivând că ar fi fost distrat…

Prin urmare „ai Săi” încercau să-L sfătuiască corect, așa cum facem și noi cu Domnul, pentru că pretindem că știm cum trebuie să meargă lucrurile, Îi dăm sfaturi; suntem experți în teologie, în diplomație eclezială, în toate lucrurile și trebuie să-L sfătuim pe Domnul ce trebuie să facă pentru că El „și-a ieșit din fire” (cf. Mc. 3)… Textul este subtil: subliniază că „ai Săi – stând afară – spun «și-a ieșit din fire»”… Însă sunt ei – care stau afară – cei care și-au ieșit din fire… Căci noi suntem în afara Lui și a Spiritului Său… De obicei un om proiectează asupra altuia ceea ce este el: așadar „ai Săi” spunând că Isus și-a ieșit din fire, de fapt, ei și-au ieșit din fire…

Să pătrundem în acest text, care vrea să ne introducă în tema credinței prin „necredința” alor Săi…

vv. 1-2

1 După acestea, Isus umbla prin Galileea; nu voia să meargă în Iudeea, pentru că iudeii căutau să-l ucidă. 2 Era aproape sărbătoarea iudeilor, cea a Corturilor.

Ne este prezentat Isus, reîntors în Galileea după a doua urcare la Ierusalim, în timpul căreia au decis să-L omoare, pentru că Se comporta ca Dumnezeu, lucrând sâmbăta și spunând: „Eu lucrez sâmbăta pentru că fac lucrurile Tatălui Meu, care lucrează sâmbăta”…

Atunci iudeii au răspuns: „Acesta blestemă, Se face pe Sine Dumnezeu!”. Prin urmare Isus pleacă de la Ierusalim în Galileea, în patria Sa, unde călătorește mai liniștit și pentru că oamenii de aici erau mai puțin preocupați de chestiuni teologice…

Iar „iudeii căutau să-L ucidă” (v. 1)… În Evanghelia după Ioan (care e un iudeu) prin cuvântul „iudei” sunt desemnate căpeteniile poporului iudeu, nu tot poporul. Iar Ioan folosește acest cuvânt în sens potrivnic, negativ. Fapt pentru care, acest cuvânt nu trebuie să-l pricepem așa cum l-am citit noi „iudeii sunt răi”, căci Ioan este un iudeu care scrie și-i mustră pe conaționalii săi, pe care-i iubește foarte mult, pentru că nu au înțeles… Altfel spus, un om poate vorbi rău despre o persoană pe care o iubește, pentru a o ajuta să se trezească… Pavel, care-i cel mai dur în privința iudeilor – adică a fariseilor – pentru că și el e fariseu, spune: „Eu sunt dispus să fiu despărțit de Cristos, din iubire față de frații mei iudei”… Este vorba despre această iubire atât de mare, care-i împinge să fie puternici. Dar oamenilor cărora le lipsește această iubire și sunt doar puternici, sunt foarte periculoși…

În aceste versete se profilează misterul crucii: doresc să-L ucidă. Iar la sfârșitul capitolului al optulea, când se încheie această scenă a necredinței, ei iau pietre ca să-L ucidă… Cu alte cuvinte, a nu asculta Cuvântul lui Isus însemnă a-L ucide… Căci El e Cuvânt, iar Cuvântul neascultat coincide cu uciderea Cuvântului.

„Și este aproape sărbătoarea iudaică a corturilor”…

Sărbătoarea corturilor este sărbătoarea prin excelență, și se celebra la sfârșitul toamnei, cu ocazia culesului roadelor. Ea amintește și sfârșitul exodului: când Israel a intrat în pământul făgăduinței, s-a încheiat căderea manei, pentru că deja erau pregătite roadele care sunt darul lui Dumnezeu…

Se numește sărbătoare corturilor sau a chivoturilor, pentru că în acea săptămână ei locuiau în corturi, pentru a-și aminti drumul făcut prin deșert și citeau cărțile legii pentru a-și aminti darul legii. Apoi această sărbătoare a fost suprapusă peste cea a consacrării Templului lui Solomon, deci comemora Templul, prezența lui Dumnezeu (în pustiu era arca)… Apoi, mai presus de toate, această sărbătoare a corturilor care era marea sărbătoare, era semnul sărbătorii finale, atunci când toate popoarele s-ar fi convertit la Domnul și ar fi venit la Ierusalim… Deci, era sărbătoare prin excelență.

În Cartea lui Zaharia, la capitolul al paisprezecelea, se vorbește despre această zi a Domnului, când Domnul va fi Unul peste tot pământul și toți dușmanii se vor reîntoarce la El. Așadar, este sărbătoarea reconcilierii universale. Și în timpul acesteia se manifestau toate așteptările mesianice, a Regelui Mesia, care trebuia să vină. Deci era o sărbătoare care – mai mult decât sărbătoare Paștelui – putea conduce la zvonuri și confuzii mesianice…

Această sărbătoare reprezintă „rama, cadrul” revelației lui Isus ca fiind izvor al vieții și lumină a lumii. Pentru că în timpul acestei sărbători Ierusalimul era luminat pe timpul nopții… Iar în ultima zi se lua apă din Siloam și se vărsa în Templu și apoi se arunca în afara zidurilor orașului pentru a sublinia că binecuvântarea privea întreaga lume și nu doar Ierusalimul…

La origini era o sărbătoare agricolă (după cum Paștele era sărbătoarea păstorilor) în care se celebra recoltatul: în octombrie se aduna ultima recoltă, strugurii, care reprezentau încununarea (împlinirea) roadelor pământului… Această sărbătoare a fost „istoricizată”, adică pusă în legătură cu evenimentele istoriei lui Israel… Era o sărbătoare agricolă (rurală) caracterizată de dansuri, lumină și bucurie… Se spunea că oamenii care nu au văzut sărbătoare corturilor din Ierusalim, nu au văzut lucrurile frumoase din lume… Era sărbătoarea prin excelență…

Iar Isus e îndemnat de ai Săi să participe la această sărbătoare… Era una dintre cele patru sărbători, pentru care iudeii urcau la Ierusalim…

„Isus mergea prin Galileea”… El nu face o simplă plimbare, ci merge să Se împărtășească pe Sine și Cuvântul Său… Domnul ni se împărtășește, dar, în același timp, cerșește acceptarea noastră

vv. 3-5

3 Frații săi i-au zis: „Pleacă de aici și du-te în Iudeea, ca să vadă și discipolii tăi lucrările pe care le faci, 4 căci nimeni nu lucrează în ascuns când vrea să fie cunoscut. Dacă faci acestea, arată-te lumii!” 5 De fapt, nici frații lui nu credeau în el.

Trebuie să notăm un lucru evident, pentru a înțelege gândirea „fraților Săi”: în urmă cu două mii de ani în Israel nu exista mass-media, deci era nevoie ca El să umble… Dacă dorea să fie Mesia, dacă dorea să ia puterea în mână… Ce trebuia să facă?

Ai Săi I-au spus: „Fă ceva! Mergi în alte părți! E inutil să rămâi într-un sat, la periferie. Mergi la Ierusalim, la sărbătoare, căci acolo vin pelerini din toată țara, cei din diaspora și astfel Te faci cunoscut. Căci dacă nu ești cunoscut, nu exiști…”.

Aceasta este cea mai veche poveste a lumii… Ai Săi Îi oferă un criteriu normal: căci pentru a lua puterea în mână, trebuie să fii cunoscut…

„Pentru ca și ucenicii Tăi să vadă lucrurile pe care le faci”… Așadar, ei Îi spun lui Isus să fie atent și să nu zică nimic, ci doar să arate lucrurile pe care El le face… Pentru că dacă vorbești, greșești… Deci fă numai acele lucruri frumoase. Dacă înmulțești pâinea la Ierusalim, așa cum ai făcut la noi, ei văd că a sosit Mesia. Și, în sfârșit, începe Împărăția lui Dumnezeu pe pământ…

Așadar, Te rugăm să nu stai ascuns. Du-Te la Ierusalim, fă lucrurile Tale și taci…

E strategia normală… Iar în acest caz Isus trebuie să tacă! În schimb, pentru noi sunt suficiente vorbele, căci neavând lucrurile, faptele, spunem cuvinte… Însă Isus, care are lucrurile, să le facă, dar să tacă…

Este strategia în vederea preluării puterii, și-i veche de când există lumea…

Frații Săi au bun simț, Îl iubesc, așa cum și noi azi Îl iubim. Dar ce am vrea noi? Am vrea ca lumea să fie pe mâini bune, pe mâinile Domnului, pe mâna celor care o gestionează în numele lui Dumnezeu… Exact acestea le doreau și ai Săi…

Noi, după două mii de ani, ne cerem iertare pentru că am vrut exact acestea de prea multe ori… Sperăm să nu ne cerem iertare numai pentru trecut, ci să ne deschidem ochii la prezent, pentru că și astăzi vrem aceleași lucruri…

Cu alte cuvinte, strategia lumii, cea a „fraților Săi”, e strategia noastră, și este exact opusă celei a lui Cristos, care nu vrea puterea, care S-a făcut pâine și slujitor, și care nu vrea să stăpânească pe nimeni… Pentru ca în acest fel omul să fie într-adevăr liber și să fie fiul lui Dumnezeu și fratele altora. Și nu să fie înșelat de aceste lucruri…

Dacă Isus – Mesia – ar fi luat în mâinile Sale puterea în numele lui Dumnezeu, ar fi fost vai de noi: cine ne-ar mai fi putut elibera de această oprimare? În schimb, Isus a venit tocmai pentru a nu lua puterea, ci pentru a spăla picioarele. A venit nu pe cal, ci în mod diferit…

„Ai Săi” au mentalitatea comună fiecărui om…

Isus i-a dezamăgit pe „ai Săi” din Nazaret, pe cei din familia Sa, i-a dezamăgit pe iudei, pe apostoli, i-a dezamăgit și pe romani și ne dezamăgește acum pe noi, creștinii, cu stilul său bazat pe sărăcie, slujire, umilință. Și acesta e stilul lui Dumnezeu!

Să fim atenți că putem fi dintre „ai Săi” și chiar să-L iubim, fără să spunem că „și-a ieșit din minți”, dar Îl considerăm exact așa…

Să ne amintim că printre „ai Săi” se află și Petru care, după ce L-a recunoscut ca fiind Cristosul, deci Mesia, ca regele care trebuie să vină și să stăpânească lumea… Isus îi spune: „Eu nu voi stăpâni lumea, ci voi fi disprețuit de cei puternici, de cei bogați, de mai marii preoților, voi fi ucis, și exact așa voi da viață nouă, vouă tuturor și care e acea viață nouă care nu constă în a avea lucruri, în a stăpâni persoane, în a avea în mână totul, ci în a se ști pune în mână, la fel ca pâinea”…

Petru L-a certat, iar Isus l-a numit „satană”.

Așadar, necredința face parte din „ai Săi”, din noi, pentru că nu avem stilul lui Cristos… Și din această pricină a murit Cristos: nu din cauza celor răi, ci a celor buni care-L iubesc, dar au un stil diferit de cel al Lui…

Necredința n-a murit, ci rămâne… A fost greu pentru „ai Săi” să creadă în El și e greu pentru noi astăzi

Să notăm îndemnurile primite de la „ai Săi”: nu lucra pe ascuns, caută să fii cunoscut, arată-Te lumii, adică trebuie să arăți că ai o faimă mondială…

Despre „ai Săi” care nu cred în El… În episodul analog, prezentat de Marcu, se spune: „Isus se mira de necredința lor”… Necredința noastră, la fel ca credința noastră (cf. episodul cu femeia cananeancă) Îl miră pe Isus, Îl surprinde. Pentru că credința și necredința nu le programează nici măcar Dumnezeu. Domnul spune: „Eu fac ceea ce pot, apoi aștept să văd cum va răspunde omul…”… Libertatea noastră e un lucru inedit chiar și pentru Dumnezeu, care se exprimă prin a-L accepta sau nu pe El…

vv. 6-8

6 Așadar, Isus le-a zis: „Nu a venit încă timpul meu. Însă timpul vostru este totdeauna potrivit. 7 Lumea nu poate să vă urască, însă pe mine mă urăște, pentru că eu dau mărturie împotriva ei, că faptele ei sunt rele. 8 Mergeți voi la sărbătoare; eu însă nu mă duc la sărbătoarea aceasta, pentru că timpul meu nu s-a împlinit încă”.

Propunerii de a merge și de a Se arăta lumii la Ierusalim, Isus îi răspunde că încă n-a sosit vremea (momentul) Său să Se arate… Momentul e „cel oportun”, care în Evanghelia după Ioan este „ceasul”: e ceasul arătării, ceasul Împărăției lui Dumnezeu, ceasul decisiv al istoriei, ceasul în care El revelează lumii că, a Sa glorie va fi crucea.

Așadar, „Încă n-a venit ceasul”, mai e un drum de făcut… Totuși deja acel ceas se profilează…

„Dar momentul vostru mereu este gata”… Cu alte cuvinte, binele are nevoie și de un timp îndelungat. Pentru a crește, un pom are nevoie de decenii, dar pentru a cădea e suficient un moment… La fel, răul poate fi făcut imediat, pe moment… Dar binele se face lent, are nevoie de un timp îndelungat, iar apoi vine ceasul în care binele iese la iveală… Bobul de grâu, mai înainte de a sosi ceasul său, are nevoie de mult timp: mai întâi dispare, moare și numai apoi vine momentul rodului… Așadar, binele se face lent, iar Isus e conștient de acest adevăr… Cu multă probabilitate chiar El însuși, ca om, și discipolii Săi trebuie să crească în această cunoaștere…

„Dar momentul vostru mereu este gata”… Căci omul poate face mereu răul… Când un om vrea să facă repede un lucru, de obicei e un rău: căci dacă vrei să furi, trebuie să furi repede, când nu-i nimeni de față, căci dacă nu, alții te văd… Altfel spus, răul trebuie să fie făcut repede, căci dacă e vorba de un bine, poate fi făcut de obicei și „după”, cu excepția unor urgențe…

Apoi Isus continuă: „Voi fiți liniștiți căci pe voi lumea nu vă poate urî, dar Mă urăște pe Mine”.

De ce lumea nu ne poate urî? Pentru că lumea judecă la fel ca noi… Ura și iubirea sunt în funcție de acord (de înțelegere)… Doi care gândesc la fel, obligatoriu se ceartă, căci judecă la fel, dar apoi încheie un bun concordat și se înțeleg și-și împart puterea în funcție de forțele lor. Deci nu se urăsc…

În schimb, „Mă urăște pe Mine, pentru că Eu mărturisesc că lucrurile ei (ale lumii) sunt rele”… Isus, cu adevărat se opune lumii, criteriilor lumii…

Uneori ne îngrijorează felul în care căutăm să ne adaptăm cu orice preț diferitelor mentalități și cum încercăm să împărțim prada pe care lumea o dorește, astfel încât și noi să avem partea noastră… Nu-i un lucru prea bun! A iubi lumea, adică structura lumii în căutarea puterii, a bogăției și a stăpânirii peste persoane, este ceva opus lui Dumnezeu… De fiecare dată când noi, creștinii, ne amestecăm în aceste structuri, nu facem altceva decât să-L ucidem pe Cristos… Deja L-am ucis odată, Îl ucidem mereu… Apoi cerem iertare, mulțumită Domnului!

Însă cine știe când va veni timpul să înțelegem că-L omorâm, chiar în timp ce ne pregătim să-L ucidem, și vom înceta să-L mai ucidem? E o problemă de convertire profundă…

Iar când vom avea criteriile lui Cristos, atunci vom experimenta că există contrarietăți nu numai în alții, ci și în noi înșine…

Isus continuă, spunând: „Mergeți voi la sărbătoare, Eu nu merg…”… Eu voi urca la o altă sărbătoare.

„Pentru că momentul Meu încă nu s-a împlinit…”. Momentul sărbătorii Sale va fi ultimul Paști.

Și astfel, Isus rămâne în Galileea. Până aici toate sunt clare și coerente…

vv. 9-10

9 Spunând acestea, a rămas în Galileea. 10 După ce au plecat frații săi la sărbătoare, a plecat și el, însă nu în văzul lumii, ci pe ascuns.

Isus rămâne în Galileea, după cum de abia a spus: „Eu nu vin la sărbătoare”. Apoi, imediat „după”, Isus Se contrazice și merge la sărbătoare. Atunci noi zicem: „Autorul evangheliei putea cel puțin să nu scrie că El a spus că nu va merge la sărbătoare, dacă totuși Isus se duce…”. Cum de Domnul se contrazice?

Ioan e specialist în a face ironii. Totuși, Isus nu Se contrazice. E adevărat că Isus nu merge la această sărbătoare cu ei, ci merge singur, El merge la sărbătoare, dar nu la aceasta: la această sărbătoare ei decid să-L ucidă… El participă la această sărbătoare într-un alt mod, care face aluzie la o altă sărbătoare… Și nu merge la această sărbătoare cum I-au sugerat ei – să Se arate în public – ci merge pe ascuns… Isus are un mod diferit de a participa la sărbătoare…

Și timp de două capitole Isus nu va face nimic, ci doar Își va atrage ura lumii prin cuvintele pe care le va spune… Și, la sfârșit, pentru a-Și completa lucrarea, va vindeca un orb, săvârșind minunea în ziua cea mai solemnă a sărbătorii – sâmbăta – adică înfăptuind un lucru imposibil: a făcut tină cu salivă și a pus-o pe ochii orbului, pentru a-l ajuta să vină la lumină, simbol al noii creații. Această creație nouă care-L va costa viața…

Acest text ne introduce în climatul Paștelui… Care e raportul nostru cu Domnul? Noi spunem că avem credință și credem în El… Dar în care Domn? În Domnul care stăpânește din înaltul crucii, prin faptul că-Și pune viața în slujba tuturor, sau în Domnul pe care ni-L închipuim noi, pe care Îl vrem noi și care să ne satisfacă toate dorințele noastre lumești?

Aceasta va fi tema acestor capitole. Ar fi bine să ne măsurăm cu crucea Domnului și să-L întrebăm cu privire la care este sărbătoarea Sa, modul Său de a Se arăta, gloria Sa?

Texte utile:

  • Ps. 67 (66), 118;
  • Ex. 23, 14-19.34, 21-23
  • Deut. 16, 13-17;
  • 1Regi 8, 2.64-66;
  • Zah. 14, 1-19;
  • Mc. 3, 20-35;
  • Lc. 4, 16-30.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. Mirel Demian