Ioan 7,37-53

În Ps. 62 se zice că nouă ne este sete după Dumnezeu, precum unui pământ uscat, fără apă. După cum pământul dorește apa, la fel și noi dorim apa vie, care e viața lui Dumnezeu.

În cap. al 4-lea și lui Isus i-a fost „sete”. Setea Domnului este aceea de a ne comunica nouă dorința după apa vie, care este El.

După ce Isus a spus: „Unde merg Eu, voi nu puteți veni”, în cateheza de astăzi ne invită: „Veniți”…

Mijlocul pentru a merge la El este setea noastră. Setea e un mijloc slab, căci de fapt nu-i un mijloc, ci e doar o nevoie: nevoia fundamentală după viață, după fericire.

După ce am văzut ce a împlinit Domnul, El ne spune: „Dacă unul dorește…”. El a stârnit intenționat curiozitatea noastră, spunându-ne de unde vine și unde merge, pentru a ne zice: „Dacă vreți să veniți, dacă vă e sete, acum veniți la Mine”. Și ne promite apa.

Ne aflăm la a treia urcare a lui Isus la Ierusalim – căci urcase deja la jumătatea „sărbătorii corturilor” – iar textul ne prezintă ultima zi a acestei sărbători.

Se citește Io. 7, 37-53

37 În ultima zi a sărbătorii, ziua cea solemnă, stând în picioare, Isus a strigat: „Dacă îi este sete cuiva, să vină la mine și să bea; 38 cel care crede în mine, după cum spune Scriptura, «râuri de apă vie vor curge din pieptul lui»”. 39 Aceasta o spunea despre Duhul pe care aveau să-l primească cei care cred în el; căci încă nu venise Duhul, pentru că Isus nu fusese încă glorificat. 40 Când au auzit aceste cuvinte, unii din mulțime au spus: „Acesta este într-adevăr Profetul!” 41 Alții ziceau: „Acesta este Cristos!” Dar alții spuneau: „Oare vine Cristos din Galileea? 42 Nu a spus oare Scriptura: Cristos se trage din neamul lui David și din Betleem, satul de unde era David?” 43 Așadar, s-a făcut dezbinare în popor din cauza lui. 44 Unii dintre ei voiau să-l prindă, dar nimeni n-a pus mâna pe el. 45 Atunci, gărzile s-au întors la arhierei și farisei. Aceștia le-au zis: „De ce nu l-ați adus?” 46 Gărzile au răspuns: „Nimeni n-a vorbit vreodată ca omul acesta!” 47 Fariseii le-au zis: „Nu cumva v-ați lăsat amăgiți și voi? 48 Oare a crezut în el cineva dintre conducători sau dintre farisei? 49 Dar mulțimea aceasta care nu cunoaște Legea este blestemată”. 50 Nicodim, unul dintre ei, cel care venise mai înainte la el, le-a zis: 51 „Oare Legea noastră condamnă un om înainte de a-l audia și de a ști ce a făcut?” 52 I-au răspuns și au zis: „Nu cumva ești și tu din Galileea? Studiază și vezi că nici un profet nu s-a ridicat din Galileea”. 53 Și s-a dus fiecare la casa lui.

Textul reia o temă fundamentală în primele cinci capitole ale Evangheliei lui Ioan: tema apei. Apoi am subliniat tema pâinii. Acum ne reîntoarcem la apă, iar data viitoare vom aborda tema luminii.

Apa e simbolul vieții. Iar viața – pe care Dumnezeu vrea să ne-o dea – este însăși viața Sa – Spiritul Său – acel Spirit care plutea peste apele Botezului și care a coborât și a locuit în El. E Spiritul Fiului, care e același Spirit al Tatălui, adică este iubirea dintre Tatăl și Fiul. E acel Spirit care a fost simbolizat la nunta din Cana în bucuria vinului; e acel Spirit care ne face să ne naștem de sus (promis lui Nicodim), acel Spirit – izvor de apă vie – promis samarinencei, un Spirit care ne permite să-L adorăm pe Dumnezeu în Spirit și-n adevăr… Isus promite acum tuturor acest Spirit, această plinătate de viață.

Pentru a înțelege însemnătatea acestor cuvinte ale lui Isus, prezentăm contextul acestui discurs.

Acum ne aflăm în Templu, în ultima zi a sărbătorii corturilor. Se celebrau: culesul roadelor din pământul făgăduinței; deci, se celebra fiecare binecuvântare a lui Dumnezeu; se celebra creația împlinită, precum și eliberarea împlinită. Apoi se cereau pentru viitorul an, binecuvântările și protecția Domnului.

Era o sărbătoare agricolă, care a devenit ulterior un eveniment central în Israel, ca amintire a alianței și a consacrării Templului. Deci se celebrau marile instituții ale lui Israel: legea, Templul și sfârșitul exodului.

În timpul acestei sărbători, marele preot mergea în fiecare zi la scăldătoarea Siloamului, unde – cu o cupă de aur – lua apă, apoi o vărsa pe altarul Templului și în timpul procesiunii toți scuturau ramuri și cântau psalmii eliberării din Egipt.

În ultima zi preotul vărsa cupa cu apă în afara zidurilor Ierusalimului, pentru a indica binecuvântarea care – de la Ierusalim, și din Israel – s-ar fi extins la toate popoarele, după făgăduința făcută lui Avram, pentru că în el vor fi binecuvântate toate neamurile.

În acea sărbătoare se sublinia marea așteptare a lui Israel: așteptarea libertății, a plinătății de viață, a independenței (dar uneori, se întâmplau mici răscoale).

Se citea din Iez. 47 despre „apa care izvora din Templu și devenea un mare râu, care uda întreg pământul, făcându-l fertil”. Era simbolul binecuvântării lui Dumnezeu, care iese din lateralul Templului și face întregul pământ rodnic, frumos, un loc în care se poate trăi. Se citea și din Zah. 13, unde se spune că în Ierusalim ar fi izvorât un izvor care ar purifica poporul de orice impuritate, de orice păcat și toate popoarele ar fi alergat la Ierusalim iar Domnul ar fi singurul Domn peste tot pământul. Deci se celebra viitorul speranței lui Israel, faptul că toți l-ar fi recunoscut pe Domnul.

Ioan ține în fundal aceste interpretări (texte din VT), căci Templul – știm din cap. al 2-lea – este trupul lui Isus, iar apa care izvorăște din lateralul Templului va fi apa care țâșnește din coasta lui Isus; Spiritul promis este tocmai viața, dar și iubirea Sa, pe care El ni le va da pe cruce.

Contextul sărbătorii, al realizării planului lui Dumnezeu și al acestei ape care purifică prin darul Spiritului, este tocmai sensul întregii misiuni a lui Isus.

vv. 37-39

37 În ultima zi a sărbătorii, ziua cea solemnă, stând în picioare, Isus a strigat: „Dacă îi este sete cuiva, să vină la mine și să bea; 38 cel care crede în mine, după cum spune Scriptura, «râuri de apă vie vor curge din pieptul lui»”. 39 Aceasta o spunea despre Duhul pe care aveau să-l primească cei care cred în el; căci încă nu venise Duhul, pentru că Isus nu fusese încă glorificat.

Suntem în „ultima zi”. Acest cuvânt desemnează multe lucruri. Indică ultima zi, ziua Domnului, ziua judecății lui Dumnezeu, ziua definitivă a istoriei. În textul nostru înseamnă ultima zi a sărbătorii – care este ziua a VIII-a – iar în Evanghelie desemnează și ultima zi a lui Isus, când totul va fi împlinit și din El va izvorî râul de apă vie.

În această zi (în care Dumnezeu intervine), fiind „ziua” Sa, Domnul intervine pentru a mântui lumea, căci Dumnezeu a creat lumea nu pentru a o condamna, ci pentru a o mântui. Deci este marea zi a mântuirii.

Și e ziua sărbătorii corturilor, iar Isus este „în picioare”, deci „nu șade”, asemenea unuia care explică sau învață. Isus stă în picioare, la fel ca solul care vestește. El are un mesaj de spus.

Acest mesaj nu este doar spus, ci este un strigat. E strigătul înțelepciunii (Prov. 8) care invită omul să lase calea stupidității și a morții, pentru a urma calea înțelepciunii și a vieții.

Strigătul lui Isus încă răsună în istorie până în zilele noastre: este invitația Sa ca să primim darul pe care vrea să ni-l ofere: darul Spiritului Său.

Înaintea acestei invitații niciunul nu este indiferent, căci invitația spune: „dacă cuiva îi este sete”… Și omul este în mod radical „o sete”. Tuturor ne este sete. Omul e dorință; nu e numai setea după apă, după lucruri, după persoane, după relații, ci suntem sete după viață, după fericire, după bucurie. Dacă un om nu are această sete, este deja mort. Omul este în mod radical sete după infinit.

Până acum Isus a vrut să conducă omul să-și recunoască setea sa profundă, acea sete pe care numai Dumnezeu o poate astâmpăra, căci dorința după viață numai Viața o poate potoli; dorința absolută după fericire, numai Cel care este Fericirea o poate sătura.

Dacă cuiva îi este sete… Setea e nevoia fundamentală a omului, mai mare decât nevoia hranei: dacă nu-ți astâmperi setea, mori. La fel, dacă nu dorești, ești mort.

Setea e singurul mijloc pentru a merge la Dumnezeu. Căci Dumnezeu e Iubire. Iubirea e un dar. Darul nu trebuie nici plătit, nici meritat, nici cucerit, darul trebuie dorit, căci dacă-l dorești, este al tău; dacă nu-l dorești, nu-l ai.

Mijlocul cel mai puternic – pe care noi îl avem – este dorința. Dacă un om renunță la dorința după fericire, dreptate, iubire, solidaritate, înseamnă că deja a renunțat să trăiască asemenea unui om… Dorințele noastre ne țin vii. Important e să știm care dorințe…

Isus strigă: „Dacă-i este sete, să vină la Mine”… Dorința poate fi săturată numai de Dumnezeu! Noi căutăm să săturăm dorința cu lucruri, relații, persoane… care par să sature, dar de fapt nu ne satură profund…

În general, noi, în loc să urmăm setea – dorințele profunde – urmăm frica faptului că nu ar fi răsplătită dorința noastră, deci urmăm fricile și încercăm să ne săturăm imediat dorința, reducând-o la un nivel mai scăzut, prin răsplătirea imediată, în timp ce dorința merge mereu mai departe decât orice răsplată; altfel nu e o dorință.

Dorința e structura fundamentală a iubirii, a omului și a lui Dumnezeu, deci este fără sfârșit și numai ceea ce este fără sfârșit poate să o sature.

Dacă noi renunțăm la această dorință sau o prefacem în fricile de a n-o putea sătura, rămânem veșnic blocați și abandonați căutării imediate a plăcerilor, care însă sunt o renunțare la această dorință. Dorința deschide omul spre infinit.

Și Isus spune „Dacă-i este sete, să vină la Mine”. Lui Isus însuși îi era sete. A mers la fântână așteptând samarineanca. Și Lui îi e sete, căci Dumnezeu e Iubire și îi e sete să fie iubit, pentru că iubește. Deci nu doar nouă ne este sete, ci și Lui…

Însă lui Isus îi e sete să ne astâmpere setea: „să vină la Mine și să bea”. Ceea ce astâmpără setea omului după fericire e o iubire necondiționată, e primirea celuilalt… Dumnezeu este așa: e Cel care satură setea noastră, pentru că e Iubire.

Isus continuă: „cine crede în Mine”. Problema e să știm cine realizează dorința.

Isus spune „să vină la Mine”… „cine crede în Mine”… El este Domnul. Dacă greșim subiectul, dacă greșim orientarea dorinței noastre, dacă am merge să scoatem apă dintr-un loc în care se află acid și nu apă, nu ne astâmpărăm setea, ci murim… E important la cine mergem. „Veniți la Mine”. Este aceeași invitație pe care ne-o face înțelepciunea. Isus este înțelepciunea lui Dumnezeu; El este Cuvântul lui Dumnezeu; El este viața lui Dumnezeu; El e Fiul iubit… „Veniți la Mine”…

Căci „cine crede în Mine”… A crede înseamnă a adera – cine-L primește pe El, cine aderă la El (a crede înseamnă a iubi), deci cine-L iubește pe El, după cum spune Scriptura, „râuri de apă vie vor ieși din sânul Său”. Biblia nu are aceste cuvinte. În nicio parte a Bibliei nu se spune așa… Dar care este sensul întregii Biblii? Este faptul că Dumnezeu vrea să ne dea aceeași viață ca și a Sa: Dumnezeu e izvor de viață. Deci ce vrea să ne dea? Să fim și noi – la fel ca El – izvor de viață.

Adică Viața Sa – care e iubire – nu doar o primim, ci știm să o și dăm. Nu doar suntem iubiți, ci putem și să iubim. Viața Sa izvorăște și din sânul nostru, la fel ca din coasta Fiului. Deci Dumnezeu ne face promisiunea de a ne face egali cu El.

E marele vis al lui Adam: „Veți deveni ca Dumnezeu” și e marea promisiune a lui Dumnezeu „Veți deveni ca Mine” prin darul Spiritului.

v. 39

39 Aceasta o spunea despre Duhul pe care aveau să-l primească cei care cred în el; căci încă nu venise Duhul, pentru că Isus nu fusese încă glorificat.

Evanghelistul ne spune că acest râu de apă vie e Spiritul Sfânt, e darul lui Dumnezeu; este Dumnezeu însuși ca dar… E acel Spirit care la creație plutea peste ape și a făcut lumea. E acel Spirit – care e iubirea Sa – cu care Dumnezeu a eliberat poporul Său… Darul pe care Domnul vrea să ni-l ofere este însăși Viața Sa.

„Și acest Spirit urmau să-l primească cei care credeau în El”. Înseamnă că încă nu l-au primit. De ce? Pentru că încă nu a venit Spiritul… pentru că Isus încă nu a fost preamărit. Preamărirea lui Isus, în Evanghelia după Ioan, este moartea Sa pe cruce, căci pe cruce Isus se revelează a fi Dumnezeu, pentru că știe să-Și dea viața și să iubească până la capăt.

Aici se face referire la acel Spirit, la acea iubire, la acea viață pe care Isus ne-o va da când va fi pe cruce, unde totul va fi împlinit. De fapt, în ultima zi se va deschide coasta Sa și va ieși Spiritul Său, simbolizat de apă și de sânge.

Noi, contemplându-L pe Isus, care a fost străpuns, primim Spiritul. Deci, ce primim, contemplându-L pe Isus? De fapt noi contemplăm rana iubirii lui Dumnezeu și cât de mult Dumnezeu iubește lumea! Primim în mod direct – față în față – iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Acesta este Spiritul.

Apoi descoperim cine suntem noi. Noi suntem născuți din această rană de iubire a lui Dumnezeu… Pricepem care este destinul nostru: să răspundem acestei iubiri. Și omul este rânduit să trăiască din acest Spirit – care e viață și iubire – altfel trăiește numai în egoism, în frică și-n moarte.

Nu trebuie să ne fie teamă de dorințele noastre; cu cât sunt mai mari, cu atât e mai bine.

Dorințele nu sunt aiureli de atotputernicie, căci dorința nu produce nimic, ci primește totul.

Lucrurile principale nu trebuie produse: nici Dumnezeu, nici persoanele și nici noi. Noi suntem numai „de primit”… Aceasta e propunerea lui Isus.

Înaintea acestei propuneri avem o mulțime de reacții. Este clar că nici un om nu e neutru înaintea propunerii plinătății de viață, de fericire și de iubire. Iar oamenii răspund prin da sau nu, prin aderare sau refuz, cu iubire sau cu ură… cu acceptare sau cu violență…

vv. 40-43

40 Când au auzit aceste cuvinte, unii din mulțime au spus: „Acesta este într-adevăr Profetul!” 41 Alții ziceau: „Acesta este Cristos!” Dar alții spuneau: „Oare vine Cristos din Galileea? 42 Nu a spus oare Scriptura: Cristos se trage din neamul lui David și din Betleem, satul de unde era David?” 43 Așadar, s-a făcut dezbinare în popor din cauza lui.

Avem reacția parțial pozitivă a mulțimii. Dar reacția fariseilor e în totalitate negativă.

Aceste reacții nu sunt întâmplătoare, pentru că fariseii au interese de apărat… Isus face anumite făgăduințe și le respectă – sunt făgăduințele de a trăi în iubire și solidaritate – dar pe farisei nu-i interesează aceste promisiuni, pentru că ei preferă contrariul, căutând să-și urmeze interesul (profitul, avantajul) propriu.

Mulțimea, care nu are nimic de pierdut, poate mult mai ușor să adere la propunerea lui Isus… dar și mulțimea are dubii.

Mai întâi mulțimile spun: „este Profetul”. Profeții sunt cei care vestesc Cuvântul lui Dumnezeu și-l actualizează. Însă Profetul este Acela care era așteptat să vină la sfârșit „un Profet egal cu Moise”.

Primul nivel al credinței este: de a recunoaște că Isus vestește Cuvântul lui Dumnezeu, adică El nu minte.

Alții spun: „acesta e Cristosul”. Și Cristos e Cel care nu doar că vestește Cuvântul lui Dumnezeu, ci-L și împlinește, realizează. În limba greacă Cristos înseamnă Unsul, iar în limba ebraică înseamnă Mesia, adică Regele promis de Dumnezeu, pentru a salva poporul Său. De ce? Pentru că poporul niciodată nu respectă legea, mai marii poporului mereu fac opusul: oprimă poporul… Atunci, în sfârșit, va veni Unsul Domnului care va fi solidar cu poporul, va vesti și va trăi dreptatea și iubirea pe tot pământul. Acesta este sensul cuvântului Cristos.

Cristos e marea așteptare a omului. Omul îl așteaptă mereu pe Cristos, Mântuitorul, Promisul.

Deci e important să vedem care e promisiunea… căci Isus a fost ucis tocmai de aceia care-L așteptau pe Cristos. Deoarece ei așteptau un Cristos puternic, care să-i facă mai puternici, pentru a domina lumea. Acest fel de Cristos este Anticristul, acela care confirmă puterea, stăpânirea și sclavia oamenilor. Adevăratul Cristos este Cel sărac, umil, solidar, care-Și dă viața. Acesta e Cristos, care-L reprezintă pe Dumnezeu pe pământ, pentru că Dumnezeu este Unul care iubește și-Și dă viața.

Pe această temă, în mulțime apar multe dezbinări pentru că Cristos a fost ucis, tocmai pentru că era Cristos și un astfel de Cristos nu-L dorea nimeni. Nici astăzi nu-L vrea nimeni. Noi vrem alți Cristoși: vrem Cristoșii care ne stăpânesc… Ni-i vom păstra. La fel dorea și Israelul… și de atunci, în mod continuu îi ucidem și noi pe săracii Cristoși – aceia care ne mântuiesc.

Alții din mulțime spuneau: „Cristos nu vine din Galileea, Biblia spune că vine din neamul lui David, deci va veni din Iudeea”. Ioan nu răspunde la această întrebare, pentru că el știe că Isus e iudeu, iar problema constă în a-L recunoaște pe Cristos, pe Profetul, pe Fiul lui Dumnezeu tocmai în acel galileean, în acel om concret. Și acest lucru este valabil și astăzi pentru noi. Credinciosul nu este unul care crede în doctrina lui Isus, ci este acela care acceptă persoana concretă a lui Isus. Credinciosul nu este cineva care crede într-un „Dumnezeu universal” care are un „mesaj universal”, ci este acela care crede că Dumnezeu este unul real, concret, care apoi e universal, dar mai întâi e concret. Căci dacă nu e concret, nu este. Adică: să acceptăm că-n persoana concretă a lui Isus, Dumnezeu intră în relație cu omul și cu fiecare om. Aceasta e credința în Isus care mântuiește. Altfel, confundăm mântuirea cu diferitele ideologii ale mântuirii: suntem în relație cu diferitele mesaje de mântuire… Și sunt multe astfel de mesaje. Și cine înșală mai mult, dă mult mai multe mesaje…

Isus nu a dat mesaje, ci a făcut, a trăit și apoi a explicat ceea ce a trăit, dar chiar explicând, nu a fost înțeles. Totuși, Isus a trăit într-un mod care încă ne interoghează. Și astăzi lumea este interogată de persoana concretă a lui Isus: noi acceptăm că trupul Său este mântuirea trupului, adică a umanității omului?

În mulțime apare o dezbinare… În limba greacă dezbinarea înseamnă schismă. E schisma pe care Isus a provocat-o în poporul lui Israel. O parte din popor credea în El. Toți primii creștini erau iudei, comunitatea lui Ioan fiind alcătuită din iudei convertiți. Însă unii nu au crezut în El. Deci, creștinismul este o schismă în interiorul lui Israel, o schismă bazată pe identificarea lui Mesia-Isus. Deci Cristos se pune ca piatră de poticnire, ca sminteală…

Mereu a produs poticnire și sminteală, faptul de a considera că Mântuitorul lumii – Acela care răscumpără istoria, care răscumpără viața noastră din non-sens și din moarte – este un om circumscris în timp și spațiu: acolo, în acel timp.

vv. 44-49

44 Unii dintre ei voiau să-l prindă, dar nimeni n-a pus mâna pe el. 45 Atunci, gărzile s-au întors la arhierei și farisei. Aceștia le-au zis: „De ce nu l-ați adus?” 46 Gărzile au răspuns: „Nimeni n-a vorbit vreodată ca omul acesta!” 47 Fariseii le-au zis: „Nu cumva v-ați lăsat amăgiți și voi? 48 Oare a crezut în el cineva dintre conducători sau dintre farisei? 49 Dar mulțimea aceasta care nu cunoaște Legea este blestemată”.

Ni se descrie reacția fariseilor, a celor care dețin puterea. Cine deține puterea e contestat de Isus, dar nu pentru că Isus vrea să conteste pe cineva, ci pentru că nu se justifică stăpânirea peste alții, pentru că Isus proclamă altceva și trăiește altceva: este Fiul care trăiește ca frate… deci îi dă jos pe toți cei puternici de pe tronuri, făcându-ne pe toți frați și solidari între noi.

Deci, fariseii sunt împotriva Lui. Ei nu doresc un astfel de Mesia, ci doresc un Mesia care să-i conducă pe toți, ca ei să fie demnii reprezentanți ai acestui Mesia, care stăpânește lumea.

Deja exista proiectul de globalizare al pieței (și l-am fi avut pe Cristos, care ar fi guvernat piața și apoi toți servitorii Templului ar fi controlat această globalizare…). În zilele noastre acel lucru îl fac bine fie băncile, fie banul, dar… fără Cristos.

Cristos vrea să ne elibereze de acest monopol, pentru a vesti că omul este altceva. Omul are valori: este sete după dreptate, după iubire, după solidaritate și doar atunci e om. Altfel e un animal.

Fariseii au trimis gărzile Templului să-L aresteze… Dar pentru că ele sunt formate din muncitori și nu din șefi, judecă la fel ca mulțimile, pentru că sunt persoane sărace. Ajung la Isus și în loc să-L prindă, au fost cucerite de El și spun: „Niciodată un om nu a vorbit așa”. În simplitatea lor, gărzile recunosc că sunt înaintea Cuvântului lui Dumnezeu, căci le-a atins inima.

Când Ioan vorbește despre iudei, se referă la căpeteniile iudeilor și niciodată la popor.

„De ce nu L-ați prins și adus?”.

„Niciodată un om nu a vorbit așa”!

Reacția fariseilor…

Fariseii, după distrugerea Templului din anul 70 – când nu vor mai exista căpeteniile preoților – vor rămâne singurele căpetenii religioase ale poporului lui Israel. Ei se vor împotrivi mult primilor creștini, creștini care se considerau pe deplin iudei. Și între ei s-a produs schisma: „nu. Voi nu sunteți ca noi, pentru că noi nu vrem acel Cristos”.

Atunci fariseii-i întreabă: „Și voi ați fost înșelați?”… Cine aderă la adevăr este unul care s-a înșelat, după părerea fariseilor… Cu siguranță, fariseii au spus aceste cuvinte cu „bună credință”, altfel trebuiau să recunoască faptul că ei s-au înșelat. Dar ei sunt siguri că au dreptate.

Iar proba că „gărzile s-au înșelat” constă în faptul că niciunul dintre căpetenii sau dintre farisei, nu a crezut în El”… Afirmația este falsă, pentru că Nicodim este unul dintre ei și el crede în Isus!

„Această mulțime care nu cunoaște legea, e blestemată”. Argumentul decisiv al fariseilor este insulta: „Sunt blestemați”, adică nu înțeleg nimic… Aceasta e reacția căpeteniilor.

Unul din motivele pentru care se împotriveau este că ei „nu ascultau”. Unul din motivele pentru care nu-L primim pe Domnul este faptul că nu ascultăm și nu știm primi Cuvântul. În schimb gărzile, imediat ce-L ascultă pe Isus sunt „atinse” în interior, atrase de Cuvânt. Mult depinde de cum ne raportăm înaintea Cuvântului: Îl ascultăm cu sufletul deschis? Dacă, da, Cuvântul lucrează în noi. Dacă nu avem inima deschisă, blocăm intrarea Cuvântului în noi.

vv. 50-53

50 Nicodim, unul dintre ei, cel care venise mai înainte la el, le-a zis: 51 „Oare Legea noastră condamnă un om înainte de a-l audia și de a ști ce a făcut?” 52 I-au răspuns și au zis: „Nu cumva ești și tu din Galileea? Studiază și vezi că nici un profet nu s-a ridicat din Galileea”. 53 Și s-a dus fiecare la casa lui.

Să observăm diferitele reacții ale mulțimii… „E Cristos, dar poate că nu este Cristos, căci Acesta vine din Galileea”. Deci avem o dezbinare în interiorul mulțimii. Această dezbinare ne reprezintă, pentru că este în interiorul fiecăruia dintre noi: „Oare Isus vestește cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu pentru mine? Sau eu am alte cuvinte, ,,mult mai divine”, care organizează viața mea?”… Isus – acel om concret, care a trăit așa și care Și-a dat viața – este cu adevărat Cristos pentru mine? Oare El este Mântuitorul? Sau cred că mântuirea este cu totul altceva? Deci este o dezbinare, care ne privește și pe noi, la fel cum s-a întâmplat cu mulțimile.

Într-un anume fel și noi suntem la fel ca și căpeteniile, în sensul că avem interesele și profitul nostru de apărat.

Persoana lui Isus pune în criză toate siguranțele și certitudinile noastre, fie ca popor simplu, fie ca și căpetenii.

De fapt, căpeteniile-L insultă, dar Nicodim – o căpetenie a fariseilor – Îl apără.

Ioan nu spune că mulțimile sunt bune și fariseii, răi. Evanghelistul arată că binele și răul ne ating pe toți. Și toți trebuie să trecem prin această discuție referitoare la identitatea lui Isus.

În cap. al 3-lea după Ioan, Nicodim – fiind la Isus – L-a întrebat despre doctrina Sa… Isus i-a explicat cum se naște omul „de sus”, din Spirit. Nicodim va apărea la cap. 19, când va lua de pe cruce trupul lui Isus, când Isus va da Spiritul.

Figura lui Nicodim este strâns legată de cea a Spiritului. Nicodim vine noaptea la Isus, așteptând ziua – adică lumina – și Isus îi vorbește despre nașterea de sus, din Spirit. Și din înaltul crucii va primi trupul lui Isus, care și-a dat Spiritul. Iar în acest loc Îl apără pe Isus înaintea căpeteniilor și spune: „Legea noastră nu judecă pe cineva, dacă nu a fost întrebat și ascultat”…

Înaintea de a judeca o persoană, trebuie să te informezi ce spune și apoi să vezi ce a făcut. Deci Nicodim Îl apără, spunând: „Voi, care-L acuzați, voi sunteți împotriva legii”.

Cum răspund ei? Și în acest loc ei insultă, chiar de două ori: „Oare și tu ești din Galileea?” întrebarea însemnând: „Și tu ești din acea zonă urâtă, de unde nu vine nimic bun?”, Galileea fiind granița cu păgânii. Deci, îl insultă. Așadar, din antichitate se răspunde, insultând.

Insulta este specifică relei credințe (însă nu trebuie să spunem că ei sunt de rea credință, căci cei din vechime nu foloseau reaua credință). Ei prefereau să spună: „te înșeli”, adică „minți”; în timp ce acolo unde se presupune că celălalt este de bună credință, obișnuiau să afirme: „greșești”. De fapt, ei îi spun: „studiază și vei vedea că nu vei mai greși. Vei vedea că nu răsare profet din Galileea”. Prejudecățile lor sunt atât de mari, încât nu-și dau seama că din Galileea au răsărit profeți. În 2Regi 14,16 un anume profet Iona (nu cel care a scris Cartea lui Iona), spune că a răsărit un profet în Galileea (când nu mai exista nici sclav și nici om liber, adică toți erau sclavi și nu mai exista diferență între ei)… atunci Spiritul Domnului a coborât peste acel profet Iona.

Dar fariseii spun cu atâta nerușinare, încât pare un adevăr sigur. Însă nu este suficient să spui un lucru, pentru ca să fie și adevărat. Ei spun că din Galileea nu vine nici un profet, dar adevărul este că Iona e din Galileea.

„Și fiecare s-a dus la casa sa”… Tema „de unde vii și unde mergi?” era fundamentală în tot capitolul. Isus a venit de la Tatăl înspre frați și se va reîntoarce acasă la El. Se va întoarce la Tatăl, în ultima zi și ne va da Spiritul.

Alții se întorc acasă la ei, în întuneric. Și vor fi cei care-L vor trimite pe Isus acasă la El, ridicându-L pe cruce. Ne putem opri aici…

Centrul textului este „Cui îi e sete să vină la Mine și să bea. Cine crede în mine, râuri de apă vie vor ieși din sânul său”…

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. Mirel Demian