Ioan 8,1-11

Nici eu nu te acuz!

E sinteza mesajului evanghelic: întâlnirea dintre mizeria omului și mila Domnului. Fiul ne comunică iubirea Tatălui. Păcătoșii-L primesc, pentru că le este sete… Noi, la fel ca desfrânata, trădăm Mirele, dar El ne reînnoiește mereu prin iertarea Sa. Totuși, suntem conștienți de răul care continuă să ne ucidă, cum ar fi dorința cărturarului și a fariseului, care vrea să ne împiedice să trăim prin iubirea Sa gratuită…

Ps. 103 (102)

Ne poate dezorienta și chiar sminti bunătatea Domnului. Să-i cerem harul s-o știm primi și să-L știm binecuvânta mereu pe Domnul „neuitând de nenumăratele Sale binecuvântări”.

În cateheza anterioară tema era făgăduința darului Spiritului: „Cui îi este sete să vină la Mine și să bea”. Domnul ne promite Spiritul Său, viața Sa, care-i iubirea pe care Tatăl o are față de El și-i aceeași iubire pe care Isus o are față de noi…

Acum vom vedea felul în care El ne comunică Spiritul Său, viața și iubirea Sa… Avem o scenă delicată, neobișnuită pentru Evanghelia după Ioan, și, cu multă probabilitate, nu-i a lui Ioan. Oricum, aceasta stă foarte bine în acest loc al evangheliei, pentru că în povestirea desfrânatei iertate se leagă din nou „firele fundamentale” ale raportului pe care-l are Isus cu legea și ale noutății pe care Isus o aduce, adică ne arată că Dumnezeu iartă…

Se citește Io. 8, 1-11

1 Iar Isus s-a dus pe Muntele Măslinilor. 2 Dar în zori a apărut din nou la templu și tot poporul venea la el, iar el, așezându-se, îi învăța. 3 Cărturarii și fariseii au adus o femeie prinsă în adulter și, punând-o la mijloc, 4 i-au zis: „Învățătorule, această femeie a fost surprinsă asupra faptului de adulter. 5 Moise ne-a poruncit în Lege ca pe astfel de femei să le ucidem cu pietre. Dar tu, ce zici?” 6 Însă spuneau aceasta ispitindu-l, ca să aibă de ce să-l acuze. Dar Isus, aplecându-se, scria cu degetul pe pământ. 7 Întrucât continuau să-l întrebe, s-a ridicat și le-a spus: „Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea”. 8 Și, aplecându-se din nou, scria pe pământ. 9 Când au auzit, au plecat unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni. El a rămas singur, iar femeia era în mijloc. 10 Isus s-a ridicat și i-a spus: „Femeie, unde sunt ei? Nu te-a condamnat nimeni?” 11 Ea i-a zis: „Nimeni, Doamne”. Isus i-a spus: „Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuiești!”

Aceste versete ne prezintă aspectul fundamental al mesajului lui Isus: iertarea lui Dumnezeu. Acest text lipsește în multe manuscrise antice, deci mulți părinți îl ignoră. Însă Ambrozie, Augustin și Ieronim îl introduc, îl cred valid, bazându-se pe mărturiile străvechi ale altor documente. Iar acestea sunt versetele cele mai comentate, din tot Noul Testament, de către părinții latini…

După părerea lui Augustin, aceste versete au fost scoase din Evanghelia după Ioan pentru că unii oameni, de puțină credință, sau chiar necredincioși, au considerat că acest text ar oferi posibilitatea femeilor de a păcătui… Din prudență, au decis să scoată aceste versete din evanghelie… Însă, după cum putem observa, acest text atinge mesajul central al Evangheliei…

Alți autori consideră că acest pasaj este „un mărgăritar” pierdut al tradiției evanghelice, iar în secolul al treilea a fost introdus intenționat în acest loc al Evangheliei după Ioan pentru a facilita o practică penitențială (de pocăință) mai conformă cu ceea ce făcea Isus, și nu cu practica mai riguroasă, prezentă în Biserică în acea vreme…

Dincolo de toate aceste păreri, rămâne adevărul că această povestire atinge inima mesajului evanghelic: iertarea…

Spuneam că pericopa nu-i a lui Ioan, căci are un gust mai apropiat de relatările lui Luca… Totuși, acestui fragment îi stă foarte bine în acest loc al Evangheliei, deoarece capitolul al optulea începe cu povestirea despre femeia care trebuia să fie ucisă cu pietre și se încheie cu relatarea despre Isus, pe care vor dori să-L ucidă cu pietre…

În cateheza anterioară am vorbit despre Isus care dă Spiritul, apa vie care ne purifică, ne iartă și ne dă o inimă nouă, iar această femeie, care are o inimă nouă, este modelul umanității noi, care are o inimă nouă.

Ce face darul Spiritului? Ne schimbă – așa cum spune Osea – din „desfrânată”, în „mireasă credincioasă”… Iar această schimbare are loc în această femeie…

Textul ne introduce în centrul mesajului lui Isus, în raportul Său cu legea… Isus nu spune că legea e rea, căci legea e bună dacă denunță răul… Însă legea nu mântuiește pe nimeni. Legea ne spune doar că facem răul…

De ce Dumnezeu ne-a dat legea? Oare pentru ca ea să ne denunțe și să ne pedepsească, să ne ucidă?

De obicei, noi percepem legea ca fiind condamnare a acțiunilor noastre și a noastră, ca încălcători ai ei…

În schimb, Isus ne ajută să înțelegem că, încă de la început, Dumnezeu niciodată n-a vrut să condamne omul… Ci a dorit să condamne doar răul, pentru că-i face rău omului, dar să-l ierte pe om…

Deja în Vechiul Testament este fundamentală tema iertării… Avem texte care notează: „Dumnezeu iartă mereu. E mare în iertarea Sa. Iartă de o mie de ori”… Iar acest adevăr îl vedem realizat în aceste versete în Isus …

Textul e o polemică între apărătorii legii – între un mod legalist de a înțelege legea – și modul nou de a înțelege legea, care constă în denunțarea răului… A conștientiza răul ca fiind un rău este primul nivel fundamental pentru a putea avea acces la iertarea și la cunoașterea mai profundă a lui Dumnezeu…

Prin urmare, răul nostru, păcatul nostru – dat fiind că există – nu-i un loc pe care trebuie să-l ascundem… Căci mulți judecă astfel: „Deoarece există răul, nu mai putem face nimic și, prin urmare, ne prefacem că răul nu există”… Ci păcatul nostru este locul iertării… Iar în iertare, noi cunoaștem cine este Domnul: este Cineva care ne iubește necondiționat! Și astfel, pentru prima dată, în iertare cunoaștem și cine suntem noi: suntem persoane iubite infinit și necondiționat de Dumnezeu. Acesta e adevărul nostru!

vv. 1-3

1 Iar Isus s-a dus pe Muntele Măslinilor. 2 Dar în zori a apărut din nou la templu și tot poporul venea la el, iar el, așezându-se, îi învăța. 3 Cărturarii și fariseii au adus o femeie prinsă în adulter și, punând-o la mijloc,

Punctul de plecare corespunde începutului capitolului al douăzeci și unulea din Evanghelia după Luca, unde se vorbește despre ultima săptămână a lui Isus la Ierusalim, unde, din motive de siguranță, stătea ziua, iar noapte ieșea în Grădina Măslinilor și stătea acolo, apoi dis-de-dimineață reintra în Ierusalim…

Iar în timpul zilei, Isus învăța în Templu… „și tot poporul venea la El”… Niciodată nu ni se spune ce învăța; pentru că învățătura e exact ceea ce El face: El este Cuvântul…

În această cateheză vom afla că învățătura lui Isus atinge însăși esența Sa: Isus e Cel care iartă și ne ajută să înțelegem cine este Dumnezeu: e Cel care iartă…

Învățătura Sa e comunicarea (transmiterea) nu atât a ceea ce El gândește și face, ci e comunicarea substanței Sale… Substanța lui Dumnezeu, care ni se arată în Isus, este iubirea care devine iertare și primire necondiționată.

Despre iertare…

Întotdeauna credem că Dumnezeu ne iartă, pentru că „ne-am căit”… Însă Dumnezeu nu ne iartă pentru că ne-am căit… Ci ne putem căi pentru faptul că El oricum ne iartă!!!

Dumnezeu nu poate să nu ne ierte, pentru că El este iubire… Din această cauză, noi putem mereu să ne căim…

Nu însemnă că pentru că noi ne convertim la El, atunci El devine bun cu noi… El din veac este „convertit” spre noi: mereu e bun cu noi și, din această cauză, putem să ne convertim (întoarcem) la El…

Mai mult, în mod paradoxal, putem spune că Dumnezeu se căiește de rău, simte durerea răului omului. După potop, se spune că „Domnul s-a căit, I-a părut rău”, deși nu El a făcut răul potopului, ci noi… Iar Dumnezeu s-a căit de acest rău…

Căința Domnului nu-i „doar un fel de a spune”, căci Dumnezeu simte durerea omului pe care-l iubește… Iar crucea este căința lui Dumnezeu pentru răul lumii: ia asupra Sa păcatul, vina lumii…

Căința crucii e atribuită lui Isus. Însă, deja în VT – Is. 54, 7-8 – Dumnezeu îi spune poporului: „O clipă te-am părăsit, dar cu mari îndurări te iau lângă Mine. Într-o izbucnire de mânie, pentru o clipă Mi-am întors fața de la tine, dar în îndurarea Mea cea veșnică Mă voi milostivi de tine, zice Răscumpărătorul tău, Domnul”… Vedem că Dumnezeu se convertește, Se întoarce către noi, deși noi ne-am întors fața de la El și ne-am îndepărtat de El… Domnul ia asupra Sa această vină a noastră

În timp ce Isus învață poporul, „fariseii și cărturarii” Îi aduc o femeie prinsă în adulter și o pun în mijloc… Fariseii sunt cei care respectă legea, iar cărturarii sunt cei care o cunosc…

În centrul legii stă păcatul pe care legea îl denunță, îl pedepsește…

Femeia prinsă în adulter reprezintă fiecare om care nu-L iubește pe Domnul său, Mirele… Toți suntem adulteri: „Acest neam desfrânat și păcătos”. Așadar, această femeie ne reprezintă pe noi, pe toți…

Iar legea e explicită cu privire la ce trebuie să se facă într-un astfel de caz: „Trebuie ucisă”… Se putea discuta numai dacă trebuia ucisă cu pietre, așa cum stă scris în Cartea Deuteronomului, sau trebuia sugrumată, așa cum era scris în Mișna… Fiecare era liber să interpreteze felul uciderii…

Ei se adresează lui Isus, cerându-i părerea…

Iar în centru era această femeie… În centrul legii, în centrul atenției tuturor, e păcatul, răul… Și mereu e așa. Și-L întreabă pe Isus ce să facă…

vv. 4-5

4 i-au zis: „Învățătorule, această femeie a fost surprinsă asupra faptului de adulter. 5 Moise ne-a poruncit în Lege ca pe astfel de femei să le ucidem cu pietre. Dar tu, ce zici?”

Problema e clară, căci „Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu, ce zici?”… Oare ar fi mai bine să o sugrumăm? E clar că nu se așteaptă acest al doilea răspuns de la Isus, ci-I pun întrebarea numai pentru a-L ispiti; vom vedea „după”…

Mai întâi să ne oprim asupra „uciderii cu pietre”, căci, la sfârșitul Evangheliei, scena va apărea din nou, împotriva lui Isus…

„Uciderea cu pietre” e o formă de asasinat colectiv, este modul primitiv de a-și face dreptate… Altfel spus, când avea loc o ucidere cu pietre, toți trebuiau să fie de acord, iar dacă un om se ridica să apere persoana care era ucisă cu pietre, și el avea aceeași soartă…

Ce se află în spatele uciderii cu pietre? Lapidarea este primul act al justiției care s-ar părea că întemeiază societatea. Căci, în societate, întotdeauna există ceva ce nu este așa cum trebuie. Iar când lucrurile nu merg bine, e suficient să vedem un străin, un ciudat, pe cineva care are un defect, și imediat spunem că un astfel de om e vinovatul: el este cauza contaminării, a ciumei, a nenorocirii, a foametei, a falimentului sau a războiului… adică a tuturor lucrurilor de care ne temem și pe care le estimăm că ar fi rele. Și atunci noi îl eliminăm pe el, fiind toți de acord…

Fiind toți de acord, noi ne simțim uniți – deși mai înainte ne certam între noi pentru a afla a cui este vina – împăcați și curați pentru că răul a fost eliminat…

Acesta este principiul executării „țapului ispășitor”, care mereu funcționează astfel și stă la baza conviețuirii noastre civile… Până când există un dușman comun de combătut, noi mereu stăm uniți, împreună… Dacă nu există un dușman, îl inventăm. Și credem că, eliminându-l, toate vor merge bine…

De fapt, toate vor merge bine, căci, eliminând dușmanul, obținem două avantaje: cel dintâi constă în faptul că, în sfârșit, suntem uniți în a face răul; iar al doilea, că făcând răul, descărcăm (exprimăm) violența, agresivitatea noastră în mod legitim, în sfârșit…

Așa se fac războaiele, se elimină strigoaicele, așa sunt prigoniți cei care sunt diferiți de noi, așa sunt exterminate popoarele… Mai înainte de a-l elimina, este nevoie să-l demonizezi pe celălalt… Până când este vorba despre echipele de fotbal, putem accepta această „tehnică”, deși ar fi mai bine să nu fie așa… Cea mai bună întotdeauna e echipa cu care ții tu, iar celelalte sunt potrivnice… Din nefericire, judecăm așa și-n sfera politicii, a conviețuirii sociale: celălalt este dușmanul… De ce e dușmanul meu? Pentru că el vrea aceleași lucruri pe care și eu le vreau, căci, dacă ar vrea alte lucruri, nu ar fi dușmanul meu…

Prin urmare, avem aceleași dorințe și fiecare imită dorințele celuilalt. De obicei însă ne punem de acord, căci cel mai tare ne stăpânește pe toți, iar noi ne identificăm cu cel mai arogant, care ne stăpânește, și spunem: „Așa merge bine!”… Iar el controlează conflictele dintre toți… Iar când nu mai reușește să le controleze, cel care a fost mai tare devine victima desemnată, iar locul lui în dominarea, stăpânirea societății, e luat de cel care a devenit cel mai tare, mai arogant (agresiv)… Mereu a fost așa de-a lungul istoriei… Iar acest mecanism funcționează în multe feluri. Iar când vine un moment de criză a raporturilor, sau când sistemul nu mai funcționează, sau când lucrurile nu mai merg, căci a apărut o noutate, se caută din nou vinovatul, se îndepărtează, toți se unesc să-l elimine și așa mai departe, la nesfârșit…

Este sistemul violenței și al puterii celui mai tare care, în mod fals, s-ar părea că elimină răul, însă, în realitate, el este cel care poate face cel mai mare rău și atunci frânează violența tuturor, pentru că e cel care poate dăuna cel mai mult dintre toți… Iar când nu mai poate dăuna, este eliminat de un altul, care poate dăuna…

Acest mod de a concepe justiția nu-i cel pe care l-a vrut Dumnezeu… E adevărat că în legea lui Moise e scris să fie lapidate femeile prinse în adulter… Oricum le-ar fi lapidat…

Iar ei L-au întrebat pe Isus despre ce trebuie să facă în acest caz: „Tu ce zici? E bine să facem așa?”…

v. 6

6 Însă spuneau aceasta ispitindu-l, ca să aibă de ce să-l acuze. Dar Isus, aplecându-se, scria cu degetul pe pământ.

„Au spus aceasta ca să-L ispitească”… Auzindu-L pe Isus vorbind până acum, erau siguri că El nu era de acord cu lapidarea…

În ce consta ispitirea? Dacă Isus ar fi afirmat că ea trebuie lapidată, ar fi negat întreaga Sa învățătură. În schimb, dacă ar fi spus că nu trebuie lapidată, s-ar fi pus împotriva legii, iar ei ar fi avut motivul pentru a-L condamna…

De fapt, în această scenă, imputatul (acuzatul) este Isus, nu femeia… Ținta pietrelor aruncate e Isus… În spate, cu multă probabilitate, stă o altă capcană (cursă): această femeie deja a fost judecată de tribunalul cărturarilor și al fariseilor, însă tribunalul iudaic nu putea stabili pedeapsa cu moartea… Prin urmare, dacă Isus aproba pedeapsa cu moartea, se punea împotriva romanilor, care își rezervaseră dreptul de a stabili pedeapsa cu moartea… Iar dacă Isus nu aproba pedeapsa cu moartea, se punea împotriva poporului, care dorea eliberarea de sub stăpânirea romanilor…

Era ca o cursă bună: ori se dezmințea pe Sine și-Și pierdea prestigiul, ori se compromitea…

În ce fel răspunde Isus? „Se apleacă” și scrie pe pământ cu degetul… De două ori se spune că „Se apleacă și scrie” și de două ori că „Se ridică”…

Într-o povestire atât de scurtă și sintetică, a spune aceste cinci detalii – a se apleca, a scrie, cu degetul, pe pământ, a se ridica – și a le repeta de două ori, nu ar avea sens dacă ele nu ar avea o însemnătate clară…

În căutarea semnificației acestor gesturi, s-au scris multe texte ca să se afle ce a scris Isus…

Însă textul nu ne spune nimic despre ce a scris Isus… Evanghelistul doar ne spune că Isus scrie… Augustin, urmat de alții, notează că acest gest al lui Isus face referire la Ieremia, care spune: „Numele celor răi sunt scrise cu degetul pe nisip și se risipesc”. Avantajul acestei interpretări constă în faptul că nu spunece a scris, interpretând gestul lui Isus ca fiind unul profetic… Alții cred că Isus a scris păcatele acuzatorilor… Alții cred că, așa cum obișnuiau romanii să scrie pentru ei sentința mai înainte de a o pronunța, tot așa și Isus a scris sentința pentru Sine…

Putem avea multe ipoteze, dar cea a lui Augustin rămâne cea mai plauzibilă: Isus nu răspunde, Se apleacă și scrie pe pământ cu degetul… Cu alte cuvinte, în loc să Se lase antrenat și doborât de violență, ia o pauză, Se oprește, nu răspunde…

Dacă ar fi provocat mulțimea pe față, ar fi sporit cruzimea ei și pe loc L-ar fi ucis și pe El…

Isus Se apleacă, invitându-i pe toți să se aplece și să se privească în interior…

Apoi evanghelistul ne spune că El „scrie cu degetul pe pământ”… Ne aflăm în Templu. Avem pardoseala din Templu, pietrele care o compun… Degetul care scrie pe pietre amintește evreilor de ceva: că Dumnezeu a scris legea Sa cu degetul pe lespezile de piatră…

Isus vrea să ne spună că dincolo de (că mai presus de) legea care este scrisă, stă Unul care o scrie… Dacă un om privește numai scrisul (documentul), fără să-L privească pe Cel care îl scrie și face din ceea ce este scris fetișul său, atunci nu înțelege sensul a ceea ce este scris, al Bibliei…

Care este sensul Scripturii? Faptul că Dumnezeu a vrut să-i comunice omului ceva… Așadar, omul nu trebuie să absolutizeze ceea ce este scris, spre exemplu nu trebuie să absolutizeze Scriptura: „trebuie să fie ucis cel prins în adulter”… Ci trebuie să se întrebe: cu ce intenție a fost scrisă întreaga Scriptură?

Altfel spus, prin acest gest, Isus Se reîntoarce la „degetul lui Dumnezeu”, care este originea întregii Biblii… Și ce revelează Dumnezeu în Scriptură? Că El e milă, iertare! Că în centru nu a pus pomul morții, ci a pus pomul vieții! Noi suntem cei care punem în centru pomul morții prin încălcările noastre… Iar prin cruce, Domnul va pune din nou în centru pomul vieții…

Isus vrea să ne amintească faptul că dincolo de (mai presus de) legea care pedepsește păcatul, stă Cel care scrie, Dumnezeu, care iartă păcătosul…

Legea a fost dată spre avantajul (folosul) păcătosului, nu pentru a-l ucide pe păcătos, ci pentru ca să se convertească (întoarcă) și să trăiască…

vv. 7-8

7 Întrucât continuau să-l întrebe, s-a ridicat și le-a spus: „Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea”. 8 Și, aplecându-se din nou, scria pe pământ.

Înseamnă că Isus nu le răspundea, iar ei insistau să-L întrebe… Atunci S-a ridicat și a arătat, ca fiind Cel care scria…

Avem un episod analog în Daniel, atunci când Susana a fost acuzată de adulter de către cei doi bătrâni… În Daniel problema era mai simplă, pentru că ea nu săvârșise adulter, iar acuzatorii erau martori mincinoși… Deci era suficient să probeze că ei erau martori mincinoși și erau ei uciși, așa cum de fapt se va întâmpla…

În textul nostru Isus nu are această posibilitate, căci această femeie cu adevărat a săvârșit adulter, deci e adevărat că ea a păcătuit…

Însă Isus vrea să le reamintească un alt adevăr: mai înainte de a arunca cu pietre, de a lapida, le cere să privească în interiorul lor și să se întrebe care este adevăratul motiv pentru care lapidează acea femeie… Ca să se simtă cu conștiința împăcată? Ca să se simtă curați prin faptul că omoară o femeie? Fiecare să-și privească propria sa conștiință! Căci, dacă un om se privește pe sine, nu mai osândește pe nimeni… Deoarece înțelege că răul este în interiorul său, și nu în victima desemnată, care ar fi putut face un rău real sau presupus… Isus ne invită să privim răul din interiorul nostru… Și să-l combatem cu ajutorul conștiinței personale…

Sunt importante cuvintele „Să arunce prima piatră”… Pentru că în acest fenomen al maselor, al executărilor colective (și televiziunea, și presa sunt o executare colectivă), e important cine-și asumă responsabilitatea începutului, căci toți ceilalți îl urmează prin contagiere (molipsire)… De îndată ce unul a aruncat o piatră, toți ceilalți aruncă… Însă cel dintâi care aruncă trebuie să se gândească serios, pentru că el dă startul, el începe… Atunci Isus ne invită: „Fiecare să se gândească că el trebuie să dea startul, să fie responsabil de tot ceea ce urmează, de omor. Prin urmare, să nu aibă mentalitatea de turmă, precum o oaie care urmează violența generală. Fiecare să privească în interiorul său și să vadă dacă nu cumva agresivitatea e în interiorul său, dacă nu cumva are acel păcat în interiorul său. Și dacă va descoperi că are în interior păcatul, dacă va vrea să lapideze pe cineva, se va lapida pe sine, dar nu-i folosește, nu-i convine”…

Deci Isus face apel la responsabilitatea personală a fiecăruia, o responsabilitate care pune capăt „sistemului de victimă”, adică mentalității de a afla vinovatul din exteriorul nostru și a combate răul din exteriorul nostru, pentru că răul întotdeauna este în celălalt… Nu! Răul îl avem în interiorul nostru… Până când nu înving răul din mine, e inutil să mă prefac că am rezolvat problema răului făcând rău altora, ucigându-i pe alții. Răul poate fi învins dacă fiecare-și asumă propria sa responsabilitate…

Conștiința, cunoașterea propriului rău (păcat), este cel mai mare dar pe care omul îl poate avea… Dacă omul nu-și cunoaște propriul rău, e un om foarte periculos… Cunoașterea propriului păcat ne face umani și ne ajută să combatem răul acolo unde el locuiește… Dacă nu, vom crede că răul va fi întotdeauna „celălalt”, care trebuie eliminat, adică dușmanul…

Până când ne luptăm cu adversarul numai în baza sportului și numai după regulile sportului, poate exista lupta cu adversarul (deși în zilele noastre nu mai respectăm regulile sportului); dar când ne luptăm să combatem adversarul în societate, în politică, în Biserică, în raporturile interpersonale, chiar și-n cele mai intime, acest fapt e devastator… De fapt, este încălcarea maximă a legii, deși suntem convinși că o aplicăm, adică justificăm răul nostru (uciderea adulterei)…

Prin urmare, Isus nu neagă legea, ci ne invită: „Aplicați-o în cazul vostru!”… Cine se judecă pe sine nu judecă pe nimeni. Toți ne aflăm în aceeași situație, deci să căutăm să vedem care este adevărata problemă și pe aceea să o rezolvăm…

Și din nou se apleacă și scrie pe pământ, adică nu vrea să sprijine nici măcar reacțiile imediate, ci pe fiecare îl invită să reflecteze…

v. 9

9 Când au auzit, au plecat unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni. El a rămas singur, iar femeia era în mijloc.

„Iar ei, auzind aceasta și mustrați fiind de cuget, ieșeau unul câte unul”… Deși au sosit toți împreună, atrăgându-i pe toți cu ei, acum, unul câte unul își asumă propria responsabilitate „începând de la cei mai bătrâni și până la cel din urmă”…

În limba greacă „cel mai vechi” este presbiterul… Aceasta este singura dată când avem cuvântul presbiter în Evanghelia după Ioan…

E o ipoteză benignă cea care susține că ei pleacă din cauză că au cunoscut propriul rău, și aceasta dorea Isus. Dar poate că pleacă deoarece sunt dezamăgiți că nu au reușit să-L prindă în capcană pe Isus

De fapt, capitolul se va sfârși arătându-ne că ei vor să-L lapideze pe Isus… Dar principiul rămâne valabil: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei”.

Bătrânii sunt cei care trebuie să judece, având puterea judecății… În mod paradoxal, tocmai ei descoperă că sunt mai păcătoși și încep a pleca cei dintâi…

Isus a rămas singur, iar femeia în mijloc… Mai înainte, femeia era în mijlocul celor care doreau să o lapideze, iar acum e singură cu Isus, în mijloc…

Augustin comentează: „Au rămas doi: mizerabila și Mila”…

Până la urma urmei, ce rămâne din noi și din viața noastră? Rămâne mila lui Dumnezeu, adică iubirea Lui gratuită! Și cine sunt eu? Sunt cel care primește această iubire gratuită… Aceasta e esența mea. Până la urmă, numai aceasta rămâne în centru… Nu mai rămâne nici legea, nici condamnarea, nici moartea, ci doar mila…

Iar mila umple mizeria direct proporțional cu mizeria care există… Așadar, cu cât sunt mai mari mizeria și păcatul, cu atât mai mare e mila, iubirea… Deci „Cine va iubi mai mult?”… Așadar, această întâlnire cu mila este răscumpărarea totală a omului… Și cu cât mai mare e păcatul, cu atât este mai multă iubirea pe care omul o experimentează… „Iar unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul, mila” (Rm. 5, 20).

Singura cunoaștere pe care o avem despre Dumnezeu este că El este Cel care iartă, dat fiind faptul că toți suntem păcătoși. Trebuie să știm că păcatul nu-i un lucru pe care trebuie să-l ascundem ca și cum ar fi nu știu ce… Știm că încă de la început Adam s-a ascuns din frică… Ci păcatul este primul titlu pe care-l am ca să primesc mila, iubirea gratuită, păcatul e locul în care mi se arată mai profund gratuitatea iubirii, deci e locul fundamental al transformării mele, căci experimentez cu adevărat harul, esența lui Dumnezeu…

De fapt, noi ne deprimăm, ne descurajăm din cauza păcatelor noastre pentru că avem un alt păcat: orgoliul, care-i adevăratul păcat… În schimb, iertarea ne face liberi… Și putem spune: „Ce frumos! Suntem acceptați, iubiți”. Când un om se simte iubit, acceptat, iertat, e un om nou și are inima nouă, are spiritul nou, are legea lui Dumnezeu, care nu mai e scrisă cu degetul pe piatră, ci e scrisă în inima sa de carne! Și cunoaște cine e Domnul: este Cel care iubește și iartă… Și cunoaște și cine e el: e cel iubit și iertat, deci e un om nou…

v. 10

10 Isus s-a ridicat și i-a spus: „Femeie, unde sunt ei? Nu te-a condamnat nimeni?”

Isus Se ridică… Mai întâi s-a ridicat înaintea acuzatorilor, pentru a-L arăta pe Cel care scrie cu degetul, iar acum Se ridică înaintea adulterei și o numește „Femeie”…

În Evanghelia după Ioan, cuvântul „femeie” e adresat numai Mariei, la nunta din Cana și la picioarele crucii, apoi samaritenei și Magdalenei în scena învierii… „Femeie” este titlul atribuit miresei…

Această adulteră e mireasa, e femeia… Este femeia care a experimentat iubirea gratuită și fidelă a Domnului… Prin urmare, e femeie, în sfârșit, e fidelă pentru că a înțeles…

„Unde sunt?” Nici măcar nu spune că este vorba despre acuzatori… Isus nici măcar nu vorbește în mod direct despre iertare în acest text… Atât este de limpede iertarea, încât o oferă. Isus doar întreabă: „Unde sunt?”…

Au dispărut…

„Niciunul nu te-a condamnat?”… Niciunul n-o poate condamna, pentru că toți sunt nedrepți… Și totuși, există Unul drept înaintea ei, dar care n-o condamnă!

v. 11

11 Ea i-a zis: „Nimeni, Doamne”. Isus i-a spus: „Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuiești!”

Nu mai este niciunul care să condamne această femeie și nu mai există niciunul care să ne mai condamne pe noi!!!

Să ținem cont că principalul nostru acuzator, care vrea să ne lapideze, întotdeauna este conștiința noastră… De acum înainte nici măcar conștiința mea nu mă mai condamnă (acuză), căci Dumnezeu e mai mare decât conștiința mea și mă iartă! Eu nu trebuie să pun eul meu în locul lui Dumnezeu, adică super-eul meu care mă condamnă și mă lapidează din cauza răului meu…

Dumnezeu este Cineva care mă iartă și mă re-creează! „Nimeni nu te condamnă, pentru că nimeni nu-i drept, iar Eu, care sunt Drept, în loc să te acuz, te justific”. „A justifica” însemnă „a face drept”… Căci un om devine drept când experimentează că e iubit așa, că nu e condamnat, că nu e judecat, ci că e acceptat și iubit… Și atunci e clar că poate iubi devenind un om nou…

„Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuiești”… Această frază nu însemnă doar „Vai de tine, dacă vei mai păcătui!”… Presupuneți că toți au plecat, femeia a plecat, iar după o zi, Isus fiind în Templu, aude un zgomot și toți se apropie și spun: „Am prins femeia, din nou cea de ieri, în adulter”…

Ce ar fi făcut Isus?

Această femeie nu mai păcătuiește în sensul că: „Niciun om nu mai păcătuiește după ce a experimentat cu adevărat iertarea”…

Noi săvârșim răul pentru că suntem nefericiți, pentru că simțim că suntem ai nimănui, pentru că ne simțim „un nimeni” (fără valoare), pentru că ne simțim faliți, ratați… Dar cine a experimentat (cunoscut) o Iubire mare, care-l primește, îl acceptă, va răspunde acestei iubiri. Iar cine iubește împlinește pe deplin legea, pentru că iubirea e deplina împlinire a legii…

Cuvintele „Nu mai păcătui” reprezintă mare făgăduință: „Tu, de acum, care ai experimentat această acceptare, iubire, iertare, cu adevărat trăiești în dreptatea lui Dumnezeu, El, care e iubirea gratuită, pe care tu ai experimentat-o”…

Nu înseamnă că ea, căindu-se, e iertată. Textul nu spune că ea se căiește… Textul spune că ea e iertată. Și, de aceea, putem spune că „Se va căi, se va schimba”…

Texte utile:

  • Ps. 14, 53, 103;
  • Iez. 16; 36, 22-27;
  • Os. 2, 16-25;
  • Is. 54,1-10;
  • Lc. 6,36-38; 7,36-51.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila