Ioan 8,12-20

EU-SUNT lumina lumii.

Isus nu-i un luminat: e lumina, e Cuvântul vieții, e Fiul lui Dumnezeu și, prin lumina Sa, noi venim la lumină. Cine-L urmează iese din întuneric și umblă în lumină. Cine-L cunoaște pe Fiul în iubirea Sa față de frați Îl cunoaște pe Dumnezeu ca Tată și pe sine ca fiu. Este mântuit căci și-a regăsit identitatea pierdută…

Ps. 27 (26)

Psalmistul Îl numește pe Domnul „lumină”. Tema versetelor noastre subliniază că Isus e lumina.

E frumos să subliniem că Domnul este numit „lumina mea”, pe lângă faptul că este „mântuirea mea” și „apărarea mea”. Domnul e o lumină extrem de strălucitoare, orbitoare, ce nu poate fi privită cu ochiul uman, dar această lumină ni s-a arătat în Isus. Isus este oglinda, e chipul Tatălui, al Tatălui vieții și al luminii, El e lumina

Versetele noastre descriu o scenă situată în zona templului, în timpul imediat următor Sărbătorii corturilor, al marii sărbători în care poporul celebra culesul roadelor pământului făgăduinței, binecuvântarea completă a lui Dumnezeu, semn al punctului final al istoriei, atunci când pământul va da rodul său… O sărbătoare care avea loc în luna octombrie și în care se cerea darul apei pentru următorul anotimp al semănatului, deci pentru rodnicia, pentru viața anului următor… Și se mulțumea pentru roadele din anul precedent. Se celebrau diferite liturgii la izvorul Scăldătorii Siloamului. Iar Ierusalimul era iluminat cu torțe atât pe timpul zilei, cât și pe timpul nopții…

Am notat că în ultima zi a sărbătorii Isus a spus: „EU SUNT apa… Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea… Râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Io. 7, 37-38)…

Apa e simbolul vieții… „EU SUNT viața”. Deci, cine vine la Mine primește viața. Iar viața lui Isus e viața Fiului, a Fiului lui Dumnezeu…

În ultima cateheză am expus povestirea femeii prinse în adulter, o povestire ciudată pentru Evanghelia după Ioan, nepotrivindu-se cu stilul obișnuit al evanghelistului… Această povestire este mai potrivită pentru ceilalți evangheliști… Căci avem un fapt descris în chip amănunțit, îl înțelegem, ne distrăm pe seama lui, putem să ni-l închipuim, să ne regăsim în el și să obținem mult rod, avantaj…

În schimb, când citim textele evanghelistului Ioan, este ca și cum am călători

într-o barcă pe ocean… Ce am vedea? Mereu am vedea numai cerul și marea… Nici nu ne-am da seama că ne mișcăm decât numai datorită tresăririlor provocate de unde, de valuri… Și nici nu am ști unde vom ajunge…

În Evanghelia după Ioan întotdeauna vedem numai cerul și marea și simțim că înaintăm… Deoarece Ioan are ca simbol vulturul, putem spune că el este ca un vultur care pare că stă pe loc, dar, planând, urcă mereu tot mai sus, spre infinit… El vede mereu aceleași lucruri, dar în mod diferit, cu un orizont tot mai amplu… Cu alte cuvinte, Ioan are o singură temă pe care o privește și o expune mereu dintr-un punct de vedere superior… Și, aproape fără să se miște, Ioan ne conduce tot mai sus, și e vorba despre tema fundamentală, despre „Ce este omul?”…

Omul este fiu și trebuie numai să aprofundeze natura sa de fiu. Și e fiu în măsura în care înțelege că e iubit și știe să iubească…

Toată Evanghelia după Ioan – la fel ca vulturul care pare că se mișcă mereu în același loc, dar urcând în cercuri tot mai înalte – se învârte numai în jurul acestei singure teme, care cuprinde lumea întreagă și chiar pe Dumnezeu…

Față de celelalte evanghelii, în Evanghelia după Ioan nu avem atâtea curiozități de aflat, ci doar trebuie să stăm să privim și să ne lăsăm cuprinși de acest zbor… Și ne dăm seama că ceea ce este povestit ne conduce la un nivel tot mai înalt în raport cu lucrurile relatate…

Așadar, noutatea nu constă în lucrul nou pe care-l spune, ci înțelegerea superioară pe care o atingi despre acea realitate, despre care spui: „Dar această realitate mereu a existat și a fost așa…”. Dar de fiecare dată când o privești, spui: „E adevărat că eu cunoșteam această realitate, dar niciodată n-am înțeles-o atât de bine”…

Vulturul planează urcând tot mai sus, intrând în lumină, în lumina tot mai intensă și curată

Se citește Io. 8, 12-20

12 Isus le-a vorbit din nou: „Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieții”. 13 Dar fariseii i-au spus: „Tu dai mărturie despre tine; mărturia ta nu este adevărată”. 14 Isus a răspuns și le-a zis: „Chiar dacă dau mărturie despre mine însumi, mărturia mea este adevărată pentru că știu de unde am venit și unde mă duc. Dar voi nu știți de unde vin sau unde mă duc. 15 Voi judecați după trup, eu nu judec pe nimeni. 16 Și chiar dacă judec, judecata mea este vrednică de crezare pentru că nu sunt numai eu, ci eu și Tatăl care m-a trimis. 17 Și în Legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este adevărată. 18 Eu sunt cel care dau mărturie despre mine însumi și despre mine dă mărturie Tatăl care m-a trimis”. 19 Atunci i-au zis: „Unde este Tatăl tău?” Isus le-a răspuns: „Nu mă cunoașteți nici pe mine, nici pe Tatăl meu. Dacă m-ați cunoaște pe mine, l-ați cunoaște și pe Tatăl meu”. 20 Aceste cuvinte le-a spus lângă vistierie, pe când învăța în templu; dar nimeni nu l-a prins, pentru că încă nu venise ceasul lui.

Textul începe cu cuvintele: „EU SUNT lumina lumii”. Dacă în cap. 7 am avut tema „apei”, în cap. 8 avem tema „luminii”, care va culmina în cap. 9 cu episodul „iluminării orbului”.

Ce însemnă lumina?

Cum ar fi o viață fără lumină? Ce s-ar întâmpla dacă ne-am afla într-o pădure, pe timpul nopții, fără torță sau lanternă? Dacă am încerca să ne mișcăm în aceste condiții, am înțelege ce este lumina…

Aceasta este lumina exterioară, care-i permite omului să se orienteze, să nu se piardă, să știe unde se află, de unde vine și încotro merge, să aibă relații cu lucrurile și cu persoanele. Așadar, lumina e importantă, dar nu numai pentru că fără lumină nu există viață, ci și pentru faptul că, deși există viață, fără lumină viața nu mai poate fi trăită…

Apoi există lumina interioară… Ce este o viață care nu știe de unde vine și încotro merge, unde se află, o viață care nu-și dă seama că există și ceilalți, care nu cunoaște cine e Domnul?

Lumina vieții este sensul (însemnătatea) vieții. O viață fără sens e o viață pierdută, neliniștită, goală, întunecată. Și toți cunoaștem acest întuneric interior…

Dacă mai înainte Isus a spus: „Eu sunt viața”, acum El ne explică ce este viața omului: „Viața omului e lumină”. În acest capitol Isus ni Se va arăta pe Sine ca fiind lumina.

În ce sens este Isus „lumina”? Isus e lumină pentru că e Fiul care-L cunoaște pe Tatăl… Lumina existenței constă în a cunoaște iubirea cu care noi suntem iubiți, iubirea din care ne tragem. Dacă nu cunoaștem iubirea cu care suntem iubiți, nu avem identitate, pentru că identitatea noastră este iubirea cu care noi suntem iubiți; este iubirea care ne face fii, ne ajută să existăm! Dacă nu cunoaștem această iubire, noi căutăm identitatea noastră în toate celelalte lucruri: în putere, în stăpânirea altora, în bani, în strângerea averilor, în a profita de alții, în a ne deosebi de alții… Și toate acestea le facem numai pentru că nu știm cine suntem…

În capitolul nostru Isus ne revelează identitatea Sa de Fiu, identitatea lui Dumnezeu de Tată și identitatea noastră de frați ai Săi…

Tot capitolul e o luptă între lumină și întuneric, între adevăr și minciună, între Isus, care e Fiul, și ceilalți, care nu-L acceptă…

Versetele ne prezintă lupta care a avut loc între Isus și contemporanii Săi și-i aceeași luptă pe care Biserica o experimentează în lume… În acest capitol Isus intervine de treisprezece ori, iar ceilalți de unsprezece ori, într-o dispută aprinsă. În această dispută aprinsă cu Isus iese la iveală întunericul care se măsoară cu lumina… E acel întuneric care-i în interiorul nostru: dubiile, fricile, sclaviile și minciunile noastre… Toate aceste rele ies la iveală… Și se va ajunge la iluminarea orbului în capitolul următor… Apoi omul devine luminat. Dar mai înainte de a fi luminat, trebuie să știm că suntem orbi, adică să ne cunoaștem întunericul…

În acest capitol este analizat întunericul care vine la lumină… Apoi se vorbește de douăzeci și trei de ori despre Tatăl. Și de multe ori apar întrebările: „De unde vin?”, „Încotro merg?”, adică originea și scopul vieții…

Isus e Fiul care-L cunoaște pe Tatăl, Cel care știe de unde vine și unde merge, și a venit să ne spună (învețe) de unde venim și încotro mergem, ca să știm cine suntem… Pentru că pe un om îl definim în baza faptului „de unde vine și unde merge”, adică în baza traseului vieții sale, astfel încât viața sa să fie în lumină…

Căci o viață fără lumină, adică fără sens, fără un început și fără un scop, care e iubirea, e o viață trăită în întuneric; e o viață trăită în sclavie și în moarte… Și e o viață care produce moarte, adică puterea și stăpânirea persoanelor…

E un capitol delicat, care în cercuri de vultur ne urcă tot mai sus, dar în această cateheză ne oprim asupra vv. 12-20…

v. 12

12 Isus le-a vorbit din nou: „Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieții”.

Isus vorbește din nou. Ne aflăm în aceeași zi în care a scăpat (eliberat) adultera de moarte, adică i-a dăruit viața… Și în acest moment spune: „Eu sunt Lumina lumii”…

„EU-SUNT” face aluzie la revelația lui Dumnezeu din Exod, a Dumnezeului eliberator. Ioan pune foarte des expresia „Eu sunt” în gura lui Isus, cu diferite însușiri: „Eu sunt pâinea vieții, Eu sunt apa vie; Eu sunt lumina”, iar în centru capitolului Isus va spune doar „Eu sunt”…

După ce Isus a spus: „Sunt pâinea, sunt viața”, în versetele noastre afirmă: „Sunt lumina”… Pentru că noi știm ce e pâinea: e cea prin care trăim… Viața e lucrul cel mai important… Dar ce este lumina? E ceea ce dă sens vieții!

Am spus deja că nu există numai lumina care ne ajută să vedem lucrurile din exterior, ci există acea lumină interioară, care ne ajută să știm cine suntem, de unde venim și încotro mergem, ne ajută să cunoaștem adevărul nostru, să intrăm într-un raport adevărat cu alții… Dacă nu există această lumină interioară, viața noastră e moartă…

Când Isus spune cuvintele „Eu sunt lumina”, vrea să spună ceva precis: „Dumnezeu e lumină, iar în El nu există întuneric”, stă scris în 1Io.

Isus spune: „EU-SUNT lumina” și nu „Eu sunt luminatul”

Ce diferență există între lumină și omul luminat?

Isus e lumina! Iar această lumină e însuși Dumnezeu. Lumina e cel mai frumos simbol al lui Dumnezeu…

Lumina e punctul de sosire al simbologiei… Am văzut simbologia apei, a vântului, a pâinii, a vinului. Acum am ajuns la simbolul cel mai important (înalt), lumina… Lumina e cea care ne ajută să vedem toate aceste lucruri…

Din punct de vedere spiritual, care e lumina vieții care dă sens vieții noastre? Isus insistă pe această lumină în tot capitolul, iar această lumină e Tatăl, este a cunoaște această iubire a Tatălui! Și atunci cunoaștem cine suntem noi, adică fii; și cunoaștem cine sunt alții, adică frați… Iar această cunoaștere ne dă o lumină nouă asupra vieții, asupra tuturor relațiilor noastre, ne ajută să trăim o viață cu sens. Altfel, am trăi o viață în totalitate fără sens (nesemnificativă), căutând să ne creăm cu propriile noastre puteri, dar astfel ne distrugem pe noi și pe alții…

E adevărat că Dumnezeu e lumină, dar noi suntem după chipul și asemănarea Sa… Deci suntem chemați să reflectăm pe fețele noastre această lumină, pentru că Fiul are aceeași natură a Tatălui… Deci, și noi suntem chemați să devenim lumină, la fel ca El…

Isus, la Schimbarea la față, s-a prezentat ca lumină. Iar Tatăl ne-a spus: „Ascultați-L”… Deci, ascultându-L pe Isus, vom deveni lumină…

În Biblie, lumina e într-o strânsă conexiune cu creația, căci lumina e creată în prima zi a creației… Dar în Biblie, lumina are o conexiune și mai profundă cu Înțelepciunea, cu Cuvântul… Realitatea prin care (datorită căreia) omul e om și dă lumină și semnificație existenței sale și tuturor lucrurilor e Cuvântul…

Care este Cuvântul adevărat ce dă sens existenței?

În acest capitol Isus ne va arăta care este Cuvântul adevărat, care dă sens existenței: e Cuvântul care ne vestește că noi suntem fii. În schimb, minciuna ne spune că nu suntem fii.

Dincolo de creație, lumina ne amintește de Dumnezeu și de omul creat după chipul Său, de înțelepciunea Sa, Cuvântul care ne luminează…

Avem o analogie între Cuvânt și lumină: „Lumină pentru pașii mei e Cuvântul Tău”… De ce? Ce face lumina? Ea nu face nimic, ci doar iluminează, ne ajută să vedem totul, și iluminând, noi vedem că lumina există… Nu are nevoie să demonstreze unui om că există lumina… Dacă trebuie să arăt lumina cuiva, însemnă că ea nu există…

Lumina, prin natura ei, iluminează, deci toți o văd…

La fel Cuvântul, prin natura sa, are o valoare profundă: tocmai vorbind, Cuvântul comunică adevărul celui care îl rostește, sau minciuna sa… Fapt pentru care există Cuvântul minciunii și Cuvântul adevărului. De aceea Isus spune „Eu sunt lumina lumii”, nu alte lumini, adică El e lumina Tatălui și a Fiului…

Această lumină nu e numai pentru Israel, ci este „a lumii”. Aceste cuvinte ne amintesc de Cântarea slujitorului (cf.Is.), în care se spune că slujitorul va fi lumină pentru toate neamurile… Altfel spus, mesajul lui Isus nu este numai pentru iudei sau pentru creștinii devotați, ci Evanghelia e pentru fiecare om, căci lumina fiecărui om e iubirea Tatălui, o iubire pe care omul o cunoaște prin iubirea fraților. Dacă nu, viața omului nu are sens, nu are lumină, indiferent care ar fi teoria, doctrina, filozofia sa de viață ori poziția sa economică sau socială…

Să ne închipuim ce înseamnă să fim fără lumina interioară, căci toți simțim lipsa luminii… Este vorba de acele momente în care nu pricepem nimic despre noi, despre alții, despre lume, despre lucruri; când suntem în întuneric… În aceste clipe înțelegem importanța luminii: o viață fără lumină nu e viață!

Din nefericire, ne pierdem alergând după multe lucruri inutile ca să umplem acest gol, adică trăim „noapte” folosind multe lumini artificiale… Însă există o lumină a adevărului, care dă sens vieții și niciodată nu trebuie să renunțăm la ea…

Isus continuă: „Cine Mă urmează nu umblă în întuneric”. De obicei, Ioan niciodată nu spune „Cine Mă urmează”, ci spune „Cine vine la Mine”… Celelalte evanghelii vorbesc despre „urmare”, iar în acest loc și Ioan vorbește despre „urmare”…

Această lumină nu este doar o cunoaștere abstractă… Ea devine un mod de a umbla, adică de a trăi… Ceea ce Isus ne prezintă – adevărul Fiului – ne ajută să umblăm ca frați. Și-i important ca ceea ce cunoaștem să punem în practică în viața noastră… Căci foarte des există o mare distanță între ceea ce cugetăm despre Dumnezeu – spre exemplu faptul că El este iubire – dar ceea ce cugetăm despre Dumnezeu punem în practică numai când suntem în biserică, iar în viața noastră de zi cu zi trăim ca și cum Dumnezeu nu ar exista… Ci legea profitului devine dumnezeul nostru absolut; interesul (avantajul) meu devine dumnezeul absolut, iar toate celelalte valori dispar… Prin urmare, Dumnezeu, iubirea, milostenia, rămân limitate numai în spațiul bisericii, deci nu-L urmăm pe Domnul în viața de zi cu zi… Prin urmare, ne trăim viața în întuneric.

Așadar, Isus e lumină, însă numai dacă Îl urmăm, nu umblăm în întuneric…

Primele devieri în creștinism au fost cele ale luminaților, ale gnosticilor, care spuneau: „Eu deja cunosc toate aceste lucruri. Deci sunt un suflet ales, deci sunt în ordine. Deci, îmi ajunge. Înseamnă că pot face în viață tot ceea ce mi se pare bun și

ce-mi place”. Însă nu-i așa, pentru că dacă tu știi aceste lucruri, viața ta devine o urmare a Luminii, dacă nu, tu umbli în întuneric… Iar cine umblă în întuneric se împiedică, se lovește, cade, nu merge în nicio direcție, nu știe încotro merge, nu știe cine este. Niciun om nu-i atât de pierdut precum omul care nu știe unde se află, adică trăiește o viață fără sens…

Nu doar că nu umblă în întuneric, ci „Are lumina vieții”. Viața trebuie să aibă o lumină, dacă nu, nu e viață… Viața are un sens, dacă nu, e o viață animală, iar omul nu reușește să trăiască numai viața animală, ci are nevoie de o însemnătate, se hrănește cu Cuvântul…

Afirmația lui Isus e frumoasă: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (v. 12). Dar eu mă pot întreba: cine-mi garantează acest fapt? Pentru că o afirmație științifică putem să o verificăm dacă e adevărată sau falsă… Dar cum putem ști dacă această afirmație a lui Isus e adevărată sau falsă? Cum putem ști dacă toate valorile morale în care credem sunt adevărate? Ne aflăm în sfera morală a adevărului, a minciunii, a binelui și a răului… Cum pot ști dacă această propunere e bună sau rea? Cum o pot verifica?

Avem cel puțin două criterii care pot verifica adevărul sau falsitatea acestei propuneri a lui Isus… Primul criteriu stă în interiorul nostru. Fiecare cuvânt pe care-l aud provoacă în inima mea o reacție. Dacă un om îmi spune: „Te urăsc”, eu simt în inima mea o reacție care nu e pozitivă… Înseamnă că acel cuvânt auzit e un rău… În schimb, dacă un alt om îmi spune: „Te iubesc, te înțeleg…”. Eu simt o altă reacție, pozitivă… Și spun că aceste cuvinte auzite sunt bune… Acest fapt înseamnă că noi suntem programați pentru bine, adevăr și iubire… Iar când auzim un cuvânt care ne comunică aceste aspecte, simțim că e un cuvânt adevărat și ne ajută să dăm evaluarea interioară… Criteriul ultim al binelui și al răului este inima omului (simțirea interioară), căci un om nu poate să-și mintă inima… Din această cauză e nevoie să știm să ne oprim și să cugetăm la ceea ce ascultăm și simțim în interior, ca să aflăm dacă ceea ce ascultăm este un bine sau un rău…

Ce simțim în inimă înaintea unor propuneri care, pe moment, ne plac? Deoarece, în chip paradoxal, răul întotdeauna e mai atrăgător decât binele, pentru că se îmbracă în multe „pene colorate” ca să ne mintă (înșele), în timp ce binele nu ne înșală, ci ne arată și prețul de plătit pentru a-l avea, căci binele e sigur că valorează…

Am putea spune că e prea simplu, căci dacă omul s-ar gândi puțin, nimeni nu ar mai greși…

Însă noi, în interiorul nostru (în inimă), avem multe obișnuințe negative și multe minciuni, încât, de multe ori, propunerile bune ni se par prea dure, grele… Noi avem o reacție negativă față de bine, pentru că binele este împotriva interesului (avantajului) meu fals… Spre exemplu: dacă eu sunt un om închis în egoism, propunerea solidarității o voi considera rea… Mă va deranja. Dar atunci ce se întâmplă în inima mea?

Deoarece, până la urmă, și eu sunt om, chiar dacă-mi bazez viața pe egoismul meu; în mine există un conflict (o luptă) între partea bună din mine, care ar vrea să se deschidă iubirii, și partea rea, obișnuită cu egoismul ei… Iar acest conflict îl port în mine și-i mare lucru să-l port în inimă până când nu-l rezolv și devin liber…

Acesta e criteriul interior pe care toți îl avem, și e un criteriu conflictual, căci nu devenim imediat liberi, ci avem de depășit multe sclavii și minciuni mai înainte de a ajunge să apreciem binele…

Apoi avem un criteriu exterior: „Cine Mă urmează pe Mine”… Este criteriul unei vieți practice, care devine luminoasă, care mărturisește acest Cuvânt… Dacă viața mea nu mărturisește acea bucurie și acea lumină pe care le-am simțit ascultând acel Cuvânt, ori este falsă bucuria pe care am simțit-o, sau am întrerupt-o imediat după ce am ascultat acel Cuvânt și nu-l trăiesc… Prin urmare, ne dăm seama că Cuvântul adevărat este bun pentru că ne schimbă propria viață în mod progresiv și o face mai liberă, mai capabilă să-i accepte pe alții, mai bucuroasă, comunicativă, vitală și mai plină de însemnătate. Așadar, există criterii interioare și exterioare precise pentru a evalua binele și răul. Din această cauză este important să evaluăm cuvintele pe care le ascultăm. Mai întâi de toate să ne întrebăm cu privire la felul sentimentelor pe care le produc în noi. Nu mă refer la sentimente de plăcere sau neplăcere, căci de multe ori avem plăceri greșite, suntem puțin „drogați”, și atunci ne place acel lucru despre care totuși știm că ne face rău… Suntem „drogați” după putere, după o bună imagine, după bogăție, dar în adâncul nostru toți ne dăm seama că vrem cu totul altceva, adevărul, iubirea, solidaritatea, înțelegerea…

vv. 13-15

13 Dar fariseii i-au spus: „Tu dai mărturie despre tine; mărturia ta nu este adevărată”. 14 Isus a răspuns și le-a zis: „Chiar dacă dau mărturie despre mine însumi, mărturia mea este adevărată pentru că știu de unde am venit și unde mă duc. Dar voi nu știți de unde vin sau unde mă duc. 15 Voi judecați după trup, eu nu judec pe nimeni.

Fariseii îi răspund lui Isus: „Tu mărturisești despre Tine Însuți” în sensul că atunci când unul vorbește despre sine, mereu vorbește de bine… Prin urmare, cum putem ști dacă e adevărat ceea ce spui? Mai mult, ei sunt și mai cruzi, și mai drepți: „Dacă Tu mărturisești despre Tine, înseamnă că ceea ce spui nu e adevărat”… Căci nu-i nevoie să mărturisești despre Tine, căci ceea ce Tu trăiești este mărturia Ta…

În alte texte Isus se referă la ceea ce El face. În schimb, acum are un alt raționament, spunând: „Eu mărturisesc despre Mine Însumi, iar mărturia Mea este adevărată, fiindcă știu de unde am venit și unde Mă duc” (v. 14). Altfel spus, Isus știe că vine din iubirea Tatălui și știe că merge înspre frați cu aceeași iubire… Aceasta e conștiința Sa, prima Sa mărturie.

Noi toți putem avea în interior o astfel de mărturie: când fac binele, știu că e un bine, știu de unde vin și încotro merg prin acel bine, și știu că e adevărat, chiar dacă toți ar fi împotrivă, adică chiar dacă ar impune din nou legile naziste, eu știu că sunt greșite, chiar dacă aș fi singurul care li s-ar împotrivi așa cum puțini li s-au împotrivit, din nefericire…

Adevărul nu-i adevărat în baza faptului că suntem mai mulți care judecăm într-un anume fel… Ci adevărul e adevărat, chiar dacă aș fi singurul care l-aș susține… Adevărul nu ține de număr! Imbecilitatea ține de număr: se agregă (aderă) unul cu altul după modelul „turmei” sau al suporterilor pe stadion…

În schimb, inteligența și conștiința sunt ale fiecăruia și nu trebuie delegate (încredințate) nimănui, în special inteligența, căci pe ea o vindem mai ușor, iar apoi conștiința se înșală, căci omul nu înțelege din cauza lenei mintale, a obișnuinței, sau din cauza interesului (avantajului propriu)…

Așadar, fiecare să se întrebe de unde vine și încotro merge; și să știe de unde vine și unde merge… Și să știe și de unde vin sentimentele sale și unde-l conduc… Și atunci el însuși își dă seama dacă e adevărată sau nu mărturia sa… Dar alții oricum își vor da seama…

Isus continuă: „Voi nu știți de unde vin, nici unde Mă duc. Voi judecați după trup”…

Trupul (carnea) în NT indică partea cea mai fragilă a omului, umanitatea sa, care, dacă se închide în sine, devine egoism… Însă același trup (carne), dacă se deschide relației, devine iubire… În textul nostru se vorbește „după trup”, adică după egoism, și nu după Spirit, care e iubirea… Așadar, textul ar fi „Voi, care judecați după egoism, e clar că nu înțelegeți mărturia Mea”, pentru că fiecare acceptă ceea ce spune celălalt numai pentru că el deja e de acord în interiorul său cu ceea ce spune… Cu alte cuvinte, dacă eu caut adevărul, iubirea, solidaritatea, atunci simt că e adevărat cuvântul iubirii și al solidarității pe care un altul mi-l vestește… În schimb, dacă eu caut egoismul, e clar că un cuvânt de iubire și de solidaritate nu-mi spune nimic… Altfel spus, există o consonanță (un acord, o înțelegere) interioară, în baza criteriului meu de valori, care mă ajută să ader sau nu la adevăr…

În aceste versete Isus le (și ne) reproșează: „Voi aveți un criteriu fals de judecată, bazat pe egoism”; acel criteriu pe care l-am prezentat în cateheza anterioară, în baza căruia ei doreau să lapideze adultera, căci așa se simțeau buni, căci e suficient să-l ucidem pe celălalt, iar noi să rămânem curați, dar fără să ne privim pe noi înșine… Căci atunci am vedea că răul e în noi și nu l-am mai judeca pe celălalt…

Isus răspunde: „Eu nu judec pe nimeni”… Mai mult, „Am venit să mântuiesc lumea, să fiu lumina lumii”…

vv. 16-18

16 Și chiar dacă judec, judecata mea este vrednică de crezare pentru că nu sunt numai eu, ci eu și Tatăl care m-a trimis. 17 Și în Legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este adevărată. 18 Eu sunt cel care dau mărturie despre mine însumi și despre mine dă mărturie Tatăl care m-a trimis”.

Isus de abia a spus: „Eu nu judec pe nimeni”, în sensul că „nu condamn pe nimeni”… El adaugă: „Dacă Eu judec – El are o judecată a mântuirii, pe care am

văzut-o în cateheza anterioară – judecata Mea e adevărată”… Dacă judecata voastră constă în a ucide, a lapida, judecata Mea, care nu judecă (osândește) pe nimeni, e o judecată adevărată… De ce? Pentru că judecata Mea este cea a Tatălui! Deci Tatăl mărturisește despre Mine…

În ce fel mărturisește despre Mine?

Mărturisește despre Mine pentru că Eu cunosc iubirea Sa, care Mă iubește ca Fiu, îi iubește pe alții ca fii, iar Eu mărturisesc această iubire pentru toți oamenii… Și sunt sigur că mărturia Mea e adevărată, pentru că nu e numai a Mea, ci e și a Tatălui, și este și a tuturor celor care-și deschid inima ca să primească lumina…

Nouă ni se poate părea ciudată această argumentare, dar să ne gândim că toate deciziile noastre se bazează mereu pe încrederea în cel care vorbește… Spre exemplu, la alegeri fiecare votează din convingere, din încredere, dacă nu-i necinstit sau imbecil… Crede că acelea sunt valorile și că aceia pe care el îi votează le vor realiza… Așadar, putem vota în mod diferit, având credințe, convingeri diferite… Trebuie să fim atenți în ce cuvânt ne punem încrederea: ce stârnește în noi acel cuvânt și care sunt rezultatele practice ale acelui cuvânt (program)… Altfel vom fi înșelați…

Noi, care credem că suntem foarte raționali, de fapt nu suntem: toate deciziile noastre, chiar și cele fundamentale ale destinului nostru, le luăm în baza încrederii, a credinței…

Atunci Isus ne spune: „Eu vă propun această încredere, credință, pe care v-am mărturisit-o cu faptele Mele, care e iubirea Tatălui și iubirea față de frați. Iar Eu știu că e adevărată. Priviți în inima voastră și vedeți dacă e adevărată”… Așadar, Isus face apel la mărturie și la credință, la încredere… Încrederea e actul cel mai profund al omului, pentru că omul, prin rațiune, nu face nimic altceva decât să justifice credințele (convingerile) sale, valorile în care crede… Mai mult, cu ajutorul rațiunii, omul justifică erorile sale, de obicei… Rațiunea ne folosește pentru a apăra interesele noastre, fapt care este apărarea erorilor noastre…

„Eu sunt Cel ce mărturisesc despre Mine Însumi și mărturisește despre Mine Tatăl, Cel ce M-a trimis”. M-a trimis, ca să fac ce? Evanghelistul Ioan repetă mereu că Tatăl L-a trimis pe Isus nu să judece, ci să mântuiască lumea, L-a trimis să aducă lumii iubirea Tatălui, ca să devină pâinea vieții, lumină…

vv. 19-20

19 Atunci i-au zis: „Unde este Tatăl tău?” Isus le-a răspuns: „Nu mă cunoașteți nici pe mine, nici pe Tatăl meu. Dacă m-ați cunoaște pe mine, l-ați cunoaște și pe Tatăl meu”. 20 Aceste cuvinte le-a spus lângă vistierie, pe când învăța în templu; dar nimeni nu l-a prins, pentru că încă nu venise ceasul lui.

Isus a vorbit despre Tatăl. „Tatăl” va fi tema versetelor următoare. Vom vedea că există doi tați: tatăl minciunii și Tatăl adevărului și al luminii.

În acest loc Îl întreabă: „Unde este Tatăl Tău?” Tatăl indică originea, natura (căci Fiul e din aceeași natură a Tatălui). Întrebarea înseamnă: „Cine ești Tu?”…

Isus răspunde: „Vreți să-L cunoașteți pe Tatăl meu?” Dacă Mă cunoașteți pe Mine, Îl cunoașteți și pe Tatăl Meu… Priviți ceea ce fac Eu… Exact din ceea ce fac Eu, voi înțelegeți cine sunt și cine e Tatăl Meu… Eu lucrez pentru frați, Îmi dau viața pentru frați, deci înțelegeți cine e Tatăl! Tatăl Meu e Tatăl vostru, pe care Eu Îl cunosc și care-i iubește pe toți oamenii ca fii… Așadar, prin viața Mea mărturisesc despre Tatăl, iar dacă Mă vedeți pe Mine, cunoașteți că există Tatăl… Așadar, întreaga viață a lui Isus, cheltuită în iubire față de frați, e mărturia Tatălui. La fel, viața Maicii Tereza, cheltuită în iubire față de frați, e cea mai înaltă mărturie a Tatălui… Deci nu-i nevoie de altceva, căci adevărata mărturie e viața… Dacă voi cunoașteți, vedeți această viață, înțelegeți cine e Tatăl…

Pe Dumnezeu nu-L putem demonstra, căci dacă s-ar putea demonstra, nu ar fi Dumnezeu, ci o teoremă, pe El putem doar să-L arătăm trăind ca fii și frați…

Tot textul e un dialog bazat pe întrebare și răspuns. În acest dialog ies la iveală obiecțiile și împotrivirile noastre și, în mod progresiv, vom fi introduși în cunoașterea Tatălui, care e lumină…

Dacă nu-L cunoaștem pe Isus, pe omul din Nazaret, nu putem să-L cunoaștem nici pe Dumnezeu, pentru că omul-Isus e revelația lui Dumnezeu, e Fața lui Dumnezeu… Dacă-L cunoaștem pe Isus, începem să-L întrezărim și să-L înțelegem și pe Tatăl, pe Dumnezeu… Noi nu avem acces direct la Dumnezeu, „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (cf. Io. 1, 18), dar cine-L vede și-L cunoaște pe Fiul, Îl cunoaște pe Tatăl

„Aceste cuvinte le-a grăit”… Cuvântul „a grăi” se repetă de 29 de ori în acest capitol… Căci, după cum lumina tocmai iluminând se arată, tot la fel e și viața… Viața lui Dumnezeu e iubirea dintre Tatăl și Fiul… Iar viața lui Dumnezeu ni se comunică prin Cuvântul care ne-o arată… deci se repetă mereu acest „a grăi, a vorbi”…

Unde vorbește? „În visteria Templului”… Templul e un loc simbolic, e locul în care omul Îl poate vedea pe Dumnezeu, e locul în care stă Dumnezeu…

Se vorbește despre visteria, comoara Templului, care devenise o peșteră de tâlhari… Însă adevărata comoară a templului e Fiul, care-i iubește pe frați!!! În El locuiesc toate comorile înțelepciunii și ale științei.

„Și-i învață”…

Și se subliniază că: „Nimeni nu L-a prins, capturat”… În Evanghelia după Ioan se repetă de opt ori cuvântul „a captura”, din care de patru ori în timpul acestei sărbători… La fel, cuvântul „a ucide” se folosește de douăsprezece ori în Evanghelie, din care de șase ori apare în timpul acestei sărbători…

Altfel spus, pe Isus, tocmai în timp ce-Și dă viața și devine lumină, ei vor să-L prindă și să-L ucidă…

„Dar încă n-a sosit ceasul Său…”.

Ceasul Său va fi ceasul preamăririi Sale, ceas în care El va fi prins, capturat. Dar întunericului care capturează lumina îi va merge foarte rău, sau îi va merge foarte bine, căci întunericul va fi iluminat…

Ceasul Său va fi ceasul în care-L ucid, dar va fi ceasul în care El dă viață lumii întregi, deci va fi ceasul gloriei Sale… Și de aceea El e lumina lumii…

Texte utile

  • Ps. 27, 36, 42,
  • Num. 9, 15-23;
  • Is. 9. 60;
  • Io. 3, 16-21;
  • Apoc. 21, 22-22, 5.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila