Ioan 8,21-30

Când Îl veți înălța pe Fiul omului, atunci Îl veți cunoaște pe EU-SUNT.

Isus, Fiul lui Dumnezeu, este lumina lumii: a-L refuza pe El înseamnă a te sinucide pe tine ca fiu și a-i ucide pe ceilalți ca frați. Uciderea Sa va fi consecința extremă a refuzului nostru. Dar tocmai din înălțimea crucii ne va revela cine este Dumnezeu și că El e Dumnezeu: EU-SUNT (Dumnezeu) este iubirea mai tare decât orice rău și decât moartea.

Ps. 115 (113b)

Psalmistul ne spune că avem idoli și că țesem un raport idolatru și cu Dumnezeu. Dar există o distanță între Dumnezeu și idoli, o distanță marcată de cruce, prin care Dumnezeu ni Se arată așa cum este: prin înălțarea pe cruce El ni Se arată ca fiind „Eu-sunt”… Acesta e conținutul versetelor din această cateheză

În cateheza anterioară am aflat că Isus e lumina lumii, e lumina lumii pentru că e fiu, pentru că ne prezintă o imagine nouă despre Dumnezeu. Psalmistul ne spune că idolii ucid omul, dar Dumnezeu e Domnul vieții.

Versetele noastre ne arată locul în care-L cunoaștem pe Dumnezeu, pe Dumnezeul vieții, și cum putem să-L deosebim de idolii noștri… Tema textului ne arată diferența dintre Dumnezeu și imaginile noastre despre El…

Se citește Io. 8, 21-30

21 Apoi le-a zis din nou: „Eu mă duc și mă veți căuta, dar voi veți muri în păcatul vostru. Unde mă duc eu, voi nu puteți veni”. 22 Deci ziceau iudeii: „Oare se va sinucide, pentru că spune «Unde mă duc eu, voi nu puteți veni»?” 23 Dar el le-a zis: „Voi sunteți de jos, eu sunt de sus; voi sunteți din lumea aceasta, eu nu sunt din lumea aceasta. 24 V-am spus că veți muri în păcatele voastre pentru că, dacă nu veți crede că eu sunt, veți muri în păcatele voastre”. 25 Atunci i-au zis: „Tu cine ești?” Isus le-a zis: „Ceea ce vă spun de la început. 26 Am multe de spus și de judecat cu privire la voi, însă cel care m-a trimis este adevărat, iar eu spun lumii ceea ce am auzit de la el”. 27 Ei n-au înțeles că le vorbea despre Tatăl. 28 Așadar, Isus le-a zis: „Când îl veți fi înălțat pe Fiul Omului, atunci veți înțelege că eu sunt și că nu fac nimic de la mine, ci vorbesc ceea ce m-a învățat Tatăl. 29 Iar cel care m-a trimis este cu mine; nu m-a lăsat singur, pentru că eu fac întotdeauna ceea ce îi place”. 30 Pe când spunea el acestea, mulți au început să creadă în el.

Aceste versete ne spun că Isus e Dumnezeu și ne dezvăluie cine este Dumnezeu și felul în care-L cunoaștem… Centrul textului este: „Când veți înălța pe Fiul Omului, atunci veți cunoaște că Eu sunt” (v. 28).

„Eu-sunt” e numele lui Dumnezeu; e Numele prin care ni s-a revelat ca fiind Eliberatorul, în Cartea Exodului, și apoi, în timpul exilului, S-a revelat ca fiind eliberatorul din exil.

Cu alte cuvinte, unde-L cunoaștem pe Dumnezeul-eliberator? Îl cunoaștem privindu-L pe Fiul omului înălțat, adică privind crucea… Altfel spus, crucea ne ajută să cunoaștem că Isus e Dumnezeu și cine e Dumnezeu… Crucea are puterea de a purifica toate imaginile noastre despre Dumnezeu de latura lor satanică… Nicio religie nu și L-a închipuit vreodată pe Dumnezeu așa cum Îl vedem pe cruce, pe lemnul pe care era executat sclavul…

Noi întotdeauna ne închipuim că Dumnezeu este un stăpân care-i ține robi pe alții, un Dumnezeu exigent, care vrea jertfa omului, și nu un Dumnezeu care Se jertfește și slujește… Întotdeauna ne închipuim un Dumnezeu care vrea viața noastră, și nu un Dumnezeu care-Și dă viața… El e un Dumnezeu ca noi, căci e solidar cu întreaga noastră slăbiciune; un Dumnezeu care în loc să judece, se lasă ucis… Un Dumnezeu care nu condamnă (acuză, osândește), un Dumnezeu care pare slab și nebun…

Dacă pentru noi crucea este nebunie și slăbiciune, pentru Dumnezeu este puterea și înțelepciunea care mântuiește lumea.

Crucea ne ajută să cunoaștem cine e Dumnezeu. Toate evangheliile sunt o introducere la tema crucii pentru a ne arăta că pe adevăratul Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată… Toate religiile pe Dumnezeu îl cugetau ca fiind diferit, inclusiv noi. Dar Isus a fost răstignit pe motiv de blestem (hulă) exact de oamenii religioși, pentru că e un Dumnezeu care iubește, care iartă, care pune omul în centru, care nu judecă și nu osândește și e un Dumnezeu milostiv… Pe cruce noi cunoaștem cine e Dumnezeu!

Să ținem cont că crucea nu-i un lucru bun, iar Dumnezeu n-a vrut să moară pe cruce… Crucea e semnul întregului nostru rău. Dumnezeu n-a creat crucea și nici nu ne-o impune… Ci noi am făcut crucea și I-o impunem Lui… I-o impunem Lui pentru că noi o avem asupra noastră… Prin răul pe care-l facem, îi determinăm să plătească pe toți sărăcuții cristoși și, mai repede sau mai târziu, toți devenim sărăcuți cristoși și plătim răul…

Așadar, crucea reprezintă răul pe care fiecare om și-l construiește pentru că ignoră lumina: lumina că e fiu și frate și, netrăind ca fiu și frate, își face rău sieși și altora… Deci crucea e un rău, ba mai mult, e răul maxim… căci un rău mai mare decât a-L pune pe cruce pe Dumnezeu nu putem face…

Tocmai crucea devine semnul binelui maxim, pentru că pe cruce Dumnezeu își dă viața pentru noi, care-L punem pe cruce. Deci pe cruce noi cunoaștem cine e Dumnezeu…

Dacă celelalte evanghelii, în a doua parte, ne prezintă cele trei prevestiri ale pătimirii și învierii, ritmând întreaga partea a doua a evangheliei pe aceste trei preziceri, Ioan are toate trei prevestirile în prima parte a evangheliei și, în loc să noteze „pătimire” și „înviere”, spune „înălțare”. Vom vedea ce înseamnă…

v. 21

21 Apoi le-a zis din nou: „Eu mă duc și mă veți căuta, dar voi veți muri în păcatul vostru. Unde mă duc eu, voi nu puteți veni”.

Isus se află în curtea templului, unde a scăpat de la moarte femeia pe care doreau să o lapideze, după lege… În acea curte, la urmă vor încerca să-L ucidă cu pietre…

Iar Isus spune: „Eu merg”… E clar unde merge, dat fiind faptul că ei vor

să-L lapideze… Isus știe că, prezentând un astfel de Dumnezeu, va fi ucis în numele lui Dumnezeu…

Dar Isus niciodată nu spune „Eu mor”, ci întotdeauna zice „Eu merg, Eu mă urc la Tatăl Meu, Mă întorc la Tatăl”…

Iar plecarea lui Isus, moartea Sa, poate avea mai multe semnificații…

Prima însemnătate a morții Sale este cea normală, obișnuită, adică faptul că toți suntem muritori, deci și El moare… Dar există o diferență: El trăiește moartea nu ca fiind sfârșitul a toate, ci ca fiind reîntoarcerea la Tatăl, ca fiind împlinirea misiunii Sale față de frați, ca fiind împlinirea iubirii și a slujirii, punând propria Sa viață în slujba fraților… Prin urmare, Isus trăiește moartea – care e evenimentul natural care ne atinge pe toți – într-un mod nou… Altfel spus, una este să știu că eu, la sfârșit, pierd totul și-mi pierd și viața, și atunci trăiesc întreaga mea viață cu frica de moarte, sclav al acestei frici, și cu totul alta este să știu că la sfârșit ating scopul meu, împlinirea mea, mă reîntorc acasă, mă reunesc cu Tatăl…

Motivul din cauza căruia noi trăim în chip tragic moartea constă în faptul că-L ignorăm pe Tatăl și în faptul că suntem fii… Mai mult, ne este frică de Tatăl crezând că e rău, deci noi căutăm să nu fim fii, căci e mai bine să nu fim fiii unui astfel de Tată… „Adame, unde ești?” „M-am ascuns, pentru că mi-a fost frică”…

Prin urmare, cred că trebuie să mă gândesc eu la viața mea și atunci devin egoist, „căci trebuie să mă gândesc eu la viața mea”… Și voi căuta cu orice preț să strâng toate firimiturile de viață, pentru că știu că până la urmă se termină totul în mod rău, cu moartea… Deci, trăiesc deja în egoism, fiind distant față de alții, în separare, pentru mine moartea fiind separarea extremă…

Isus, la fel ca noi, trăiește aceeași condiție muritoare, dar într-un alt mod: ca fiu… El acceptă că vine de la Tatăl, acceptă faptul că nu El e începutul vieții Sale, acceptă că începutul vieții este a fi iubit de Tatăl și a-i iubi pe frați și acceptă că scopul vieții Sale este a împlini această iubire tocmai întorcându-Se la Tatăl…

Astfel ne eliberează (mântuiește) de păcatul radical al omului, adică de modul nostru de a concepe (de a cugeta) viața și moartea, mod care derivă din imaginea noastră falsă pe care o avem despre Dumnezeu… E limpede că dacă Dumnezeu este gelos, invidios, eu nu vreau să mă întorc la El… Și întreaga mea viață e o fugă de Dumnezeu… Și atunci îmi inventez obiectivele mele, care sunt idolii mei, care-mi iau viața…

Așadar, aceasta e prima semnificație a plecării lui Isus: tocmai murind, trăind moartea în mod nou, ne eliberează de sclavia fricii de moarte, teamă care ne închide în egoism de-a lungul întregii vieți…

Al doilea aspect constă în faptul că Isus nu moare, ci este ucis… Fapt care e foarte diferit… E ucis în numele lui Dumnezeu, pentru că prezintă un Dumnezeu diferit de Cel în care cred persoanele religioase… Deci, Isus e ucis din cauza mărturiei Sale despre Dumnezeu: pentru că mărturisește un Dumnezeu care e iubire și slujire, un Dumnezeu care e iertare și căutare a omului și care vrea să-i mântuiască pe toți oamenii… Deci ne prezintă un Dumnezeu care nu justifică (apără) puterea celor care vor să stăpânească, să-i țină în mână pe toți și să-i elimine pe cei care nu sunt de acord să fie supuși… Deci e un Dumnezeu al iubirii, al slujirii, al libertății și al solidarității.

Dar acest Dumnezeu nu e pe placul celor care dețin puterea religioasă sau de oricare altă natură… Isus e ucis în numele lui Dumnezeu de cei care dețineau puterea religioasă și laică…

Al treilea aspect-pe care-l vom aprofunda în această cateheză constă în faptul că tocmai prin această ucidere Isus ne revelează că El e Dumnezeu și ne revelează cine e Dumnezeu: este Unul care trăiește exact așa moartea Sa…

Isus pleacă. Acestea sunt semnificațiile plecării Sale…

Am spus că Isus niciodată nu spune despre Sine că moare… căci și-n moarte, viața Sa e un drum, e o reîntoarcere la Tatăl…

Apoi Isus spune: „și voi Mă veți căuta”… În capitolul anterior a zis: „Mă veți căuta și nu Mă veți afla”, iar acum afirmă: „Mă veți căuta și veți muri în păcatul vostru” (v. 21).

Să ne oprim câteva momente asupra cuvântului „a căuta”. Omul e o ființă care caută: caută viața, fericirea, identitatea sa, lumina și bucuria, pentru că pentru toate acestea a fost creat… În mod substanțial omul Îl caută pe Dumnezeu, pentru că este chipul lui Dumnezeu, iar în Dumnezeu își regăsește fața sa, identitatea sa…

A-L căuta pe Dumnezeu și a nu-L afla este marele blestem: a căuta viața și a nu o afla este teama, neliniștea mortală a omului, care este anticipația „Zilei Domnului”, adică a sfârșitului lumii, însemnând că ești terminat, căci viața ta e fără sens… Și e condiția (starea) specifică omului care trăiește în nedreptate (cf. Amos, 8). Omul care trăiește în nedreptate Îl poate căuta pe Dumnezeu, dar niciodată

nu-L va afla, pentru că Dumnezeu nu justifică nedreptatea… Altfel spus, dacă un om îl fură (tâlhărește) pe cel sărac, dar Îl caută în templu pe Dumnezeu, să fie liniștit că nu-L va afla, ci va afla condamnarea sa, pentru că primul lucru pe care Dumnezeu i-l spune este: „Nu se face așa!”…

Așadar, Mă veți căuta, dar în loc să Mă aflați „Veți muri în păcatul vostru”… În Biblie păcatul radical este idolatria, e a nu cunoaște cine e Dumnezeu, a nu cunoaște că Dumnezeu e Tată. Iar a nu cunoaște că Dumnezeu e Tată înseamnă a nu-i recunoaște pe alții ca frați… Căci pe Tatăl nimeni nu L-a văzut, dar dacă ne iubim unii pe alții, Îl cunoaștem cu adevărat pe Dumnezeu și-L iubim pe Dumnezeu…

Cuvântul „a păcătui” în limba ebraică însemnă „a greși ținta”… E limpede că dacă-L căutăm pe Dumnezeu în direcția opusă, dacă noi credem că Dumnezeu e un puternic gelos și invidios pe alții și că vrea să-i aibă pe toți la mână, este clar că dacă-l căutăm în această direcție, greșim (ratăm) ținta… căci El se află exact în direcția opusă…

Așadar, a păcătui înseamnă a greși (ratăm) sensul vieții.

Vrei să devii ca Dumnezeu? E just să vrei. Dar să știi că Dumnezeu e exact opusul a tot ceea ce tu credeai despre El…

Acest faliment înseamnă a rata ținta vieții, a muri… Altfel spus, nu înseamnă că Dumnezeu te pedepsește cu moartea, ci că moartea – în acest loc nu este vorba despre moartea fizică, deoarece toți suntem muritori – adică o viață fără sens (aceasta e adevărata moarte!) este plata păcatului… Cine nu cunoaște că Dumnezeu e Tată, cine nu trăiește ca fiu și ca frate, trăiește o viață moartă și răspândește moartea în jurul său…

Isus încheie acest verset, spunând: „”Și unde Eu merg – merg la Tatăl – voi nu puteți veni”… El nu spune „nu vreți”, ci „nu puteți”, încă… Vom putea merge unde El merge când Îl vom cunoaște pe „EU-SUNT”, adică atunci când într-adevăr vom vedea cine este Dumnezeu… Iar Isus a venit ca să ne reveleze pe cruce, care este adevărata față a lui Dumnezeu.

Și cuvintele „Veți muri în păcatul vostru; voi nu puteți veni…” sunt evanghelie, vestea bună, căci evanghelia pornește de la această constatare, dar apoi ne deschide spre mântuire

vv. 22-24

22 Deci ziceau iudeii: „Oare se va sinucide, pentru că spune «Unde mă duc eu, voi nu puteți veni»?” 23 Dar el le-a zis: „Voi sunteți de jos, eu sunt de sus; voi sunteți din lumea aceasta, eu nu sunt din lumea aceasta. 24 V-am spus că veți muri în păcatele voastre pentru că, dacă nu veți crede că eu sunt, veți muri în păcatele voastre”.

Când Isus a spus: „Unde merg Eu, voi nu puteți veni”, ei se întreabă: „Oare Acesta vrea să Se sinucidă?”… E interesantă întrebarea pe care și-o pun, căci ei se gândesc să-L omoare, iar apoi proiectează asupra Sa voința lor criminală, spunând: „Se va sinucide”…

De fapt, omul care nu-L acceptă pe Fiul și nu acceptă să fie fiu se sinucide. Și așa fac adversarii lui Isus, căci ei, necunoscându-L pe Tatăl, nu se acceptă pe ei înșiși ca fii (și așa facem toți), se ucid ca fii, ucid esența lor de fii, și acesta e păcatul lor pe care-l proiectează asupra Fiului. De fapt, Îl vor ucide pentru că Se proclamă Fiu. Iar ei se simt în regulă (cu conștiința împăcată) pentru că L-au ucis pe Fiul… Tare ciudat…

Isus îi întreabă: „Știți din ce cauză este așa?” Și prezintă opoziția între „voi” și „Eu”: „Voi sunteți de jos, din această lume”. „A fi din” indică că ești din acel loc, indică originea ta… Altfel spus, tatăl vostru nu-i în cer, ci stă pe pământ. Mai mult; stă sub pământ: sunt bunurile pe care voi le vreți cu orice preț… Viața voastră vine din pământ, e legată de el, depinde de el, deci voi nu sunteți fiii lui Dumnezeu. Căci un om e fiu al realității pe care o pune ca principiu (origine) al vieții sale…

Care e principiul vieții? A poseda lucruri? Bine! Dar atunci să știi că tatăl tău nu stă în cer, ci sub pământ, în partea de jos, stă „în această lume”…

Apoi Isus adaugă: „Însă Eu sunt de sus”, din cer, din lumină… Deci nu sunt din această lume. Prin urmare, principiul Meu, principiul vieții Mele nu este puterea care stăpânește această lume, ci e iubirea Tatălui față de toți.

Așadar există o dublă paternitate pe care trebuie să o descoperim în fiecare dintre noi. Și va fi argumentul principal al pildei următoare…

Există paternitatea diavolului și există paternitatea lui Dumnezeu, iar paternitatea diavolului e mai comună decât am crede noi… Pe de o parte avem paternitatea adevărului, iar pe de altă parte avem paternitatea minciunii… Paternitatea celui care se face singur, căci este el principiul lui însuși (al său), pe de o parte, și paternitatea celui care acceptă să fie fiu, pe de altă parte… Paternitatea celui care-i recunoaște pe frați și paternitatea celui care crede că este superior tuturor, iar ceilalți sunt piedestalul pe care el urcă pentru a-și arăta propria demnitate…

Sunt două moduri opuse de a trăi și depind de principiul pe care omul îl pune la baza vieții sale…

Isus spune: „Voi veți muri în păcatele voastre. Căci dacă nu credeți că Eu sunt, veți muri în păcatele voastre”…

Un om iese din păcat, scapă de faliment când recunoaște că Fiul este „Eu-sunt”, că este Dumnezeu, când recunoaște că principiul vieții sale este să fie fiu al lui Dumnezeu… Dacă nu, viața sa este ratată, căci nu iubește nici pe Tatăl, nici pe sine, nici pe alții.

Cu alte cuvinte, crezând că „Eu-sunt”, veți trăi

vv. 25-27

25 Atunci i-au zis: „Tu cine ești?” Isus le-a zis: „Ceea ce vă spun de la început. 26 Am multe de spus și de judecat cu privire la voi, însă cel care m-a trimis este adevărat, iar eu spun lumii ceea ce am auzit de la el”. 27 Ei n-au înțeles că le vorbea despre Tatăl.

Isus de-abia a spus că un om iese din moarte dacă crede că „Eu-sunt”, dacă crede că El e Dumnezeu…

„Eu-sunt” este Numele cu care Dumnezeu s-a revelat în Exod, e Dumnezeul eliberator, e Numele cu care Dumnezeu s-a revelat în timpul exilului: când toți credeau că reîntoarcerea lor în pământul făgăduinței a devenit imposibilă, Dumnezeu vestește „Eu sunt” singurul Dumnezeu… Prin urmare, Isus revendică deplina Sa autoritate divină.

Acest „Eu sunt”, care e Numele lui Dumnezeu, a fost profund analizat…

Prezentăm analiza cea mai banală care, cu multă probabilitate, e cea mai semnificativă… Primul aspect al Numelui este: „Eu”.

Cine este Dumnezeu? Este un „Eu”, iar „eul” are sens când vorbește unui „tu”. Dumnezeu este Cineva care vrea să comunice cu noi… Ce să ne comunice? Eul Său!

Expresia „Eu-sunt” sau „Sunt-eu” corespunde (se folosește) atunci când fiului îi este frică, iar mama îi spune: „Fii liniștit, căci sunt eu”.

Pare o propoziție inutilă, căci ce înseamnă „Sunt eu”? Și totuși, „sunt-eu” înseamnă multe lucruri… Exprimă acea prezență asiguratoare (liniștitoare), acel eu care e în comuniune cu tine și de la care tu înveți cine e eul tău și iei (capeți) semnificația eului tău; de la acel eu căruia înveți să-i spui tu… Astfel se naște istoria dialogului, a comunicării și a comuniunii tipice vieții umane și vieții divine, spirituale: dialogul cu Dumnezeu…

Când un om ne spune „Eu sunt”, ne liniștește pentru că retrezește în noi trăirea în dialog, în raport cu acest om. Așa este și în raportul nostru cu Dumnezeu… Domnul spune aceste cuvinte unor oameni care au avut un raport cu El, Îl cunosc într-un anume fel

Pentru un evreu, această expresie este foarte clară: acesta este Numele! Prin urmare, ei Îl întreabă: „Cine pretinzi că ești Tu?” Adică ei au înțeles ce înseamnă cuvintele Lui: acest om afirmă că e Dumnezeu… Iar la urmă vor încerca să-L lapideze, spunându-I: „Tu blestemi”…

Iar Isus răspunde…

Avem diferite traduceri ale acestui verset, căci în antichitate nu se foloseau semnele de punctuație, dar sensul versetului este clar: „De la început sunt Cel ce vă spun”.

Ce spune Isus încă de la început? Primele cuvinte ale Evangheliei sunt „La început era Cuvântul”, Isus spune că El este Fiul care ni-L revelează pe Tatăl…

Și-L revelează prin lucrările Sale și prin cuvintele Sale… Isus ne comunică: „Vă revelez adevărul lui Dumnezeu și adevărul vostru tocmai prin adevărul Meu, prin ceea ce fac. Iar acest adevăr este viața omului…”.

El afirmă: „Aș avea multe lucruri să vă spun, dar nu despre Mine”. Despre El, când a spus: „Eu sunt”, deja a spus totul… Prin urmare: „Aș avea multe lucruri să vă spun despre voi și să vă judec, dar nu le spun…” De ce? Pentru că Isus n-a venit să ne judece, ci Fiul a venit să mântuiască toți frații…

„Cine L-a trimis”. În acest loc Tatăl e definit ca fiind „Cel care L-a trimis”…, apoi Isus Îl va numi „Tatăl Meu”, apoi în alte feluri… Acum spune: „Dar Cel ce M-a trimis pe Mine adevărat este, și cele ce am auzit de la El, Eu acestea le grăiesc în lume” (v. 27).

Care este adevărul Tatălui? Faptul că Tatăl îi iubește pe toți fiii Săi! Dacă nu, nu e Tată. Este timpul să se sfârșească marea minciună conform căreia Dumnezeu este rău, minciună care e originea tuturor religiilor care vor să-L îmbuneze pe Dumnezeu, și a tuturor ateilor care vor să-L elimine, și a tuturor războaielor care întotdeauna se fac în numele lui Dumnezeu, și a dreptății, adică, de fapt, a tuturor nedreptăților…

Dumnezeu e adevărat, iar adevărul Său este iubirea față de toți oamenii și este fraternitatea concretă între oameni, care sunt fiii Săi… Iar Fiul a venit să ne reveleze acest adevăr… „Acestea sunt lucrurile pe care le-am ascultat de la El și pe acestea le spun lumii: că așa e Dumnezeu, iar fața voastră adevărată, după chipul lui Dumnezeu, este aceasta”… Din această cauză Isus este „Eu-sunt”, Dumnezeul mântuitor, mântuitor din toate robiile, al idolilor pe care ni i-am creat despre Dumnezeu și despre om. Și, înaintând, ne creăm tot mai mulți, considerând că idolatria e un lucru antic, dar e foarte modern… Mai mult, în zilele noastre totul se sprijină pe imagine, care se numește idol… Așadar, idolatria e ceva foarte modern!

Idolatria este opusul adevărului. Adevărul este că toți suntem egali și fii ai lui Dumnezeu, iar acest adevăr ne ajută pe toți să trăim. În schimb, idolul ne face prostuți pe toți, nu mai știm cine suntem, suntem după imaginea noastră, și ne ucidem pentru că ne sacrificăm viața imaginilor…

Idolul marchează sfârșitul umanității. Din această cauză avem porunca: „Să nu-ți faci nicio imagine, nici despre Dumnezeu, nici despre om”…

Evanghelistul comentează că ei „N-au înțeles că vorbea despre Tatăl”… De fapt, păcatul nostru este a nu-L cunoaște pe Tatăl, a nu cunoaște frații, a nu ști că suntem fii și, prin urmare, a ne investi întreaga viață într-o altă direcție, care e un faliment asigurat…

Iar acum avem soluția…

vv. 28-30

28 Așadar, Isus le-a zis: „Când îl veți fi înălțat pe Fiul Omului, atunci veți înțelege că eu sunt și că nu fac nimic de la mine, ci vorbesc ceea ce m-a învățat Tatăl. 29 Iar cel care m-a trimis este cu mine; nu m-a lăsat singur, pentru că eu fac întotdeauna ceea ce îi place”. 30 Pe când spunea el acestea, mulți au început să creadă în el.

Avem marea făgăduință: „Acum nu puteți veni unde Eu merg; voi sunteți de jos [din această lume], nu de sus, și veți muri în păcatele voastre, pentru că nu credeți că Eu-sunt”… Dar când veți crede? „Când Îl veți înălța pe Fiul omului”…

„Fiul omului” e o expresie pe care Isus o folosea pentru a Se desemna pe Sine, o expresie luată din cartea profetului Daniel, care indica o figură glorioasă a Unuia care la sfârșit va judeca lumea și va avea puterea lui Dumnezeu…

Această figură din profetul Daniel, descrisă în cartea lui Esdra, în vremea lui Isus a fost interpretată în cheie personală și transcendentă de eseni… Isus își atribuia Sieși această figură glorioasă, divină, de Fiu al omului, care era o persoană transcendentă și divină… Dar Isus adaugă un lucru: cuvântul „a înălța”.

A înălța se referă la slujitorul lui Iahve care va fi înălțat, ridicat pe cruce…

Așadar, Isus împletește imaginea glorioasă a Fiului omului și faptul de a fi înălțat pe cruce ca Slujitor al lui Iahve…

Evanghelistul Ioan, în prevestirile pătimirii, când vorbește despre cruce, niciodată nu se referă la moartea și învierea lui Isus, ci întotdeauna vorbește despre înălțare… Crucea e înălțare, dar îi atribuie o dublă însemnătate: crucea nu-i numai înălțarea pe instrumentul executării, ci este și ridicarea naturii umane la demnitatea divină. De ce? Pentru că pe cruce voi Îl veți cunoaște pe „Eu-sunt”.

„Eu-sunt” este Numele lui Dumnezeu, e Numele lui Dumnezeu care ne eliberează din robia idolilor. De ce? Pentru că pe cruce noi cunoaștem cine e Dumnezeu: Dumnezeu este Cel care dă viață celor care-L ucid; Dumnezeu este în totalitate numai și numai iubire pentru om. Acesta e Dumnezeu!

Dumnezeu nu-i cel pe care și-L închipuia Adam și pe care și-L imaginează orice om, adică Tatăl-stăpân… Ci Dumnezeu e iubire pură și milă. Iar crucea ne demonstrează cine e Dumnezeu. Nu există o altă probă sau dovadă despre cine e Dumnezeu în afară de cruce. Toate celelalte imagini despre Dumnezeu, care nu ni-L arată pe acest Dumnezeu, sunt satanice, sunt cele pe care ni le inventam noi: că Dumnezeu pedepsește, că e rău, că își justifică (motivează) puterea, stăpânirea, nedreptatea. Însă, nu! Dumnezeu este cel înălțat pe cruce. Aici Îl cunoaștem pe

Eu-sunt.

În Evanghelia după Ioan se vorbește de trei ori despre „Fiul omului înălțat” (în sinoptici se vorbește de trei ori despre moartea și învierea lui Isus)…

Prima dată se spune: „Așa trebuie să se înalțe Fiul Omului” (Io. 3, 14). De ce? Pentru că, așa cum Moise a înălțat șarpele în pustiu, iar cei ce-l priveau se vindecau, tot astfel, privindu-L pe Fiul omului înălțat, cine crede în El va avea viață… Pentru ca văzându-L pe Isus răstignit, noi să ne vindecăm de veninul (minciuna) pe care îl avem despre Dumnezeu. Noi cugetăm anumite lucruri foarte veninoase despre Dumnezeu: credem că e un Dumnezeu judecător, în schimb El e un Dumnezeu judecat de noi; un Dumnezeu departe de noi, care ne strivește, în schimb, El e un Dumnezeu strivit de noi, solidar cu noi… Altfel spus, Răstignitul ne vindecă de imaginea falsă despre Dumnezeu, de venin… Și pentru faptul că noi suntem după chipul lui Dumnezeu, Răstignitul ne vindecă de modelul de om fals… Din această cauză avem viața, căci, dacă nu, am avea moartea pe care ne-o dă veninul, minciuna șarpelui… Vom reveni asupra acestei teme…

În versetele noastre se vorbește pentru a doua oară despre „Fiul omului”, subliniind că noi Îl cunoaștem – prin Fiul omului înălțat – pe „Eu-sunt”, adică Numele lui Dumnezeu, al Dumnezeului din Exod, mântuitor și eliberator, cunoaștem adevărata putere a lui Dumnezeu, care e puterea iubirii mântuind omul din orice robie…

A treia oară când Isus vorbește despre Fiul omului înălțat, spune: „Iar Eu -Fiul omului – când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi atrage pe toți la Mine” (Io. 12, 32). Dacă mai înainte fugeam de la fața lui Dumnezeu pentru că nu-L cunoșteam, acum, văzându-L pe cruce, toți vom fi atrași la El… Și tocmai fiind atrași la El, în sfârșit, vom birui capul (căpetenia) acestei lumi care ne îndepărtase de El pentru a ne conduce la moarte, sub puterea sa…

Așadar, ne aflăm în centrul revelației, în punctul cel mai înalt (important) al revelației lui Isus, acest Isus pe care noi Îl vom ucide pentru că nu-L acceptăm pe Tatăl pe care El ni-L prezintă, pentru că nu acceptăm să fim fii… Tocmai acest Isus e Domnul care ne revelează cine e Dumnezeu.

Dar ce se întâmplă omorându-L? El realizează ceea ce spune: lăsându-Se ucis, ne arată că e Dumnezeu, adică Își dă viața pentru noi, deci e Dumnezeul vieții. Este dovada neîndoielnică despre cine e Dumnezeu!

Exact în momentul în care-L ucidem punându-L pe cruce, în momentul în care-i sfâșiem viața, Se revelează ca fiind Dumnezeu, pentru că ne dă viața

Isus spune: „Când veți înălța pe Fiul Omului, atunci veți cunoaște că Eu sunt” (v. 28)

Isus vorbește în mod direct (pe față) dușmanilor Săi, care-L vor ucide, nu oamenilor buni… Tocmai voi, care Mă veți ucide, veți ști cine e Dumnezeu, tocmai privindu-L pe Cel pe care L-ați împuns…

Apoi nu numai că-L cunoaștem pe „Eu-sunt”, ci vom cunoaște și că „Eu nu fac nimic de la Mine, ci spun și fac ce M-a învățat Tatăl Meu”…

Cu alte cuvinte, pe cruce, Isus este „Eu-sunt”, Dumnezeul mântuitor, tocmai pentru că ne comunică ceea ce a învățat de la Tatăl…

Ce a învățat de la Tatăl? A învățat iubirea Tatălui pentru Fiul, El trăiește prin această iubire și ne-o dă și nouă. Așadar, Isus ne comunică însăși viața Sa, însăși comuniunea Sa, însăși intimitatea sa cu Tatăl. Ne ajută să cunoaștem cine e Tatăl, deci și cine suntem noi…

Tatăl care M-a trimis „este cu Mine”… Ne ajută să cunoaștem că Tatăl e cu noi mereu… Deci nu suntem părăsiți de Dumnezeu, ci El ne este aproape… Ne este aproape așa cum Tatăl e aproape de Fiul…

Iar Tatăl „nu M-a lăsat singur niciodată”… Noi simțim singurătatea, părăsirea… Mai mult, omul este singurătate radicală… Omul experimentează ceea ce umple singurătatea sa, adică această iubire absolută de care are nevoie și care-l constituie ca fiu…

Omul experimentează și cunoaște că „Isus face lucrurile plăcute Tatălui”… Care sunt „lucrurile plăcute Tatălui”? Tatăl vrea numai un lucru: ca toți oamenii să fie mântuiți, pentru că sunt fiii Săi… Iar Isus e Fiul care vrea același lucru… Crucea ne învață toate acestea…

Versetele se încheie astfel: „Spunând El acestea, mulți au crezut în El” (v. 30). Este anticiparea a ceea ce se va întâmpla la sfârșitul Evangheliei când, privind la Cel pe care L-au împuns, toți ne vom converti, pentru că vom înțelege Cine e Dumnezeu…

În acest text Isus ne revelează esența Sa divină de Fiu al lui Dumnezeu și, în același timp, cine e Dumnezeu, prin faptul că ne oferă o altă imagine despre Dumnezeu… Iar pe acest Dumnezeu Îl cunoaștem numai din înaltul crucii, cruce care reprezintă eliberarea omului de toate imaginile sale false despre Dumnezeu…

Texte utile

  • Ps. 115;
  • Ex. 3, 13-15;
  • Is. 43, 8-13;
  • Io. 3, 14-31;
  • 1Cor. 2…

Noi credem că Adam n-a ascultat de Dumnezeu fiindu-i frică, pentru că Dumnezeu urma să-l pedepsească. Deci, păcatul era neascultarea. Iar pedeapsa era inevitabilă…

În realitate, păcatul nu constă în faptul că Adam n-a ascultat. E adevărat că Adam n-a ascultat, dar poate că nici nu s-a gândit prea mult, ci a făcut un lucru pentru că i se părea frumos, bun și plăcut… Apoi și-a dat seama că acest lucru – care i-a fost sugerat ca fiind frumos, bun și plăcut – era exact opusul a ceea ce spunea Dumnezeu, și apoi că nu era nici frumos, nici bun, nici plăcut, pentru că s-a descoperit gol…

Păcatul n-a fost să facă acest lucru… Ci păcatul e cu totul altul: faptul că i-a fost frică de Dumnezeu ca și cum Dumnezeu ar fi rău…

Așadar, minciuna șarpelui, povestită în Geneză 3, n-a fost de a-l înșela pe Adam cu privire la un anume lucru, despre care Adam s-a înșelat, căci credea că e ceva bun, dar a descoperit că e ceva rău… Păcatul s-a născut mai înainte prin faptul că Adam a cugetat – așa cum i-a sugerat șarpele mai înainte de a mânca din pomul oprit – că Dumnezeu e gelos și invidios, e rău și nu-l iubește… Și acesta e păcatul omului: a cugeta că Dumnezeu nu-l iubește… Dar cum pot trăi, dacă părinții mei nu mă iubesc? Dacă ei nu mă iubesc, eu mă ascund de ei. Dar nu duc o viață fericită…

Păcatul constă în a nu crede că Dumnezeu mă iubește. Din această cauză Isus a sfârșit pe cruce, pentru a ne vesti faptul că Dumnezeu ne iubește. Chiar dacă-L răstignim, El își dă viața pentru noi…

Crucea ne vindecă de suspiciunea că Dumnezeu ar fi dușmanul libertății omului, ne vindecă de complexul lui Oedip, care constă în faptul că fiul crede că tatăl e rivalul său, că e cauza neplăcerilor, a problemelor sale… La un nivel mai profund, păcatul constă în a cugeta că Dumnezeu ne ia viața. Însă, nu! Căci Dumnezeu ne dă viața și Își dă viața pentru noi…

Greșeala lui Adam este cea de a cugeta: „Am greșit, deci Dumnezeu mă pedepsește”

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Cecilia Fratila