Ioan 9,1-7

Ps. 146 (145). Psalmul ne spune că opera Domnului constă în a elibera omul, din toate punctele de vedere.

În această cateheză vom vedea modul în care Dumnezeu dă vederea orbilor.

Am văzut cum înaintea violenței, care opune oamenii între ei până la distrugerea reciprocă, Domnul le propune convertirea și să-și deschidă bine ochii pentru a putea vedea o realitate diferită, care este tocmai proiectul Său originar privitor la om. Domnul invită omul să se convertească trecând de la logica violenței – unde biruie mereu cel mai violent – și să urmeze voința lui Dumnezeu, în care sunt laolaltă binele, iubirea și armonia tuturor fiilor Săi.

Atunci când armonia dintre oameni se rupe, ce poate face credinciosul? Există pericolul de a spune că nu mai este nimic de făcut. I s-a întâmplat și lui Isus să gândească în acest fel. Și atunci când nu se mai poate face nimic, trebuie să facem lucrul cel mai „inutil”, dar și cel mai important: rugăciunea de mijlocire. Mijlocirea nu este doar un mod de a rămâne departe de probleme… încep să mă rog și astfel rămân în afara problemelor; a mijloci (inter-cedere – cedere – înseamnă a merge în mijloc). A mijloci înseamnă a se pune în mijloc, nu a sta în afara problemelor.

Înseamnă a se pune în mijloc cu o inimă nouă, cu o inimă care-L cunoaște pe Tatăl și mijlocește la Tatăl să schimbe El inima fraților; și apoi cu o inimă nouă față de toți frații, cu o inimă capabilă să se folosească de toate mijloacele necesare, de toate medierile, pentru ca omul să se schimbe. E o muncă lungă, dar e singura posibilă: să se schimbe conștiința oamenilor și să citim evenimentele cu ochi noi. Azi suntem constrânși să interpretăm evenimentele cu ochi noi, căci ochiul cu care am fost obișnuiți – faptul că era suficient să fim mai puternici și acest fapt era o intimidare, descurajare pentru atacul altora – nu mai funcționează.

Suntem într-o epocă în care violența a produs căderea măștii și toți ne simțim pierduți, având nevoie de un supliment de conștiință, de un salt calitativ pentru ca viața pe pământ să poată fi trăită. Acesta este un moment bun pentru a face un salt de calitate și nu pentru a ne preda.

Rugăciunea de mediere (noi) o apreciem puțin, pentru că ni se pare că nu facem nimic, însă mijlocirea înseamnă a recunoaște că Dumnezeu este Dumnezeu. Dacă noi am recunoaște că Dumnezeu este Dumnezeu, nu ne-am război între noi, deoarece Dumnezeu este Tată, și nu am exercita violența unii asupra altora. Deci mijlocirea schimbă inima noastră și ne așază într-un raport nou unii cu alții.

Dumnezeu are în mână inima tuturor oamenilor, pentru că toți sunt creați pentru adevăr și lumină. Să-i cerem Domnului să ne convertească.

Abordăm minunea orbului (ultimul semn din Ioan). În cap. 8 Isus s-a revelat ca fiind lumina lumii: este lumină, pentru că este Fiul care ni-L revelează pe Tatăl. Și Tatăl este unul singur. Problema constă în faptul că Tatăl poate fi foarte ușor necunoscut. În noi experimentăm o dublă paternitate. În inima noastră și în raportul nostru cu Tatăl există o ambiguitate: de la un Dumnezeu considerat distrugător, atotputernic, violent, care ține totul în mâinile Sale – și noi căutăm să ne asemănăm acestui dumnezeu și facem răul și războaiele pe care le ducem înainte – la un Dumnezeu care ni se revelează în Fiul, ca fiind lumină a lumii, care este solidar și fratele tuturor arătându-ne astfel iubirea absolută a Tatălui pentru toți fiii.

A ne privi prin ochii Fiului înseamnă a-L cunoaște pe Tatăl, a ne cunoaște pe noi ca fiind fii și a-i recunoaște pe ceilalți ca fiind frații noștri. Acest lucru înseamnă „a ne naște” ca oameni.

Evanghelia nu ne propune lucruri ciudate, ci luminarea, la fel ca toate celelalte religii, numai că pentru noi luminarea este un lucru mult mai simplu. Luminarea nu este rezultatul tehnicilor, exercițiilor particulare sau al izolărilor, ci este conștiința nouă pe care o avem despre noi ca fiind fii, pentru că L-am cunoscut pe Tatăl și prin urmare, am schimbat raporturile noastre cu frații.

Luminarea înseamnă a vedea realitatea așa cum este. În mod obișnuit noi nu vedem realitatea. Avem ochii închiși. Vedem proiecțiile, dorințele noastre despre realitate, fricile și coșmarurile noastre pe care apoi le trăim.

Dar trebuie să ne deschidem ochii. Este minunea cea mai mare a lui Isus.

Următoare minune va fi învierea lui Lazăr, pentru că a deschide ochii înseamnă a învia la o viață nouă.

Se citește Io. 9, 1-7

1 Pe când trecea, a văzut un om, orb din naștere. 2 Discipolii lui l-au întrebat: „Rabbi, cine a păcătuit că s-a născut orb, el sau părinții lui?” 3 Isus a răspuns: „N-a păcătuit nici el, nici părinții lui, ci [este astfel] ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. 4 Noi trebuie să săvârșim lucrările celui care m-a trimis, atât timp cât este zi; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze. 5 Cât timp sunt în lume, eu sunt lumina lumii”. 6 După ce a spus acestea, a scuipat pe pământ, a făcut tină cu salivă, i-a pus tina pe ochi 7 și i-a zis: „Du-te și spală-te la piscina Siloe!” – care înseamnă „Trimisul”. Așadar, el a plecat, s-a spălat și s-a întors văzând.

Mai întâi se descrie semnul, apoi se descrie cum acela care vede la nivel material, tocmai prin împotrivirile celor din jur, va ajunge treptat să vadă și la nivel spiritual.

Textul descrie experiența unui om care nu vedea și acum începe să vadă.

Acest nevăzător la nivel material este metafora orbirii noastre spirituale. La fel cum nevăzătorul nu vede încotro merge, la fel omul nu știe încotro merge și cine este. De aceea omul este pierdut și nu știe în ce direcție să apuce, în afară de direcțiile obișnuite pe care deja le-a experimentat că nu sunt bune.

A vedea, a descoperi lumina înseamnă a te naște. A vedea înseamnă a-l vedea pe celălalt și în celălalt să te vezi pe tine însuți.

În Evanghelii, credința este prezentată ca un „a vedea”. În Evanghelii, credința înseamnă a vedea, a cunoaște, a manifesta, a revela… este opusul faptului de a fi orb.

Suntem atât de obișnuiți să stăm în întuneric, încât, atunci când vedem lumina, ne deranjează, ne orbește… Credința este lumină, te ajută să vezi realitatea așa cum este: că tu ești fiu, ceilalți sunt frați și Dumnezeu este Tată. Și acest fapt ne schimbă radical viața, adică în sfârșit ne ajută să trăim ca oameni. Mai înainte trăiam ca „lupii”. Dacă eu ignor faptul că Dumnezeu este Tată și că alții sunt frați, atunci îi văd pe ceilalți ca pe niște concurenți care trebuie eliminați.

Această minune întâmplată în nevăzător este semnul minunii care trebuie să se producă în fiecare dintre noi, adică suntem chemați să renaștem la o viață nouă.

Capitolele precedente din Ev. lui Ioan vorbeau despre viață iar acum Ioan vorbește despre lumină. Cuvântul este viață, creează totul… Acum vedem că Cuvântul este și Lumina oamenilor.

Ce face lumina? A pătrunde în lumină înseamnă a ne naște. Fiecare realitate este o realitate pentru om, atunci când este cuprinsă cu lumina inteligenței. Noi avem lumina intelectuală care ne ajută să înțelegem diferențele, să le respectăm când ni le pune la îndemână. Astfel putem acționa ca niște colaboratori ai lui Dumnezeu în crearea lumii. Dar avem și o altă lumină interioară, mai profundă: este lumina iubirii (Cine iubește are lumină în ochi).

Toate aceste teme le dezvoltăm în această cateheză.

vv. 1-2

1 Pe când trecea, a văzut un om, orb din naștere. 2 Discipolii lui l-au întrebat: „Rabbi, cine a păcătuit că s-a născut orb, el sau părinții lui?”

Capitolul trebuie colegat cu precedentul, în care Isus revela paternitatea lui Dumnezeu. Acest capitol ne va restitui vederea, ne va ajuta să vedem realitatea că Dumnezeu este Tată, că ceilalți sunt frați, că noi suntem fii.

Isus trece… anterior fiind în Templu, în timpul sărbătorii corturilor, care este sărbătoarea în care Dumnezeu binecuvântează apa, lumina, roadele, plinătatea vieții. El descoperise că este Fiul și ei au hotărât să-L ucidă. Atunci Isus pleacă din Templu.

Și „vede un om”. Inițiativa este a lui Isus care vede. Omul nu-L vede pe Dumnezeu. Dumnezeu îl vede pe om și-i dă ochi noi pentru ca să vadă. Acest om întruchipează toți oamenii.

În cap. 5 exista un infirm, văzut de Isus.

Fiecare om este orb din naștere. Orbul este omul care nu știe unde este și unde merge. Este o întrupare a omului care nu știe că vine „de la” și se întoarce „la” Dumnezeu, fapt pentru care este pierdut, dezorientat. Viața sa nu are sens. Omul nu face răul din răutate, ci pentru că greșește direcția vieții sale și atunci dă cu capul de toți pereții.

Acest om trăiește în întuneric. Toți cunoaștem întunericul interior, când ne simțim pierduți, dezorientați. Întunericul este opusul luminii, este sinonimul lipsei de sens, al morții, căci omul fără sens și-a pierdut identitatea și în loc să acționeze pentru viață, acționează pentru moarte. Este condiția omului care nu cunoaște.

Câți dintre noi cunoaștem identitatea proprie de fii și câți trăim ca atare, și câți bazăm pe acest fapt existența noastră? Câți trăim cu încredere deplină în Tatăl și nu în mijloacele de violență, de putere sau de stăpânire? Câți dintre noi trăim într-un raport frățesc cu alții?

Această orbire este comună tuturor oamenilor, de la Adam încoace. Este orbirea spirituală, căci de multe ori nevăzătorul este unul care vede bine în sufletul său. Însă noi vedem multe lucruri în exterior (și nu sunt lucruri reale, ci doar „chipuri”), fapt pentru care niciodată nu vedem realitatea din noi.

Omul e orb. Până e noapte, toți suntem în întuneric, deci orbi. Tocmai sosirea omului nou – a lui Isus – ne luminează și cine acceptă această lumină devine luminat, iar cine nu o acceptă rămâne în întuneric. Deci venirea luminii declanșează în noi o sentință: o hotărâre de viață sau de moarte.

Acceptarea luminii ne ajută să trecem de la moarte la viață, iar refuzul luminii ne menține sclavi ai morții.

Mesajul acestui capitol este de a ne ajuta să vedem sclavia și moartea noastră, pentru ca să dorim lumina. Căci un orb din naștere nici nu dorește lumina, căci nu știe ce este aceasta. Și totuși, ochiul este făcut pentru a vedea lumina. La fel și inima omului este creată pentru bine, iubire, bucurie și fericire, dar nu știe unde să le afle.

În fața acestei situații întrebăm: „Învățătorule, cine a păcătuit: el sau părinții lui, pentru că s-a născut orb?”

Noi, înaintea răului, mereu ne întrebăm, ce vină avem, cu ce am păcătuit, pentru că ni s-a întâmplat acest rău? Mereu asociem boala cu păcatul. Într-o anume măsură este adevărat. Ce am făcut? Ne întrebăm: când am făcut ceva rău?

Aici ei întreabă dacă el sau părinții lui au păcătuit?

Cum poate să fi păcătuit el, dacă este orb din naștere? Ei argumentează că, la fel cum Isac și Iacob s-au certat în pântecele matern, probabil și acesta a păcătuit mai înainte să se nască. Ei credeau că păcatele părinților cad asupra fiilor (teorie contrazisă de Ieremia și Iezechiel).

Noi – spontan – asociem boala și neplăcerea cu păcatul. Și ucenicii sunt de aceeași părere.

Biblia spune că nu există o strânsă legătură între boală și păcat, deoarece Dumnezeu poate să-i încerce pe prietenii săi prin încercări de felul bolilor… Dar sunt încercări de un anume fel, care nu împiedică omul să studieze legea, dar orbul nu poate citi, deci cu siguranță: ori a păcătuit el, ori părinții lui.

Isus răspunde… și oferă o terapie eficientă, adică vindecarea prin dăruirea sensului profund al vieții.

v. 3

3 Isus a răspuns: „N-a păcătuit nici el, nici părinții lui, ci [este astfel] ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.

Isus nu doar repetă că un om nu ia asupra sa păcatele părinților, ci este responsabil de propriile păcate – la fel cum spuseseră Iezechiel și Ieremia – ci, mai întâi de toate, Isus înlătură asocierea între păcatul personal și boala omului.

Toate religiile susțin că sănătatea, bunăstarea, fericirea sunt premiul lui Dumnezeu pentru cei buni, dar boala, sărăcia, suferința sunt pedeapsa și răzbunarea lui Dumnezeu pentru cei răi. Într-un anume fel, toți gândim așa.

Aceste lucruri se străduiesc să i le spună lui Iov prietenii lui: dacă tu ești în această situație înseamnă că ai ajuns așa pentru că ai păcătuit. Îi dau fiecare trei explicații diferite, după școala urmată și cu multă îndârjire teologică.

Iov se supără și le spune: „Îl chem pe Domnul să vină înaintea mea și să-mi spună că sunt vinovat. Eu nu sunt vinovat”.

Dacă ar fi adevărat că suferința și boala sunt produsul (rezultatul) unui păcat, atunci rezultatul ar fi că bogatul este puternic și binecuvântat de Dumnezeu, pentru că e bun, iar săracul ar fi rău și blestemat de Dumnezeu, pentru că e păcătos…

Trebuie să pricepem un lucru.

Dacă eu fac rău unuia, eu nu simt răul, ci el îl simte. Dacă eu fur, eu devin mai bogat și mă simt mai bine. Celălalt devine mai sărac. Dacă eu îi înfometez pe alții – strângând toate bunurile – eu mă simt bine, dar ceilalți mor de foame… cei inocenți. Dacă eu rănesc, nu simt nimic, doar cine este rănit suferă și se simte rău.

Noi gândim că răul este a fi înfometați, a suferi, a fi săraci. Nu! Răul este a fura, a răni, a înfometa, a produce suferință altora…

De aceea, întreaga Biblie este o interpretare a istoriei umane, răsturnată față de criteriile tuturor cărților de istorie, care mereu caută să-l justifice pe omul care deține puterea în acel moment. Biblia însă dă mereu dreptate săracului, pentru că este omul care duce pe umerii săi răul, pe care nu-l face el, ori n-a reușit să-l facă altora… și nu pentru că el ar fi mai bun.

În Egipt, Biblia ia apărarea lui Israel, nu lui faraon, pentru că Dumnezeu îi apără pe săraci, pe cei asupriți, pe orfani (așa ne spun psalmii).

Biblia purifică conceptul nostru despre istorie! Deoarece pentru noi binele este numai acumularea puterii și stăpânirea peste alții. Această idee e o teribilă perversiune, care creează mizeria, nedreptatea și oprimarea, împiedicându-ne să trăim ca fii ai lui Dumnezeu, să trăim ca frații, și semănând în lume moartea.

A fi luminați – vizavi de acest adevăr – înseamnă cu adevărat a ne naște oameni noi. Acum înțelegem valoare discursului de pe munte, care nu e unul edificator pentru cei religioși, pentru persoanele de bună-voință, ci e un discurs fundamental pentru om, pentru ca să fie om, ca omul să-și schimbe dorințele și valorile pentru care lucrează și trăiește.

Isus, spunând că nici el și nici părinții săi nu au păcătuit, afirmă un mare adevăr, spunându-ne că în această stare de rău se arată lucrarea lui Dumnezeu în el.

Care este lucrarea lui Dumnezeu? A ne elibera de rău, a-l elibera pe oprimat, pe cel care suferă nedreptatea. Aceasta e lucrarea lui Dumnezeu!

Cum ne scapă Domnul de rău? Ne scapă și astăzi? Da!

Azi e mai dificil să credem în viață, în iubire, în solidaritate. De fapt, în zilele noastre e și mai mare nevoie să credem în aceste realități. Aici se măsoară credința noastră în Dumnezeu și în om. A nu avea această încredere înseamnă a elimina umanitatea omului. Și-n momentele cele mai dure ale istoriei suntem chemați la un supliment de conștiință și luciditate și să vedem mai în depărtare (profunzime).

v. 4

4 Noi trebuie să săvârșim lucrările celui care m-a trimis, atât timp cât este zi; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze.

De obicei Isus spune „E nevoie ca Eu”. De această dată spune: „trebuie noi”. Isus nu mai e singur, ci e împreună cu alții. În acești „noi” suntem incluși și noi, care într-un mod sau altul am primit lumina Sa. Isus adaugă cuvântul „e necesar, trebuie”. În Evanghelie, acest cuvânt e folosit numai cu privire la glorificarea lui Isus, adică la cruce, loc în care El a devenit lumina lumii. Pentru a spune că „facerea binelui niciodată nu rămâne nepedepsită…”. A face binele costă… Dar aduce rod.

Ce trebuie să facem? Să lucrăm operele Celui care L-a trimis, adică să facem lucrurile Tatălui. Lucrurile Tatălui trebuie să le facem acum. „În timp ce este zi”.

Ce înseamnă „ziua”? Este timpul în care omul trăiește și lucrează. Până când trăim, trebuie să facem lucrurile Tatălui.

Pentru Isus „ziua” este ziua (timpul) vieții Sale pământești, a Lui, care este lumina lumii și a venit să lumineze omul. După venirea Sa pe pământ este mereu zi. Acest adevăr îl vom vedea în minunea orbului. Ceea ce Isus face este tocmai a-i da omului lumina definitivă, cea a adevărului omului… „Ce este omul?”. Tocmai prin umanitatea Sa, Isus ne arată ce este omul.

Umanitatea lui Isus ni-l arată pe adevăratul om, pe acela care este fiu și frate al tuturor, pentru că este Fiul Tatălui. Și „aceasta este ziua”!

Când vine noaptea, nimeni nu mai poate lucra, nici Isus. Va veni noaptea – simbol al morții – și Isus încetează să lucreze. Tocmai când sfârșește să lucreze, Isus face opera cea mai mare. Noaptea Sa va fi lumina care ne luminează pe toți. Când va fi pus pe cruce, tocmai atunci va înfăptui maxima Lui lucrare. Și totul va fi împlinit! Va arăta în mod deplin iubirea Sa pentru frați. Deci, de acum este mereu zi!

Subliniem că „trebuie, e nevoie” e o benefică necesitate care lucrează în interiorul lui Dumnezeu. Domnul în mod necesar iubește „lucrarea Celui care M-a trimis”. Lucrarea este aceea de a-Și da viața din iubire.

v. 5

5 Cât timp sunt în lume, eu sunt lumina lumii”.

Acest verset – care repetă versetul de la cap. 8,12 – face referire la cântarea lui Isaia 42,6 și 49,6, unde servul lui Iahve se proclamă lumina neamurilor, adică lumina întregii lumi. Umanitatea lui Isus – deoarece se arată ca slujitoare a fraților, se arată ca fiind o iubire perfectă și împlinită față de toți – este lumina lumii. Adică ajută lumea (pe fiecare om) să priceapă sensul vieții: acela de a trăi ca fii și frați.

Lumina are o calitate: nu are nevoie să fie mărturisită. Ea se vestește singură, luminând. De fapt, ce va face Isus acum? Va lumina orbul.

Vom pricepe că puterea pe care o are Isus – precum și Cuvântul Său – este tocmai aceea de a ne comunica nouă lumina Sa, la fel cum fiecare cuvânt adevărat ne comunică lumină. La fel cum fiecare minciună ne comunică întuneric și violență.

Acum vedem ilustrarea afirmației lui Isus „sunt lumina lumii” prin ceea ce El face. Pentru că lumina o înțelegi prin ceea ce face: luminează.

Acest verset: „sunt lumina lumii, până sunt în lume” este extinderea afirmației din Matei: „eu sunt cu voi în toate zilele”… De aceea, Isus întotdeauna – pentru toate persoanele din toate timpurile – este lumină și viață.

vv. 6-7

6 După ce a spus acestea, a scuipat pe pământ, a făcut tină cu salivă, i-a pus tina pe ochi 7 și i-a zis: „Du-te și spală-te la piscina Siloe!” – care înseamnă „Trimisul”. Așadar, el a plecat, s-a spălat și s-a întors văzând.

După ce Isus a afirmat că e lumina, ne și dă proba că e lumină.

El face acțiuni ciudate: sunt gesturi simbolice, care trebuie înțelese cum se cuvine.

Isus face un amestec de pământ cu salivă… scuipă pe pământ. „Pământ” se spune adam, amintește de Adam. Omul e făcut din pământ. Și Dumnezeu l-a plăsmuit pe primul om din pământ. Acum plăsmuiește omul nou din pământ și salivă. Saliva e ceva intim, care vine din interior. E simbolul Spiritului.

La cap. 8 Isus tocmai spune că este „izvorul apei vii”, adică al Spiritului.

Isus creează omul nou, care este noroiul. Ce e omul nou creat cu noroiul? El însuși e acest noroi. Isus s-a făcut pământ ca noi toți. S-a făcut om, umil, humus. A sfârșit sub pământ, la fel ca noi toți.

Însă acest pământ e amestecat cu Spiritul, cu saliva, adică cu spiritul Fiului care se face solidar cu frații. Iar umanitatea lui Isus – pentru că El e fiul lui Dumnezeu și fiul omului – este solidaritatea lui Dumnezeu cu fiecare om. Și aceasta e noua creație.

Ce face Isus? I-l pune pe ochi.

Isus ne pune înaintea ochilor – prin viața Sa, prin cuvintele Sale, prin umanitatea Sa – pe omul nou, după proiectul originar al lui Dumnezeu. Și care este acest om nou? Este faptul că suntem fii și frați, și suntem iubiți infinit de Tatăl și suntem chemați să ne iubim unii pe alții, la fel cum El ne-a iubit.

Aceasta e minunea pe care o face Isus cu Cuvântul Său: ni se pune înaintea ochilor pe Sine însuși. Adică ne pune înainte adevărul umanității noastre. Și acest adevăr – mărturisit de Cuvânt – ne luminează și ne ajută să înțelegem cine suntem noi. Deci primul act baptismal este Cuvântul care ni-L prezintă pe Isus ca fiind omul nou. Și ni-L pune pe ochi, dar pe adevăratul Om… adică „pământ”, la fel ca noi.

Viața Sa pe pământ, ființa Sa de om, ne arată adevărul nostru de oameni; ni-l pune pe ochi.

Ce e botezul? Pavel le spune galatenilor: eu L-am pictat înaintea ochilor voștri pe Isus Cristos, răstignit. Deci să ținem înaintea ochilor acest lucru nou! Acest fapt înseamnă să devenim luminați. Pentru că ceea ce țin înaintea ochilor îmi intră în inimă și devine viața mea.

Tocmai lucrarea lui Isus ne vindecă de orbirea noastră, pentru că noi aveam o altă ipoteză despre om și despre Dumnezeu. Isus în pământul Său – în umanitatea Sa – ne schimbă imaginea despre Dumnezeu și despre om. Și în sfârșit vedem cine suntem. Ne dă adevărul care ne face liberi.

Deci acest gest simplu al lui Isus e sublim. Mi-L pune pe Isus pe ochi.

Însă nu-l vindecă, ci doar îi pune pământul Său pe ochi. Și apoi îi spune: „mergi, spală-te”!

Spre deosebire de ceilalți evangheliști care povestesc minuni analoage, Ioan vorbește despre efectul minunii, despre realizarea darului vederii – deci al vieții – ca fiind rezultatul unei colaborări. Este voia lui Isus, dar este și colaborarea, răspunsul omului.

„Mergi, spală-te”!… „Deci a mers și s-a spălat și s-a întors văzând”.

Botezul nu e un lucru automat. E o colaborare. Isus spune un cuvânt, face o propunere, ne-a propus omul nou. Acum stă în puterea noastră să dăm un răspuns propunerii Sale.

Care e propunerea? „Mergi, spală-te”!… Unde? În scăldătoarea Siloe, care înseamnă „trimisul”. Trimisul este Unsul, este Mesia. În limba greacă este Cristos.

Ungerea mesianică, eliberarea noastră este tocmai acest pământ înaintea ochilor noștri.

Isus îi spune să meargă să se spele în scăldătoarea din Siloe, care înseamnă trimis… Cu alte cuvinte îi spune: scufundă-te în Mine. Acesta e botezul. Lasă ca acest Cuvânt, această lumină să intre în tine și tu însuți intră în lumină…

Elisei nu-l vindecă pe Naaman sirianul, ci-l invită să se spele în Iordan. De fapt, Dumnezeu ne spune numai un singur Cuvânt pentru că respectă libertatea noastră. Suntem noi cei care apoi realizăm cuvântul: intrăm, ne scufundăm în această lumină nouă pe care am primit-o. Și această lumină devine viața noastră.

De fapt, ce face omul? Merge, se spală și vine văzând. Surpriza de a vedea pentru prima dată lumina înseamnă surpriza de a se naște. La sfârșit, dacă ascultă acest Cuvânt și i se supune, se întoarce văzând…

Închipuiți-vă că niciodată nu ați văzut și apoi aveți uimirea de a deschide ochii pentru a vedea lucrurile în lumina lor, la fel ca Adam în prima zi a creației. Acesta ar trebui să fie modul constant de a vedea realitatea… În sfârșit îl vede pe celălalt și se vede pe sine.

Aceasta este viziunea spirituală: aceea pe care niciodată nu am văzut-o… nu am văzut cine suntem noi…

Povestirea continuă și va ajuta să se întâmple în noi ceea ce i s-a întâmplat acestui orb. Căci el aici vede, dar apoi are de făcut un drum… până când va ajunge să vadă cine e Domnul și cine este el, tocmai datorită împotrivirii altora față de el.

Noi credem mereu că lumea – realitatea – trebuie schimbată… Câinii au picioarele strâmbe și noi credem că trebuie să le îndreptăm cu orice preț, când de fapt câinii se simt bine așa.

Lumea nu trebuie schimbată, ci trebuie văzută cu ochi noi! Inima noastră și modul nostru de a vedea, de a gândi și acționa trebuie schimbat. Lumea trebuie interpretată în mod nou. Să avem un nou cuvânt, care să ne ajute să intrăm în relație cu noi, cu alții, cu ceea ce este într-adevăr realitatea.

Atunci lumea devine frumoasă, după planul lui Dumnezeu. Și e proiectul luminii și al vieții. Celălalt plan – al întunericului – devine planul violenței și-al morții, pe care-l cunoaștem bine încă de la naștere, de la Cain și Abel încoace. Isus ne propune acest om nou, care e mântuirea omului.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Ioan Moldovan și Gabriela Neag