Ioan 9,24-41

Minunea făcută orbului, Domnul o face mereu și în orice vreme, adică ne privește pe fiecare.

Sinteza temelor abordate până aici în cap. 9. Acest text se citește în Postul mare subliniind parcursul baptismal. Se vorbește de un nevăzător care ajunge să vadă. Este această trecere de la a nu vedea la a vedea – este o trecere care schițează cum să vii la lumină, cum să te naști – și e o metaforă a luminii baptismale. Nevăzătorul poate să vadă foarte bine, având o bună vedere interioară… În realitate toți suntem orbi: nu știm unde suntem, de unde venim și unde mergem, deci ducem o viață în întuneric.

Această relatare ne ajută pe noi să trecem de la întuneric la lumină. Mai întâi se povestește vindecarea orbului, unde, în realitate nu se spune că orbul este vindecat din exterior… ci Isus îi pune noroiul Său pe ochi și apoi îi spune să meargă să se spele în scăldătoarea din Siloe. Pământul lui Isus amestecat cu salivă este umanitatea Sa de fiu al omului care este amestecată cu spiritul – El e Fiul lui Dumnezeu. Tocmai punând înaintea ochilor umanitatea Sa, El ne arată cine este omul și cine este Dumnezeu. Stă în puterea noastră să acceptăm în mod liber Cuvântul Său.

Orbul, ascultând, merge cu ochii închiși la scăldătoarea Siloe (care înseamnă „trimisul”), adică orbul se scufundă în Cel trimis, în apa Trimisului.

Acest episod este un semn a ceea ce se face la Botez. Ce înseamnă a fi botezat? A fi scufundat în Cristos. În care Cristos? Pavel spune: în acel Cristos pe care eu L-am înfățișat înaintea ochilor voștri, adică în umanitatea lui Cristos. Ne scufundăm în umanitatea lui Isus, care este adevărul lui Dumnezeu și adevărul omului. Așadar în povestirea vindecării este inclusă o mare însemnătate, pe care însă fostul orb nu a văzut-o, n-a înțeles-o, n-a descoperit-o…

La fel cum nouă ni se întâmplă multe lucruri pe care nu le vedem. Pentru a le vedea (în adevărul lor) trebuie să revenim asupra lor de multe ori. Și atunci, imediat după vindecare, avem reîntoarcerea continuă asupra a ceea ce s-a întâmplat datorită – în mod special – împotrivirilor din partea mai marilor poporului.

Și aceste împotriviri, care sunt prezente și-n orb și nu doar în cei din jurul său, îl ajută să vină progresiv la lumină.

Am subliniat primele reacții externe în fața vindecării sale: „este el sau nu e el?”. Este prima problemă pe care și-o pune fiecare om: „Cine sunt eu? Sunt cel care eram sau cel care am devenit?”… Fostul orb acceptă noua sa identitate. Această acceptare un este un lucru atât de automat pentru oameni, pentru că de multe ori noi spunem: „eu sunt făcut așa și accept o falsă identitate, considerând că este a mea și că nu se mai poate face nimic”… Acest om, însă, din naștere era orb. Apoi vede și-și acceptă noua sa identitate, care este pentru el o noutate absolută.

Începutul luminării este a accepta o realitate nouă pe care nu am văzut-o, chiar dacă lumea mă împiedică. Lumea spune „este el sau nu”. Lumea i se împotrivește pentru moment, căci până la urmă se convinge… însă fariseii – reprezentându-i pe cei care dețin doctrina sănătoasă și principiile sănătoase (și în special au puterea care le confirmă principiile) – au o altă părere. Mai întâi caută să interpreteze greșit faptul. Ei spun: cel care a făcut așa cu tine e un păcătos pentru că a încălcat sâmbăta. El a făcut noroi în ziua sâmbetei, care e ziua Domnului, când nu se poate face nimic… Isus a muncit în ziua sâmbetei, deci a încălcat legea, deci e un păcătos.

Toate acestea ne spun că același eveniment (fapt) poate avea cel puțin două interpretări diferite, depinzând din ce punct de vedere îl privim: sau îl vedem prin prisma unei „idei” despre lege și despre Dumnezeu, sau îl interpretăm pornind de la „realitate”, și realitatea ne arată că Dumnezeu și legea sunt cu totul altceva decât ceea ce noi credeam.

Toate acestea le-am explicat.

Fariseii constată că nu pot să-l convingă pe fostul orb că Isus e un păcătos… din simplul motiv că fostul orb devine luminat în interior, pentru că el ține seama de două lucruri, de care și noi trebuie să ținem seama în viață, pentru a înțelege cine suntem, unde suntem și unde mergem… Mai întâi de toate, să acceptăm că realitatea se schimbă și nu este conformă cu părerile și cu principiile noastre de dinainte. Poate că părerile și principiile noastre erau bune pentru noi, atunci când nu vedeam… Dacă însă vedem, observăm că ne orientăm în mod diferit.

Al doilea lucru de care fostul orb e sigur este că „a vedea” este mai bine decât „a nu vedea”… Și aceasta e o bună metodă teologică: a privi realitatea și apoi a înțelege cu mult bun simț ce este bine și ce e rău.

Însă fariseii au principii sănătoase, în sensul că nu se muncește în ziua sâmbetei, căci dacă se muncește se încalcă legea. Isus vindecă un om în ziua sâmbetei, deci este un păcătos. Dacă noi nu suntem atenți, în realitate gândim mereu în baza principiilor noastre. Și, atunci când faptele nu respectă principiile noastre, eliminăm faptele… Și mereu ne ucidem în baza principiilor. Și nu sunt principii banale, ci ele privesc ceea ce e bine pentru om, adică legea; îl privesc pe Dumnezeu, pentru că așa cum interpretezi omul, tot așa Îl interpretezi și pe Dumnezeu… Prima încercare a fariseilor e să dea minunii o interpretare greșită, dar fostul orb rezistă înaintea lor. E un om liber înaintea puterii și a culturii dominatoare, căci are o părere a sa, bine întemeiată pe realitate pentru că vede și știe să aprecieze…

Cine nu experimentează schimbarea și vrea să-și mențină puterea sa, niciodată nu va înțelege adevărul. Pentru această persoană adevărul este alcătuit din siguranțele sale evidente, din avantajele sale… însă toate acestea sunt de fapt orbirea sa.

Cine se vindecă de orbire și vede adevărul lui Dumnezeu și al omului, anume că Dumnezeu e pentru om, că Dumnezeu e Iubire, că Dumnezeu dă totul, că se dă pe Sine, că El dă libertate, iar libertatea este iubire și slujire… își schimbă cu adevărat modul de a interpreta realitatea, de a se vedea pe el însuși și pe alții, de a-L vedea pe Dumnezeu, devenind astfel luminat.

Fariseii văzând că nu-l pot convinge pe fostul orb cu ajutorul acestei interpretări greșite, spun: „Nu. Nu e adevărat că el nu vedea”. De fapt caută să nege faptul adevărat întâmplat. Este ceea ce de obicei facem și noi: când o realitate nu corespunde interpretării și principiilor noastre spunem că „această realitate nu există” și o ștergem. Nu este după lege. În acest mod – deoarece nu este la normă – înlăturăm o mare parte din omenire, pentru că nu atinge standardele noastre, micșorând, falsificând umanitatea omului, care niciodată nu este după normă… Căci mai întâi e prea mică sau e prea mare și nu are măsura potrivită, apoi când este la mijloc trebuie să producă just, altfel este marginalizată… Omul – mulțumim Domnului ! – niciodată nu este după normă (după regulă, după lege) căci este ceva „infinit și mic” în același timp.

Deci ei caută să nege minunea, chemându-i părinții, pentru a-i întreba: „e adevărat că acesta nu e fiul vostru?”.

Pentru părinți – care sunt supușii celor care stăpânesc – este o problemă: faptul că fiul lor vede este o nenorocire. Ei spun: „noi l-am născut orb. Dacă vede acum, nu e vina noastră… pe fiul nostru l-am făcut după normă, adică orb, din naștere. Dacă acum vede, este problema lui. Este adult, să răspundă el. Noi nu ne amestecăm”…

Acest răspuns al părinților ne arată că există un mod orb de a se raporta față de cei care dețin puterea (și față de ideile dominatoare de moment). Nu doar cine are puterea este orb, pentru că înlocuiește adevărul cu propriul său interes-profit (fiind adevărat numai ceea ce-i aduce profit), dar e orb și cine este supus puterii, pentru că face jocul celor care dețin puterea.

Numai fostul orb e liber, căci spune: „Nu! Realitatea mea e diferită. Acum văd. Mai înainte eu nu vedeam. Și a vedea e un lucru bun”.

Însă „a vedea” și „a vedea adevărul” pentru orice putere, care nu vrea schimbarea constituie un delict, o crimă. Și acest lucru e valabil și-n interiorul nostru. Când ne-am stabilit ideile noastre fixe, orice lucru sau om care ni le amenință ne destramă… Căci trebuie să punem la îndoială certitudinile noastre, și trebuie să căutăm… „Da! Trebuie să căutăm cu umilință adevărul!”.

Și nu sunt lucruri mici, căci tocmai în raport cu ele oamenii se luptă continuu. În baza acestor lucruri (adică a principiilor proprii în defavoarea omului) se fac toate „războaiele drepte și sfinte” din toate timpurile.

Unde sfârșește omul? Fostul orb este un om care – în sfârșit – vine la lumină, se naște.

Începem să vedem al doilea atac asupra sa, făcut de farisei, și întâlnirea lui cu Isus.

Pe măsură ce fostul orb întâlnește dificultățile – pentru că trebuie să răspundă dificultăților – cum răspunde? Își amintește evenimentul. Și de fiecare dată când și-l amintește – tot datorită unei noi dificultăți – fostul orb înțelege o dimensiune nouă și mai profundă a faptului care i s-a întâmplat. În mod paradoxal, tocmai dificultățile îl luminează.

La fel în viața noastră, lucrurile care ne luminează nu sunt lucrurile care curg lin, după ideile și planurile noastre, ci sunt cele care nu ne reușesc, dar care ne ajută să înțelegem că există și altceva, dincolo de planurile personale.

Se citește Io. 9, 24-41

24 Atunci l-au chemat a doua oară pe omul care fusese orb și i-au zis: „Dă mărire lui Dumnezeu! Noi știm că omul acesta este un păcătos”. 25 El a răspuns: „Eu nu știu dacă este un păcătos. Eu una știu: că eram orb și acum văd”. 26 Ei i-au zis: „Ce ți-a făcut? Cum ți-a deschis ochii?” 27 Le-a răspuns: „V-am spus deja și nu m-ați ascultat. De ce vreți să auziți din nou? Nu cumva vreți și voi să deveniți discipolii lui?” 28 Atunci au început să-l insulte, zicând: „Tu ești discipolul lui. Noi suntem discipolii lui Moise! 29 Noi știm că lui Moise i-a vorbit Dumnezeu. Dar acesta nu știm de unde este”. 30 Omul a răspuns și le-a zis: „Tocmai asta-i de mirare, că voi nu știți de unde este, iar el mi-a deschis ochii. 31 Noi știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși ci, dacă cineva îl cinstește pe Dumnezeu și împlinește voința lui, pe acela îl ascultă. 32 De când e lumea, nu s-a auzit ca cineva să fi deschis ochii unui orb din naștere. 33 Dacă acesta n-ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi putut face nimic”. 34 I-au răspuns și au zis: „Tu ești născut cu totul în păcat și ne înveți pe noi?” Și l-au dat afară. 35 Isus a auzit că l-au dat afară și, întâlnindu-l, i-a zis: „Crezi tu în Fiul Omului?” 36 El a răspuns: „Cine este, Doamne, ca să cred în el?” 37 Isus i-a spus: „L-ai și văzut. Este cel care vorbește cu tine”. 38 El i-a zis: „Cred, Doamne”; și s-a închinat înaintea lui. 39 Isus i-a zis: „Am venit în lumea aceasta ca să fac judecată pentru ca cei ce nu văd să vadă, iar cei care văd să devină orbi”. 40 Unii dintre fariseii care erau cu el au auzit acestea și i-au zis: „Nu cumva suntem și noi orbi?” 41 Isus le-a zis: „Dacă ați fi orbi, nu ați avea păcat. Dar pentru că spuneți: «Vedem», păcatul vostru rămâne.

Textul prezintă a doua întâlnire a fostului orb cu fariseii… și apoi întâlnirea cu Isus. În final avem afirmația lui Isus care spune că – odată cu El – a început un proces în lume: este procesul (judecata) luminii… Procesul este următorul: atunci când vine lumina, există, pe de o parte, cei care deschid ochii și deci văd, iar pe de alta, cei care-i închid și nu văd. Acesta e procesul: El a venit pentru a mântui oamenii și spune: „Deci, deschideți-vă ochii”.

Cine deschide ochii? Cine-i are închiși și știe că-i sunt închiși. Cine crede că are ochii deschiși – adică știe totul – spune „Eu știu deja totul, nu am nevoie să deschid ochii”. Atunci luminatul e nevăzătorul (fostul orb), iar orbii sunt fariseii, teologii, aceia care deja știu totul și care nu acceptă noutatea, adică faptul că Dumnezeu lucrează și astăzi în viața noastră și-n istorie.

vv. 24-27

24 Atunci l-au chemat a doua oară pe omul care fusese orb și i-au zis: „Dă mărire lui Dumnezeu! Noi știm că omul acesta este un păcătos”. 25 El a răspuns: „Eu nu știu dacă este un păcătos. Eu una știu: că eram orb și acum văd”. 26 Ei i-au zis: „Ce ți-a făcut? Cum ți-a deschis ochii?” 27 Le-a răspuns: „V-am spus deja și nu m-ați ascultat. De ce vreți să auziți din nou? Nu cumva vreți și voi să deveniți discipolii lui?”

De această dată fariseii sunt mult mai vicleni. Neputând convinge fostul orb că Isus e păcătos, neputând nega că nevăzătorul a fost cu adevărat nevăzător și s-a vindecat, îl îndeamnă „mărește-L pe Dumnezeu”. Nu-i spun: „Tu greșești pentru că spui o minciună”, ci: „tu făcând așa îi aduci glorie lui Dumnezeu, adică tu trebuie să ne crezi pe noi, căci noi suntem garanții lui Dumnezeu. Și pentru a aduce glorie lui Dumnezeu ce trebuie să faci? Să ne dai dreptate nouă, care știm adevărul”.

Adevărul lor e că Isus e un păcătos. De ce? Pentru că e limpede că El e păcătos deoarece a încălcat legea sâmbetei… Tot ceea ce nu corespunde ideii noastre despre lege – care înseamnă ideea „mea” despre Dumnezeu și ideea „mea” despre om – este păcat. Și noi știm bine… pentru că e „meseria” noastră.

Deci ce încearcă să facă? La fel ca toți aceia care dețin puterea, caută să dea o versiune oficială realității (să impună adevărul din punct de vedere al statului, adevărul diplomatic, politic), indiferent ce s-a întâmplat… Deoarece nu putem nega că acel eveniment s-a întâmplat, spunem că este un păcătos care a făcut acel lucru, deci nu e important ceea ce s-a întâmplat, ci importantă este versiunea (explicația) pe care noi – fariseii – o dăm evenimentului: că prin ceea ce a făcut, El a încălcat sâmbăta.

De fapt, atunci când noi nu vrem să ne schimbăm părerile proprii despre realitate – pentru că realitatea se schimbă mereu și omul se schimbă (când se naște, mai înainte nu era, apoi e și apoi nu mai este… Oare acestea nu sunt schimbări? Și cum se schimbă omul, așa se schimbă și istoria)… Iar Dumnezeu este mereu diferit și celălalt e mereu diferit, prin definiție – noi în mod real credem că-i dăm glorie lui Dumnezeu, tocmai împiedicând viața, schimbarea, libertatea, faptul de a vedea… Deci orice lucru nou care se întâmplă este un păcat. E un păcat faptul ca Dumnezeu să lucreze (să intervină) astăzi… E un păcat faptul că un om acum vede și înțelege adevărul… Deoarece adevărul este acela oficial, pe care-l stabilim noi…

Căci dacă noi nu stabilim adevărul, ce se va întâmpla cu adevărul?

Se va întâmpla… că toți cunosc adevărul.

Unii vor să impună unele „adevăruri indubitabile”. Când un adevăr e indubitabil, vă îndemn să vă îndoiți imediat. Și este valabil și pentru adevărurile noastre. Acele adevăruri care nu doresc să fie discutate… dacă sunt adevărate, atunci dintr-o discuție, dintr-un dubiu rezultă că sunt adevărate, iar dacă sunt false, atunci sunt false.

Însă noi avem nevoie de certitudini categorice cu care, de fapt, controlăm viața noastră și a celuilalt… și nu suntem dispuși să acceptăm această noutate.

A nega noutatea vieții – a vieții spirituale, intelectuale și umane – înseamnă a ucide omul, pentru că omul este în drum constant spre adevăr. Și fiecare adevăr pe care-l însușesc (cunosc și învăț) pune în criză certitudinile (siguranțele) precedente – care puteau fi potrivite într-o anume măsură…

Diferența dintre rigidul dogmatism – care sacrifică orice realitate, în favoarea adevărului principiului – și acela care cu multă modestie își dă seama de ceea ce Dumnezeu face în viață și istorie, are discernământ și vede diferențele este următoarea: „Vezi că Dumnezeu lucrează în prezent?”.

Atunci, în loc să fie violent față de istorie – istoria fiind viața, dar tratând-o cu violență o ucidem – favorizează (urmează) viața și istoria. Începe să fie discret și nu violent cu viața și cu istoria… Fariseii – la fel ca toți conducătorii – impun versiunea oficială, la care toți trebuie să adere, deci orice voce contrară trebuie înăbușită.

Însă nepotrivirea de păreri (dezacordul) este o datorie – deși e ceva greu!!! – pentru că fostul orb a făcut experiența luminii și nu poate să o nege, căci dacă o neagă intră în întuneric, neagă adevărul. Și faptul de a nega adevărul nu aduce (nu dă) niciodată glorie lui Dumnezeu și imbecilizează (prostește) omul. Și omul, negând adevărul – mai repede ori mai târziu – va plăti tot mai scump.

Fostul orb, datorită presiunilor, începe să fie tot mai luminat. El spune: „voi ziceți că știți că El este un păcătos. Dar eu nu știu”. Fostul orb pune la îndoială știința lor. Un simplu om din popor, care a experimentat un lucru, pune în dubiu toată clasa intelectuală sacerdotală și politică a epocii. El spune: „Eu nu știu, ci voi spuneți că e păcătos”. El are curajul și libertatea să pună la îndoială judecata lor…

Apoi adaugă: „Un lucru știu cu siguranță”. Și acesta include altele două: mai întâi, că eu eram orb și acum văd (și acest adevăr e un fapt, un fapt concret, deci dincolo de principii avem realitatea nouă și Dumnezeu lucrează mereu în mod nou. În al doilea rând, o convingere evidentă, adică el s-a convins că a vedea e un lucru frumos. Iar el – care mai înainte nu vedea – știe acest adevăr.

Acesta ar trebui să fie modul oricărui dialog adevărat între persoane, între partide sau între religii. Principiile, dacă sunt sănătoase, să le lăsăm de-o parte, căci se salvează singure, (nu eu trebuie să salvez principiul!); deci, mai întâi, să privim realitatea. Apoi, cu un minim bun simț, acest lucru care se întâmplă, dă cu adevărat bucurie inimii, dă viață, dă libertate, sau… oprimă omul și-l face tot mai orb, mai egoist? Ținând seama de răspunsul la aceste întrebări, se alcătuiesc principiile!

Aceste observații simple ne conduc la luminare. Un om care se comportă așa în viață, înțelege că lucrurile sunt diferite. Se organizează în baza a ceea ce vede și privește realitatea fără prejudecăți, apoi o evaluează. Se întreabă: „Ce înseamnă această realitate nouă?”.

Apoi farisei-l întreabă din nou: „Ce ți-a făcut? Cum ți-a deschis ochii?”. În mod constant îl întreabă ce s-a întâmplat. Și el – de fiecare dată când povestește ce i s-a întâmplat – înțelege câte un nou aspect…

De această dată, el înțelege un alt lucru… L-a înțeles și Is. 42, unde Dumnezeu se plânge de poporul Său, care nu vrea să asculte și se încăpățânează să meargă pe căile sale perverse…

Și orbul le spune: „V-am spus, dar voi nu Mă ascultați”. „Vreți iar să ascultați? De ce?”. Apoi orbul devine ironic… (ironia e argumentul celui slab): „Și voi vreți să deveniți ucenicii Săi?”

Orbul a înțeles un lucru: că adevărata minune nu este „a vedea” ci „a deveni discipol”!… Ucenic al acestui Om, al noroiului Său, al umanității Sale; al Acestui om liber, care știe să dea vederea orbilor… care eliberează omul. Deci fostul orb a înțeles un aspect în plus și-i întreabă „Vreți să deveniți discipoli?”

Iată răspunsul…

vv. 28-29

28 Atunci au început să-l insulte, zicând: „Tu ești discipolul lui. Noi suntem discipolii lui Moise! 29 Noi știm că lui Moise i-a vorbit Dumnezeu. Dar acesta nu știm de unde este”.

Fariseii răspund insultând… Insulta este argumentul specific puternicului, atunci când nu mai are argumente, în timp ce adevărul se folosește de ironie. În timpul dictatorilor de orice fel – dacă suntem atenți – glumele conțin multă ironie, căci e singurul mod pentru a spune adevărul.

În schimb, puternicul se folosește mereu de insulte: „Tu ești ucenicul Lui”.

Ironia e și modul prin care – inconștient – persoanele spun adevărul… Răspunsul urât al fariseilor îi descoperă orbului identitatea: „Tu, ești discipol!”. În mod paradoxal, tocmai cei care i se opun, îi dau identitatea de discipol. Și e adevărat că el e discipolul lui Isus.

Apoi fariseii adaugă: „În schimb, noi suntem ucenicii lui Moise. Noi știm că lui Moise i-a vorbit Dumnezeu. Și nu știm de unde e Acesta”. Deci „noi știm” dar nu știm de unde e Isus…

„Noi suntem discipolii lui Moise… și lui i-a vorbit Dumnezeu”. E adevărat! La fel cum e adevărat că noi suntem discipolii lui Cristos și Cristos ne-a vorbit. Mai mult, El este Cuvântul lui Dumnezeu.

Dar problema e alta: ce spune Dumnezeu? Și când vorbește? Cuvântul Său nu este un obiect arheologic – care trebuie studiat filologic și atât – ci Dumnezeu vorbește și lucrează acum! Și ce spune? El spune ceea ce a spus atunci: că El este în favoarea omului, promovează libertatea omului; El a venit să-i ajute pe orbi să vadă, să elibereze asupriții, să stabilească o lume de dreptate și fraternitate și apoi ne spune că Dumnezeu e Tatăl!

Ceea ce Dumnezeu a spus – Cuvântul Său – spune și lucrează acum!

Deci, un om, dacă cu adevărat e discipolul lui Moise, trebuie să înțeleagă sensul (însemnătatea) cuvintelor lui Moise – marele eliberator al poporului, cel care a promis intrarea în pământul făgăduinței – și să acționeze în consecință…

În pericopă fariseii au o viziune greșită a realității: ei cunosc Cuvântul, dar l-au îngropat în trecut. Aceasta e marea schismă, care poate să existe în orice religie: poate exista un mare cult al cărții sau al doctrinei sănătoase, cum spune Iac. 2,19 „Tu ai credința perfectă… dar și dracii au o credință, chiar mai perfectă decât a noastră, pentru că ei știu totul”. Credința nu este aceasta (a ști adevărul pe de rost…), ci credința este experiența pe care tu o ai despre Dumnezeu – ca eliberator și mântuitor – aici și acum! Credința este modul în care-L vezi lucrând pe Dumnezeu în viața ta, în viața altora și-n istorie. Altfel Îl ucizi pe Dumnezeu în trecut… Da, în trecut a lucrat, dar acum Dumnezeu nu se amestecă în viața mea și a lumii… NU! Dumnezeu „este” și „nu a fost”.

„Acesta… nu știm de unde e”. Tocmai aceasta e problema! Dacă nu știți de unde este, informați-vă!

Deci fariseii, care sunt teologii timpului, sunt persoane „serioase”…

A ști de unde vine Isus înseamnă a-I cunoaște identitatea. Isus e trimisul. Înseamnă să cunoaștem și să admitem, să mărturisim că Isus este trimis de Tatăl. Deci Isus are o relație specială cu Dumnezeu…

vv. 30-34

30 Omul a răspuns și le-a zis: „Tocmai asta-i de mirare, că voi nu știți de unde este, iar el mi-a deschis ochii. 31 Noi știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși ci, dacă cineva îl cinstește pe Dumnezeu și împlinește voința lui, pe acela îl ascultă. 32 De când e lumea, nu s-a auzit ca cineva să fi deschis ochii unui orb din naștere. 33 Dacă acesta n-ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi putut face nimic”. 34 I-au răspuns și au zis: „Tu ești născut cu totul în păcat și ne înveți pe noi?” Și l-au dat afară.

Rezultatul este: „l-au dat afară”.

Fariseii spun: „Noi nu știm de unde este”. Și când ei nu știu… ar trebui să caute să afle… Însă, nu! Când nu știm, noi eliminăm problema, sau eliminăm persoana care prezintă problema. Cu alte cuvinte, când nu știm, folosim violența. Căci nu avem umilința să căutăm răspunsul… Violența se naște, apare… când noi nu știm. Violența este rodul ignoranței.

„Unde este” e o expresie fundamentală în Ioan, căci „unde ești” înseamnă „cine ești”, desemnează casa ta, relațiile tale. „Unde ești acasă”, înseamnă locul de unde vii și unde mergi, deci este identitatea ta.

Nu știi care este identitatea ta? Nu o elimina, ci caută să o înțelegi.

Atunci, fostul orb, care acum vede bine, răspunde… „aceasta e minunat… voi care sunteți teologi și știți totul și sunteți capii poporului, voi, care spuneți că aveți toată puterea în cer și pe pământ… nu cunoașteți acest lucru fundamental: de unde este cel ce deschide ochii orbilor?”.

„A deschide ochii orbilor” este o afirmație constantă, în psalmi și în Isaia. Fostul orb le spune fariseilor: voi nu cunoașteți lucrurile fundamentale: nu știți „cine-ți aduce lumina adevărului”. Și nici măcar nu vă străduiți să știți… Adică Îl excludeți imediat, pentru că nu-L cunoașteți.

Și el spune că acesta este un lucru extraordinar: „voi nu știți. Și totuși mi-a deschis ochii”.

Pentru că fariseii susțineau că „noi știm…”, fostul orb le răspunde: „știm – și știm cu toții – că Dumnezeu nu ascultă păcătoșii. Dar dacă un om are frică de Dumnezeu și face voia Sa, pe acesta-l ascultă… Niciodată nu s-a auzit că un simplu om a deschis ochii unui orb din naștere. Dacă Acesta nu ar fi de la Dumnezeu, nu ar fi putut face aceasta”. Deci el dă o argumentare perfectă, iar fariseii nu o pot nega.

Totuși, fariseii au un mod de a i se împotrivi: mai întâi îl insultă, răspunzându-i „tu ești arogant… Îți permiți să ne înveți pe noi. Cum îndrăznești?”. Apoi „l-au dat afară”.

Cuvântul „a da afară, a expulza” are și alte sensuri: pruncul este dat afară din mamă, atunci când se naște, este dat afară din întuneric… Deci, acest om se naște, devine liber.

Cap. 10 din Ioan e o reflecție pe tema expulzării din sclavie (din staul – loc în care oile sunt închise – la pășunea libertății și a cunoașterii Tatălui și a Fiului). Deci acest om, în sfârșit, se naște.

Contradicțiile și împotrivirile au fost forța care l-au expulzat și l-au făcut să se nască; să iasă din întuneric la lumină… Tocmai răul, împotrivirea altora i-au adus lumina care l-a ajutat să iasă total din locul întunericului.

Există un Regizor invizibil în istorie și în acest text, un Regizor care-i lasă pe toți să facă ceea ce cred. Dar la urmă, El extrage din toate faptele rele – chiar și din cele mai rele (ca în acest caz: a fi dat afară din Sinagogă era actul cel mai dureros ce putea să i se întâmple unui om) – o istorie foarte frumoasă și vie (cf. Gen. 50,20 istoria lui Iosif: voi m-ați vândut și Domnul s-a folosit de fapta voastră ca să facă din noi un popor numeros… F.Ap. 4, 27-28 când apostolii explică ce s-a întâmplat la Ierusalim, prin moartea lui Isus: „Toți dușmanii s-au unit pentru a împlini – ce? – ceea ce Tu ai vrut și ai prevăzut”)… Cu adevărat, istoria e în mâinile Domnului – care respectă libertatea noastră – dar și El are o mare libertate să facă binele din răul nostru… Rezultatul e în mâinile Domnului: acest om este dat afară și datorită acestui fapt este condus la lumină, la fel ca pruncul care se naște și vede fața mamei… Și acest om, în sfârșit, Îl vede pe Domnul. Și acesta este luminatul…

vv. 35-38

35 Isus a auzit că l-au dat afară și, întâlnindu-l, i-a zis: „Crezi tu în Fiul Omului?” 36 El a răspuns: „Cine este, Doamne, ca să cred în el?” 37 Isus i-a spus: „L-ai și văzut. Este cel care vorbește cu tine”. 38 El i-a zis: „Cred, Doamne”; și s-a închinat înaintea lui.

Acum fostul orb îl întâlnește pe Isus, care-l întreabă: „crezi în fiul omului?”

De zece ori se repetă în Ioan cuvintele „fiul omului”, care-i oglindit în Dan. 13, unde se spune că Fiul omului va veni pentru a face judecata Domnului în istorie și-l descrie ca fiind un fiu al omului care are prerogativele lui Dumnezeu. Ioan vorbește de 10 ori despre fiul omului și întotdeauna subliniază că este Acela a cărui judecată este mântuirea: El a venit să mântuiască lumea.

Aici este singura dată când se folosește cuvântul „fiul omului” fără să se spună ce face… Cine e acest fiu al omului? Este Isus împreună cu ceea ce de-abia a făcut… A ajutat să vină la lumină, să se nască un om. Este Isus care-ți dă o altă idee despre tine, despre alții, despre Dumnezeu și despre lege. E acest Om care în sfârșit ne prezintă adevărata față a omului și adevărata față a lui Dumnezeu.

Atunci cu adevărat tu te încredințezi acestei imagini de om pe care El ți-a pus-o înaintea ochilor: că și tu ai devenit – tocmai prin experiența ta de luptă, efort, expulzare – un om liber, care iubește adevărul și-l afirmă și vestește lumina.

Fostul orb întreabă „cine este fiul omului?”. Cuvântul „cine este?” poate însemna „care este?” și „cine e?”.

Orbul deja L-a văzut din experiența sa „care” este: Unul care dă vederea orbilor; este Unul care-l naște (aduce) pe om la propria sa identitate. Și „cine este?”. Acum fostul orb poate să-L vadă, pentru că i-a fost vindecată vederea. Deci Isus răspunde: „Îl vezi! E Cel care vorbește cu tine”.

Deci Isus este adevăratul fiu al omului, care ne prezintă adevăratul chip al omului, după chipul lui Dumnezeu. Iar botezul nostru este să ajungem la acest „chip al omului” și să ne scufundăm în el, iar în el aflăm adevărul nostru și al lui Dumnezeu: că Dumnezeu ne e Tată și noi suntem fii.

El răspunde „Cred Doamne. Și-L adoră”.

vv. 39-41

39 Isus i-a zis: „Am venit în lumea aceasta ca să fac judecată pentru ca cei ce nu văd să vadă, iar cei care văd să devină orbi”. 40 Unii dintre fariseii care erau cu el au auzit acestea și i-au zis: „Nu cumva suntem și noi orbi?” 41 Isus le-a zis: „Dacă ați fi orbi, nu ați avea păcat. Dar pentru că spuneți: «Vedem», păcatul vostru rămâne.

În acest fel începe procesul pe care Isus a venit să-l facă: este procesul luminării omului! Cine însă închide ochii, devine orb. Iar cine este orb și știe că e orb poate să vadă.

Acum fariseii întreabă: „Și noi suntem orbi?”. Dacă punem cu onestitate această întrebare și știm că suntem orbi, suntem ca fostul orb, ajungând să fim cineva care vede bine. Dacă pretindem însă că suntem persoane sigure, certe, crezând că avem adevărul în buzunar, suntem ca și fariseii, cărora Isus le spune: „Dacă ați fi orbi, nu ați avea nici un păcat – căci Eu am venit să-i vindec pe orbi – dar pentru că spuneți vedem, păcatul vostru rămâne”.

Adevăratul păcat e pretenția celui care crede că e în adevăr, că știe totul despre Dumnezeu și despre om și reduce totul la modul său de a gândi.

Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Ioan Moldovan și Gabriela Neag