Psalmul 138 exprimă o recunoștință profundă față de Domnul, pentru prezența Sa în mijlocul nostru.

Am tratat istoria Elisabetei și a lui Zaharia, care ne oferă, în sinteză, întreaga istorie a promisiunii lui Dumnezeu din VT, care dorește să dăruiască viață, care vrea să biruie sterilitatea și moartea. Apoi am subliniat cum această promisiune se realizează în Maria. Maria este împlinirea, pentru că spune „da” Cuvântului.

În această cateheză vom trata un text delicat, în care se împletește istoria NT și a VT. Este vorba de două femei însărcinate care se întâlnesc. Una este vârstnică. Este bătrână, pentru că așteaptă de 2000 de ani, sau chiar mai mult de 2000 de ani, pentru că Botezătorul reprezintă întreaga omenire care așteaptă. Deci este vorba de o femeie care poartă în sine așteptarea omenirii. Și cealaltă, o fecioară, care poartă în sine „Așteptatul” omenirii. Una poartă dorința, cealaltă pe Cel dorit. Una poartă în sine foamea, cealaltă, Hrana. Și avem întâlnirea.

Este un text delicat, un text de recunoaștere, o recunoaștere nu atât între cele două femei, ci (mai înainte la nivelul uterului) între cei doi fii care sunt în pântecele lor.

Acest text are o importanță la multe niveluri: raportul între promisiune și împlinire; între VT și NT; între Israel și Biserică; și cum să-L recunoaștem pe Domnul care vine.

Se citește Lc. 1,39-45

³⁹ În zilele acelea, Maria a pornit şi s-a dus în grabă către ţinutul muntos, într-o cetate a lui Iuda. ⁴⁰ A intrat în casa lui Zaharia şi a salutat-o pe Elisabeta.⁴¹ Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresărit copilul în sânul ei, iar Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt ⁴² şi a exclamat cu glas puternic: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău. ⁴³ Şi de unde îmi este dată mie aceasta ca să vină mama Domnului meu la mine? ⁴⁴ Iată, când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu. ⁴⁵ Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!”

Prima povestire s-a terminat cu Elisabeta care a rămas însărcinată și s-a ascuns timp de șase luni. Nu se arăta nimănui și spunea „Ce lucru mare a făcut Domnul pentru mine„.

După șase luni apare Maria care spune „da” Cuvântului, și îngerul îi spune: „Iată semnul că totul îi este posibil lui Dumnezeu. Vara ta Elisabeta, ea, care era sterilă, este însărcinată în luna a șasea”.

Elisabeta se ascunsese. Îngerul îi vestește Mariei că Elisabeta este însărcinată de șase luni, și Maria merge să o viziteze.

O asemenea vizită este un semn de iubire. Însă în spatele acestei vizite se află un sens particular, deoarece în spatele fiecărui semn de iubire se află un sens particular: Maria poartă în sine pe Fiul lui Dumnezeu, care merge să viziteze poporul Său, care-L așteaptă. Deci vizita Mariei la Elisabeta este vizita Domnului la poporul Său. Domnul este foarte mic. Are abia câteva zile. Și Botezătorul Îl recunoaște.

Ceea ce se întâmplă la nivelul uterelor acestor două femei este ceea ce se va întâmpla la sfârșitul veacurilor: recunoașterea din partea Domnului a întregului Său popor. Din veci Dumnezeu căuta să fie recunoscut. Maria nu L-a recunoscut. A spus „da”. Înainte de acordul ei, Isus nu era om. Spunând „da”, I-a dat trup Fiului lui Dumnezeu. Și, în sfârșit, mergând Maria la Elisabeta cu iubire, Fiul lui Dumnezeu este recunoscut. Și acesta este proiectul lui Dumnezeu pentru întreaga omenire: a fi recunoscut – în sfârșit, de oameni – prin vizita Lui la noi, adică prin vizita Celui care se face fratele nostru.

Elisabeta îi spune Mariei însemnătatea a ceea ce Fecioara poartă în sine însăși: „Maica Domnului meu vine la mine”. De fapt, VT ne vorbește despre NT, ce și pe cine avem cu noi. Și noi ce facem? Ducem (dăruim) VT – care este așteptarea – împlinirea. Nu se înțelege unul fără celălalt. Și întâlnirea dintre cele două testamente este cea care dăruiește: așteptării îi dăruiește Așteptatul, și Așteptatului îi oferă pe cineva care-L așteaptă, dacă nu… nu este așteptat de nimeni.

Proiectul lui Dumnezeu – sfârșitul istoriei – este această recunoaștere a lui Mesia, a Fiului de către toți oamenii, care este anticipată aici.

Capătă importanță experiența și cunoașterea NT în măsura în care se întâlnește cu VT. Acest raport NT-VT trebuie aprofundat mai mult în Biserică.

v. 39-40

³⁹ În zilele acelea, Maria a pornit şi s-a dus în grabă către ţinutul muntos, într-o cetate a lui Iuda. ⁴⁰ A intrat în casa lui Zaharia şi a salutat-o pe Elisabeta.

Îngerul îi spuse Mariei: „Iată semnul că nimic nu-I este imposibil lui Dumnezeu: verișoara ta Elisabeta este însărcinată”. Atunci Maria merge în grabă în munți. „În grabă”, și nu cu neliniște; nu merge pentru că este nesigură de cuvintele pe care le-a spus Dumnezeu, și nici din curiozitate. Maria merge din iubire și din prietenie. Și merge să vadă semnul. Semnul care este Elisabeta.

La ce folosește semnul? Folosește pentru a arăta însemnătatea unui lucru. Scriptura este un semn și arată însemnătatea (sensul). Ea merge să vadă în Elisabeta însemnătatea a ceea ce s-a întâmplat în ea însăși (adică în Maria). Cu alte cuvinte, Iudeea, munții din Iudeea amintesc de munții pe care Dumnezeu i-a ales pentru a Se revela, amintesc de întregul VT. Noi, pentru a înțelege darul pe care l-am primit – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu – trebuie să frecventăm munții din Iudeea, adică VT. Pentru că în VT Dumnezeu ne-a făcut promisiunile Sale (și noi le aflăm în VT). Și ceea ce s-a împlinit în Isus, este exact ceea ce mai înainte Dumnezeu a promis. Dacă nu cunosc promisiunea, nu pot cunoaște cine este Isus.

Pentru noi este important să apelăm la Biblie pentru că în ea aflăm „așteptarea lui Dumnezeu din partea omului”. Dacă nu există așteptarea Lui (dacă nimeni nu-L așteaptă), El nu poate veni. În VT noi aflăm promisiunea mai mare decât orice faimă, dar dacă n-o cunosc, eu nu aștept pe nimeni.

Aici se naște îmbrățișarea dintre El – care promite și care este așteptat – și așteptarea noastră. Întregul VT pentru noi nu este doar o simplă realitate, ci o realitate mereu deschisă întâlnirii definitive cu Domnul. Și aceasta este caracteristica întregii istorii biblice. Ea vorbește despre întâlnirea Dumnezeu-om, o întâlnire mereu deschisă, care așteaptă întâlnirea definitivă a lui Dumnezeu, care are simpatie pentru om, care este dar și care vrea să Se dăruiască omului. În Cântarea Cântărilor – istoria căutării dintre om și Dumnezeu – dacă nu se verifică întâlnirea, apare frustrarea. Pentru a exista această întâlnire, este nevoie ca noi să avem dorința, așteptarea, căutarea care sunt în tot VT. Fără aceste elemente noi nu dorim nimic și, prin urmare, nu cunoaștem cine este Domnul. Dacă nu-L dorim, nu-L cunoaștem. Dacă nu-L așteptăm, nu-L întâlnim. Dacă nu-L căutăm, nu-L aflăm. Deci, VT prezintă istoria căutării Domnului, iar noi suntem chemați să-L căutăm.

Când Maria intră în casa lui Zaharia „a salutat-o pe Elisabeta”, cu cuvântul „șalom”, pace. Maria nu numai că salută, ci duce în mod efectiv pacea în acea casă. Oaspetele întotdeauna aduce pace: este o vizită a lui Dumnezeu, și în acest loc, este o vizită a Domnului în mod foarte particular.

Elisabeta și Maria sunt rudenii, la fel ca Isus și Botezătorul. Așteptarea lui Dumnezeu – care este substanța cea mai profundă a omului, pentru că însuși Dumnezeu este așteptat – și Mesia-Dumnezeu sunt rudenii, sunt în trup. Și trebuie să se întâlnească.

v. 41

⁴¹ Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresărit copilul în sânul ei, iar Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt

Primul lucru care se întâmplă în această întâlnire – Elisabeta nu știe nimic, dar Maria știe – „pruncul a săltat”, adică a dansat plin de bucurie. În acest copil – care „dansează” de bucurie în pântecele mamei – ne este dat semnul vizitei Domnului. Cum pot înțelege că Domnul mă vizitează? Există ceva în mine – în partea cea mai profundă – care începe să danseze de bucurie. Aici, cel care dansează este pruncul însuși, este așteptarea… care în sfârșit, îl recunoaște pe cel Așteptat.

„Și s-a umplut de Spirit Sfânt”. Bucuria este semnul Spiritului. Această întâlnire este foarte simplă. Avem două femei care se îmbrățișează: o vârstnică și o tânără, două femei însărcinate. Și totuși, în îmbrățișarea lor este sintetizată întreaga istorie a omenirii.

După Pavel (cf. Rm. 11), scopul istoriei se va împlini când se va realiza ceea ce în acest episod este prefigurat. Ce este prefigurat? Că Botezătorul îl recunoaște pe Isus, Domnul Său, pe Mesia… Botezătorul este VT, promisiunea făcută lui Israel, și, în sfârșit, îl întâlnește pe Cel care este promis, așteptat.

Scopul (planul) istoriei se împlinește atunci când întreg Israelul îl va recunoaște pe Mesia. Proiectul pe care îl are Dumnezeu pentru istorie – pentru că i L-a promis lui Israel pe Mesia – constă în faptul ca Israel să-L aibă pe Mesia. Apoi Israel devine lumina tuturor popoarelor, pentru că Mesia este pentru toți oamenii. În Avram vor fi binecuvântate toate națiunile!

Drama lui Dumnezeu este aceea de a nu fi recunoscut. Deja este prezent în istorie: din veșnicie, El este prezent în istorie, în profunditatea ei. Dumnezeu este prezent ca viitor al istoriei, ca viață, ca dorință, și așteaptă numai să fie recunoscut și îmbrățișat.

În textul nostru se realizează, se confirmă, se prezintă un gest între aceste două femei. Un gest mic – între două femei – care în sine este sensul întregii istorii.

Ce s-ar întâmpla dacă fiecare dorință a noastră ar îmbrățișa (ar cuprinde) ceea ce dorește. Toți am fi mulțumiți. N-ar mai fi răutate în lume, ci toți am fi fericiți și bucuroși. Trecând de la nivelul personal la cel concret, închipuiți-vă ce s-ar întâmpla dacă ar exista îmbrățișarea între fiecare așteptare a omului, fiecare așteptare a lui Mesia, a lui Dumnezeu, și Dumnezeul său? Toate religiile s-ar înțelege… în loc să se combată.

În acest gest minim dintre cele două verișoare este ascuns tot misterul istoriei, o istorie simbolizată de aceste două femei. Și Elisabeta începe să fie umplută de Spiritul Sfânt, plină de viața lui Dumnezeu. De ce? Pentru că L-a recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu.

v. 42

⁴² şi a exclamat cu glas puternic: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău.

Elisabeta strigă cu glas mare, pruncul dansează în pântece, și ea spune: „Binecuvântată ești tu între femei”. Aceste cuvinte amintesc episodul din Cartea Judecătorilor, atunci când a fost ucis cu un țăruș dușmanul lui Israel, Sisera, de către Iaela (Jud. 4), și de episodul în care Iudita i-a tăiat capul lui Olofern (Iud. 13). În ambele cazuri se spune: „Binecuvântată ești tu între femei, pentru că l-ai biruit pe dușman”.

Maria nu lovește persoanele cu un țăruș și nici nu taie capetele. Maria este descendenta Evei, căreia i-a fost promis că: urmașii tăi vor călca/strivi capul dușmanului, al șarpelui. Maria fiind acea femeie – care a ascultat Cuvântul și I-a spus „da” lui Dumnezeu – este tocmai opusul Evei, care a ascultat de șarpe, și astfel Maria ucide șarpele, dușmanul. Elisabeta recunoaște în Maria femeia perfectă, omenirea perfectă care a biruit dușmanul, l-a învins pe satana, și de aceea este „binecuvântată”. Maria poartă binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru că este cea care-L ascultă pe Dumnezeu.

„Binecuvântată între femei”, la fel ca Iaela și Iudita.

Și „binecuvântat este rodul pântecelui tău”. Rodul pântecelui ei este acel rod care este rodul însuși al cerului și al pământului: rodul pântecelui său este Fiul celui Preaînalt. Elisabeta intuiește că darul lui Dumnezeu pentru om este însuși Dumnezeu, și aceasta este maxima binecuvântare.

Subliniem faptul „binecuvântării”, adică al bine-cuvântării a ceea ce s-a întâmplat, cu referire la Iaela, Iudita și în special la Gen. 3. Binecuvântarea pentru ceea ce Dumnezeu a înfăptuit și împlinește prin rodul femeii – care calcă pe capul șarpelui – adică biruie răul.

v. 43

⁴³ Şi de unde îmi este dată mie aceasta ca să vină mama Domnului meu la mine?

Această afirmație ne amintește de David care, atunci când a văzut că vine chivotul alianței spune: „Și de unde mie aceasta, ca să vină la mine Domnul meu?”. Și apoi a început să danseze, strigând cu voce tare. În acest text, Maria este prezentată ca și chivotul alianței.

Chivotul alianței era în sanctuar, în Sfânta Sfintelor, și în chivot era prezența lui Dumnezeu. Și în ce constă prezența? În absență. Ce era? Nimic. Era numai Cuvântul: cele zece cuvinte. Ce este cuvântul? Nimic! Dacă este ascultat, Cuvântul devine prezență și viață. Maria este noul chivot al alianței, în care, pentru că ea a ascultat Cuvântul, Cuvântul devine carne și astfel Maria devine Maica Domnului.

Vizita Domnului ni se prezintă mereu prin cine a ascultat Cuvântul și-i oferă trup (întrupare, consistență) și ni-L vestește nouă, pentru ca și noi să-L ascultăm ca să devină trup/consistență. Deci chivotul legii este imaginea fiecăruia dintre noi – care apoi devenim templul Spiritului – în măsura în care ascultăm Cuvântul, dăm consistență Cuvântului (îi permitem să se întrupeze în noi) și devenim prezența lui Dumnezeu în lume, pentru că suntem însuflețiți, umpluți de viață de Spiritul Său; suntem noul sanctuar nefăcut de mâini omenești. Este locul bucuriei.

Subliniem această mirare: Elisabeta se simte nevrednică de apropierea Maicii Domnului de ea. Însă este specific lui Dumnezeu faptul de a se apropia de aceia care se simt umili, nevrednici.

v. 44

⁴⁴ Iată, când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu.

Cuvintele spuse de Elisabeta sunt povestite de două ori în aceste versete. Mai întâi ca povestire „pruncul a săltat în pântecele Elisabetei”, iar acum Elisabeta spune: „Iată, când am auzit glasul tău, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu”. Ceva repetat – de două ori – înseamnă că este centrul întregii povestiri.

Cum să recunoaștem vizita Domnului? Pentru că El ne vizitează. Se putea întâmpla ca pruncul să salte în pântecele Elisabetei și ea să simtă acest fenomen, dar să nu știe ce înseamnă. La fel cum nouă ni se întâmplă multe lucruri profunde în viață și nu știm cum să le interpretăm sau chiar le uităm. Prin urmare, este important să existe „evenimentul” și „capacitatea de a interpreta evenimentul”, precum și „amintirea” acestuia.

Elisabeta înțelege că atunci când a sosit Maria pruncul a dansat de bucurie. De ce? Ea a înțeles de ce. Pentru că L-a întâlnit pe Domnul său. Pentru că această bucurie este semnul Domnului. Ni se spune care este modul prin care noi cunoaștem dacă suntem vizitați de Domnul, dacă cuvântul pe care-l ascultăm este de la Dumnezeu sau nu. Semnul este acesta: dacă există această bucurie interioară, profundă în noi, este semnul că este vorba de prezența lui Dumnezeu.

Bucuria este semnătura pe care Dumnezeu o pune pe fiecare operă de-a Sa. Dumnezeu este plinătatea iubirii și a vieții. Cine Îl dorește și-L primește, atinge bucuria plină, pentru că are ceea ce dorește. Și semnul prezenței este această bucurie. Să încercăm să înregistrăm toate bucuriile vieții, în special pe cele pe care le primim fără nicio cauză. Deoarece este ceva propriu lui Dumnezeu să ne dea bucurie, pentru că în interiorul nostru, în profunzimea noastră, deja este prezent Dumnezeu prin Cuvântul și vizita Lui. Stă în puterea noastră să ne dăm seama. În general, noi suntem, trăim în afara noastră. Și atunci niciodată nu ne dăm seama de prezența lui Dumnezeu din noi.

În acest centru profund al nostru nu poate intra dușmanul, locuiește numai Dumnezeu. Dar, doar dacă noi ne dăm seama de acest adevăr și intrăm în centrul nostru cel mai profund, pricepem că acolo locuiește Dumnezeu, bucuria Sa. Numai în profunditatea noastră îl recunoaștem pe Dumnezeu.

„A săltat de bucurie pruncul în pântecele meu”. Încercați mereu să vă dați seama de ceea ce se întâmplă în profunzimea inimii voastre prin prisma bucuriei. Sub aspectul întristării, se întâmplă foarte multe la suprafață: lucrul cel mai mic ne tulbură. Mai în profunzime, vom afla prezența lui Dumnezeu, care ne dă bucurie, încredere, speranță. Și atunci când aceasta devine o vizită precisă de-a Sa, ne trezește. Trebuie să fim atenți la aceste lucruri.

v. 45

⁴⁵ Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!”

Este prima fericire din Evanghelie. „Fericit” înseamnă: eu mă felicit cu tine; ești într-adevăr fericit, norocos. Și aceasta este fericirea fundamentală. Fericirea fundamentală a omului este aceea de a crede Cuvântului, de a se încrede în Dumnezeu; de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu. La fel cum nefericirea omului constă în a nu asculta Cuvântul lui Dumnezeu, în a nu avea încredere în Tatăl, tot astfel originea oricărei fericiri constă în a avea încredere în Tatăl; a crede în iubirea și în promisiunea Sa. Dacă nu pot avea încredere în tatăl și în mama mea… ce fericire am în viață?

„Tatăl meu și maica mea m-au abandonat, dar Domnul m-a aflat„. Această fericire a credinței este fericirea fiecărui credincios și este rădăcina tuturor celorlalte fericiri.

Blestemul fundamental este cel întâmplat în grădină – cu șarpele – acela de a nu crede Cuvântului.

Atunci când îi spun lui Isus: „fericită ce-a care Te-a născut”, Domnul răspunde: „Cine este maica mea? Cine sunt frații mei?”. „Fericiți cei care ascultă și practică Cuvântul”. Și când o femeie Îi spune: „Fericit este pântecele care Te-a purtat și sânul la care ai supt”, Isus răspunde: „Fericiți cei care ascultă și fac Cuvântul”. Ascultarea Cuvântului corespunde pântecelui, pentru că dacă asculți, îl naști pe celălalt, îl lași să intre.

Și „a face/a împlini Cuvântul” înseamnă a-L ajuta să crească, a-L alăpta, a-L hrăni. Aceasta este fericirea credinței. Și această fericire este proclamată de Elisabeta, de VT. De ce? Pentru că fundamentul întregii istorii a lui Israel începe cu „Avram” care a crezut „Cuvântului Domnului”. În acel moment se pune în mișcare întreaga istorie a mântuirii. Și Maria a crezut deplin. Și în noi, de fiecare dată când credem, atunci când începem să credem că se împlinesc promisiunile Domnului, se pune în mișcare orice fericire.

În aceste două femei care se întâlnesc, pe de o parte se vede întreaga istorie a așteptării, întreaga omenire fiind reprezentată de Elisabeta (Elisabeta înseamnă Dumnezeu a jurat, a promis), deci fiecare dorință a omului este mișcată de promisiunile lui Dumnezeu, și de cealaltă parte Maria, care aduce împlinirea. Și cele două lucruri puse împreună produc scânteia bucuriei și a vieții, fericirea deplină pentru toți.

Reflecții

Citirea Cuvântului aduce bucurie. De ce nouă de multe ori ni se întâmplă ca citirea Bibliei să ne producă frică, mustrare și tulburare?

R: Cuvântul poate fi citit în două feluri. Primul mod este o poruncă: ceea ce eu trebuie să fac. Cel mai frumos cuvânt al Bibliei: „Îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima…”. Dacă acest Cuvânt îl percep ca pe un ordin, va răsuna în urechile mele ca o mare mustrare, deoarece îmi dau seama că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu cu toată inima mea. Și-mi dau seama că încalc porunca fundamentală a vieții. Isus spune: „fă aceasta și vei fi viu”, însă pentru că eu nu respect această poruncă, înseamnă că sunt mort. Deci interpretez acest Cuvânt ca o dojană, o mustrare… Sau putem interpreta acest Cuvânt ca fiind o „Veste bună”: „Eu pot să-L iubesc pe Dumnezeu cu toată inima, din tot sufletul, cu toată viața mea…”, deoarece Dumnezeu este Cel dintâi care mă iubește cu toată inima, sufletul, viața… Deci, mai întâi de toate, nu este ceva ce eu trebuie să fac; ci este un lucru pe care El îl împlinește pentru mine. Și în măsura în care experimentez iubirea Sa infinită pentru mine, pot iubi și eu. Să ne amintim de un alt episod, „spălarea picioarelor”. Isus spune: „Fericiți voi, dacă faceți lucrurile pe care le-ați înțeles din gestul Meu; fericiți dacă înțelegeți ceea ce Eu am făcut și apoi practicați”. Noi nu suntem fericiți pentru că nu am înțeles și nu am făcut „spălarea picioarelor”. Chiar dacă noi nu o facem, Domnul o săvârșește pentru noi: ne spală picioarele. Dacă accept ca El să-mi spele picioarele, atunci sunt fericit.

Dacă citesc Evanghelia urmărind să înțeleg ceea ce eu trebuie să fac – și acest lucru îmi produce disperare – sau urmărind să știu ceea ce Dumnezeu face pentru mine, atunci citirea Bibliei îmi deschide o nouă posibilitate. Deci să nu citim și să nu interpretăm Evanghelia ca pe o lege, ci ca pe un dar.

Mă gândesc la îmbrățișarea dintre aceste două femei, care este sensul întregii istorii. E un mare mister! Toată istoria așteptării, a dorințelor omenirii – care s-au cristalizat în Moise, în profeți, în așteptarea lui Israel – se află în Elisabeta, în pântecele ei. De cealaltă parte, se află Cel care este viitorul și începutul. Așteptarea și Așteptatul se întâlnesc. Este sensul întregii istorii cosmice și se arată în îmbrățișarea acestor două femei. Acest mister, această îmbrățișare, are puternice consecințe pentru noi în sfera cunoașterii: sunt verișoare, se iubesc, Maria merge în grabă să o viziteze, se recunosc. Și în acest loc se întâmplă totul.

În profunditatea în care se află bucuria, cum putem ajunge la această bucurie?

R: Este specific lui Dumnezeu să dea bucurie și o dă în două moduri. În primul mod ne dă soarele, lumina, prietenii, lucrurile bune și frumoase, adică toate elementele care ne dau fericire. Când noi stricăm aceste daruri, Dumnezeu ne dă bucurie prin iertare, prin faptul că El le reînnoiește prin reînnoirea iertării. Aceasta este o bucurie foarte frumoasă, adică a ne bucura de toate creaturile pentru că sunt dar al lui Dumnezeu, și apoi, când le folosesc rău și când greșesc, mă bucur de iertarea pe care o primesc de la El și de la frați. Acesta este un mare și fundamental semn al lui Dumnezeu. Apoi avem un alt semn profund al lui Dumnezeu: când citesc Cuvântul Său, Cuvântul face să se nască în mine cele mai frumoase dorințe ale inimii mele; atunci eu mă recunosc și simt bucurie. Când acest Cuvânt îmi vorbește despre iubire, despre viață, fericire, dar, iertare, vindecare (orbii care își recapătă vederea, urechile care aud…), în sfârșit, omul este om: ascultă, vede, vorbește, comunică, umblă, se mișcă, dăruiește, iartă. Și toate acestea îmi dau bucurie. Cuvântul este al doilea nivel. Primul nivel era creația-istoria. Apoi există un al treilea nivel și mai profund: faptul că Dumnezeu este în interiorul nostru mult mai mult decât suntem noi înșine. De fiecare dată când intrăm în interiorul nostru, aflăm mereu lumina, dincolo de toate tulburările, supărările, deranjurile aparente pe care le experimentăm. O caracteristică ulterioară este că această bucurie putem să o avem și în mijlocul dificultăților și al neplăcerilor. Nu se termină sau nu se întrerupe înaintea dificultăților, căci este bucuria unei companii mai profunde decât acele lucruri negative care ni se pot întâmpla în această viață. Este o bucurie pe care nimeni nu ne-o poate răpi, pentru că este bucuria Celui care mă iubește mai mult decât își iubește propria Sa viață. Este bucuria pe care o au și martirii. Este bucuria celor care luptă pentru dreptate și adevăr, cu toate că trebuie să plătească scump. Dar sunt fericiți, pentru că altfel nu ar avea putere să lupte.

Bucuria este elementul pentru care toți am fost creați. Când lipsește, suntem triști și nu mai vrem să trăim. Bucuria există pentru că există o iubire pe care am primit-o, corespunzătoare, compensativă, la care noi răspundem. Este o iubire pe care o vedem în fapte, în faptele pozitive sau în iertare. O iubire pe care o vedem în povestiri – în Cuvântul care ne deschide speranțele – este o iubire mai profundă, pe care o simțim în inimă pentru că în credință știm că Domnul ne iubește mai mult decât ne iubim noi înșine și mai mult decât se iubește pe Sine însuși.

Întrebarea era: cum putem ajunge la această bucurie?

R: Poate că nu trebuie să ajungem noi la această bucurie, pentru că dacă este specific Domnului să dea bucurie, această bucurie – bucuria Sa – ne atinge, vine ea la noi. Ea vine la noi! Problema constă în faptul că… noi îi punem piedici.

Sugerez un exercițiu: de fiecare dată când suntem triști – și ni se întâmplă des – este din cauză că ne aflăm înaintea noastră și a problemelor noastre. Să încercăm în acel moment să ne punem înaintea lui Dumnezeu – înaintea iubirii Sale pentru noi – printr-un act de încredere, de abandon în mâinile Sale. Dacă noi am sta înaintea lui Dumnezeu, așa cum ar trebui mereu să stăm, am fi mereu bucuroși, căci înaintea Lui suntem ca El, chipul și asemănarea Sa. Atunci când ne sustragem dinaintea Lui și ne punem înaintea preocupărilor noastre și a idolilor noștri, devenim chipul și asemănarea preocupărilor și a idolilor noștri. Din această cauză suntem făcuți după chipul și asemănarea Domnului. Înainte Lui suntem noi înșine, deci suntem fericiți. Atunci când nu suntem înaintea Lui, suntem nefericiți, îndurerați.

După această pericopă, Luca prezintă Magnificat. Cu alte cuvinte, după întâlnirea celor două femei, Maria are capacitatea de a interpreta întreaga istorie a mântuirii în mod nou, diferit, pornind de la ceea ce se întâmplă în ea în momentul întâlnirii cu Elisabeta. Devine un mod nou de a vedea realitatea, care deschide istoria către un viitor surprinzător, care are rădăcini în trecutul îndepărtat. Această bucurie dă ochi noi, prin care să vedem adevăratul sens al istoriei. Magnificat sintetizează întreaga istorie biblică – retrăită în puține fraze.

Bucuria cea mai mare pe care o putem simți și dărui este: a asculta și a fi ascultați. Dacă unul te ascultă, cu adevărat te naște, te lasă să trăiești în el, iar tu ai o viață în plus. Ești primit și aceasta este bucuria fundamentală. A naște o persoană înseamnă a o asculta, a o primi, a o lăsa să trăiască așa cum este. Prin cuvânt, tu o primești așa cum este.

Nevoia fundamentală pe care toți o avem este de a fi ascultați, primiți, concepuți (născuți), de a fi în cineva, în inima cuiva. Noi existăm pentru a împlini acest mister. Fără acest mister nu existăm. Dacă nu, persoana încearcă să existe făcând lucruri urâte sau încearcă să-și creeze o imagine falsă despre sine. Persoana își creează o imagine falsă (viață dublă) tocmai pentru că lipsește partea pozitivă, care este adevărul persoanei.

Dumnezeu ne naște așa! Dumnezeu este pură ascultare a noastră. Între aceste două femei care se întâlnesc, țâșnește pura scânteie a lui Dumnezeu, care este pură primire. Iar în această primire reciprocă este prezent divinul, bucuria.

Cum înțelegem că Domnul vine să ne caute?

R: Atunci când Domnul vine, El nu ne ceartă, nici nu ne acuză. Noi suntem cei care ne mustrăm, sau șarpele, prin spusele sale. Dumnezeu nu este dojană, mustrare! Dumnezeu, în acea primă zi când l-a întrebat pe Adam unde este, nu l-a întrebat pentru a-l mustra, ci pentru a se plimba împreună cu el.

Minciuna care era în Adam l-a făcut să se ascundă, pentru că i-a fost frică de pedeapsa Domnului. Cuvântul biblic, puțin câte puțin, ne eliberează de falsa imagine pe care ne-am creat-o despre Dumnezeu și astfel ne permite să aflăm bucuria. Mai mult, ne dă bucuria pentru că ne ajută să înțelegem că Dumnezeu este diferit și nu ne dojenește, ci ne caută.

Mai întâi avem două femei care își vor binele. Fără acest aspect, nu se întâmplă nimic. Apoi, aceste femei au o istorie precisă, altfel nu s-ar întâmpla ceea ce textul relatează. Și istoria acestor femei amintește, face apel la o istorie precisă, adică la istoria lumii. La faptul ca așteptarea lumii – pe care Dumnezeu a creat-o în Israel prin promisiune – să-L întâlnească pe Cel așteptat. La urmă, este adevărată și interpretarea mistică: întâlnirea sufletului cu Dumnezeu, dar fără să lăsăm de-o parte restul. Altfel am pierde rădăcinile. Căci Dumnezeu și sufletul, fără o istorie, înseamnă fie nimic, fie orice.