În rugăciunea Tatăl nostru am cerut Domnului „pâinea de mâine”. Există o pâine „suprasubstanțială” pe care o avem astăzi, dar care e și pâinea de mâine: e pâinea vieții veșnice.

În această cateheză vom înțelege ce este această pâine, această viață, această „pâine de mâine de care avem nevoie astăzi”. E tema rugăciunii – care e comuniunea noastră cu Dumnezeu – și pe Dumnezeu îl numim „abba”, tăticuțule…

Pe Domnul Îl numim tătic pentru că avem „o pâine” care ne face frați; o pâine pe care o „obținem” prin rugăciune și această pâine – pâinea înseamnă viață – este Spiritul Sfânt, adică ne face fii… Noi avem Spiritul Tatălui și al Fiului, de aceea suntem fii și de aceea putem fi frați; de aceea rugăciunea este totul. Dacă un om cu adevărat își recită rugăciunile și le pune în practică și trăiește „pâinea de mâine”, spunându-I Domnului „Abba”, acesta trăiește fraternitatea.

Izvorul de unde țâșnește fraternitatea – pâinea de dat altora – este tocmai pâinea pe care o primesc, adică iubirea primită de mine de la Tatăl prin Fiul. Este iubirea din care mă hrănesc, trăiesc eu și… este iubirea cu care apoi pot să-i iubesc pe alții. Și putem trăi toți. Aceasta e „pâinea de mâine”, pe care o obținem în rugăciune.

„Rugăciunea nu e totul, dar totul începe cu rugăciunea”!

De aici înainte, Evanghelia nu va face nimic altceva decât să explice Tatăl nostru, o instruire centrată pe Spiritul Fiului, care e Spiritul Fiului, căci numai având Spiritul Fiului îl putem chema Tată pe Dumnezeu.

Vom vedea spiritul de fii în raport cu rugăciunea, apoi în raport cu lucrurile, cu persoanele, cu istoria, cu spațiul, cu timpul, cu totalitatea vieții noastre.

Se citește Lc. 11,5-13

⁵ Apoi le-a spus: „Dacă unul dintre voi are un prieten şi merge la el la miezul nopţii şi-i spune: «Prietene, împrumută-mi trei pâini ⁶ pentru că un prieten al meu a sosit la mine dintr-o călătorie şi nu am ce să-i pun înainte», ⁷ dacă celălalt dinăuntru îi răspunde: «Nu mă deranja; uşa este deja închisă şi copiii sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau», ⁸ vă spun, chiar dacă nu se va scula să-i dea pentru că îi este prieten, pentru insistenţa lui se va scula şi-i va da ceea ce-i trebuie. ⁹ De aceea şi eu vă spun: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide. ¹⁰ Căci oricine cere, primeşte; cine caută, găseşte; iar celui care bate, i se va deschide. ¹¹ Care tată dintre voi, dacă fiul îi cere un peşte, îi va da în loc de peşte un şarpe, ¹² sau dacă îi cere un ou, îi va da un scorpion? ¹³ Aşadar, dacă voi, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru din ceruri îl va da pe Duhul Sfânt celor care i-l cer?”

Textul este o lecție despre rugăciune în două parabole. Prima privește nevoia după pâine pe care o avem, o pâine care numai acest prieten poate să ne-o dea. Este vorba de pâinea vieții – Euharistia – care ne dă apoi puterea să oferim pâinea altora…

Cum obținem această pâine? O obținem deranjând… Lui Dumnezeu îi place să-L deranjăm, să-L dorim. Domnul dorește să fie căutat… De ce? Pentru că Dumnezeu e un dar, un dar absolut, pentru că e Iubire. Și iubirea vrea să dea totul și să se dăruiască pe sine. Un om primește darul (iubirea, pe Dumnezeu) în măsura în care-L dorește.

Deci toate îndemnurile lui Isus sunt: „Fiți obraznici, doriți tot mai mult, să nu vă fie frică, deranjați… Faceți foarte bine! Vă rog să Mă căutați”. De ce? Noi îi cerem multe lucruri, dar până la urmă Isus vrea un singur lucru: să intrăm în legătură, în comuniune cu El.

Uneori rugăciunea noastră pare să afle ușa Domnului închisă – ca în textul nostru; sau în loc de pâine să primim pietre… Ați avut această experiență? „Domnul niciodată nu ne dă ceea ce-i cerem”, spunem… „În loc să primim pești, căpătăm șerpi… În loc să avem oul (adică izvorul vieții) ne trezim cu scorpionul”. Adică rezultatul rugăciunilor noastre este exact opusul lor. Dumnezeu se pare că nu aude, parc-ar fi absent… În rugăciune arătăm toate proiectările negative pe care le avem despre Dumnezeu, tot răul. Este închiderea noastră înaintea lui Dumnezeu.

Tocmai stând înaintea Lui, ușa se deschide. Și El spune: „Vă rog să mă deranjați”. De ce? „Bateți și vi se va deschide… cine caută, află”. Și ce obține? Spiritul Sfânt. Prima parabolă subliniază că obținem „pâinea” – care este viața de dat altora – pâinea care ne face frați… De ce? Pentru că dobândim Spiritul Sfânt, acea viață care ne face fii, adică însăși iubirea lui Dumnezeu.

Deci rodul rugăciunii este să putem să-I spunem cu adevărat lui Dumnezeu: Abba, Tăticule. Pentru că primim acea pâine, adică acea iubire care ne face fratele altora și acea iubire care ne face fii. Cu alte cuvinte, în rugăciune, Dumnezeu devine viața noastră.

vv. 5-6

⁵ Apoi le-a spus: „Dacă unul dintre voi are un prieten şi merge la el la miezul nopţii şi-i spune: «Prietene, împrumută-mi trei pâini ⁶ pentru că un prieten al meu a sosit la mine dintr-o călătorie şi nu am ce să-i pun înainte»,

Întreaga pericopă este un comentariu vizând cuvintele din Tatăl nostru „Dă-ne astăzi pâinea noastră de mâine” (v. 3), acea pâine, acea viață care e valabilă și mâine, adică acea viață care-i veșnică, viața Ta care este de trăit deja astăzi.

Pericopa începe cu: „Dacă unul din voi” – deci tocmai noi, fiecare dintre noi – „avem un prieten”… Prietenul este El, e Isus, e Fiul care s-a făcut fratele nostru. A venit să ne întâlnească, s-a făcut Pâine pentru noi, Și-a dat viața pentru noi… Și El e prietenul la care alergăm… Și mergem la El la „miazănoapte”…

„Miazănoapte” este momentul întunericului, departe de zorii zilei. Noaptea este timpul nevoii; e simbolul morții și momentul în care-i puțin probabil să primim un ajutor din partea cuiva… Deci tocmai la „miazănoapte” mergem la El. Și ce-I spunem?

„Prietene, am nevoie de la Tine de trei pâini”… Trei pâini pentru că e vorba despre trei prieteni: eu… Îl am pe El care e prieten… și trebuie să dau unui alt prieten, care e fratele meu.

Eu am nevoie ca El să-mi dea pâine, pentru ca eu să o pot da altuia. Am nevoie de a experimenta iubirea Sa pentru mine, pentru ca eu să pot iubi așa precum sunt iubit. Trebuie să experimentez viața lui Dumnezeu care mă iubește total – și aceasta e experiența rugăciunii, adică faptul că Dumnezeu devine pâinea mea, viața mea – astfel încât să pot da și altuia experiența de iubire pe care o am.

Prima pâine este El, care mi s-a dat mie. A doua pâine sunt eu, care primesc pâinea de la El, adică primesc iubirea pe care El o are pentru mine. A treia pâine sunt eu, care dau pâinea aproapelui; aproapelui care este tot El, pentru că ultimul dintre frați este tot Domnul.

Aceste trei pâini sunt o singură pâine, care pune în comuniune Fiul cu mădularele Sale… Să ne amintim pilda samariteanului care și-a însușit păcatele noastre și a devenit ca noi; și noi devenim ca El care-i primește pe toți. Și când noi îl primim pe ultimul dintre toți, tot pe El, care s-a făcut ultimul dintre toți, îl primim. E acel joc prin care noi intrăm în Treime pentru că noi avem acea pâine, care ne e dată la miazănoapte – este momentul celebrării euharistice, este amintirea patimii Domnului – deci primesc acea pâine, adică acea iubire infinită pe care Dumnezeu o are pentru mine și pe care mi-o arată, deoarece mi-a dat trupul Fiului… Această Pâine e trupul Meu dat pentru voi.

Eu primind această pâine – iată a doua pâine – trupul Său devine viața mea.

Și dacă eu am viața Sa și iubirea Sa – pe care le primesc – pot și eu să-i iubesc pe alții și să dau pâinea, să dau viața celuilalt prieten care umblă, călătorește în mijlocul nopții.

Cele trei pâini și cei trei prieteni indică întregul țesut al relațiilor dintre persoane și Dumnezeu: Dumnezeu, noi și alții. Așa avem un circuit complet al acestei pâini, care înseamnă iubire și care este viață pentru toți.

Raportul nostru cu Dumnezeu mereu e triunghiular. Nu este compus doar din Noi și El. Pentru că Dumnezeu e Tată, raportul meu cu Tatăl trece prin fraternitate, prin celălalt. Dacă nu-l iubesc pe aproapele ca pe un frate, nu pot fi fiu, deci nu-L recunosc pe Dumnezeu ca Tată.

Atunci am nevoie de la Isus, care e Fiul, de acea pâine care e iubirea Tatălui. De fapt, în Euharistie, ce experimentez? Eu întâlnesc iubirea pe care Dumnezeu o are pentru mine: s-a dat pe Sine, Și-a dat trupul Său pentru mine și experimentez iubirea absolută a Domnului pentru mine. Aceasta e Pâinea!

Dacă primesc și mănânc această pâine, devin ca El. Și devenind ca El, eu sunt a treia pâine care mă dau celuilalt, mă dau prietenului care este în nevoie, care călătorește în noapte și care acum, în sfârșit, află hrană și viață.

Și numai dacă-i dau lui, eu însumi sunt fiu, pentru că mă fac frate.

Dacă-L iubesc pe Dumnezeu pe care nu-L văd, trebuie să-l iubesc pe fratele pe care-l văd, altfel înseamnă că nu-L iubesc pe Dumnezeu.

Pâinea pe care trebuie s-o dau fratelui îmi vine de la Dumnezeu, dar dacă nu-mi iubesc fratele, înseamnă că nu primesc pâinea și viața de la Dumnezeu.

Această scenă se întâmplă „noaptea”… e timpul în care se celebra Euharistia. Și Isus a celebrat ultima cină seara… Se vorbește de pâine, de pâinea de pus înainte – este pâinea ofertoriului – și de pâinea de dat. Și cine-ți dă această pâine? Prietenul care doarme și care se ridică, adică învie. Cine este prietenul care doarme, se ridică și învie? E Cristos. E Cristos mort și înviat, Cel care devine pâinea mea. Textul face aluzie la celebrarea Euharistiei, căci, în realitate, în Euharistie eu primesc Pâinea, adică iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru mine; primesc trupul Fiului. Și aceasta este pâinea vieții pentru toți.

Dacă eu o mănânc – a doua pâine – eu însumi devin ca El, fiu. Și atunci îmi pot iubi fratele și să dau celui de-al treilea prieten acea Pâine.

Ce face acel prieten care ar trebui să-mi dea pâinea?

v. 7

⁷ dacă celălalt dinăuntru îi răspunde: «Nu mă deranja; uşa este deja închisă şi copiii sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau»,

Când celebrăm Euharistia, El stă „înăuntru”. Adică deja Isus e înăuntrul casei … în casa Tatălui. Deja se odihnește liniștit, fericit. Având „pruncii Săi în pat”. Pruncii sunt cei mici. Cei mai mici dintre toți, care au devenit ultimii dintre toți… În moarte, toți devenim prunci mici și intrăm în pat, în casa Tatălui. Cel puțin în acel moment, toți devenim fii.

„Și ușa e închisă”. El stă înăuntru… Cu El – mort și înviat – sunt deja toți cei care au murit, toți cei care ne-au anticipat în credință, sunt cei mici și stau deja cu El, iar noi suntem în afara casei. Și ușa nu se deschide.

Mai mult – și e ciudat – din interior, El răspunde: „Nu Mă deranjați. Ușa e închisă”.

Următoarea parabolă însă va insista: „Vă rog să Mă deranjați. Căutați. Bateți, cereți…”…

Cuvintele lui Dumnezeu „Nu Mă deranjați” exprimă senzația noastră despre Dumnezeu, adică faptul că Dumnezeu este absent… Noi spunem „De ce să-L deranjăm pe Dumnezeu prin rugăciuni? Poate că rugăciunile mele nu valorează nimic”… Eu vă spun: Dumnezeu vrea să-L deranjăm! (Versetul arată proiecțiile noastre (ideile noastre preconcepute) despre Dumnezeu care subliniază dificultățile noastre. De fapt ne este frică să nu-L deranjăm pe Dumnezeu, ca și cum Dumnezeu ar fi un tată care ar spune: „Nu mă deranja, lasă-mă-n pace”). Dar imediat, în următoarea pericopă ne roagă să-L deranjăm.

Prima experiență în rugăciune este faptul că Dumnezeu e surd… Și e important să fie surd. Pentru că așa continuăm să ne rugăm și să insistăm și iar să insistăm… Căci dacă El ne-ar da imediat lucrurile pe care noi I le cerem, am începe să fim mulțumiți pentru că ne dăruiește o bomboană, ne împlinește micile noastre dorințe… Însă El pare surd, căci nu ne dăruiește nimic din ceea ce-i cerem… Și vrea să insistăm în rugăciune…

De ce? Pentru că vrea să ni se dăruiască pe Sine! Aceasta este rugăciunea! El este Pâinea! El este viața noastră, deci spune: „Eu stau înăuntru și las ușa închisă, căci dacă-ți dau un lucru, tu pleci… Însă dacă stai la ușă și continui să bați, cel puțin stai aproape de Mine și Mă deranjezi. Și Mie-mi place să te aud, pentru că ești fiul Meu, pentru că te iubesc”.

E important faptul că rugăciunea nu-ți dă ceea ce tu cauți. Dumnezeu nu e o mașină automată care distribuie darurile pe care le dorești… Dumnezeu vrea să fie căutat El… și nu darurile Sale!!! Pentru că vrea să ni se dea pe El! El e pâinea „de mâine”.

Întârzie să-ți dea ceea ce tu-I ceri tocmai pentru ca dorința ta să devină mai profundă, să se extindă, să ajungă să dorească darul darurilor, pe Domnul. De aceea niciodată nu trebuie să încetăm să ne rugăm.

Ispita este următoarea: dacă nu obținem ceea ce cerem – adică toate lucrurile – imediat încetăm să ne rugăm. Însă nu! Trebuie să insistăm în rugăciune.

Probabil nu Dumnezeu spune să nu-L deranjăm. Probabil că noi suntem cei care credem că-L deranjăm pe Dumnezeu, că ușa e închisă și că, la urma urmei, El nu ne dă niciodată nimic din tot ceea ce noi căutăm.

v. 8

⁸ vă spun, chiar dacă nu se va scula să-i dea pentru că îi este prieten, pentru insistenţa lui se va scula şi-i va da ceea ce-i trebuie.

De ce se trezește Dumnezeu? Pentru că noi suntem obraznici, fără obraz (fără față)… Deci Domnul se trezește pentru că ne pierdem fața.

El e primul care și-a pierdut fața. El ne vrea binele și vrea să fie căutat cu orice preț. Vrea să ni se dea pe Sine. Și așa Dumnezeu și-a pierdut fața…

Isus spune: faceți la fel, adică cereți, cereți; pentru că vreau să vă dau mult mai mult decât voi puteți gândi: pe Mine însumi. De aceea nu împlinesc dorințele voastre.

Dumnezeu nu e „un automat” care satisface nevoile noastre animalice, intelectuale sau spirituale… Nu! Dumnezeu e Dumnezeu! El este viața noastră! E Iubirea absolută! Dorește să fie iubit… Și dacă-L iubim, noi devenim ca El. Și atunci, în sfârșit, putem trăi o viață umană plină, o viață de fii și frați. Acest lucru îl vrea Domnul, și nu să ne dea unele lucruri…

Toate cererile pe care I le adresăm – „ascultă-ne, Doamne” – nu au niciun sens… dar totuși au un sens, adică faptul că-L deranjează, adică noi stăm și-l deranjăm, adică noi stăm, petrecem puțin timp ce El. Și în acest fel, puțin câte puțin, ne împrietenim cu El. Și înțelegem că e frumos să stăm, să petrecem cu El și că El este Pâinea de mâine, El e viața noastră.

Păgânii au impresia că trebuie să spună multe cuvinte, ca să-l plictisească pe Dumnezeu și așa, El să spună: „M-am săturat de cererile tale și acum ți le împlinesc”… În general și noi facem așa prin devoțiunile către sf. Anton, sf. Rita… ca și cum Dumnezeu ar fi rău și nu ne-ar da ceea ce-i cerem… E ideea diabolică despre Dumnezeu pe care o avem, și-n rugăciune aceasta apare în mod clar… Credem că avem nevoie de mulți mijlocitori, pentru că… cine știe cine e Dumnezeu?

Cine credeți că este Domnul? E singurul care vrea să ni se dea pe Sine. E unicul care poate să ni se dea în totalitate pe Sine. Nimeni altcineva, niciun sfânt nu ni-L poate da.

Se vorbește despre prietenul care se ridică și se scoală… sunt cele două cuvinte care se folosesc pentru a indica Învierea. Cu alte cuvinte, tocmai prietenul care doarme – moare – și învie, El este Cel care se face Pâinea noastră. El este Fiul care se face fratele nostru și ne dă iubirea Sa, pentru ca noi să putem iubi așa cum suntem iubiți de El. Și când noi celebrăm Euharistia, acesta e darul… După cum El ne-a spălat picioarele, tot astfel și noi ne spălăm picioarele unii-altora… Cum El ne-a iubit, și noi putem să ne iubim unii pe alții cu iubirea Sa. Și aceasta e Pâinea pe care El ne-o dă.

Și este pâinea pe care apoi noi o dăm prietenului care călătorește în noapte și are nevoie. Cine este acest prieten care umblă noaptea nevoiaș după pâine? Este tot Domnul!!! Pentru că El, care era primul, s-a făcut ultimul dintre toți oamenii, astfel, dând celui din urmă, noi îi dăm Lui și devenim ca El, care dă tuturor.

Acest text explică ce este Euharistia, care este forma fundamentală a rugăciunii… Euharistia e tocmai ceea ce ne face fii, pentru că primim pâinea, trupul Fiului, darul Fiului, darul Spiritului…

v. 9

⁹ De aceea şi eu vă spun: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide.

Dacă, după părerea noastră, El spune să nu-L deranjăm și că El nu se scoală din pat, deoarece deja doarme liniștit împreună cu alții… Observăm însă că Isus ne îndeamnă: „Continuați să cereți și vi se va da!” Verbul este un imperativ prezent, înseamnă să continuăm în acțiunea noastră de a cere. „Continuați să căutați și veți afla. Continuați să bateți și vi se va deschide”…

E un imperativ, e o poruncă menită să biruiască împotrivirile noastre, dar este și un fel de rugăminte, el ne roagă să-I cerem… El ne vrea binele și pentru binele nostru, cu iubirea pe care El o are pentru noi, ne roagă să-I cerem, să batem la ușă, pentru ca să trăim.

În aceste versete, unele cuvinte indică dorința, și altele faptul că am fost ascultați.

Dorința pe care noi o avem este indicată de cuvintele „a cere” (repetate de 5 ori), „a căuta” și „a bate” (de 2 ori)…

Însă darul este indicat cu 11 cuvinte: „a da” (de 6 ori), „a afla” (de 2 ori), „a fi deschis” (de 2 ori)… Înseamnă că întreaga viață e un joc de dorință și de dar.

Dumnezeu e Iubire. Iubirea vrea să se dea pe sine. Dar iubirea poate fi dată numai celui care o dorește. Dacă un om nu o dorește, celălalt (adică Iubirea) ce face?

Dacă o persoană ne vrea binele, iar noi o ignorăm, ce simte? I se rupe inima. La fel simte și Domnul pentru noi! De acea Dumnezeu vrea ca noi să avem dorința și să-L căutăm și să continuăm să cerem. Cerem ceea ce ne lipsește. Ce ne lipsește nouă? Ne lipsește Dumnezeu!!! Și ne lipsește Iubirea, viața, fericirea… Deci, cereți! Și sigur vă va fi dat.

„Continuați să cereți” este la timpul prezent. Și darul? E la viitor. Cum așa? De ce nu-mi dă imediat darul? Dacă mi l-ar da imediat, ar fi un lucru care ar valora puțin.

Face parte din natura dorinței iubirii, faptul că este tot mai multă… De aceea, cu cât mai mult ceri, cu atât mai mult obții, și cu cât obții mai mult, cu atât mai mult ai nevoie și cu atât mai mult ceri… Nu pentru că e un drog care nu te satură, ci pentru că e o săturare care-ți dă atâta fericire, încât nu-ți astâmpără setea, ci-ți sporește dorința. Dacă s-ar sfârși dorința, s-ar termina și iubirea. Acest dinamism continuă la infinit, pentru că Dumnezeu e Iubire infinită.

Grigorie de Nyssa spunea că și după moarte va exista o dorință infinită – epectasis – căci nu vom sta pe loc, plictisiți să vedem mereu aceleași lucruri… cu cât mai mult dorești, cu atât mai mult afli, cu cât afli mai mult, cu atât mai mult dorești pentru că e mai interesant… și tot așa la infinit… și așa trăiești în imensitatea lui Dumnezeu, fără sfârșit. Ești în această iubire, care este toată prezentă și toată veșnică… De aceea e importantă dorința și faptul de a nu dori lucruri mici… În rugăciune să nu cerem ceva mai mic decât Dumnezeu!

Tereza de Avila spune: „Sunt bune adevărul și umilința, dar în sfera dorințelor nu trebuie să fim umili, ci trebuie să fim exagerați”… Psalmistul spune că noi avem o foame și o sete care nu pot fi săturate de lucrurile pe care le putem afla pe pământ… Capacitatea noastră este de a primi infinitul, deci numai Dumnezeu ne satură.

Deci continuați să cereți! Mulțumim Domnului că nu ne este dat, ci ne va fi dat! Căci așa sporește dorința și putem obține mai mult.

Continuați să căutați și veți afla… Cerem ceea ce nu avem și căutăm ceea ce există, altfel e inutil să căutăm. Căci tocmai cerând, deja avem ceea ce căutăm. Căci Dumnezeu e dar. Și dacă există dorința, e suficient, pentru că deja darul există. Deja e prezent El, care ne inspiră dorința după iubire. Dorința de a iubi deja este iubire.

Deci caută și vei vedea că vei afla. Pentru că există, dar trebuie descoperit tot mai mult, pentru că este o comoară infinită.

„Bate…” Vă amintiți ușa închisă? Acea ușă închisă e inima mea care-i închisă. Deci bate, pentru ca să se deschidă și să primească.

„Și vi se va deschide”… Cerul s-a deschis la botezul lui Isus. Apoi se pare că s-a închis când El s-a înălțat la cer. Dar se deschide de fiecare dată când ne rugăm.

Când ne rugăm – la fel ca în cazul lui Isus – coboară Spiritul, pentru că noi suntem deschiși față de Dumnezeu… El stă la ușă și bate. El este Cel care bate și deranjează… Până când noi Îi deschidem…

v. 10

¹⁰ Căci oricine cere, primeşte; cine caută, găseşte; iar celui care bate, i se va deschide.

Aceasta e garanția. Domnul vrea numai să cerem, căci așa ni se poate dărui; dacă nu vrem să-L primim, nu ni se poate da. Și El dorește să fie căutat, pentru că dacă nu-L căutăm, nu putem să-L aflăm.

Dacă nu mergi să cauți ciuperci, nu le afli, pentru că nu te interesează. În viață afli ceea ce cauți.

Și celui care bate îi va fi deschis. Este foarte clar! Pentru că suntem deschiși noi… Bătând, suntem dispuși să-L primim și atunci, în sfârșit, poate să intre.

Să vedem ce ne va fi dat cerând, căutând și bătând..

vv. 11-12

¹¹ Care tată dintre voi, dacă fiul îi cere un peşte, îi va da în loc de peşte un şarpe, ¹² sau dacă îi cere un ou, îi va da un scorpion?

Aceste versete descriu modul în care noi trăim rugăciunea. Ni se spune că noi Îi cerem lui Dumnezeu pâinea – știind că e Tatăl nostru – dar, după părerea noastră, El ne dă pietre, adică nu ne ascultă rugăciunile.

Pâinea e viața. Iar El – care dă viața… – nouă ni se pare că ne dă piatra… Da! În rugăciune apar și inima noastră de piatră și toate blocajele, rezistențele (împotrivirile) și încăpățânările noastre și le proiectăm în El, iar noi credem că El nu aude… În schimb suntem noi… cei care nu auzim glasul Său.

În mod real El a luat asupra Sa răul și împotrivirile noastre și în rugăciune noi experimentăm acest adevăr: Dumnezeu pare absent, pentru că noi suntem absenți. Și „noaptea spiritului” – e această absență a lui Dumnezeu pe care o experimentează misticii și e reală pentru că suntem noi cei care suntem absenți și departe de Dumnezeu. Noi suntem împietriți, și nu El.

Aceasta e imaginea diabolică pe care o avem despre Dumnezeu; în timpul rugăciunii apare și se purifică pentru ca inima noastră să se deschidă.

Pâinea e Cristos, care se face pâine.

Apoi în loc de pește, ne dă șarpe… Și peștele e Cristos, care urcă din prăpastia morții, ajunge pe pământ pentru a-Și da viața și devine viață pentru noi. Însă, după părerea noastră, Cristos devine „șarpe” care dă moarte pe pământ… În rugăciune ni se pare că Dumnezeu este ostil, că nu ne ascultă, că-I împietrit… Da! Tocmai ostilitatea noastră împotriva Lui iese la iveală în rugăciune.

În loc de ou… – oul e începutul vieții… Ceea ce Dumnezeu vrea să ne dea e o viață nouă, aceea a Fiului – dar, după părerea noastră Domnul ne dă un scorpion… cu veninul în coadă, adică moartea. Și această concepție ne otrăvește întreaga viață.

În rugăciune apar toate aceste aspecte negative ale existenței noastre: împietrirea, veninul, moartea…

Textul întreabă: „Care tată dintre voi, dacă fiul îi cere pâine îi dă piatră…?”… Este clar că niciunul! Și totuși noi gândim așa despre Dumnezeu, crezând că ne dă lucruri rele.

Deci avem concluzia…

v. 13

¹³ Aşadar, dacă voi, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru din ceruri îl va da pe Duhul Sfânt celor care i-l cer?”

Isus spune: „Voi care sunteți răi”… Deci noi suntem răi, și totuși avem un anume simț de paternitate-maternitate și fiilor le dăm pâine, pește, ouă… Deci, cu atât mai mult, Tatăl ceresc vă va da acea Pâine care este Fiul și Spiritul Sfânt! Și vă va da acel pește care este tot Fiul, care este iubirea dintre Tatăl și Fiul… acel ou, acea viață nouă care este tot Fiul, care e Spiritul Sfânt, care e Iubire… Cu alte cuvinte Tatăl ceresc vi Se va da pe Sine în totalitate. Ni se dă pe Sine, și aceasta e viața nouă. Ne dă viața divină, fapt pentru care putem spune cu adevărat „Abba” și avem acea Pâine – acea Iubire – care, așa după cum suntem iubiți de El, ne face să-i iubim pe alții…

Și astfel, viața care există în Dumnezeu – iubirea dintre Tatăl și Fiul – devine viața care există pe pământ între noi și cu aceeași iubire cu care El ne-a iubit, noi ne iubim.

Și acesta e rodul rugăciunii, al Euharistiei, care este rugăciunea prin antonomasie.

Iar de acum, deja orice rugăciune de-a noastră e Euharistie, în Fiul, și e participare la Euharistie.

Să nu uităm aspectele dorinței, insistenței. Rugăciunea are nevoie de timp. Timpul e viață. Și rugăciunea e locul în care Dumnezeu se deschide peste noi pentru ca noi să ne deschidem față de El. E locul în care El ne dă cu adevărat dorința cea mai profundă a fiecăruia dintre noi: de a fi ca Dumnezeu, a fi El… a avea Spiritul Său. Spirit înseamnă viață, sfânt înseamnă al lui Dumnezeu… Și viața lui Dumnezeu e iubirea dintre Tatăl și Fiul. Și această iubire intră în noi și devenim fiii și frații altora. Acesta e sensul rugăciunii.

Să înțelegeți că șerpii, ușile închise, scorpionii, sunt locul normal al rugăciunii; tocmai aici primim Spiritul.

Textul nu e tare atent la cererile noastre și la nemulțumirile noastre, ci ne ajută să înțelegem că greșeala noastră este că-i cerem Domnului lucruri, în loc să cerem Persoana Sa, Spiritul, care este viața Sa, care este El.