Feriți-vă de aluatul fariseilor

Aluatului fariseilor i se opune cel al Împărăției: cel dintâi pune în centru eul propriu, celălalt îl pune pe Dumnezeu; cel dintâi este un ferment de neliniști și frici, iar cel de al doilea, de încredere și încredințare filială.

Fie ca Domnul să ne deschidă mințile, ca să pricepem Scripturile.

Ps. 147 (146)

Fiind iubire, Dumnezeu are grijă de fiecare om. Psalmistul ne spune că El nu uită să asigure hrana animalelor, Dumnezeu îi iubește pe toți cu o iubire atentă…

Să ne amintim că deja am început partea a doua a Evangheliei, în care se vorbește despre cele două spirite. „Nu știți cărui spirit îi aparțineți”, le spune Isus discipolilor. De o parte, avem Spiritul Fiului, adică Spiritul Celui care are milă de frați, Spiritul care ne pune în comuniune cu toți, care nu ne separă de niciunul, este acel Spirit care ne ajută să spunem „Abba”… Iar de cealaltă parte avem spiritul separatorului, al satanei, care ne separă de alții, ne pune pe unii împotriva altora, ne ia mila; este spiritul mut care ne împiedică să-i spunem lui Dumnezeu Tată, adică ne împiedică să-L recunoaștem ca Tată și să-i recunoaștem pe alții ca frați….

Începând cu această cateheză vom vedea felul în care acest spirit intră în viața concretă. În textul nostru acest spirit este numit „aluat, ferment”.

Viața noastră poate fermenta (crește, dospi) cu aluatul dușmanului, numit „aluatul fariseilor”, despre care am vorbit în cateheza anterioară, al celor care au spirit mut și care se folosesc de cuvânt numai pentru a impune legi și pentru a separa persoanele unele de altele…

Însă vom vedea că există un alt spirit.

Capitolele 12 și 13 ne prezintă teologia istoriei: cum trăim acest Spirit în mod concret, spre exemplu în raport cu viața noastră (este tema din cateheza de astăzi). În următoarea cateheză vom vedea cum trăim Spiritul în raport cu bunurile pământului. Apoi, vom trata felul în care se trăiește spiritul opus în raport cu bunurile. Iar în capitolul al treisprezecelea vom evidenția ce sens are istoria: această istorie pe care o vedem și care ni se pare că merge din rău în mai rău și că răul învinge… Cum putem trăi această istorie în mod însemnat, ce timp oportun este această istorie?

Așadar, sunt texte care ne arată cum să discernem în momentul prezent și să trăim în prezent Împărăția lui Dumnezeu. Căci putem trăi prezentul sau cu spiritul fariseilor și al cărturarilor, care impun legi și norme și se plâng că lucrurile nu merg așa cum ar trebui, sau cu spiritul Fiului, care iubește frații și construiește Împărăția lui Dumnezeu. Sunt două moduri opuse de a trăi aceeași realitate.

Se citește Lc. 12,1-12

¹ În timp ce mulțimea se aduna cu miile, încât se călcau în picioare unii pe alții, el a început să vorbească mai întâi discipolilor: „Feriți-vă de aluatul fariseilor care este fățărnicia, ² căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit și nici secret care nu va fi cunoscut. ³ Prin urmare, ceea ce ați spus în întuneric se va auzi la lumină și ceea ce ați șoptit la ureche în camera de taină va fi spus în gura mare de pe acoperișuri. ⁴ Vouă, prietenilor mei, vă spun: nu vă temeți de cei care ucid trupul și după aceea nu mai pot face nimic. ⁵ Vă voi arăta însă de cine să vă temeți: temeți-vă de acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în Gheenă; da, vă spun, de acesta să vă temeți. ⁶ Nu se vând oare cinci vrăbii pe doi bani? Și nici una dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. ⁷ Vouă însă, chiar și firele de păr de pe cap vă sunt numărate. Nu vă temeți! Voi valorați mai mult decât multe vrăbii. ⁸ Vă zic dar, oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, și Fiul Omului va da mărturie pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. ⁹ Însă cine mă va renega înaintea oamenilor va fi renegat înaintea îngerilor lui Dumnezeu. ¹⁰ Și oricine va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului va fi iertat; dar cel care va spune blasfemii împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat. ¹¹ Când vă vor duce înaintea sinagogilor, a guvernanților și autorităților, nu vă îngrijorați cum sau ce veți răspunde sau ce veți spune, ¹² căci Duhul Sfânt vă va învăța în acel ceas ce trebuie să spuneți”.

Ne aflăm imediat după disputa lui Isus cu fariseii și cărturarii care, din acel moment, „au început să-L urască groaznic și să-L silească să vorbească despre multe… ca să-I găsească vină” (Lc. 11, 53-54), ca să-L ucidă.

Acest text se pare că-i „o grămadă” alcătuită din multe elemente și, la prima vedere, nu s-ar înțelege despre ce este vorba, în schimb, discursul este logic.

În introducere ni se prezintă „o mulțime alcătuită din mii și mii de oameni, care se călcau unii pe alții”; da, oamenii pot sta împreună, înghesuindu-se și călcându-se unii pe alții.

Această problemă îi privește pe discipoli: noi putem sta împreună

înghesuindu-ne și călcându-ne. Prin urmare, Isus le spune discipolilor că principiul lui a se călca unii pe alții este ipocrizia. Vom vedea ce înseamnă…

În cateheza anterioară s-a vorbit despre ipocrizia fariseilor. Acum, vom descoperi că această ipocrizie nu mai este atribuită fariseilor, ci se spune că este în interiorul nostru…

Apoi vom afla că rădăcina ipocriziei este frica, fapt pentru care Isus repetă de cinci ori „nu vă temeți”.

Opusul fricii este încrederea (credința) (vv. 8-12) care ne ajută să-L mărturisim pe Dumnezeu în această lume. Frica ne face să devenim ipocriți și să ne ascundem…

La v. 11 ni se spune să nu ne îngrijorăm pentru ceea ce se întâmplă. Noi mereu ne îngrijorăm. Această temă va fi reluată. Isus ne invită să rămânem liniștiți, pentru că Spiritul va vorbi în noi. Altfel spus, dacă noi avem Spiritul, adică iubirea, în orice împrejurare știm ce să facem.

Versetele noastre ne ajută să intrăm în teologia istoriei, indicându-ne felul în care să trăim aici, pe pământ, raportul cu viața noastră. Viața noastră nu trebuie să fie trăită în ipocrizie și în frică, ci în încredere și în mărturisirea lui Dumnezeu.

vv. 1-3

¹ În timp ce mulțimea se aduna cu miile, încât se călcau în picioare unii pe alții, el a început să vorbească mai întâi discipolilor: „Feriți-vă de aluatul fariseilor care este fățărnicia, ² căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit și nici secret care nu va fi cunoscut. ³ Prin urmare, ceea ce ați spus în întuneric se va auzi la lumină și ceea ce ați șoptit la ureche în camera de taină va fi spus în gura mare de pe acoperișuri.

Tot acest discurs începe cu cuvintele „în același timp”. În limba greacă expresia este „în aceste lucruri”. Altfel spus, în aceste lucruri, adică în cele pe care le-am văzut în cateheza anterioară, când încep să se mânie pe Isus…

Așa ni se întâmplă și nouă: există un „în același timp” în care ni se întâmplă unele lucruri, iar noi mereu trăim „în același timp”, pentru că mereu așteptăm ceva diferit și așteptăm să treacă acest timp… În schimb, problema este cum să trăim acest „în același timp”, adică acest moment care este făcut așa, cu aceste contradicții.

Noi mereu așteptăm un moment mai bun. Însă lumea este aceasta în care noi trăim…

De multe ori ne blocăm pe trecut sau fugim în viitor. Credința este legată de prezent: acum și aici.

În acest timp „adunându-se (înghesuindu-se) mulțime, mii și mii de oameni”, adică o mulțime foarte mare, „încât se călcau unii pe alții”.

Este limpede că se înghesuie în jurul lui Isus. Așadar, există un mod de a sta în jurul lui Isus care-i un „a se înghesui” (să ne gândim la marile pelerinaje) și un „a se călca unii pe alții”.

Ce înseamnă? Există un „a sta împreună” care este un „a se călca unii pe alții”.

În acest moment „Isus începe să le spună, mai întâi de toate, discipolilor Săi”. Adică, acest discurs este ținut mai întâi discipolilor din acea vreme și discipolilor din zilele noastre, dar este un discurs valabil pentru fiecare om… Căci există un mod de a sta împreună caracterizat de „a se înghesui și a se călca”.

Prin urmare, Isus spune: „Feriți-vă de aluatul fariseilor, care este fățărnicia”…

Acest „a sta împreună”, caracterizat de „a se înghesui și de a se călca”, este numit „aluat”.

Până acum am vorbit despre Spiritul Fiului, despre spiritul mut (spiritul separatorului care ne desparte de Tatăl și de frați). În textul nostru acest spirit e numit „aluat”. Căci spiritul nu-i ceva vag, care stă în aer, ci spiritul este modul concret de a trăi, este cel care fermentează existența.

Care este aluatul vieții noastre? Care este motivul pentru care trăim(:)? Care este principiul vieții noastre?

Isus ne spune să ne ferim de acel principiu al existenței (al vieții) care este fățărnicia (ipocrizia).

Cuvântul „ipocrit”, în limba greacă, indică omul care mereu răspunde (dă replică), cel care le știe pe toate. Concret, îl indică pe dirijor, pe cel care dă răspunsurile. Apoi, același cuvânt înseamnă și „a recita”. Iar apoi cuvântul indică și ipocrizia (fățărnicia), desemnând omul care mereu vrea să fie pe primul loc, vrea să recite, căci nu este important ceea ce este, ci imaginea pe care o are… Ipocrizia desemnează cultul imaginii, care în zilele noastre este foarte important…

Aluatul – ceea ce fermentează viața – este imaginea sinelui, protagonismul: eu m-am făcut cu puterile mele, eul meu este dumnezeul meu, este egoismul absolut, autocentrarea pe sine. „Fiecare se gândește la sine. Deci, dacă eu nu mă gândesc la mine, cine se va gândi?”

În textul anterior, când i-a acuzat pe farisei, Isus a zis: „Exteriorul vostru este curat, dar interiorul e plin de răpire”. Așadar, ipocrizia este o contradicție între exterior și interior. În exterior trebuie să apară buni, simpatici, cordiali, surâzători, dar în interior se gândesc în ce fel să-l înșele pe celălalt, pentru a fi primii, pentru a-i stăpâni pe alții.

Apoi fățărnicia fariseilor constă în a elabora legi, decrete, pentru a domina lumea, dar ei nu se gândesc să le respecte, ci este important să le facă pentru alții.

În ce fel se manifestă ipocrizia? În a căuta primele locuri în piețe și-n biserici, în sinagogi, primele locuri în societatea civilă și în cea religioasă.

În final Isus spune: „Voi sunteți ca mormintele care sunt invizibile (de obicei, mormintele se văruiau ca să poată fi evitate de cei care treceau prin zonă, ca să nu se spurce)”. Însă Isus spune: „Voi sunteți niște morminte necurate, iar cine trece pe lângă voi se contaminează, fără să-și dea seama”…

Viciul ipocriziei nu-i un lucru excepțional, căci dacă un om se examinează în profunzime, întrebându-se ce stă la baza acțiunilor sale, va înțelege că nu stă nici iubirea adevărului, nici iubirea aproapelui, ci prin tot ceea ce face omul caută iubirea propriului său eu, a propriei sale imagini, a faptului de a nu face o figură urâtă, a faptului de a reuși, de a obține respectul altora. Prin tot ceea ce face are grijă să nu se vadă felul în care el este în interior, căci importat este să apară frumos…

Cu alte cuvinte, fățarnicul e o persoană normală…

Cuvântul „ipocrit” indica masca, cea care folosea pentru a-și acoperi fața…

Viața noastră este plină de aluatul acestei „manii a fățărniciei”, care înseamnă a nu ne accepta pe noi înșine așa cum suntem… Nu înțelegem că suntem valoroși pentru ceea ce suntem…

În aceste versete Isus analizează acest „protagonism”, această fățărnicie, spunând: „Ceea ce este acoperit va fi descoperit, ceea ce e ascuns, va fi cunoscut”… Altfel spus, ipocrizia are nevoie de un voal pentru a se ascunde: nu trebuie să fie clar ceea ce tu ești în interior. Interiorul trebuie ascuns, dar exteriorul trebuie să apară perfect…

Avem opoziția între întuneric și lumină, între lucrurile spuse „în odăi” sau pe „acoperiș”… Încă de la început, care a fost păcatul lui Adam? Cel de a vrea să ia locul lui Dumnezeu!

Care-i eroarea lui Adam?

Dumnezeu dorea ca Adam să fie egal cu El.

În schimb, Adam dorea să ia locul lui Dumnezeu, dar fără Dumnezeu. Adam, nesimțindu-se iubit de Dumnezeu, cugeta așa: „Eu trebuie să fiu stăpânul vieții mele, principiul vieții mele”.

„Protagonismul” se naște din faptul că un om n-a fost în centrul atenției altora… Dacă omul a fost iubit, nu are nevoie să fie protagonist, ci este liniștit, se iubește, nu simte nevoia să apară (să aibă o imagine bună în ochii altora), este mulțumit așa cum este și-i iubește pe alții așa cum și el este iubit.

Dorința de a fi protagonist este originea tuturor relelor: este neacceptarea sinelui, ascunderea, acoperirea cu un voal, locuirea în întuneric, în odaie, numai pentru a nu fi ceea ce este și pentru a-i putea înșela pe alții, adică a fi primul, a-i conduce, a fi dirijorul corului…

vv. 4-7

⁴ Vouă, prietenilor mei, vă spun: nu vă temeți de cei care ucid trupul și după aceea nu mai pot face nimic. ⁵ Vă voi arăta însă de cine să vă temeți: temeți-vă de acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în Gheenă; da, vă spun, de acesta să vă temeți. ⁶ Nu se vând oare cinci vrăbii pe doi bani? Și nici una dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. ⁷ Vouă însă, chiar și firele de păr de pe cap vă sunt numărate. Nu vă temeți! Voi valorați mai mult decât multe vrăbii.

În aceste versete de cinci ori se spune „nu vă temeți”.

De ce se teme omul?

Primul lucru de care se teme este cel de a-și pierde viața, la diferite niveluri. Iar când viața sa nu este în pericol, omul se sperie că-și va pierde onoarea și stima, propria sa identitate. Iar când identitatea sa nu este amenințată, omul se teme că va pierde la nivel economic. Această ultimă pierdere este mai nesemnificativă decât viața. Căci pentru salvarea vieții biologice, omul este în stare să sacrifice totul… Apoi bogăția este mai nesemnificativă chiar și decât onoarea…

Noi mereu suntem mișcați de spaima că ne va lipsi, că vom pierde viața: ori „viața umană” (stima, afecțiunea), ori ceea ce ne asigură viața, adică banii. Noi mereu trăim în frică. De ce? Pentru că avem dorința după viață, dar ne este teamă că o vom pierde.

Această teamă de a ne pierde viața, la toate nivelurile, dictează toate acțiunile noastre: ele sunt dictate de teama că ne lipsesc (ori că vom pierde) și un lucru, și un altul, și încă un altul… Fapt pentru care trăim întreaga viață ca robi ai fricii…

Rădăcina ipocriziei (fățărniciei) este frica: e teama de a nu se simți iubit, de a se simți un nimeni, de a simți că viața nu are nicio semnificație… și atunci omul simte că trebuie să-și creeze o imagine…

Însă o viață dominată de spaimă, care reprezintă dorința răsturnată după viață, este ceva neliniștitor, stresant. Scrisoarea către evrei ne prezintă, în sinteză, tot misterul pascal: Isus, Fiul, și-a însușit trupul și sângele nostru pentru a-i elibera, prin moartea Sa, pe toți cei care erau robi, de-a lungul întregii lor vieți, de frica morții (cf. Evr. 2, 14).

Altfel spus, de-a lungul întregii vieți, noi suntem robii fricii de moarte. Și această frică ne împinge să-i agresăm pe alții, să avem relații negative, să atacăm, să creăm nedreptăți, strângere de bogății, mizerie, războaie…

Frica merge mână în mână cu neliniștea, cu aviditatea după viață. Și nu este vorba că ne este teamă numai de moartea fizică, ci de faptul că nu vom reuși și vom fi un nimeni…

E teribil să trăim o viață dominată de frică… Mereu simțim că nu suntem la înălțime și că trebuie să facem tot posibilul pentru a fi… Dar așa, niciodată nu putem fi liniștiți. Ne simțim agresați pentru că pierdem viața, deci toate celelalte ne sunt sustrase… Apoi avem această concurență cauzată de ipocrizie, a fiecăruia care vrea să stea deasupra celorlalți. Trebuie să fiu competitiv, căci dacă nu, sunt eliminat, deci mort… Însă o astfel de viață este imposibilă!

În Biblie avem îndemnul „nu te teme” repetat de 365 de ori… E refrenul lui Dumnezeu. Căci primul răspuns dat de Adam lui Dumnezeu este: „M-am ascuns, pentru că mi-a fost frică”. Iar de la a ascunde adevărul nostru, pentru că ne este frică, încep toate relele.

Tot acest discurs este pătruns de cuvintele lui Isus, care ne îndeamnă la încredere: „Vă spun vouă, prietenii Mei”… În Io. 15, 14 stă scris: „Nu vă mai numesc slugi, ci prieteni”. Isus ne spune să ne simțim prietenii lui Dumnezeu, să trecem de la frică la încredere…

Această frică o putem învinge numai dacă știm că Dumnezeu ne este prieten. Prietenia înseamnă că suntem egali, că suntem ca Dumnezeu și că El ne iubește. Deci noi putem fi ca El și să-L iubim.

De ce ne este frică? Pentru că nu acceptăm realitatea noastră! Realitatea noastră este că suntem limitați…

Dacă eu nu accept limita mea, ca fiind un loc de comuniune cu celălalt, îmi este frică de celălalt, îl agresez pentru că-mi este teamă că el mă va ataca. Dacă eu accept limita mea ca fiind comuniune, atunci nu-mi este frică de celălalt, ci limita este locul comuniunii, al schimbului de daruri, al îmbogățirii reciproce, al înțelegerii, al iubirii, a tot ceea ce este pozitiv.

Eroarea fundamentală a fiecărui om constă în a nu-și accepta limita ca loc de solidaritatea cu alții. Iar limita mea absolută este solidaritatea mea cu Dumnezeu, care-mi este Tată, începutul și scopul meu, iar toate celelalte limite sunt locuri în care am nevoie de celălalt… Și toți avem nevoie de ceilalți, pentru că suntem relație.

Dacă limita mea nu o văd ca fiind loc de comuniune și de înțelegere reciprocă, devine precum granițele Europei pentru care ne luptăm timp de 2000 de ani… Oamenii se ucid tocmai din cauza limitei neacceptate …

Și pentru că toți avem o limită definitivă – moartea – dar vrem să nu murim pentru că suntem dorință după viață, atunci trăim întreaga viață în angoasă pentru că știm că vom muri… Fapt pentru care omul deja este mort de-a lungul întregii sale vieți, căci este sclavul fricii de moarte.

În schimb, dacă omul acceptă și limita sa definitivă, moartea, ca fiind locul său de comuniune cu Dumnezeu, nu-i mai este teamă de moarte. Ci se bucură că moare, știind că se reîntoarce acasă… Dacă nu ar fi așa, ar fi un chin să trăiască după 120 de ani de viață… Decât să îmbătrânească și să devină tot mai rău și nesănătos, e mai bine să moară mai repede…

Limita noastră nu este rea! Ci suntem ca Dumnezeu datorită limitei trăite ca fiind locul de comuniune cu El. Nu suntem ca Dumnezeu din cauza aiurelilor noastre de atotputernicie, căci Dumnezeu nu-i atotputernic așa cum ni-L închipuim noi…

Și, exact din această cauză Isus s-a făcut părtaș limitei noastre și exact cu limita Sa, cu moartea Sa, cu crucea Sa, ne-a mântuit. Pentru că a făcut din limită, din moarte, din cruce și chiar din păcat, locul comuniunii și al solidarității.

Prin urmare, „Nu vă temeți nici de cei care ucid trupul”. Să fim liniștiți că peste 100 de ani noi toți vom fi morți… Deci să nu ne fie frică nici de faptul că vom fi uciși, care-i răul maxim ce ni s-ar putea întâmpla…

Ar trebui să ne fie frică că-i ucidem noi pe alții, nu că noi vom fi uciși… Dacă vom fi uciși, vom fi martiri, adică vom mărturisi viața până chiar și-n moarte.

Să nu vă fie frică de cei care ucid trupul… A ne salva viața biologică nu-i valoarea absolută, căci dacă ar fi așa, am putea imediat să ne îmbălsămăm și am fi liniștiți…

Valoarea absolută constă în a ști să ne dăruim viața, să iubim. Deci, nu vă fie frică nici de a vă pierde viața! „Cine-și va pierde viața, și-o va mântui”. Căci viața e un dar: dacă o dăruiești, o realizezi, dar dacă o ții, o sufoci, o ucizi…

„Și după ce v-au ucis, nu mai pot face nimic… ”

„Vă voi arăta însă de cine să vă temeți: Temeți-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheena” (v. 5). Este o aluzie la Dumnezeu: deci fiți cuprinși de teama de Dumnezeu!

Teama de Dumnezeu ne va elibera de orice frică. „Începutul înțelepciunii este teama de Dumnezeu”. Teama de Dumnezeu nu înseamnă să ne fie frică de Dumnezeu, ci să ținem cont că numai Dumnezeu e Dumnezeu, că El ne iubește și este sensul vieții noastre. Dacă ținem cont de acest adevăr, nu ne mai este frică de nimic!

Dacă nu avem teama de Dumnezeu, sfârșim în gheena. Gheena era valea în care erau arse gunoaiele. Deoarece mai înainte, în acea vale, se sacrificau victimele umane zeului Moloh, ei s-au gândit să o profaneze arzând gunoaiele.

Dacă nouă nu ne este teamă de Dumnezeu și mereu ne este frică de moarte, noi nu facem nimic altceva decât să ne aruncăm viața la gunoi, pentru că frica ne împinge să facem răul de care ne temem: ne împinge să murim.

Vai să urmăm fricile! Trebuie să urmăm dorințele noastre pozitive…

Isus concluzionează, îndemnându-ne să nu ne temem.

Apoi adaugă: deși două păsări nu valorează prea mult, Dumnezeu își amintește și de ele. Deși „perii capului” au o valoare neînsemnată, Dumnezeu îi numără… Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu ține cont de om în toate aspectele sale, chiar cele mai mici, înseamnă că ține cont de om – care-i fiu – în totalitatea sa. Căci omul e mai valoros decât două păsări…

Omul nu are nevoie să fie fățarnic pentru a fi cineva. Omul deja este fiul lui Dumnezeu, deci este mult mai mult decât tot ceea ce ar putea să-și inventeze…

Isus concluzionează: „Deci, nu vă temeți”. În limba greacă verbul este la imperativ prezent și înseamnă: „Încetați deci să vă mai fie frică”! A sosit timpul să nu ne mai fie frică de ceea ce suntem. Noi suntem fiii lui Dumnezeu, iar El se îngrijește de noi. Noi valorăm mult mai mult decât păsările!

Tema de a nu ne îngrijora o vom relua peste două cateheze.

Să vedem spiritul opus ipocriziei și fricii, care-i cel de a mărturisi…

vv. 8-10

⁸ Vă zic dar, oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, și Fiul Omului va da mărturie pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. ⁹ Însă cine mă va renega înaintea oamenilor va fi renegat înaintea îngerilor lui Dumnezeu. ¹⁰ Și oricine va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului va fi iertat; dar cel care va spune blasfemii împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat.

În aceste versete se vorbește despre „a mărturisi” și „a se lepăda”, adică despre a recunoaște și a nu recunoaște.

Dacă noi recunoaștem înaintea oamenilor că Dumnezeu este Tatăl nostru, iar noi suntem fii (este vorba de a recunoaște cu viața, căci mărturia este cu viața, și nu cu vorbele), atunci și Fiul omului ne va recunoaște înaintea Tatălui… Înseamnă că viitorul nostru nu depinde de Dumnezeu, ci de ceea ce facem noi aici și acum…

Dacă aici și acum recunoaștem că Dumnezeu este Tată, că noi suntem fii, iar ceilalți sunt frați, atunci într-adevăr suntem fiii Tatălui și frații semenilor. Dar dacă noi nu recunoaștem acest adevăr și-l negăm în viața concretă, înseamnă că noi nu vrem să fim fii și frați. Deci, nici măcar Dumnezeu nu ne poate ajuta… Poate numai să aibă răbdare… Căci Petru se va lepăda de Isus, dar Isus nu se leapădă de el. Deci Isus îi recuperează și pe cei care se leapădă de El… Dar e important să ne trăim această viață pe pământ nu în frică, ci cu conștiința că Dumnezeu îmi este Tată, iar eu sunt fiu. Și, prin urmare, într-adevăr pot trăi o viața liniștită și fericită ca fiu și frate. Altfel voi trăi o viață plină de neliniște, fără pace, mereu în război, adică în fățărnicie.

„Eu îmi voi aminti de tine, dacă tu îți vei aminti de Mine” nu-i o târguire, ci este o făgăduință, astfel încât să dorim să avem în noi amintirea Lui, să vrem să consolidăm raportul cu El…

„Oricui va spune vreun cuvânt împotriva Fiului omului, i se va ierta; dar celui ce va huli împotriva Spiritului Sfânt, nu i se va ierta” (v. 10). E un verset greu de explicat, dar cu multă probabilitate sensul este următorul: Cine nu L-a recunoscut pe Isus… Și e dificil să recunoaștem că Dumnezeu este așa cum ni L-a arătat Isus, că iartă… Și Isus pe cruce va spune: „Iartă-i, căci nu știu ce fac”…

În Isus, Dumnezeu ni se prezintă ca fiind umil, sărac, slujitor, adică având toate prerogativele despre care noi credem că sunt greșite, căci ne închipuim un alt fel de Dumnezeu. Prin urmare, foarte ușor greșim în privința identității lui Dumnezeu. Iar acest fapt ne este iertat…

„Dar celui ce va huli împotriva Spiritului Sfânt, nu i se va ierta”… Spiritul Sfânt este Spiritul adevărului! În ce constă adevărul?

Poate că adevărul constă în faptul de a ști să căutăm… Păcatul împotriva Spiritului Sfânt e păcatul omului care nu caută, al omului care are certitudinea că este așa cum crede el, al omului care niciodată nu se schimbă, nu se convertește… E clar că omul care nu vrea să se convertească nu poate fi iertat.

În sine, întreaga noastră viață este un drum. Obiectivul fiecărei cunoașteri este, în mod paradoxal, „nu știu”… Pentru că dacă deja pretind că știu, înseamnă că nu învăț nimic nou…

Păcatul împotriva Spiritului Sfânt este acea pretenție că le știm pe toate… Isus le spune fariseilor că sunt orbi, dar acest fapt nu-i un păcat… ci „Tocmai pentru că credeți că vedeți, păcatul vostru rămâne”…

Păcatul împotriva Spiritului – care este iubire și viață – este pretenția că le știm pe toate și, prin urmare, faptul de a nu fi deschiși noutății, de a nu ne converti, de a nu ne schimba viața…

În cazul acestui păcat nu avem iertare, ci putem numai să ne convertim…

Acest păcat îl au numai credincioșii, numai cei care au cunoscut Spiritul. Și cunoscându-L, ei pretind că-L au în buzunar, dar dacă ei îl au în buzunar, atunci nu mai este Spirit, pentru că Spiritul ne deschide la o iubire și la o cunoaștere tot mai mari.

Acest păcat este tipic celor care doresc să pună stăpânire pe Spiritul, pe Dumnezeu și pe inițiativa Sa, ca să le aibă ei în mână pe toate… Este la fel ca păcatul lui Adam, care vrea să-L stăpânească pe Dumnezeu. Și e păcatul specific persoanei religioase, persoanei bune… care se folosește de religie pentru a-i condamna pe toți ceilalți, etichetându-i ca fiind răi… Însă ea se vede bună, justificată, având adevărul în buzunar, având idei clare, însă pe toți ceilalți îi vede ca fiind dezorientați, o masă de condamnați…

Cu multă probabilitate fățărnicia este păcatul împotriva Spiritului, adică faptul că un om crede că este în ordine. Un om care spune: eu sunt în regulă pentru că merg în fiecare duminică la biserică și fac și fapte bune… Însă alții nu sunt în ordine…

Însă întrebarea este: „Cum te raportezi la alții, cum îi iubești”, căci Spiritul înseamnă a-i iubi pe ceilalți, adică pe păcătoși…

Isus – care e Fiul – îi iubește pe toți frații. Acesta e Spiritul Fiului… Și nu-i spiritul luptelor religioase, al cruciadelor, pe care-l avem în acele momente în care ne simțim buni creștini…

vv. 11-12

¹¹ Când vă vor duce înaintea sinagogilor, a guvernanților și autorităților, nu vă îngrijorați cum sau ce veți răspunde sau ce veți spune, ¹² căci Duhul Sfânt vă va învăța în acel ceas ce trebuie să spuneți”.

„Nu vă îngrijiți”… Îngrijorarea (pre-ocuparea) este ocupația principală pe care o avem: ne îngrijorăm de ce va fi… În medie, 90% din energiile noastre le cheltuim în îngrijorare: ce va fi?

Ceea ce ne uzează (consumă) nu-i ceea ce facem, ci îngrijorarea. Când muncim liniștiți, reușim să lucrăm bine, însă când suntem îngrijorați, ne consumăm, ne epuizăm…

Și ne rămâne un 10% pentru a ne ocupa de lucrurile juste.

„Când vi se va întâmpla – la fel ca lui Isus – să fiți prigoniți, nu vă îngrijorați”. Altfel spus, Biserica nu trebuie să se îngrijoreze când este prigonită, ci când nu este prigonită… Așa spune Isus: „Fericiți veți fi când oamenii vă vor urî pe voi și vă vor izgoni dintre ei, și vă vor batjocori, și vor lepăda numele voastre… Bucurați-vă în ziua aceea și vă veseliți” (Lc. 6, 22-23), căci așa li s-a întâmplat profeților, dar și Mie…

Noi mereu ne plângem pentru că nu suntem recunoscuți, apreciați…

Dacă suntem prigoniți, trebuie să ne bucurăm: dacă suntem fideli, suntem prigoniți, dar dacă suntem necredincioși, prigonim noi pe alții. Nu există o cale de mijloc.

Și pentru că nu ne place să fim prigoniți, preferăm să facem cruciade, să avem puterea… Așadar, Evanghelia e mereu actuală…

„Nu vă îngrijiți, că Spiritul Sfânt vă va învăța chiar în ceasul acela ce trebuie să spuneți”. Spiritul e Spiritul Fiului, este iubirea dintre Tatăl și Fiul. Și această iubire vă va învăța cum să trăiți și dificultățile.

Dar să nu vă fie teamă că aveți dificultăți. Căci, dacă trăiți ca fii, veți avea dificultățile egoismului, care sunt în voi și în exteriorul vostru.

Deci veți fi prigoniți. Dar nu vă îngrijorați! Căci prigoana e locul în care sunteți chemați să dați mărturie. Prigoana e locul în care creșteți, vă maturizați, e locul în care vestiți adevărul…

Texte utile:

• Mt. 6, 25-34;
• Mc. 8, 34-38; 3, 22-30; 13, 11;
• F.Ap. 4, 1-22; 5, 17-42.