Ps. 49

Evanghelia subliniază că viața spirituală are legătură cu folosirea bunurilor materiale și cu modul în care omul trăiește realitatea cotidiană. În societate există o oarecare ipocrizie: dorința de a fi mereu protagonist (de a conduce, de a impune), de a ocupa primele locuri în biserică, de a apărea mereu îmbrăcat în chip strălucitor, de a-i înșela pe alții. Există un comportament bazat numai pe o aparență înșelătoare, care se datorează fricii de a-și pierde viața, prestigiul. Motivul fundamental – datorită căruia cineva dorește să fie important – constă în faptul că se simte un „nimeni”. Viața sa fiind constant amenințată de moarte, el face tot posibilul pentru a evita această moarte la toate nivelurile. Lipsa stimei este moartea morală și se exprimă prin prestigiu, putere și bogăție.

Vom analiza bogăția, relația omului cu bunurile materiale. Dacă omul nu are bunurile materiale concrete, pierde puterea, prestigiul și onoarea.

Multe texte din Evanghelia după Luca tratează această temă. Lumea-l întreabă pe Botezătorul: „Ce să facem?”. Ioan răspunde: „Cine are două haine, să dea una fratelui…”. Soldaților le spune să se mulțumească cu salariul lor și să nu facă rău nimănui… La fel zice și Isus la începutul misiunii Sale în sinagoga din Nazaret: cineva poate intra în pământul făgăduinței numai în măsura în care înțelege că bunurile pământului sunt daruri ale lui Dumnezeu și le împarte cu frații. Programul întregii misiuni a lui Isus constă tocmai în a stabili paternitatea lui Dumnezeu în fraternitatea concretă dintre oameni. Faptele apostolilor (cap. 2) subliniază că prima comunitatea trăia împreună folosind în comun toate bunurile. Apoi, în proclamarea fericirilor, primele cuvinte sunt: „Fericiți voi, săracilor” și următoarele: „Vai de voi bogaților”… Există și alte texte de acest fel.

În această pericopă tema este: problema de a avea lucruri materiale. Se poate denumi a „Proprietarului nebun” în opoziție cu „administratorul înțelept” din cap. XVI, deși Biblia zice că e „infidel”. Dar vom vedea că e înțelept, deoarece nebunia constă în a fi proprietar; a fi administrator – care distribuie lucrurile – înseamnă a fi înțelept, deoarece faci voia Stăpânului care vrea să dăruiască. Istoria continuă cu tânărul bogat, și la sfârșit află soluția în Zaheu.

Este o temă prezentă în întreaga Evanghelie. Condamnând absolutizarea și divinizarea/venerarea bunurilor, Luca dorește ca omul să aibă o relație dreaptă cu lucrurile, pentru a avea o relație corectă cu Dumnezeu și cu aproapele: o legătură de paternitate. Noi suntem fiii lui Dumnezeu și frați între noi.

Se citește Lc. 12, 13-21

¹³ Atunci, unul din mulțime a spus: „Învățătorule, spune-i fratelui meu să împartă moștenirea cu mine”. ¹⁴ Dar el i-a răspuns: „Omule, cine m-a pus judecător sau împărțitor peste voi?” ¹⁵ Apoi le-a zis: „Fiți atenți și păziți-vă de orice lăcomie; deoarece chiar și atunci când cineva este bogat, viața lui nu constă în ceea ce are”. ¹⁶ Și le-a spus o parabolă: „Un om bogat avea un ogor care a dat o recoltă îmbelșugată ¹⁷ și se gândea în sine: «Ce mă fac pentru că nu am unde să-mi adun recolta?» ¹⁸ Apoi și-a zis: «Voi face astfel: voi dărâma hambarele și îmi voi construi altele mai mari; voi aduna acolo tot grâul și toate bunurile mele ¹⁹ și voi spune sufletului meu: Suflete, ai adunat bunuri suficiente pentru mulți ani. Odihnește-te, mănâncă, bea și desfătează-te!» ²⁰ Însă Dumnezeu i-a zis: «Nebunule, chiar în noaptea aceasta ți se va cere sufletul; iar cele pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?» ²¹ Așa se întâmplă cu acela care adună comori pentru sine, dar nu este bogat înaintea lui Dumnezeu”.

Lupta fraților pentru a-și însuși moștenirea tatălui. Mereu se întâmplă că unul înșală și celălalt este înșelat și furat. Cel care înșală și fură devine bogat și înfăptuiește nedreptatea, iar celălalt – căruia i s-a furat – este înșelat, și ajungând sărac, cere dreptate. Această problemă nu-i privește doar pe frați, ci este universală, deoarece pe pământ cu toții suntem frați.

Toate bunurile din lume sunt un bine, și binele nu înseamnă răul. Problema constă în modul în care le folosim. Dacă le utilizăm – mulțumindu-i Tatălui care ni le dăruiește – și le împărțim cu frații, sunt o binecuvântare. Dacă le folosim spunând: „Sunt ale mele și le țin numai pentru mine”, atunci tocmai acestea mă despart de Tatăl și mă separă de frați. Astfel, toate luptele, nedreptățile, întregul rău, scindarea lumii: partea de nord a lumii de cea din sud… derivă din această problemă pe care toți o cunoaștem. Este lupta pentru succesiune, care astăzi este mai înverșunată ca niciodată, deoarece lumea a devenit un singur „sat”, iar moștenirea e unică și am vrea să avem totul: de la producerea energiei la cea a hranei, la tot ceea ce există. Și cine stăpânește toate acestea le ține pentru sine, și ceilalți rămân fără nimic. Și se suferă de foame în țări în care există mari resurse și unde nimeni nu ar trebui să sufere de foame. Deși deseori închidem ochii, această problemă există mereu înaintea noastră, inclusiv la nivel micro.

Problema constă în mentalitatea creată în viața noastră: putem alege ipocrizia – care ne îndeamnă să avem tot mai mult – sau fraternitatea, dreptatea și pacea; putem fi fiii bazați pe iubire sau urmași ai satanei, cel care dezbină.

Ne așteptăm ca Isus să-i răspundă – acestui frate înșelat – că are dreptate și apoi să-i spună fratelui său să împartă corect moștenirea. În schimb, Isus răspunde surprinzător: „Feriți-vă de orice lăcomie”, în greacă însemnând „a te feri de a avea mai mult decât necesarul”.

Isus povestește această pildă pentru a ne ajuta să înțelegem care este sursa relelor noastre.

Înainte de a interpreta textul, să ascultăm 1Tm. 6,10: „Negreșit, dragostea după bani este rădăcina tuturor relelor” și Ef. 5,5 „lăcomia este adevărată idolatrie„, obiectivul greșit al cultului și al vieții omului fiind dorința de a avea tot mai mult. Acest obiectiv al vieții multor oameni devine apoi dumnezeul lor, iar ei sclavi ai acestui dumnezeu care-i ucide pe toți.

Această parabolă este extrem de importantă pentru noi, deoarece observăm că trăim într-o lume în care „motorul” este „să ai tot mai mult!” sau „să am numai eu”, excluzându-l pe aproapele. Copiii sunt cei care spun că jucăria e numai a lor, înlăturându-i total pe ceilalți. Crescând, pruncul trebuie să învețe că jucăriile sunt ale „noastre” și adevărata fericire vine din întâlnirea cu alții.

vv. 13-14

¹³ Atunci, unul din mulțime a spus: „Învățătorule, spune-i fratelui meu să împartă moștenirea cu mine”. ¹⁴ Dar el i-a răspuns: „Omule, cine m-a pus judecător sau împărțitor peste voi?”

Modul în care împărțim moștenirea cu frații ne privește pe toți. Întregul pământ este o moștenire unică: cum o distribuim între noi? Problema privește atât frații de sânge – existând lupte crâncene în acest sens – cât și națiunile, popoarele, sistemele. Cum este împărțită moștenirea (resursele pământului)?

Și cel mai slab, care a fost înșelat, zice: „Spune-i fratelui meu să împartă moștenirea cu mine”. Înseamnă că fratele său i-a sustras toată moștenirea. Nici măcar n-a împărțit-o, el fiind cel mai tare.

Întregul pământ este o moștenire: este darul Tatălui făcut fiilor Săi. Dacă în lume sunt doi frați, unul (reprezentând 5% din populație) are totul și celălalt (95% din populație) trăiește în mizerie. În Evanghelie erau numai doi frați și suferea numai unul (deci, 50%). În zilele noastre este și mai grav. Există patru familii care au bogății aproape egale cu bogățiile tuturor statelor africane.

În Scriptură, luptele pentru moștenire au loc încă de la începuturi. Lui Avram, Dumnezeu îi promisese un pământ. După un timp slujitorii lui Avram se ceartă cu cei ai lui Lot pentru pășunile mai bune.

În Geneză 13 observăm modul în care Avram împarte moștenirea cu nepotul său Lot: îl numește frate și-l invită să aleagă ceea ce dorește. Lot va prefera zona bună de câmpie – Sodoma și Gomora – care va fi distrusă, iar Avram va merge în partea opusă, în deșert.

Moise este modelul alegerii: el preferă să nu rupă fraternitatea renunțând la partea sa și lăsând altora partea cea mai bună, care apoi va deveni cea mai rea, din cauza celor care caută – lacomi fiind – să aibă tot mai mult și apoi cad în foc. Moise renunță la partea sa, la fel ca Dumnezeu, deoarece ceea ce-l interesează este comoara sa – și nu lucrurile – adică, salvarea relației de iubire cu fratele; să fie el fiu și să împlinească voia Tatălui.

În împărțirea averilor pământești se exercită idolatria, adică bogățiile-dumnezeul meu – principiul vieții mele este câștigul meu și orice altceva nu mă interesează. Trebuie să fim atenți, deoarece astfel îl înșelăm mai bine pe aproapele. Religia este un instrument puternic, iar dacă o elimini, pierzi controlul asupra lumii și nu te interesează ceilalți.

Isus îi răspunde celui deposedat de moștenire: „omule”, deoarece spusele Lui privesc pe fiecare om. „Cine m-a pus să vă judec sau să vă fac împărțeala?” Dumnezeu nu este Cel care judecă sau care premiază pe cei buni și-i pedepsește pe cei răi, pentru că dacă ar fi așa, ar însemna că bogații sunt buni, iar săracii sunt în starea în care sunt, tocmai pentru că sunt răi și blestemați de Dumnezeu. Nu este așa! Isus va spune: „Fericiți voi, săracilor” și „Vai de voi, bogaților!” Dumnezeu n-a venit să facă apologia infracțiunii: să spună că cine înșală – cine e puternic și-i stăpânește pe alții – este după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Nu! Acela este cel care ucide fraternitatea și-L refuză pe Tatăl tuturor. Este ateismul practic.

Ateismul teoretic nu există în Biblie. Există cel practic, prezent în omul care „are totul” și se comportă el ca dumnezeu pe pământ. Acesta este adevăratul ateu.

Să ne amintim că în Biblie nimeni nu este proprietar: „Al Domnului este pământul și toate câte sunt”. Noi suntem fii și totul este dăruit în dar fiilor pentru ca să trăiască precum frații. Dacă promovez fraternitatea și solidaritatea în folosirea lucrurilor, trăiesc ca fiu al lui Dumnezeu și înfăptuiesc Împărăția lui Dumnezeu pe pământ, și viața poate continua. Dacă practic fetișismul posedării, al strângerii lucrurilor, toate bunurile materiale devin fetișul meu (obiect considerat că ar avea o putere magică și l-ar ajuta pe cel care-l poartă), lor le dedic/sacrific viața mea, dar și pe cea a fraților mei. Apar toate nedreptățile și războaiele și viața devine imposibilă pe pământ.

Modul cum privesc și folosesc resursele nu este o poveste, ci definește posibilitatea sau imposibilitatea trăirii vieții pe pământ.

Și Dumnezeu nu a venit să judece sau să împartă moștenirea. Nu acuză și nu împarte. Diavolul este cel care acuză și desparte. Isus a venit să unească! Și răspunsul lui Isus va fi diferit ce cel așteptat de fratele înșelat. Isus se întoarce la originea răului. Isus va înlătura dezbinările, care sunt rodul lipsei de împărțire a bunurilor.

v. 15

¹⁵ Apoi le-a zis: „Fiți atenți și păziți-vă de orice lăcomie; deoarece chiar și atunci când cineva este bogat, viața lui nu constă în ceea ce are”.

Apoi le-a zis: „Fiți atenți și păziți-vă de orice lăcomie; deoarece chiar și atunci când cineva este bogat, viața lui nu depinde de ceea ce are”. Este un avertisment solemn: apărați-vă de acest pericol! Care este pericolul? Este orice dorință de „a avea mai mult”. În limba greacă, avem cuvântul „pleonexia”, care se poate traduce și prin: lăcomie, zgârcenie, aroganță, dar cuvântul exprimă și dorința de „a avea mai mult”.

„Mai mult”… Omul vrea mereu tot „mai mult” deoarece este chip al lui Dumnezeu, care întotdeauna este mai mult, fiind infinitul. Dar Dumnezeu este „mai mult” nu pentru că „are mai mult”, ci pentru că „dă mai mult”, până la a se dărui pe Sine, deoarece El este iubire și viață. Dacă Dumnezeu ar ține pentru El ceea ce este al Său – la fel cum facem noi – și nu ne-ar mai da nimic, nimeni nu ar mai trăi. Lumea există deoarece „mai mult-ul” lui Dumnezeu constă în a da „mai mult”, deoarece El este „mai mult”. Fiecare este nu „ceea ce are”, ci „ceea ce dă”.

Și ceea ce ai/ce stăpânești, până la urmă te stăpânește, te distruge.

„A avea mai mult este o foame”… Este adevărat că bunurile ne asigură viața, dar ne garantează și moartea. Ele dau siguranță vieții, dacă omul le folosește bine; dacă omul însă devine sclavul averilor și-și sacrifică viața pentru a câștiga tot mai mult, nu-și garantează viața, ci moare înainte de vreme, contribuind ca restul lumii să piară prin foame și războaie.

Este fals că bunurile ne garantează viața. În plus, ele sunt cauza tuturor nedreptăților, nu pentru că sunt rele sau bune, ci pentru că în spatele lor se află această lăcomie, această dorință a omului de a avea tot mai mult. Însă Isus ne atenționează că chiar dacă viața noastră ar fi în abundență, ea nu depinde de bunurile pe care le avem, ci de ceea ce suntem. Demnitatea noastră nu depinde de banii depozitați în bancă, de mărimea casei, de eleganța sau diversitatea hainelor…, ci depinde de ceea ce suntem… și suntem fiii lui Dumnezeu. Suntem fiii lui Dumnezeu, dacă suntem fratele altora și împărtășim cu alții. Sunt discursuri fundamentale pentru supraviețuirea pe pământ. Noi ne plângem că există violență peste tot. E clar că există!

Trebuie să înțelegem ce însemnă această lăcomie, faptul de a vrea „mai mult”. Noi ar trebui să „fim mai mult„, deoarece viața nu este „ceea ce ai”, ci „ceea ce ești: fiul lui Dumnezeu și fratele celorlalți”. „Mai mult” însemnă să crești în iubire, în dăruirea de sine, în iertare, în comprehensiune, în toleranță, în solidaritate… și vei vedea că acest pământ devine un Paradis.

Caută să „ai tot mai mult”, să-i înlături pe toți ceilalți… până la urmă vei fi anihilat și tu. Și această logică este sufletul economiei noastre. În schimb, motorul ar trebui să fie „calitatea vieții”, „valorile pentru care trăiești”. A-ți sacrifica viața pentru a aduna tot mai mult este o nebunie! Și a sacrifica viața altor persoane… la fel! Dacă tu vrei să mori, problema ta… Dar a-i ucide pe alții, pentru că tu vrei să ai totul, nu e permis! Aceasta este nebunie!

Cel puțin dacă un astfel de om ar avea vreun câștig… dar „a avea mai mult” nu reprezintă un câștig, deoarece nu înseamnă că poți mânca mai mult, atunci când ai mai mult. După ce ai mâncat și te simți bine, de ce vrei „mai mult?”

Problema constă în faptul că „a avea mai mult” te face să te simți „cineva”. Înseamnă că te simți un „nimeni”. Și pentru că omul are o dorință infinită de a fi, cu cât are mai multe lucruri, cu atâta dorește să le sporească, pentru că cele pe care le are încă nu-l satisfac pe deplin… este o foame… care-l face și mai înfometat.

În schimb, dacă al tău „mai mult” constă în a fi mai atent, mai inteligent, mai disponibil, mai solidar, comprehensiv… toate acestea sunt o foame pe care, dacă o saturi, îți dai seama că-ți crește dorința de a fi mereu mai disponibil, mai bun, mai fratern. Și acest fapt este pozitiv. Celălalt duce la ruină. Aspectul negativ al lui „mai mult” – care ne distruge – este posedarea, acumularea bunurilor. Și este fundamentul tuturor societăților, inclusiv al celor care ar vrea să aibă „mai mult”.

În acest sens negativ, ceea ce avem devine un blestem: dacă ar fi împărțite, bunurile ar fi un dar al lui Dumnezeu. Însă cultura noastră le face să fie la baza tuturor relelor. Din această cauză ne vom distruge. Deja ne distrugem. Modul nostru de a trăi este prostesc. Noi – care pretindem că aparținem primei lumi – nu ducem o viață umană. Trăim o viață animalică: fără relații, sclavi ai muncii, fără o calitate a vieții, fără fii… Este un stil de viață distrugător. Este idolatrie. Devenim ca idolii, ca lucrurile pe care le adorăm: au ochi, dar nu văd, au picioare, dar nu umblă, au mâini, dar nu ating, au nas, dar nu simt mirosul, au gură, dar nu vorbesc, au urechi, și nu aud, și noi devenim ca ei: morți. Nu mai există comunicare, nici o viziune a realității, nici relații, nici o bună calitate a vieții. Suntem morți. Sacrificați, condamnați să avem „mai mult”.

vv. 16-19

¹⁶ Și le-a spus o parabolă: „Un om bogat avea un ogor care a dat o recoltă îmbelșugată ¹⁷ și se gândea în sine: «Ce mă fac pentru că nu am unde să-mi adun recolta?» ¹⁸ Apoi și-a zis: «Voi face astfel: voi dărâma hambarele și îmi voi construi altele mai mari; voi aduna acolo tot grâul și toate bunurile mele ¹⁹ și voi spune sufletului meu: Suflete, ai adunat bunuri suficiente pentru mulți ani. Odihnește-te, mănâncă, bea și desfătează-te!»

Isus povestește o pildă pentru a întări toate cele spuse mai sus. Unui bogat i-a rodit țarina. Nu este meritul său. Țarina exista și fără el. Faptul că pământul a dat roade, depinde de vreme… și fiind bogat, nu el a muncit, ci alții… de care a profitat…

După ce pământul i-a dat multe roade, în sine cugeta: „Ce voi face?” Aceasta este întrebarea fundamentală în Evanghelia după Luca și-n Faptele apostolilor: „Ce să fac?” Omul se întreabă ce să facă, pentru că nu este programat de instinct… „Deoarece nu am unde să depozitez recolta mea„.

Deoarece roadele au fost mai multe decât capacitatea grânarelor, s-a gândit să construiască altele mai mari pentru a strânge și a ține totul pentru el. De patru ori repetă că lucrurile sunt „ale mele„. Lărgește grânarele pentru a putea pune în ele totul, pentru că tot ce a adunat este al lui! „Și-i voi zice vieții mele: odihnește-te, mănâncă, bea și te desfată”, lucruri pe care nu le-a făcut, deoarece până în acest moment a trebuit să muncească pentru a strânge toate acestea. De fapt, a se odihni, a mânca, a bea și a se bucura este programul vieții. Și toate aceste patru sunt noțiuni euharistice. Numai că într-un alt mod. Odihna, indică pământul făgăduinței; mâncarea, simbolizează viața; băutura, bucuria banchetului și a comuniunii, vinul arată iubirea și satisfacția, toate aceste stări fiind programul vieții, care nu se datorează faptului că ai „mai mult”.

vv. 20-21

²⁰ Însă Dumnezeu i-a zis: «Nebunule, chiar în noaptea aceasta ți se va cere sufletul; iar cele pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?» ²¹ Așa se întâmplă cu acela care adună comori pentru sine, dar nu este bogat înaintea lui Dumnezeu”.

Dumnezeu i-a zis: Nebunule! În această noapte ți se va cere sufletul tău: această viață pe care ai închinat-o lucrurilor. Și tot ceea ce ai pregătit, al cui va fi? Textul explică al cui va fi: al pruncilor săi, care se vor certa pentru moștenire. Astfel, el nu s-a bucurat de bunuri, pentru că și-a sacrificat viața să le strângă. Pruncii lui, ca răspuns, se vor certa între ei din cauza aceleiași lăcomii și se vor autodistruge. El și-a distrus viața, dar prin modul său de a trăi a distrus și viața fiilor săi. Și procesul continuă la infinit, deoarece sfârșitul textului apelează la începutul lui… „Ceea ce ai pregătit, al cui va fi?”… „Cineva i-a zis lui Isus: Învățătorule, spune-i fratelui meu să împartă moștenirea cu mine”. Problema este a cui este moștenirea. Frații încep să se certe. Este un rău care se perpetuează la infinit. Dacă s-ar opri odată cu moartea sa, ar fi bine. Însă, nu. Este un blestem, deoarece fiii se vor certa pentru moștenire pe bună dreptate.

Dacă pruncilor le-am lăsa ca moștenire puțină civilizație, puțină cultură, puțină iubire, puțină solidaritate, o profesie pe care să o învețe și nu una prin care să profite de pe urma celorlalți oameni, ar valora mult mai mult decât a le lăsa un mare capital. Și apoi vor fi neîndemânatici toată viața lor, pentru că nu vor ști cum să folosească moștenirea. A cui va fi?

„Așa se întâmplă cu acela care adună comori pentru sine”… Există o strângere de comori „pentru sine” care conduce la moartea ta și pruncilor tăi și a întregii istorii care produce acest sistem bazat pe a „avea mai mult”. Și este un „a se îmbogăți” înaintea lui Dumnezeu. Ca exemplu, vom descrie pilda administratorului necinstit, care este numit înțelept, dar care procedează exact în sens invers.

Mai întâi de toate este administrator. Înainte era administrator necinstit pentru că lua ce nu era al lui. Apoi, este declarat înțelept de stăpânul său, deoarece începe să dea pentru că stăpânul – care este Dumnezeu – vrea ca noi să dăm ceea ce avem. Ceea ce avem trebuie să fie un loc de comuniune cu alții, și nu de luptă. Aceasta înseamnă a se îmbogăți înaintea lui Dumnezeu. În pilda bogatului și a săracului vom nota cum bogatul cere de la Lazăr un strop de apă, deoarece săracii sunt cei care ne salvează: ceea ce-i dai săracului, te salvează, te mântuiește, deoarece te face fratele celuilalt, deci te face să devii fiu al lui Dumnezeu, îți dă identitatea ta. Și face ca viața pe pământ să poată fi trăită decent, altfel ar fi un iad.

Nu există diferență între rai și iad: în ambele locuri e sărbătoare, multe feluri de mâncare, dar există o regulă: fiecare trebuie să folosească tacâmurile de aur, lungi de un metru și jumătate. În iad, fiecare caută să mănânce singur, dar nu reușește; în rai, fiecare-i dă să mănânce celuilalt și este bucurie. La fel, în această lume cu multe bunuri, există o regulă: dacă tu dăruiești celuilalt aceste bunuri, se verifică reciprocitatea și acest „banchet” pe pământ este un Paradis; dacă fiecare se gândește numai la sine, oamenii se ucid între ei.

Această temă străbate întreaga Evanghelie după Luca, deoarece este Evanghelia Spiritului. Și Spiritul este foarte concret, deoarece însuflețește trupul în viața de zi cu zi.

Această Evanghelie este o condamnare a egoismului care exclude și nu dorește împărtășirea cu alții. Totuși, există o veste bună pentru că, subliniind riscul acestui fel de a fi, descoperă calitatea unei vieți care favorizează relația, care implică împărtășirea timpului, a bunurilor, a energiei. Și această viață este diferită pentru că printr-o relație frățească arată și relația fiului cu Dumnezeu. Prin urmare, acest text este o veste bună! Amin.