Cei din urmă vor fi cei dintâi, iar cei dintâi vor fi cei din urmă… Fiecare om se străduiește să ajungă la mântuire… Dacă e evlavios, caută să fie cel mai bun, pentru a o merita… Dacă nu-i credincios, se străduiește să muncească mult, pentru a fi cel mai bogat și puternic… Dar ușa mântuirii este „strâmtă”: este iubirea gratuită a Tatălui pentru fiii Săi, o iubire care nu se poate cuceri prin merite și nici nu se poate plăti cu bani: nu ar fi nici iubire și nici gratuită… Iubirea Tatălui poate doar să fie primită de cel care simte nevoia să fie iubit…

Ps. 24 (23)

„Cine va urca pe muntele Domnului”, cine urmărește să aibă mântuirea, o viață împlinită? Niciun om nu se poate mântui cu puterile sale… Isus singur a înfăptuit mântuirea… Iar Isus ne asociază la lucrarea Sa mântuitoare, în măsura în care vrem…

Contextul pildei… Am expus felul în care trebuie să trăim spiritul de fiu al Tatălui, adică spiritul fratern în raport cu lucrurile… Deci am prezentat tema încrederii, a împărtășirii cu frații pentru a nu tot aduna; apoi am văzut cum trebuie trăit spiritul Tatălui în relațiile cu alții… Relațiile noastre mereu sunt caracterizate de conflict… Cum putem face din conflict un timp al împăcării, căci acesta este sensul, scopul istoriei? De ce continuă viața noastră? Pentru că Domnul așteaptă să ne împăcăm…

Odată cu venirea Mesiei, istoria ar trebui să fie împlinită. Însă, în loc să fie împlinită, istoria începe să se deschidă, căci în fiecare an Dumnezeu are răbdare și este milostiv. Ce așteaptă? El așteaptă ca noi să ne schimbăm stilul vieții și să devenim ca El.

Ce face El între timp?

El spune: „voi săpa împrejur şi voi pune gunoi”. El sapă împrejur și pune gunoi, tocmai murind pe cruce.

Dar, ce facem noi între timp? Facem ceea ce a făcut El în timpul vieții, vestim că deja mântuirea s-a realizat, această iubire infinită deja există pentru toți. Așadar, este timpul să încetăm să fim aplecați asupra noastră; să-L privim pe El și vom fi mântuiți… Întreaga istorie devine o istorie a mântuirii, în măsura în care îl privim pe El, în loc să ne privim pe noi, în loc să ne târâm pe pământ, fiind atenți numai la lucrurile noastre…

În ultima cateheză aveam întrebarea: „Doar în atâta constă Împărăția lui Dumnezeu? E un lucru atât de mic?”

Da, Împărăția e mică, dar este precum o sămânță care devine un pom… Împărăția e un lucru care nu-i prea relevant, la fel ca aluatul care, din punct de vedere religios, este ceva necurat…

În cateheza noastră avem o altă problemă, căci ei Îl întreabă pe Isus: „Dacă aceasta este mântuirea, cine se mântuiește?”

Versetele abordează tema mântuirii. Mântuirea este problema principală a fiecărui om… Isus până la sfârșit a avut cele trei ispite: „Mântuiește-te pe tine”… A-și mântui (a-și salva pielea) este motorul fiecărei acțiuni de-a noastre… Dorința de a ne salva viața este dictată de frica de a ne-o pierde, de frica de moarte… Fapt pentru care trăim mereu cuprinși de frică și facem orice numai să ne salvăm cu orice preț. Din această cauză acționăm cu frică, din egoism, căutând să ne salvăm pe noi înșine, dar așa ne pierdem pe noi și pe alții…

Să vedem ce este această mântuite…

Se citește Lc. 13,22-30

²² Urmându-și drumul către Ierusalim, trecea prin cetăți și sate învățând. ²³ Odată a spus cineva: „Doamne, sunt puțini cei mântuiți?” El le-a spus: ²⁴ „Străduiți-vă să intrați pe poarta cea strâmtă, căci vă spun, mulți vor căuta să intre și nu vor putea. ²⁵ După ce stăpânul casei se va scula și va închide poarta, stând afară, veți începe să bateți la poartă, spunând: «Stăpâne, deschide-ne!», dar el vă va răspunde: «Nu știu de unde sunteți». ²⁶ Atunci veți începe să spuneți: «Noi am mâncat și am băut împreună cu tine, iar tu ai învățat prin piețele noastre». ²⁷ Însă el va spune: «Nu știu de unde sunteți; plecați de la mine voi toți, răufăcătorilor!» ²⁸ Acolo va fi plânset și scrâșnire de dinți când îi veți vedea pe Abraham, pe Isaac, pe Iacob și pe toți profeții în împărăția lui Dumnezeu; voi însă veți fi alungați afară. ²⁹ Și vor veni de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi și vor fi așezați la masă în împărăția lui Dumnezeu. ³⁰ Și iată, unii dintre cei din urmă vor fi primii, iar unii dintre primii vor fi ultimii”.

Isus călătorește spre Ierusalim, unde apare întrebarea unui om, care-i întrebarea pe care o are fiecare om din lume: „Cine se mântuiește? Sunt mulți sau puțini cei care se mântuiesc?”. Oare se mântuiesc numai martorii lui Iehova, sau numai cei 144 de mii? Dar ceilalți?

Isus răspunde, zicând: „Ușa este strâmtă” apoi, imediat le spune celor care L-au întrebat – adică nouă, cititorilor – „Fiți liniștiți că nu-i strâmtă, ci e închisă!”… Dar pentru toți ceilalți ușa este deschisă…

Așadar, mântuirea e o ușă strâmtă, ba mai mult, pentru voi toți care sunteți aici și sunteți buni, este închisă… E închisă pentru voi, care „mâncați și beți cu Mine”, adică celebrați Euharistia și care „ați auzit învățătura Mea” (adică participăm la catehezele biblice)…

Isus spune că ușa e strâmtă. Apoi spune că e închisă, adăugând că „vor veni din orient și occident, din nord și sud”… La orient era Babilonul, Ninive, dușmanii; la nord Damascul, alți dușmani, la vest erau ceilalți dușmani, care veneau pe mare, iar la sud, egiptenii… Așadar, toți ceilalți, din toate părțile lumii, toți cei pe care voi îi considerați păcătoși, perverși, dușmani, aceia vor intra…

Ce fel de mântuire este?

Pe tema mântuirii nu trebuie să glumim, căci dacă nu există mântuire, suntem pierduți…

În acest loc începe un întreg discurs despre mântuire și despre cine se mântuiește, încheindu-se cu pilda despre Zaheu, în care se spune: „Astăzi mântuirea a intrat în casa ta”… În mijloc avem întrebarea tânărului bogat – un om bun, care a respectat toate legile și care dorea să fie și mai bun – „ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?”. Isus răspunde că-i este mai ușor unei cămile să treacă prin urechile acului, decât unui bogat să intre în Împărăția cerurilor… Așadar, „ușa” devine „urechile acului”… Iar apostolii întreabă: „Atunci cine se mântuiește?”

Pentru a rezolva problema, să ținem cont de următorul adevăr: „Poate fi salvat, mântuit, numai cel care este pierdut”… Așadar, sunt mântuiți toți pierduții! Nu sunt mântuiți toți ceilalți: oamenii buni, cei care sunt în ordine, cei drepți, cei care au mâncat și au băut cu El, cei care au participat la Euharistie, cei care cunosc Cuvântul lui Dumnezeu…

Un alt aspect constă în a rezolva o aporie (o dificultate de ordin rațional)… Dumnezeu trebuia să o rezolve, căci mai întâi a spus că „ușa este strâmtă”, mai apoi (Lc. 14, 23) când se vorbește despre ospățul Împărăției, spune: „Vreau să fie plină casa Mea”… Dacă vrei să se umple casa, nu poți strâmta ușa…

În aceste versete sunt atinse temele profunde ale credinței noastre creștine, iar în următoarele capitole vor fi dezvoltate… În special este vorba despre tema mântuirii, care este „darul milei lui Dumnezeu”…

Iar mila este deschisă (disponibilă) tuturor mizerabililor și pierduților. Însă drepții nu au nevoie, căci spun: „Noi suntem drepți, nu avem nevoie de milă, la fel ca Iona și ca fratele mai mare”…, astfel, rămânând afară…

Nouă, care venim la cateheze și căutăm să fim buni, ce ni se va întâmpla? Suntem pierduți? Dacă ajungem la concluzia că suntem pierduți, începem să intrăm pe calea mântuirii. Pascal notează că există două categorii de persoane: păcătoșii și cei care se cred drepți. La un moment dat, încetând să ne credem drepți, începem să ne simțim păcătoși. În acest moment ni se deschide ușa milei și nu cea a dreptății.

Din acest loc înainte, de-a lungul următoarelor șase capitole (chiar până la finalul Evangheliei), tema de bază va fi cea a milei. Căci mila este tema fundamentală a Evangheliei după Luca. În Lc. 6, 36 avem tema Evangheliei: întreaga Evanghelie este o variațiune pe această temă: „Deveniți milostivi, după cum milostiv este Tatăl vostru”

v. 22

²² Urmându-și drumul către Ierusalim, trecea prin cetăți și sate învățând.

Pentru a doua oară este amintit Ierusalimul. Prima dată a fost amintit la începutul celei de a doua părți a Evangheliei, când se subliniază că Isus și-a întărit Fața pentru a călători spre Ierusalim. Ce va face la Ierusalim? Își va da viața pentru păcătoși, pentru cei care-L omoară.

Așadar, Dumnezeu este „tare”, are o Față întărită în milă…

Mergând la Ierusalim întâlnește toți pierduții, toți cei care coboară de la Ierusalim: Isus este samarineanul care călătorește în sens opus, urcând la Ierusalim, la locul prezenței Domnului. Isus este Fiul care, ducându-se până în punctul cel mai îndepărtat de Tatăl – care-i crucea, blestemul, păcatul, moartea – îi reconduce pe toți la Tatăl, iar pe cale îi întâlnește pe toți pierduții.

În această călătorie trece prin „sate și orașe” și „învață”. Niciodată nu ni se spune ce anume învață, însă povestirea însăși este învățătura Sa.

Merge spre Ierusalim, care este centrul, ținta călătoriei Sale, locul în care-Și va revela gloria și unde va fi înțeles doar de două persoane, adică de tâlharul răstignit cu El pe cruce și de sutașul care-L ucide. Doar acestea vor vedea gloria lui Dumnezeu…

Între timp noi trebuie să facem un drum pentru a înțelege…

Cei din timpul lui Isus se puteau identifica cu sutașul care L-a împuns, pentru că au colaborat la moartea lui Isus: erau cei care au strigat „Răstignește-L”… Noi – care am fost absenți, căci nu puteam fi acolo să-L ucidem – ne putem identifica cu tâlharul care întreabă: „De ce Isus, care putea evita crucea, este răstignit?”. Acesta înțelege motivul pentru care Isus e pe cruce: „Este aici pentru a sta lângă mine, pentru a-mi fi aproape”… În sfârșit, și eu pricep că Isus a murit „pentru mine” și nu numai pentru cei care L-au ucis. A murit și pentru mine, care m-am născut „după” și care n-am putut să-L ucid atunci, dar știu că încă stă pe cruce pentru mine, pentru că mă iubește, așa cum i-a iubit pe cei din timpul Său.

În concluzie, Isus urcă la Ierusalim să ne procure mântuirea.

Într-un alt loc ni se spunea că „un om cobora de la Ierusalim”. În textul nostru se subliniază că Isus „urcă la Ierusalim”: dacă omul care coboară ne reprezintă pe toți, la un moment dat Isus, care urcă la Ierusalim, ne va întâlni…

„Dumnezeu, voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1Tm. 2, 4), aceasta este voia Domnului. Să vedem în ce fel o împlinește…

vv. 23-24

²³ Odată a spus cineva: „Doamne, sunt puțini cei mântuiți?” El le-a spus: ²⁴ „Străduiți-vă să intrați pe poarta cea strâmtă, căci vă spun, mulți vor căuta să intre și nu vor putea.

Întrebarea este adresată de un om oarecare, adică de fiecare dintre noi… fiind întrebarea fundamentală a omului: „Doamne, puţini sunt, oare, cei ce se mântuiesc?”, adică: cine se mântuiește? Este problema mântuirii…

Să fim mântuiți de ce? Mântuiți pentru ce?

Noi vrem să fim mântuiți de multe lucruri, de toate lucrurile care nu ne plac: de boli, de mizerie, de relațiile rele, de nedreptăți, de rău, de păcat, de moarte… Sau cel puțin să fim sănătoși: „Până când avem sănătate…”.

Noi dorim mântuirea, dar de ce?

În spatele dorinței după mântuire se află o speranță. Care? Că lumea – așa strâmbă cum o cunoaștem – nu-i sensul adevărat al vieții. Dorința mântuirii este un protest al inimii noastre împotriva a tot ceea ce-i muritor, rău, aspecte pe care le experimentăm în mod constant pe pământ… În acest fapt constă dorința noastră de mântuire: să ieșim din toate situațiile care ne limitează, ne distrug… E problema fundamentală nu numai a fiecărei religii, care pretinde să mântuiască omul, ci și a fiecărei științe, a fiecărei filozofii, care caută să explice existența răului, a fiecărei tehnici care caută să rezolve problema răului… De ce există medicina și celelalte științe? Pentru a îmbunătăți calitatea vieții, pentru a ne da sănătate, pentru a prelungi viața…

Apoi vine întrebarea: ”Această viață , care oricum se termină, ce sens are?”.

Așadar, apare problema mântuirii și dincolo de această viață pământească: „Această viață se termină, deci cine se mântuiește? Cine mântuiește viața?”

Până la urmă, fiecare frică pe care o avem, se reduce la una singură: teama că vom muri. Pentru că noi vrem să trăim, pentru că viața e frumoasă… E adevărat că ne este frică de multe lucruri, de toate lucrurile nedrepte. Dar cel mai nedrept lucru constă în faptul că ne sunt luate toate lucrurile frumoase.

Aceasta este și tema fundamentală a creștinismului, pentru că e o religie a mântuirii. Prin urmare, se mântuiesc puțini sau mulți?

Mântuirea e rezervată numai unora sau poate să-i privească pe toți? Isus nu răspunde în sens cantitativ, nu dă procente, ci ne spune doar ceea ce se poate întâmpla, ce dorește să se întâmple. El ne îndeamnă să luptăm, ca să intrăm prin ușa strâmtă… Și Pavel folosește acest verb luat din sfera sportului…

Să luptăm pentru că vrem să intrăm prin această ușă strâmtă, ca să trecem de cealaltă parte unde se află casa: noi suntem acasă numai în spațiul mântuirii, căci în afara ei suntem pierduți…

Mântuirea, dorința de a fi mântuiți de moarte, este motorul întregii culturi a tuturor popoarelor. Omul – care-i singura ființă creată, conștientă că va muri – este un protest radical împotriva morții. E singurul care-și pune problema limitei și a ceea ce stă dincolo de limită, pentru că-i conștient de limita sa… Faptul că-și pune această problemă e un semn al auto-transcendenței, înseamnă că deja este dincolo de această realitate creată…

Vă spun în mod anticipat, că răspunsul dat de Isus subliniază că există deja, acum, viața veșnică și constă în calitatea vieții pe care tu o trăiești: „Noi știm că am trecut de la moarte la viață, pentru că-i iubim pe frați” (1Io. 3, 14). Viața veșnică deja, acum, este o viață divină în noi, o viață care – în loc să fie închisă în egoism, în frica morții – este trăită în iubirea vieții și a aproapelui, cu o iubire mai tare decât moartea. Numai iubirea poate învinge moartea!

Isus răspunde: „Luptați”. Cuvântul grec exprimă lupta agonizantă pentru a intra pe ușa strâmtă… Isus este ușa mântuirii. În cap. al 12-lea al Evangheliei după Luca se spune că în întreaga mulțime din jurul Lui se „călcau unii pe alții”, la fel cum se întâmplă când mulțimea vrea să intre sau să iasă din stadion… Și este metafora vieții noastre, căci toți vrem să ne mântuim, să intrăm prin ușa strâmtă… De ce ne simțim rău? De ce ne călcăm în picioare unii pe alții? Pentru că toți vrem să intrăm prin acea ușă strâmtă…

Dar atunci, lărgește-o!

Însă, nu! Căci Isus ne spune că trebuie să luptăm pentru a intra prin acea ușă strâmtă…

„Că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea”… Mulți înseamnă toți, căci toți vrem să intrăm prin acea ușă strâmtă: atât Sfântul Părinte, cât și preoții, laicii… Toți oamenii doresc să se mântuiască…

De ce ne spune să luptăm pentru a intra? Cum trebuie să ne luptăm? Să-i călcăm în picioare pe alții?

Poate că avem o altă luptă de dus, și este următoarea: „Că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor avea puterea să intre”… Aceste cuvinte înseamnă că nici un om nu reușește să se mântuiască! Pentru că mântuirea constă în a fi iubiți. Nici un om nu se iubește singur! Ci întotdeauna un Altul mă iubește!

Mântuirea definitivă este iubirea gratuită, pe care o are Dumnezeu pentru mine.

Iar noi trebuie să luptăm împotriva a ceea ce-i în noi și ne împiedică să intrăm…

Ce ne împiedică „să intrăm” (să primim) în iubirea gratuită? Spre exemplu, a dori să o merităm și aroganța noastră!… Însă dacă iubirea e meritată, nu mai este iubire, ci este desfrânare…

Altfel spus, întreaga noastră dreptate, tot ceea ce avem, ne împiedică să intrăm prin ușa strâmtă, ușă care este lărgimea milei Domnului, o milă care-i pentru toți pierduții. Dar dacă eu mă simt în ordine, nu vreau să intru prin ușa milei, la fel ca fratele mai mare din Pilda fiului risipitor…

Trebuie să înțeleg că și eu sunt ca ultimul dintre oameni – pentru că fiecare dintre noi este ultimul – căci până la urmă cel mai mare divizor comun este că suntem nevoiași de iubire și de fiecare lucru bun din partea altora. Toți. De la primul la ultimul om.

Pe pământ toți suntem săraci. Și intrăm în milă (în Împărăție) datorită sărăciei noastre, a nevoii și a mizeriei noastre.

Așadar, trebuie să demontăm toate pretențiile și toată aroganța noastră; tot egoismul și aiurelile noastre; să ne recunoaștem sărăcia, adică faptul că toate câte le avem, le-am primit… Și să acceptăm toate acestea ca făcând parte din condiția (starea) noastră de creaturi, ca fiind un loc al comuniunii, al împăcării, al primirii… Al primirii mele, care sunt primit; și al primirii altora, care sunt primiți la fel ca mine.

Numai astfel viața noastră devine umană. Dacă nu, ne călcăm reciproc în picioare… Căci, mai întâi, ne călcăm pe noi înșine în interior, depunând mult efort (strângându-ne de gât) pentru a face nu știu ce… Apoi, chiar dacă aș obține ceea ce vreau, nu mă satură… Chiar dacă aș merita să fiu iubit infinit de oameni, ce să mă fac cu o iubire meritată (plătită cu preț scump)? Iar dacă aș greși numai o singură dată, celălalt mă ucide… Însă aceasta nu-i iubire…

De ce ușa e strâmtă? Nimeni nu poate intra, pentru că această ușă nu-i rodul strădaniei (muncii) noastre, ci constă numai în faptul că Dumnezeu mă iubește infinit de mult. Prin urmare, ori mă predau acestei iubiri – care-i dorința cea mai profundă pe care o am – și atunci mă împac cu mine, cu viața mea, și încep să trăiesc o viață în care nu-i mai calc în picioare pe alții (și nici pe mine). Și devin posibile relațiile descrise în 1Io. 3, 14.

Ceea ce ne împiedică să forțăm deschiderea acestei uși, care nu se deschide cu magia, ci cu mărturisirea că suntem limitați și păcătoși, pentru că e ușa milei. Nu este ușa asemănătoare ghișeului în care ești întrebat: „Cât meriți? Nu-i ușa primirii salariului. Ci e ușa milei, care se deschide când îți recunoști mizeria, păcatul”…

„Vor căuta, dar nu vor avea putere”… Atunci cred că vor trebui să lupte ca să intre… Dar, dacă nu au putere? Tocmai! Pricepând că nu ai putere, vei înțelege că „lupta” înseamnă cu totul altceva: să înțelegi că iubirea nu trebuie meritată, că trăim prin har și milă. Prin urmare, mă pot accepta cu cordialitate, și pot să-i accept și pe alții, așa cum toți suntem acceptați de Dumnezeu. În acest fel se schimbă relația cu mine însumi și cu alții, pentru că ni s-a schimbat raportul cu Tatăl și cu viața…

Trebuie să înțelegem că suntem limitați, că nu avem putere să intrăm pe acea ușă… Nici un om nu are putere să se mântuiască, pentru că mântuirea este iubirea Altuia față de mine!

E frumos să înțelegem că slăbiciunea noastră – limita noastră – e locul mântuirii și al harului.

Modelul omului mântuit – în Evanghelia după Luca – va fi Zaheu, care-i prototipul omului pierdut, pentru că-i păcătos, este bogat, e vameș și e mic… În culturile antice cuvântul „mic” era un termen negativ, care indica și pruncii, pentru a sugera că nu valorează nimic.

Un om mare, în luptă, este mai util…

În Zaheu avem toate elementele negative, iar el este „singura lucrare de artă” pe care Isus reușește să o înfăptuiască pe pământ, spunându-i: „Mântuirea a intrat în casa ta”… Mai mult, „Eu trebuie să mă opresc în casa ta”, pentru că și eu sunt mic, ultimul dintre toți, pentru că și Dumnezeu s-a făcut blestem și păcat… Și în acest loc ne întâlnește pe toți, la fel ca la botez…

Pavel, care era fariseul perfect, va înțelege acest adevăr numai „după”, și va fi lucrarea de artă pe care Isus reușește să o facă, numai după ce a murit: să-l convertească pe dreptul Pavel, care va înțelege că-i cel mai mare dintre păcătoși, deși mai înainte era drept și cel mai bun dintre toți… Iar din învățătorul dreptății va deveni învățătorul iubirii și al milei.

Pe lângă primirea darului milei, prin mărturisirea mizeriei noastre, avem nevoie și de disponibilitatea de a fi colaboratori în această luptă, împotriva a ceea ce împiedică primirea darului milei. Pentru ca mâna paralizată să se deschidă, să primească darul… Ca să fim convertiți de Domnul.

Următoarele versete doresc să ne ajute să intrăm prin această ușă, care este foarte largă…

vv. 25-27

²⁵ După ce stăpânul casei se va scula și va închide poarta, stând afară, veți începe să bateți la poartă, spunând: «Stăpâne, deschide-ne!», dar el vă va răspunde: «Nu știu de unde sunteți». ²⁶ Atunci veți începe să spuneți: «Noi am mâncat și am băut împreună cu tine, iar tu ai învățat prin piețele noastre». ²⁷ Însă el va spune: «Nu știu de unde sunteți; plecați de la mine voi toți, răufăcătorilor!»

De patru ori se repetă cuvântul „voi”. Așadar, este un discurs adresat ascultătorilor. Noi am putea spune că este un discurs pentru „voi”, adică pentru alții… sau pentru noi. Dacă noi credem că discursul este pentru voi, înseamnă că spunem că voi ați înțeles lecția, deci voi mergeți să spuneți altora. Dar corect este ca în loc de „voi” să spunem „noi”, căci citim împreună Evanghelia. Deci noi suntem acei „voi”.

Cine sunt acești „voi”?

Noi sunt acești „voi” care „am început să stăm afară şi să batem la uşă”. Ușa este Isus care s-a ridicat. Este ciudat că Domnul se ridică pentru a închide ușa… Înseamnă că Isus a înviat și a deschis în totalitate calea milei prin moartea și învierea Sa. Iar noi suntem în afara ușii milei, în afara sferei Unuia care-și dă viața pentru păcătoși, pentru că noi suntem drepți: suntem botezați, creștini, buni, evlavioși… Ce putem vrea mai mult?

„Voi”, care sunteți în afara acestei uși… „A sta în afara ușii” înseamnă a nu avea casă, a fi pierdut, deoarece casa este spațiul iubirii, al relației, al tatălui, al fraților… Și Isus este ușa…

Și veți spune: „Doamne, deschide-ne!”.

Iar Isus ne va răspunde: „Nu ştiu de unde sunteţi”… Nu vă cunosc! De unde veniți?

„De unde ești” înseamnă „Care este casa ta?”. Niciodată n-ați locuit în casa milei… Ați trăit mereu în alte locuri: în bunătatea voastră, în mulțumirea voastră, în certitudinile și în garanțiile voastre, în doctrinele voastre sigure, împotrivindu-vă altora, fiind închiși față de toți, considerându-vă aleși… Pe voi Eu nu vă cunosc… Deci, de unde veniți?

„Eu vin dintr-un alt loc, vin de la Tatăl tuturor și sunt fratele tuturor. Dar voi de unde veniți?”

Isus vrea să ne ajute, pentru că suntem pierduți, ca să înțelegem că El vine la noi…

„Deschide-ne”!

„Nu vă cunosc…”

„Atunci voi veţi începe să ziceţi: Am mâncat înaintea Ta şi am băut”… Este vorba despre noi, creștinii, care celebrăm Euharistia…

„Și în pieţele noastre ai învăţat”, căci noi am ascultat glasul Tău, Cuvântul Tău. Deci noi Te cunoaștem, iar Tu ne întrebi de unde venim…

Dar Isus va continua: „Și El vă va zice: Vă spun: Nu ştiu de unde sunteţi”. Apoi: „Depărtaţi-vă de la Mine toţi lucrătorii nedreptăţii”, voi sunteți departe de Mine pentru că înfăptuiți nedreptatea…

Cum de suntem lucrătorii nedreptăţii, dacă noi celebrăm Euharistia, dacă ascultăm Cuvântul, dacă suntem buni și pioși?

Există o mare nedreptate: cea care crede că mântuirea ar fi răsplata datorată sufletelor pioase, nepricepând că mântuirea este mila și iubirea Tatălui față de noi, o mântuire pe care Fiul ne-a dat-o, murind pe cruce. La fel ca Isus, noi trebuie să-i iubim și să-i primim pe toți ca frați, precum Tatăl ne-a primit pe noi… Să învățăm să trăim prin har. Dacă nu, suntem în afara harului, în afara casei.

Iar Dumnezeu nu poate face nimic, decât doar să insiste: „Te rog să-ți schimbi mentalitatea și viața”…

Evanghelia vrea să demonteze, să demaște întreaga religiozitate, bazată pe dorința de a apărea cinstiți în fața altora, pe care omul și-o construiește, ca să ne spună că toți suntem frați egali, iar dacă tu-l iubești pe ultimul dintre oameni, Îl iubești pe Dumnezeu care este Tatăl tuturor. Dar dacă tu-L excluzi pe ultimul, înseamnă că-L excluzi pe Domnul tău, care S-a făcut ultimul dintre toți oamenii.

Bazându-ne pe religiozitatea alcătuită din celebrări, din a mânca și a bea în prezența Domnului, din a asculta Cuvântul, dar care „nu intră” în logica milei primite și dăruite – care este refrenul întregii Evanghelii – vom asculta cuvintele lui Isus „Nu vă cunosc!”… Dumnezeu nu ne poate cunoaște, pentru că Dumnezeu cunoaște numai iubirea… Dar ne cunoaște foarte bine, pentru că suntem fiii Săi, și va sfârși în cruce pentru noi… Acest adevăr ar trebui să-l înțelegem până la urmă…

Cine bate la ușă? În aceste versete se spune că noi vom bate… Dar în Apocalipsă se spune: „Eu stau la ușă și bat” (3, 20). Inițiativa de a bate la ușă este a lui Dumnezeu. El bate la ușa noastră, iar noi putem deschide ușile noastre… Ușa inimii noastre putem să o deschidem doar din interior. Dar noi nu o deschidem dacă suntem închiși în autosuficiență (autonomie). Deci e inutil ca apoi să batem la ușa Sa…

Prin cuvintele „Depărtaţi-vă de la mine, toţi lucrătorii nedreptăţii”, nu avem o osândire, o amenințare, ci doar ni se spune cum stau lucrurile în realitate. Am ascultat, citând din 1Tm., că Dumnezeu vrea ca toți să fie mântuiți… Evanghelia subliniază faptul că noi ne îndepărtăm de El… Prin urmare, versetele sunt o rugăminte din partea Domnului ca să nu ne îndepărtăm de El, să nu fim lucrători ai nedreptății…

„Depărtaţi-vă de la mine, toţi lucrătorii nedreptăţii”… Dacă eu sunt departe și sunt păcătos… Oare Isus n-a spus că a venit pentru păcătoși, pentru cei de departe? Medicul a venit pentru bolnavi! Evanghelia vrea să mă convingă că și eu sunt printre păcătoși și bolnavi… Ca să înțeleg că mântuirea este pentru mine, ca să mă pun la rând cu ceilalți. Până când stau în afara altora (mă separ de ei), pentru mine nu există mântuire.

Dacă suntem departe, iar El vine de departe, pentru că deja e pe cruce, să ne predăm în mâinile Lui…

Calea este lungă, și ne va fi prezentată de tot restul Evangheliei…

vv. 28-30

²⁸ Acolo va fi plânset și scrâșnire de dinți când îi veți vedea pe Abraham, pe Isaac, pe Iacob și pe toți profeții în împărăția lui Dumnezeu; voi însă veți fi alungați afară. ²⁹ Și vor veni de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi și vor fi așezați la masă în împărăția lui Dumnezeu. ³⁰ Și iată, unii dintre cei din urmă vor fi primii, iar unii dintre primii vor fi ultimii”.

Se repetă „vor fi aruncați afară” unde „va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Plânsul indică neputința, durerea. Scrâşnirea dinţilor desemnează mâhnirea, teroarea… Pentru că „veți vedea pe Avraam şi pe Isaac şi pe Iacov”. Dar aceștia sunt părinții noștri în credință. Nu?

Noi, care suntem fii, nu suntem înăuntru, însă sunt prezenți toți ceilalți, pe care noi nu-i considerăm fii. Ce stă în spatele acestui adevăr?

Că până când nu-i consider frații mei, pe cei pe care nu-i consider fiii lui Dumnezeu, eu sunt afară, deoarece nu accept ca Dumnezeu să fie Tatăl tuturor. Aceasta este marea nedreptate. Iadul drepților constă în a vedea că sunt mântuiți păcătoșii… Dar fii liniștit, căci și tu ești un păcătos…

„Şi vor veni alţii de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi”… Deci prin această ușă strâmtă intră oamenii din orient și din occident, întreaga lume… Sunt cele patru puncte cardinale, care indică crucea… Prin ușa crucii intră toți. Pentru că mântuirea este tocmai crucea, iubirea, mila lui Dumnezeu pentru noi. Numai drepții nu intră pentru că ei spun: „Noi suntem în ordine”…

Iată de ce, cei dintâi sunt cei din urmă și cei din urmă sunt cei dintâi… Odată ce cei dintâi știu că sunt cei din urmă, și ei vor fi primii. Dar dacă cred că sunt cei dintâi, sunt cei din urmă…

Evanghelia vrea să ne spună că singura problemă reală este cea a mântuirii și că mântuirea este iubirea și harul pe care Dumnezeu le are pentru fiecare dintre noi… Iubire și har pe care noi ar trebui să începem să le practicăm unii față de alții.

Texte utile:

• Ps. 24 (23)
• Rm. 3, 21-26; 11, 1-36;
• Fil. 3;
• Lc. 6, 6-11.