Un hidropic era înaintea Lui

Hidropicul este un om bolnav, cel care preschimbă fiecare mâncare bună în umflătură (tumoare) a morții, iar în sens moral este imaginea fariseului. Până la capitolul al șaisprezecelea vom urma o „dietă” care ne dezumflă de orgoliu, ca să trecem prin ușa strâmtă a milei.

Ps. 95 (96)

Să-i cerem Domnului să nu rămânem surzi față de Cuvânt, ci să-L ascultăm, ca să împlinim voia Sa.

Capitolul al treisprezecelea ne-a vorbit despre cea mai mare problemă a noastră, cea a răului. Binele nu ne deranjează…

Răul este ocazia potrivită/ potențială ca să ne schimbăm cursul și principiul vieții, pentru că noi suntem cei care înfăptuim răul, nu Dumnezeu.

Dar ce face Dumnezeu între timp? El face „partea” Sa: am vorbit despre pilda smochinului pe care Domnul îl îngrijește cu atenție pentru că este neroditor; în final, pe cruce, El va lua asupra Sa blestemul nostru…

Dumnezeu înfăptuiește lucruri mari, adică învinge răul prin bine, este răbdător. Iar răul pe care noi îl facem în istorie I-l facem Lui, care este ultimul dintre oameni. El mereu va rămâne pe cruce, până când noi nu ne vom schimba principiul vieții.

Privind crucifixul, ne schimbăm criteriile vieții, începem să învingem răul prin bine, ura prin iubire, războiul prin pace. Începem să trăim după stilul fericirilor – împărtășind, dăruind, fiind umili și iertând – și nu după cel al lumii, bazat pe acumulare și posedare a lucrurilor, a persoanelor și pe a fi orgolioși. Aceasta este calea mântuirii…

De ce au continuitate timpul, istoria? Pentru ca, puțin câte puțin, să ajungem să înțelegem acest adevăr: că timpul este timpul vestirii mântuirii, care deja, în absolut și în esență, a avut loc.

Să ne amintim femeia gârbovă, în ziua sâmbetei, în sinagogă: ea ne reprezintă pe noi, creștinii, care mergem la biserică, dar suntem aplecați în totalitate asupra noastră și nu privim marele mister, care a avut și are loc: că Dumnezeu ne-a iubit, și-a dat viața pentru noi, fapt pentru care și noi putem trăi în mod diferit… Putem să începem să ne iubim pe noi înșine, și să-i iubim și pe alții, ca pe noi înșine… Aceasta este mântuirea care este vestită. Pentru că ea deja există.

Această mântuire este un grăunte de muștar care devine un pom mare, simbol al Împărăției lui Dumnezeu, care este crucea care îi primește pe toți.

Această mântuire este puțin aluat, luat și depus „sub pământ”, la fel cum Isus va fi luat și pus sub pământ… Acolo, pus în făină, va dospi (va da viață) întregii făini…

Apostolii se întreabă: „Sunt mulți sau puțini cei care se mântuiesc?” Am notat că avem o contradicție, pentru că Isus a spus că „ușa este strâmtă, străduiți-vă să intrați”… Apoi a adăugat: „Este atât de strâmtă, încât dintre toți cei care vor spune «Noi am mâncat și băut cu Tine, și Ți-am ascultat Cuvântul, deci noi suntem buni», niciunul nu va intra… Dar vor intra cei care vor veni de la Orient și Occident, din întreaga lume. Adică toți dușmanii, păgânii și păcătoșii vor intra”.

De ce? Cum se poate una ca asta?

Apoi, la sfârșitul capitolului, se scrie că Isus merge la Ierusalim… Ce va face acolo? Va realiza tot ceea ce a spus în acest capitol: adică El va lua asupra Sa răul nostru, va muri pe cruce, tocmai pentru Ierusalimul care-L ucide. Iar El va fi precum cloșca ce vrea să-și adune puii.

Am notat că imaginea cloștii este una dintre cele mai potrivite imagini ale lui Dumnezeu: cloșca e umilă, e modestă, e maică, ea clocește și dă viață puilor și este foarte curajoasă, nefiindu-i frică nici de un leu, când este vorba să-i apere…

Isus – care e „cloșca” – va fi ucis de vulpea reprezentată de Irod, dar tocmai astfel va învinge răul prin bine, prin iubire.

Apoi începe o nouă pagină, în care se subliniază că ușa este strâmtă, iar întrebarea este: „Cum putem intra?”

Textul din această cateheză dorește să ne ajute să intrăm prin ușa strâmtă a mântuirii.

Deja am specificat că ușa mântuirii este iubirea lui Dumnezeu față de toți oamenii.

Această ușă este „strâmtă” pentru Isus, pentru că-L costă viața; este strâmtă pentru cei drepți, deoarece niciun drept nu intră prin ea, pentru simplul fapt că omul drept nu are nevoie de milă, deoarece se crede în ordine; dar este largă pentru toți păcătoșii, toți intră prin ea…

Se citește Lc. 14, 1-6

¹ Într-o sâmbătă, a intrat în casa unuia dintre conducătorii fariseilor ca să ia masa, iar ei îl urmăreau. ² Și iată, era în fața lui un bolnav de hidropizie. ³ Atunci, Isus a spus învățaților Legii și fariseilor: „Este permis sau nu să vindeci sâmbăta?” ⁴ Dar ei tăceau. Atunci luându-l, l-a vindecat și l-a trimis. ⁵ Iar lor le-a zis: „Care dintre voi, dacă-i cade fiul sau boul în fântână, nu-l scoate îndată în zi de sâmbătă?” ⁶ Ei n-au putut să-i răspundă la aceasta.

Timpul acțiunii este ziua sâmbetei. Este penultima sâmbătă amintită în Evanghelie, după care va veni sâmbăta în care Isus va sfârși în mormânt… Iar textul la care medităm este prevestirea mormântului…

Sâmbăta este ziua lui Dumnezeu, este ziua odihnei, este ziua împlinirii creației, este ziua perfectă. Sâmbăta este însuși Dumnezeu. Așadar, în acest timp are loc această scenă.

Locul acțiunii este casa fariseului… În pilda anterioară, Isus a spus: „Va fi lăsată pustie casa voastră și nu Mă veți mai vedea, până când nu veți spune «Binecuvântat cel ce vine»”.

În text vedem că Isus intră în această casă pustie a fariseului, fiind El „Cel care vine” în această casă apoi, începe sâmbăta.

Ce vine să facă Isus?

Vine să mănânce pâine. Pâinea va fi El. Așadar, vine să dea viață.

În această casă a fariseului sunt două persoane: fariseul și hidropicul.

Pentru a pricepe această scenă nu trebuie să uităm că problema acestui text – deja anticipată în cel anterior, în care se spune că cei dintâi vor fi cei din urmă, iar cei din urmă vor fi cei dintâi, deci „Cine se mântuiește?” – constă în faptul că ușa mântuirii este strâmtă…

În următoarele cateheze vom asculta că stăpânul casei vrea să-i fie plină casa (cf. Lc. 14).

Dacă ușa este strâmtă, iar Dumnezeu vrea să fie plină casa, înseamnă că nu începe prânzul cât timp lipsește un fiu… Așadar, trebuie să fie mântuiți toți! Dar cum face să-i mântuiască pe toți? Pentru că Dumnezeu vrea ca toți oamenii să fie mântuiți.

Cu păcătoșii nu întâmpină nicio problemă, pentru că a venit să caute și să mântuiască ceea ce era pierdut. Însă pe drepți nu reușește să-i mântuiască.

Imaginea drepților este hidropicul (apoi vom vedea și celelalte imagini din Evanghelie atribuite drepților).

Hidropicul este omul căruia mereu îi este sete, dorește să bea… Apa este simbolul vieții. El dorește să mănânce. Apoi, tot ceea ce el bea și mănâncă, în loc să-i dea viață, îl umflă de/cu moarte. Fapt pentru care nu intră prin ușa strâmtă. Adică îl „umflă” cu prezumție, cu orgoliu…

De acum înainte toate scenele până la cap. 17 – care se vor desfășura în jurul ospățului – urmăresc să-l ,,dezumfle” pe hidropic, pe omul religios, care vrea să se mântuiască prin meritele sale și nu știe că mântuirea este iubirea gratuită a lui Dumnezeu pentru noi… Apoi, Isus va relua călătoria spre Ierusalim…

Altfel spus, în cap. 14-17 trebuie să aibă loc acea trecerea foarte grea de la lege la Evanghelie; trecerea de la ceea ce facem noi pentru Dumnezeu (și toate religiile se laudă cu ceea ce fac pentru Dumnezeu) la ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi: ne-a iubit, S-a dat pe Sine pentru noi, ne-a iubit gratuit, pentru că suntem fii, și nu poate să nu ne iubească, și vrea să acceptăm iubirea Sa și să-i iubim pe ceilalți, așa cum ne iubim pe noi. Aceasta este trecerea de la religia (evlavia) comună tuturor – de la acel Dumnezeu înspăimântător, care îi premiază pe cei buni și-i ucide pe cei răi (deci ar trebui să-i ucidă pe toți în afară de Sine), la acel Dumnezeu care este iubire și milă.

Acest text este unul dintre reperele decisive și este penultima minune pe care Isus o face, urmată de minunea vindecării orbului.

v. 1

¹ Într-o sâmbătă, a intrat în casa unuia dintre conducătorii fariseilor ca să ia masa, iar ei îl urmăreau.

Textul începe „Și se întâmplă”. Un astfel de început este rar. Cuvintele „Și se întâmplă” fac referire la Facere când Dumnezeu a spus: „Să fie lumină. Și lumină a fost (s-a întâmplat)”… Pentru că acest text este marea lumină care ar dori să lumineze dreptul pentru a-l ajuta să înțeleagă că el este hidropicul, că el este păcătosul, astfel încât să vină la lumină și să nu trăiască în întuneric.

Ce se întâmplă?

Faptul că Isus a venit! Textul anterior s-a încheiat astfel: „Binecuvântat Cel ce vine”… Întotdeauna Isus este Cel care vine. Mai mult, deja a venit!

Și unde a venit?

În casă!

„Casa voastră este pustie”. Isus intră în această casă pustie a fariseului, care este adevăratul păcătos, un mormânt văruit…

O casă care nu-i a unui simplu fariseu, ci a unui arhifariseu, în limba greacă, un cuvânt care-l desemnează pe mai marele fariseilor.

Isus intră „în zi de sâmbătă”, adică și-n acest mormânt văruit intră sărbătoarea.

Ce putem spune despre arhifariseu?

Isus n-a murit pentru păcătoși, pentru că pe ei îi poate mântui simplu: este suficient să-i ierte… Ci Isus a murit pentru drepți, care sunt adevărații păcătoși…

Pe farisei îi aflăm încă de la începutul Evangheliei: când Isus vindecă paraliticul, fariseii stau acolo și spun „Acesta blasfemiază”, adică deja au decis să-L ucidă; când Isus îl cheamă pe Matei, păcătosul, să-L urmeze, iar acesta dă un ospăț și toți mănâncă, fariseii-L critică „Acesta mănâncă cu păcătoșii”; când Isus este în sinagogă, într-o sâmbătă, iar acolo stă un om cu mâna uscată, fariseii sunt cu inima împietrită, și decid să-L omoare, pentru că vindecă în ziua sâmtebei.

Prima imagine a fariseilor este paraliticul, ei sunt blocați în dreptatea lor; următoarea lor imagine este ospățul: ospățul este pentru păcătoși, dar ei postesc, considerând că nu se poate „mânca”, adică nu se poate trăi așa… Și omul cu mâna uscată îi reprezintă pe farisei. Mâna înseamnă acțiunea, lucrarea, inima omului… Pentru că omul lucrează, în funcție de ceea ce are în inimă, în funcție de ceea ce iubește… Inima lor este „închisă” în posedarea propriei lor dreptăți, a propriilor certitudini (garanții), nu știe să se deschidă pentru a primi și a dărui.

În capitolul al șaptelea Isus intră din nou în casa fariseului. Dar de ce intră, dacă întotdeauna este criticat? Totuși, El intră. Și cine se apropie de Isus? O femeie, o desfrânată, ea fiind imaginea fariseului…

Cine este fariseul? Este cel care vrea să cumpere iubirea lui Dumnezeu, deci Îl tratează pe Dumnezeu ca pe o desfrânată. Pentru că Dumnezeu este iubire. Iar iubirea este gratuită. Dacă o plătești, Îl tratezi pe Dumnezeu ca pe o desfrânată…

Păcatul dreptului constă în faptul că vrea să-L cumpere pe Dumnezeu și nu știe că Dumnezeu este iubire.

Însă desfrânata este mireasa: își despletește părul, Îi spală picioarele cu lacrimile ei, I le șterge cu părul ei…

Isus întreabă: „Cine va iubi mai mult?” Dreptul, sau păcătosul căruia i s-a iertat mai mult? De fapt, vrea să-l ajute pe fariseu să priceapă că adevărata desfrânată este el.

Acum ne aflăm din nou în casa fariseului, reprezentat de hidropic.

Vom explica cine este hidropicul.

În capitolul optsprezece avem pilda despre Templu, cu fariseul care este înainte iar în spatele lui se află vameșul (păcătosul)… Iar fariseul spune: „Îți mulțumesc Doamne, pentru că eu nu sunt„. Dumnezeu este „Eu sunt”. Fariseul mulțumește pentru că el „nu este” ca acel vameș care stă în spate…

Isus concluzionează că vameșul a ieșit îndreptățit, iar fariseul a ieșit cu păcatul său…

Altfel spus, întreaga Evanghelie vrea să-l convingă pe Teofil – Evanghelia este scrisă pentru Teofil, care înseamnă „Cel care-L iubește pe Dumnezeu” – că nu este îndeajuns că omul (Teofil) Îl iubește pe Dumnezeu… Ci adevărul mântuitor este că Dumnezeu îl iubește pe om, fapt care este cu totul altceva.

Dacă noi trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, este vai de noi, căci nu reușim… Și vai și de Dumnezeu… Dar dacă El este Cel care ne iubește, este cu totul altceva, pentru că cine iubește dă totul: iar El ni s-a dat pe Sine. Deci noi Îl avem pe El, care este viața noastră.

Acesta este adevărul foarte dificil pe care suntem chemați să-l înțelegem… Și-i convertirea pe care Isus n-a reușit să o înfăptuiască în Evanghelia după Luca cu niciunul dintre cei drepți… O va înfăptui în „Faptele apostolilor” cu Pavel. Pavel a fost cel mai bun dintre toți fariseii, iar apoi a considerat întreaga lui perfecțiune ca fiind „gunoi” înaintea „cunoașterii lui Isus, Domnul meu”. Pavel s-a convertit, după ce Isus a înviat…

Evanghelia este scrisă pentru omul credincios, pentru Teofil, pentru ca să nu renunțe la botezul primit… Pentru că botezul înseamnă a înțelege că Isus a murit pentru păcătoși „dintre care eu sunt cel dintâi”, și trăiesc prin acest har, clipă după clipă… pe care-l transmit tuturor celorlalți, devenind mijlocitor (mediator) al harului Său…

Așadar, avem un text important, ne aflăm „în ziua sâmbetei”: când un om reușește să vadă iubirea lui Dumnezeu față de el, deja trăiește în ziua sâmbetei, trăiește cu Dumnezeu și mănâncă pâinea…

În capitolul nostru, la versetul cincisprezece, un om spune: „Fericit cel care mănâncă pâinea în Împărăția Ta”… Pâinea în Împărăția Sa este El însuși, care Se dăruiește…

De ce stau fariseii acolo? Stau acolo „să pândească”. În limba greacă avem cuvântul „a observa”, a respecta, ca și cum ar spune: „Ziua sâmbetei trebuie respectată”. Însă ei, în loc să respecte sâmbătă prin faptul de a se odihni, de a mânca, de a bea, de a se bucura de darurile lui Dumnezeu, sunt blocați în acel loc ca să-L pândească pe Isus, ca să-L critice…

Avem contradicția dintre sabat, care indică sărbătoarea, și intenția fariseilor de a-L prinde în capcană pe Isus, de a-L acuza că blestemă. Notăm că în experiența religioasă foarte ușor pătrunde cel rău. Așa I s-a întâmplat și lui Isus.

Încă un lucru despre „a observa” (a respecta), pentru că omul privește cu inima…

Există două moduri diferite de a privi… Să luăm ca model albina și musca… La o groapă de gunoi, în care sunt aruncate toate mizeriile posibile, albina privește și se așază pe o floare. Pe un câmp cu flori, musca privește și se așază pe gunoi. Tot la fel, ochiul nostru depinde de inima noastră: ori avem ochiul albinei, care vede mereu binele, vede floarea, ori avem ochiul muștei, care vede numai gunoiul și se așază pe el…

Mulți dintre noi suntem specialiști în a vedea mizeria, iar ceea ce noi vedem dezvăluie ceea ce avem în interior.

Să pricepem că de multe ori suntem muște, și să cerem iertare…

v. 2

² Și iată, era în fața lui un bolnav de hidropizie.

„Și iată un om bolnav de hidropică”… Și-n cazul desfrânatei care intră, stă scris: „Și iată”…

„Era înaintea Lui”: acest hidropic este oglindirea fariseului…

Hidropicul este omul căruia mereu îi este sete, dorește mereu apa… La fel, dreptul mereu are o mare dorință de a face binele, de a fi perfect…

Însă hidropicul are în interior ceva care nu funcționează cum trebuie, fapt pentru care tot ceea ce mănâncă și bea, în loc să devină viață, îl umflă cu moarte.

Ce se află în noi, ce nu funcționează? De ce toate lucrurile bune pe care le facem ne „umflă” cu moarte? Este aluatul fariseilor, fățărnicia, dorința de a fi protagoniști, de a fi mereu în centrul atenției, la fel ca Marta: „Eu contez, iar sora mea nu face nimic bun. Spune-i să mă ajute măcar o dată. Apoi să stea deoparte, căci nu-i capabilă”…

Altfel spus, tocmai cu binele nostru facem adevăratul rău… Poate părea ciudat… Dar prin binele nostru reușim să spunem că noi suntem buni, iar alții nu valorează nimic… Așa se comportă fariseul: „Eu nu sunt ca toți ceilalți”… El nici nu folosește cuvântul „ceilalți”, căci ar fi vorba despre alții, la fel ca el. Însă el folosește cuvântul „resturile, rebuturile”, cei care nu contează…

Hidropicul este oglindirea dreptului care se umflă cu moarte pentru că în interiorul său are un anume aluat, aluatul egoistului… Pentru astfel de oameni dumnezeul lor este eul lor, este priceperea și bunătatea lor. Nu pricep că nu dorința lor după Dumnezeu trebuie pusă în centru… Nu pricep că ceea ce contează este să urmeze voia lui Dumnezeu… Nu pricep că Dumnezeu ne iubește, El ne mântuiește, El – nu eu, nu noi – înfăptuiește mântuirea noastră.

Aceasta este răsturnarea situației care i s-a întâmplat lui Pavel, și-i răsturnarea situației de la botez, care trebuie să i se întâmple fiecărui botezat… Dar, pentru că am fost botezați cu mult timp în urmă, odată cu trecerea anilor, mereu uităm acest adevăr.

Ar trebui să fim încredințați că nu toate se învârt în jurul pământului, ci că pământul se învârte în jurul soarelui. La un moment dat, Pavel înțelege că nu el, ci Isus este Domnul, al vieții sale și al istoriei (cf. Fil. 3).

Cum se vindecă acest hidropic aici? Se dezumflă… Este ca omul orgolios, prezumțios, îngâmfat, care este un balon umflat, dar care imediat se dezumflă…

De-a lungul mai multor capitole, Isus caută ,,să dezumfle” prezumția religioasă, o atitudine omenească greu de îndreptat…

v. 3

³ Atunci, Isus a spus învățaților Legii și fariseilor: „Este permis sau nu să vindeci sâmbăta?”

În mod ciudat, acum această casă este plină de experți ai legii, de cei care știu. Iar fariseii sunt cei care fac. Iată-i adunați împreună pe cei care le știu bine pe toate și le fac bine pe toate, tot mai bine…

Problema lor este licitul sau ilicitul, adică legalitatea.

Legea este justă. Existau 613 porunci, dintre care 248 erau pozitive, corespunzând numărului oaselor omului (așadar, tot omul a fost creat pentru a face voia lui Dumnezeu), iar 365 erau porunci negative, interziceri, fapt care înseamnă că în fiecare zi trebuie să nu încălcăm voia Domnului.

Problema lor este: este sau nu licit?

Ei nu se întreabă dacă argumentul luat în discuție este sau nu după lege… Problema este dacă este bine, sau este rău…

Mama nu cercetează codul penal pentru a ști cum să se comporte cu fiul, ci îl iubește… Iar dacă îl iubește, știe ce trebuie să facă. Dacă nu-l iubește, nu știe ce să facă… S-ar putea să nu încalce nicio lege, dar nu-i dă să mănânce… Și se scuză că nu era scris în lege să-l hrănească…

Altfel spus, iubirea este temelia vieții. Legea ne spune doar când suntem în moarte, când încalci legea ești în afara vieții… Dar omul nu poate trăi doar în baza legii…

Dacă problema este cea de a nu încălca poruncile, mortul nu încalcă nicio poruncă. Deci omul perfect este cel deja mort…

Întrebarea corectă nu-i „Cine este mai vrednic”?, ci „Cine va iubi mai mult?” „Cel căruia i-a fost iertat mai mult!” (cf. Lc. 7).

Dacă a îngriji înseamnă a iubi, întrebarea este: dacă este licit în ziua sâmbetei să iubești, sau nu?

Cuvântul „a îngriji” indică terapia, sub aspectul respectului și a grijii față de celălalt.

Așadar, sâmbăta este ziua în care Dumnezeu se îngrijește de om, îi arată și mai mult iubirea Sa, fiind ziua Sa. Din această cauză li se pare că Isus încalcă sâmbăta, pentru că împlinește sâmbăta, manifestând capacitatea Sa mântuitoare, nu doar vindecătoare.

vv. 4-6

⁴ Dar ei tăceau. Atunci luându-l, l-a vindecat și l-a trimis. ⁵ Iar lor le-a zis: „Care dintre voi, dacă-i cade fiul sau boul în fântână, nu-l scoate îndată în zi de sâmbătă?” ⁶ Ei n-au putut să-i răspundă la aceasta.

Înaintea întrebării lui Isus, ei „au tăcut”… În limba greacă avem un cuvânt care apare numai încă o singură dată în Luca (23, 56), când Isus se odihnește în mormânt. Altfel spus, această tăcere este prevestirea ultimei sâmbete… În acest text Isus a intrat în casa fariseului. Iar rezultatul este că va intra în acea „casă” (deja i-a numit pe farisei „morminte văruite”) plină de moarte, care-i mormântul. Tocmai pentru că face ceea ce-i interzis după lege, face ceea ce este necesar după logica iubirii: adică se îngrijește de om acolo unde se află, și-n răul său. Se îngrijește de acel om – fariseul – care-L judecă…

„Au tăcut”… Iar El „îl ia”… Și Isus va fi prins.

Dacă Isus va fi lovit, pe acest om Isus îl vindecă…

Isus va fi dat să fie ucis, însă pe hidropic Isus l-a lăsat liber…

Această lucrare Isus vrea să o facă cu fariseul și cu fiecare dintre noi: să ne ia, să ne dezumfle, să ne elibereze de moartea pe care o avem în interior.

Ei tac… În episodul anterior întâmplat sâmbăta, când Isus vindecă femeia, fariseii Îl criticau. Iar Isus i-a întrebat: „Oare nu duceți asinul la apă și în ziua sâmbetei?”.

În textul nostru în locul „asinului” avem „fiul” sau „boul” dacă se întâmplă să cadă într-o groapă… Și apoi tema apei, care e simbolul vieții…

Fariseul este unul care cade tocmai în ceea ce ar trebui să dea viața; cade în religiozitatea care este redusă la lege, în loc să fie bazată pe iubire… Prin urmare, se îneacă în eul propriu, la fel ca Narcis, la izvor… Cade în izvor. Însă din izvor ar trebui să iasă apă și să-i dea viața. Narcis se îneacă în izvor, în apă, la fel ca hidropicul, care se îneacă în apa proprie… La fel, dreptul se îneacă în propria dreptate, și moare în ea… Iar Isus a venit tocmai să scoată din izvor hidropicul, adică fariseul… Și-l scoate în ziua sâmbetei… Deoarece, când Isus reușește să ne scotă din dreptatea noastră și să ne conducă la libertatea fiilor lui Dumnezeu, atunci este ziua sâmbetei, este sărbătoare, este Paști.

„Și n-au putut să-i răspundă la acestea” (v. 6). Nu sunt capabili să-I răspundă. Dacă ar răspunde, ar trebui să spună: „Ai dreptate, suntem hidropici”. Și în acel moment ar fi vindecați.

Tăcerea lor indică moartea lor.

Și Isus va tăcea când va fi judecat, căci dacă ar fi vorbit, trebuia să zică: „Voi greșiți”. Am fi fost condamnați noi în locul Lui. Însă cu tăcerea Sa, cu moartea Sa, ne vindecă.

Așadar, pilda noastră este deja o prevestire a textului din finalul Evangheliei, care ne prezintă ultima sâmbătă. De fapt, pilda ne prezintă ultima sâmbătă de dinaintea sâmbetei în care Isus va fi în mormânt… În ultima sâmbătă Isus va reuși să învingă justiția noastră arogantă, ne va deschide inima și ne va arăta că această ușă strâmtă – pentru noi, care suntem drepți – este lărgimea milei infinite a lui Dumnezeu, care-Și dă viața pentru drepți, care sunt adevărații păcătoși…

Privind versetul al cincilea, notăm că Isus subliniază importanța majoră a omului față de un bou. Dacă boul cade în groapă, ei îl scot imediat, având un interes (un profit)… Isus subliniază urgența de a vindeca omul, o urgență care nu se bazează pe un profit, ci pe iubire…

Înaintea întrebării lui Isus, bazată pe iubire, ei tac…

Întrebarea lui Isus, cu privire la boul care cade, este isteață, căci este limpede că ei nu pot aștepta următoarea zi, căci, dacă ar aștepta, boul care a căzut, s-ar îneca… Cu atât mai mult este urgentă mântuirea omului… Isus ne spune că trebuie să ieșim imediat din această situație. Dacă nu, deja suntem morți… Câtă vreme suntem hidropici, suntem morți…

Isus vrea să sublinieze gravitatea situației, nu atât a hidropicului, ci a celor pe care hidropicul îi oglindește, adică a acelor persoane care suntem noi, spectatorii… Suntem noi, până când nu ne regăsim în hidropic, pentru că ceea ce i s-a întâmplat lui, i se întâmplă oricărui om care se recunoaște în el. Acesta este rolul, mesajul povestirii biblice…

Ceilalți spectatori suntem noi, care, având reacțiile fariseilor și a oamenilor legii, înțelegem că suntem adevărații păcătoși. Astfel pricepem că suntem hidropici, și deci, putem cere: „Doamne ajută-ne, vindecă-ne, așa cum ai vindecat hidropicul. Mulțumim că ne-ai vindecat”… Dar avem nevoie să facem un drum lung în acest sens…

Texte utile:

• Gen. 2, 1-3;
• Exod 20, 8-11;
• Deut. 5, 12-15;
• Fil. 3;
• Lc. 6, 6-11;
• Lc. 7, 36-50;
• Lc. 13, 10-17;
• Lc. 18, 11-14.