Is. 55,1-15 subliniază eficiența Cuvântului. Cuvântul spus de Domnul nu se reîntoarce la El fără efect, fără să realizeze ceea ce El dorește, fără să împlinească lucrurile pentru care a fost trimis. „Nu numai cu pâine trăiește omul, ci cu Cuvântul care iese din gura Domnului”.

Vom sublinia eficiența Cuvântului care ne determină să-L căutăm și să-L aflăm pe Domnul, să-L întâlnim. Acesta este marele rod al Cuvântului.

În cateheza anterioară am abordat evenimentul nașterii lui Isus. Scena este privită prin prisma Mariei – a mamei care naște fiul întâi născut, îl înfășează, îl așază în iesle, nefiind loc pentru ei la han. Textul dorește să ne închipuim senzația tactilă, vizibilă, a Mariei care-L are pe Fiul lui Dumnezeu – ca fiu al ei – în brațele sale. Acesta este evenimentul istoric întâmplat în urmă cu 2000 de ani.

În această cateheză vom sublinia că episodul pruncului înfășat și pus în iesle este povestit de trei ori. Prima dată ca eveniment, a doua oară ca anunț (vestire), iar a treia, ca verificare: este structura credinței. Un eveniment întâmplat acum 2015 ani, ce legătură are cu zilele noastre? Fiecare eveniment din trecut este prezent în Cuvânt. O descoperire făcută în secolul trecut, prin cuvânt este valabilă și în zilele noastre. Dacă pierdem amintirea acestei descoperiri, ea nu mai este valabilă. Adică și astăzi, tu poți face aceeași experiență. Ceea ce s-a întâmplat odată pentru totdeauna, se întâmplă de fiecare dată când tu asculți același Cuvânt. Vom vedea puterea vestirii… Cine primește această veste are mântuirea.

Textul biblic abordat în această cateheză ne ajută să înțelegem prin Cuvânt, care este însemnătatea evenimentului întâmplat atunci (acum 2015 ani) și ne ajută să trăim azi același cuvânt. Cuvântul nu ne oferă numai amintirea evenimentului, ci ne pune în legătură cu el și ne ajută să-l retrăim.

Se citește Lc. 2, 8-12

⁸ În acelaşi ţinut erau unii păstori care trăiau pe câmp şi păzeau turmele pe timpul nopţii. ⁹ Şi le-a apărut un înger al Domnului şi gloria Domnului i-a învăluit în lumină, iar ei au fost cuprinşi de o mare spaimă. ¹⁰ Îngerul le-a spus: „Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: ¹¹ astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul. ¹² Acesta este semnul: veţi găsi un copil înfăşat şi culcat în iesle”.

Din punctul de vedere al povestirii – dacă citim întreaga scenă a nașterii – partea principală nu este relatarea nașterii lui Isus pe care am abordat-o în cateheza anterioară. Deși nașterea este „evenimentul principal”, Luca nu insistă atât asupra acestui eveniment pentru că deja s-a întâmplat, iar evanghelistul nu l-a văzut. Luca se adresează creștinilor din a treia generație: cine n-a văzut un eveniment întâmplat deja, niciodată nu-l va mai vedea, deoarece s-a întâmplat cu mult înainte. Prin urmare, Luca este preocupat de modul în care noi putem avea acces la acel eveniment astăzi, adică în timpul în care noi trăim. „Azi s-a născut pentru voi Mântuitorul”.

Partea principală a povestirii nașterii este cea a vestirii evenimentului. Evenimentul rămâne unic. Acel eveniment întâmplat odată, tu poți să-l vezi, să-l contempli – de fiecare dată când este povestit – și să trăiești astăzi ceea ce s-a întâmplat atunci și să-l întâlnești pe Domnul. De aceea Luca dezvoltă tema vestirii (pe care o abordăm în această cateheză).

Vestea (anunțul, știrea) are rolul de a ne prezenta evenimentul (altfel nu am ști că a existat și încă există), ne ajută să înțelegem ce este acest eveniment (îl interpretează). Vom sublinia în următoarea cateheză că cine ascultă vestea merge și trăiește în funcție de ceea ce a ascultat. Deci verifică veridicitatea veștii. Aceasta este structura fundamentală a credinței care se fondează pe istorie, nu pe iluminare sau pe idei particulare pe care cineva le are despre Dumnezeu.

Dumnezeu este acel trup al pruncului, ascuns sub semnul micimii. Toate ideile teologice sunt utile, dacă se fondează pe întrupare.

Acesta este evenimentul. Vestirea îți amintește și apoi interpretează evenimentul. Interpretarea evenimentului este foarte importantă, deoarece un eveniment neînțeles este ca și cum nu ar exista. Și Cuvântul lui Dumnezeu nu numai vestește evenimentul, ci îl și interpretează.

Protagoniștii sunt păstorii: clasa socială cea mai neînsemnată din acea vreme. Acești păstori vor deveni „Păstorii”. Ei primesc vestea de la înger. Îngerul este cel care vestește. La rândul lor, și ei vor vesti și vor deveni păstori-îngeri. Deci, în acei păstori ne identificăm noi, cei care ascultăm vestirea; odată ascultată vestirea, cercetăm dacă este adevărată, și apoi putem să o vestim altora. Astfel și noi devenim păstori care cunosc Mielul.

Devin vestitori cei cărora li s-a vestit.

v. 8

⁸ În acelaşi ţinut erau unii păstori care trăiau pe câmp şi păzeau turmele pe timpul nopţii

Nașterea Domnului nu este întâmplată sau descoperită în palatul lui Irod, în templu, ci este revelată păstorilor. Păstorii sunt cea mai joasă pătură socială în societatea lui Israel: încă erau nomazi și nu erau bine văzuți de restul populației care se îndeletnicea cu cultivarea pământului. Agricultorii nu-i privesc bine pe păstorii care trec cu turmele peste pământurile lor – atunci când se îndreaptă spre un alt loc – căci le distrug recoltele.

Păstorii nu se bucurau de o mare faimă religioasă. Datorită îndeletnicirii lor, nu puteau să-și practice asiduu credința. Sunt cei dintâi destinatari ai vestirii.

Necunoscând legea, erau excluși de la experiența religioasă.

Dar de ce Dumnezeu se revelează celor mici, și nu celor înțelepți, prudenți, celor care sunt abili (iscusiți) și care știu multe lucruri? De ce Domnul revelează evenimentul acestora care nu au înțelepciune sau putere?

„Cel mic” se descoperă celor mici. Pentru a cunoaște o persoană, trebuie să-i stai aproape. Aceștia sunt vecinii. Dumnezeu a ales lucrurile mici, neînsemnate, „acelea care nu sunt”, pentru a face să tacă lucrurile care sunt. Pentru că noi, cu înțelepciunea noastră – care devine șmecherie (înșelăciune) – nu facem altceva decât să prezentăm lumii exact imaginea contrară a păstorului vieții. Noi prezentăm altora păstorul morții. Întreaga înțelepciune sau putere o folosim pentru a distruge, pentru a domina – atunci ca și în zilele noastre – însă acești păstori pot cunoaște înțelepciunea lui Dumnezeu, care în ochii noștri este ignoranță, căci pentru noi, înțelept este acela care este șmecher și știe să-i înșele pe toți, devenind astfel puternic. Căci la ce folosește să știi multe, dacă știința ta nu devine putere?

Înțelepciunea lui Dumnezeu este foarte diferită. Este cea a iubirii. Puterea Sa este cea a slujirii. Și servul este cel mai mic dintre toți. De aceea se revelează celor mici. Domnul însuși spune în 2Cor. 8,9: „Voi cunoașteți harul Domnului nostru Isus Cristos, care din bogat ce era s-a făcut sărac, pentru a ne îmbogăți pe noi prin sărăcia Sa”. Și păstorii sunt în situația Sa. Și ei cunosc Păstorul Mare al oilor, pentru că și ei sunt mici, ca acest păstor care este mic și care este „mielul” care își dă viața.

Luca se adresează creștinilor și vine dintr-un climat elen, care cunoaște bine iudaismul. Matei însă descrie o altă revelație: cea a „magilor” pe care îi numim regi. Evanghelistul nu scrie că erau regi. Domnul se revelează prin Cuvânt celor care sunt la marginea societății lui Israel, adică păstorilor. Se revelează celor de departe, prin steaua care este simbolul înțelepciunii și care conduce la Ierusalim, unde se află Cuvântul.

Prin urmare, avem două căi: pentru cei care deja cunosc Cuvântul (Cuvântul însuși le vestește acestora evenimentul); celor care nu cunosc Cuvântul, acesta le este revelat de o înțelepciune mereu deschisă căutării, până când află izvorul înțelepciunii. În ambele cazuri este nevoie de vestirea „că s-a întâmplat” evenimentul: ori prin Cuvânt, ori prin stea.

v. 9

⁹ Şi le-a apărut un înger al Domnului şi gloria Domnului i-a învăluit în lumină, iar ei au fost cuprinşi de o mare spaimă.

Îngerul este vestitorul, cel care vestește Cuvântul. Acest înger, acest Cuvânt va fi cel care va da sensul evenimentului. Dincolo de a anunța evenimentul, oferă și interpretarea acestuia.

În Rm. 10,13 „Oricine va chema numele Domnului va fi mântuit”. Dar cum vor putea să-l cheme, dacă nu au crezut în El; cum vor putea să creadă, dacă nu au auzit vorbindu-se de El; cum vor putea să audă despre El, dacă cineva nu-L vestește? Cum Îl vor vesti, dacă nu a fost trimis? Stă scris: „Cât de frumoase sunt picioarele celor care citesc Evanghelia (buna vestire)”.

Îngerii sunt cei care vestesc, și noi toți am ajuns la credință printr-un oarecare înger (mama noastră sau altcineva), o persoană care ne transmite evenimentul și însemnătatea acestuia prin faptul că ni-l vestește.

De ce este importantă această transmitere (vestire) a evenimentului? Pentru că eu, oricât de mult aș cugeta, din gândurile mele nu pot deduce cine este Dumnezeu, pentru că El este contrarul a ceea ce noi toți gândim: este acel prunc.

Noi – cu rațiunea noastră – L-am căuta altundeva: ori în palatul Marelui Preot, sau în palatul lui Irod, sau în cel al dumnezeului Cezar August, deoarece este Regele universului, Cel care s-a născut. Însă nu: Dumnezeu este într-o iesle. Deci este necesar Cuvântul pentru că ne arată gândurile lui Dumnezeu, care nu sunt ideile noastre și ne scapă (mântuiește) de perversitatea gândurilor noastre: ne arată că Dumnezeu este mic, și nu mare; tremură, și nu este teribil; este înfășat, și nu fascinant; este într-o iesle (hrană pentru animale); se dă pe mâinile tuturor, în loc să-i aibă pe toți la mână. Niciodată nu vom cugeta la un astfel de Dumnezeu. Tocmai din această cauză El este salvator, mântuitor, și ceilalți toți sunt stăpânitori, dominatori, subjugători.

Subliniez această necesitate a vestirii, care ne oferă criteriile pentru a cunoaște cine este Dumnezeu, dincolo de faptul că ne povestește evenimentul.

Acel Dumnezeu pe care nicio religie nu-L cunoaște, deoarece dumnezeul pe care-l predică religiile este acel dumnezeu pe care, pe bună dreptate, ateii îl neagă. Este un dumnezeu care niciodată nu a existat: acea imagine diabolică despre Dumnezeu, care trimite tunete și fulgere, care-i apasă pe toți, îi judecă pe toți, ne condamnă pe toți, acel dumnezeu în numele căruia se fac toate războaiele de o parte și de alta, acel dumnezeu care este violența noastră proiectată la infinit; toate aiurelile noastre proiectate în el. Acesta este Dumnezeul religiilor și acesta este Dumnezeul pe care ateii îl neagă.

Până când Dumnezeul atotputernic stă sus în cer, avem o imagine greșită despre El; dar și mai urât este când „dumnezeu” vine pe pământ. Sunt mulți dumnezei: prin ateisme sau divinități atotputernice au coborât pe pământ și au făcut și mai mult rău.

Este important acest înger care ne arată că Dumnezeu este trup, trup, trup… Este slab, fragilitate, limită, om. Și în orice om, și în fiecare limită, noi Îl întâlnim. Și-L aflăm în locurile în care niciunul dintre noi nu ne-am aștepta; și-L aflăm acolo unde suntem toți, în timp ce întotdeauna-L căutăm altundeva, din cauza aiurelilor… sau în aiurelile noastre. Acesta este sensul vestirii îngerului. De aceea Luca insistă…

v. 10

¹⁰ Îngerul le-a spus: „Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul:

Primul cuvânt al îngerului este „Nu vă temeți”. În Biblie, această exortație spusă de Dumnezeu – sau de îngerul care vestește Cuvântul Domnului – se repetă de 365 de ori, adică o dată pe zi, în decursul unui an. Căci – încă de la începuturi – omul se ascunde, pentru că-i este frică („Adame unde ești?”. „M-am ascuns, căci mi-a fost frică”). Și de atunci încoace, istoria noastră este plină de teamă și de ascundere de adevăr. Apoi frica te face să faci lucrurile de care te temi și trăiești în aiurelile fricilor tale și așa mai departe… Crezi că Dumnezeu este teribil. Și eu vreau să fiu ca El. Vei vedea cât de teribil voi deveni, dar mai întâi trebuie să mă ascund de El, căci este principalul meu concurent. Dumnezeu apare ca fiind fascinant, dar în același timp este temut; este dorit, dar inspiră teroare.

Înțelegeți pentru ce Dumnezeu ne invită mereu „Nu vă temeți”? Nu are rost să ne temem. Ți-e frică de un copil? În istețimea Lui, Dumnezeu se face prunc, ca nouă să nu ne fie frică de El. Se lasă în mâinile noastre. Dacă El cade din mâinile noastre… se lovește. Este atât de fragil… Nu-ți fie teamă!

Lui Dumnezeu ar fi trebuit să-i fie teamă că s-a pus în mâinile noastre și noi L-am răstignit. El are mare încredere în noi: „Nu vă temeți”. Nu poate să ne fie frică de Dumnezeu văzându-L prunc, și nici văzându-L pe cruce. Aceste două ipostaze spun același lucru, deoarece odată ce un om s-a născut, trebuie să și moară. Și-a început viața stând pe lemnul ieslei, o va sfârși pe lemnul crucii; a început ca „hrană pentru animale”, va sfârși ca „hrană pentru oameni”…

„Vă evanghelizez o mare bucurie” spune textul grec. „Vă evanghelizez”, adică vă dau o veste bună. Întotdeauna omul așteaptă o veste bună. „O veste bună” nu în linie cu cele pe care le dau ziarele… Dimineața alergăm să cumpărăm ziarul, dar nu știm de ce… Poate că sperăm mereu într-o veste bună. Vestea cea bună – pe care omul o vrea – este să fie salvat de conținutul pe care-l citim din știrile (veștile) normale, prezente în ziare: ca viața noastră să aibă un sens, ca să existe fraternitate pe pământ, ca să nu ne omorâm între noi, să ne vrem binele, ca pământul să devină o grădină înfloritoare, și nu un deșert, ca raporturile noastre să nu fie bazate pe violență, pe dorința de dominare… Aceasta este vestea bună. Adică să se realizeze Împărăția lui Mesia, unde pacea, libertatea și dreptatea se sărută, în timp ce în lumea noastră aceste trei aspecte nu reușesc să stea niciodată împreună; eventual se subliniază un aspect, în defavoarea celorlalte două, adică niciun aspect.

Prin „libertate” sunt uciși alții, dar astfel nu se înfăptuiește dreptatea… sau avem acea „dreptate” care pornește războiul, dar în acest caz nu putem vorbi de dreptate sau de război drept, pentru că neagă libertatea persoanelor.

Textul biblic spune că va fi „mare bucurie”. Bucuria este culoarea lui Dumnezeu, care este iubire. Și bucuria se verifică atunci când există iubire răsplătită. Celelalte lucruri vor da plăcere. Bucuria izvorăște din raportul cu o altă persoană. Este vorba de raportul cu persoana pe care o iubești și care te iubește, altfel te deranjează. Luca este Evanghelia bucuriei, care este semnul Spiritului. Acolo unde nu există bucurie, nu există nici Dumnezeu, chiar dacă ar exista o dreptate perfectă.

În logica (dinamica) întrupării se vede că această veste – care va fi pentru tot poporul – este vestită de unii. Este medierea celor puțini, pentru toți.

Este important acest anunț, vestit celor „puțini”. Și ceilalți? Dumnezeu ne lasă pe noi să facem ceea ce El nu face: ne vrea asemănători cu El. Celorlalți le vestim noi „știrea”. Adică noi devenim îngerii lui Dumnezeu. Deci vestirea lui Dumnezeu este lăsată responsabilității noastre. Destinul Său este încredințat (pus) în mâinile noastre. El a venit și s-a făcut prunc. Este responsabilitatea noastră să-L primim, să-L înțelegem și să-L transmitem așa (sub formă de prunc).

Să observăm ce vestesc îngerii.

v. 11

¹¹ astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul

Îngerii spun: „a fost născut”. Textul se referă la povestirea din cateheza precedentă, la experiența Mariei. El este născut, a fost născut, există.

„Născut pentru voi”. Acești „voi” sunt păstorii și suntem noi, care ascultăm povestirea păstorilor care au devenit pentru noi îngeri și ne vestesc nouă istoria pe care ei au văzut-o.

„Și este pentru voi”, pentru noi această vestire, până în zilele noastre. De fapt, a fost născut „astăzi”. Când? Nu în urmă cu 2015 ani, ci astăzi. Vestirea face să fie prezent astăzi evenimentul întâmplat o dată pentru totdeauna!

Dacă noi suntem închiși într-o temniță blindată, pe care nimeni nu poate s-o deschidă, însă cineva a deschis-o alaltăieri și cineva vede astăzi că este deschisă, spune: „Iată, astăzi este deschisă pentru tine”. Astăzi s-a deschis pentru tine închisoarea. Mergi și vei vedea că și tu poți ieși, poți deveni liber. Deci vestirea îmi aduce la cunoștință astăzi, îmi prezintă acum acel eveniment unic din trecut care a deschis ușa închisorii noastre, pentru că a sosit Mântuitorul. Este important acest „astăzi” pentru că Luca folosește mult acest cuvânt.

Primul „astăzi” este la Crăciun (la evenimentul nașterii) și este pentru voi. Al doilea „astăzi” din Lc. 4,21 este tot pentru voi, atunci când Isus – predicând la Nazaret – spune „Astăzi se împlinește acest Cuvânt”, astăzi… „în urechile voastre, ale celor care ascultați”! Dacă noi ascultăm acel Cuvânt, astăzi se împlinește în urechile noastre: ne umple urechile, inima și viața noastră, și se realizează „astăzi”. Noi astăzi îi permitem să se întrupeze.

În Lc. 12,26, când Isus spune: „Iertate îți sunt păcatele tale. Ridică-te și umblă”, iar mulțimile sunt mirate, „astăzi” am văzut paradoxuri, adică lucruri incredibile. „Astăzi”. Este ceea ce se întâmplă „astăzi” în sacramentul iertării și prin vindecarea paraliziilor noastre.

Lc. 19,5.9, Isus îi spune lui Zaheu: „Coboară din pom, azi trebuie să mă opresc în casa ta”. „Azi” și „trebuie”. Isus trece de la „voi” la „tu”. Și Zaheu L-a primit cu bucurie, a mers în grabă și Isus îi spune: „Astăzi a intrat în această casă mântuirea”. „Astăzi”!

Lc. 22,34 : Isus îi zice lui Petru „Azi te vei lepăda de Mine”. Tocmai în trădarea mea și în faptul că mă lepăd de El, Isus intră astăzi în aceste sfere întunecate ale mele prin iertarea Sa. „Azi”, Dumnezeu este iertare.

Pe cruce îi spune răufăcătorului (Lc. 23,43) „Astăzi vei fi cu Mine în Rai”. Acest „astăzi” se deschide viitorului fără de sfârșit al grădinii Edenului. Astăzi!

Acești șapte „astăzi” devin al optulea astăzi, adică un „astăzi” al nostru, al nostru, al celor care care citim. Și cum spune Scrisoarea către Evrei, „grăbiți-vă să intrați în acest astăzi”.

Ce se întâmplă astăzi, dacă ascult cuvântul Său? „Ascultați astăzi glasul Său, nu vă împietriți inima” se spune în Ps. 94. Ce se întâmplă astăzi? Se întâmplă nașterea mea: este nașterea sufletului. Eu mă nasc ca fiu al lui Dumnezeu, dacă primesc acest Cuvânt. Înseamnă că-L primesc pe Fiul, că devin fratele Lui, devin fiu, devin fratele altora. Și toate acestea… „astăzi”! Prin urmare, nașterea sufletului omului constă în ascultarea „astăzi” a acestui Cuvânt.

Nașterea este primul „astăzi”, iar ultimul „astăzi” este cel al morții, care este nașterea definitivă în Eden. În mijloc se află acel astăzi al ascultării Cuvântului (la Nazaret), acel astăzi al iertării, acel astăzi al faptului de a-L primi în casă (Zaheu), acel astăzi al mântuirii Sale care intră. Și unde intră? În acel astăzi al păcatului nostru – ca Petru -, și apoi avem acel astăzi veșnic, al mântuirii. Când? „Astăzi”.

Vestea ne face contemporani evenimentului din trecut. Nu noi trebuie să compunem Cuvântul lui Dumnezeu, ci Cuvântul lui Dumnezeu ne creează, ne naște spiritual astăzi, dacă-L ascultăm; nu noi trebuie să actualizăm Cuvântul, ci Cuvântul este cel care ne actualizează în mod nou. Pentru că omul este actualizat, format de Cuvântul pe care-L ascultă.

Luca este sensibil la acest fapt pentru că Evanghelia sa este vestirea adresată păgânilor, adică tuturor popoarelor. Problema lui Luca este: cum să transmită istoriei acest eveniment unic și cum să-l transmită până la marginile pământului, pentru ca toți oamenii să fie mântuiți?!

Mă gândesc la prezent, la un astăzi al nostru în care se realizează venirea noastră la lumină (nașterea noastră), care este acel astăzi al Său, dar și al nostru. Este vorba de nașterea sufletului, adică de nașterea noastră, de intrarea noastră în lumină.

Și ce este în zilele noastre? Nu există mântuirea! Ați văzut – în jur – mântuirea sau libertatea? Ori există omul liber, ori există Mântuitorul! Nu există noțiunea de mântuire, ci există „un Mântuitor” care este diferit de ideea vagă de mântuire. Ideile nu există, sunt pentru cei nebuni sau pentru cei care doresc să-i înșele pe alții. Există numai persoanele care sunt sau libere, sau sclave; mint sau spun adevărul; doresc să aibă totul în mâinile lor, sau se încredințează în mâinile Domnului; se comportă ca un dumnezeu pe pământ (un dumnezeu care se numește satana), sau „astăzi” ascultă de acest Dumnezeu-Prunc și se fac frații tuturor. Acesta este Mântuitorul! Cristosul.

Cristos este traducerea greacă a cuvântului ebraic Mesia, unsul. Acesta este unsul, Mesia, adică acela care realizează libertatea omului și care este Domnul kirios. Kirios era titlul lui Cezar August, divinul Cezar August, Domnul. Însă Acest prunc este Domnul!

Cuvântul kirios în Biblia greacă traduce numele cu care Dumnezeu s-a revelat, care nu se putea pronunța și se pronunța din respect „Adonai”.

Mântuirea omului. Omul așteaptă mântuirea și numai Dumnezeu ne poate mântui: de limită, de moarte, de nedreptate, de răutate. Cine ne poate salva de răul pe care-l vedem în lume? Numai Cristos, Unsul, consacrat în acest scop; numai El este adevăratul Dumnezeu. Cum este acest Dumnezeu, acest Salvator, acest Mesia? Unicul Mântuitor, singurul uns, singurul Mesia, singurul Dumnezeu ne este explicat de îngeri… ceilalți dumnezei sunt animalice imitări. Prin „animalice”, înțeleg numele bestiei, al fiarei din Apocalipsă. Adică dumnezeii care-l transformă pe om în sclav și-l distrug. Alții ne pierd, acest prunc ne salvează!

Și care este semnul?

v. 12

¹² Acesta este semnul: veţi găsi un copil înfăşat şi culcat în iesle”.

Acesta este semnul lui Dumnezeu. Semnul lui Dumnezeu nu constă în faptul că are în mână întreaga putere, la fel ca Cezarul care poate face recensământul, care are la dispoziție întreaga armată, care poate domina lumea și întreaga piață este a sa. Nu acesta este Dumnezeu, ci este anti-dumnezeu și anti-om.

Semnul lui Dumnezeu „îl veți afla”. În limba greacă verbul an-eurisco indică faptul că „în sfârșit l-am aflat”. Din veac, omul îl caută pe Dumnezeu și mereu a dat faliment, s-a gândit la Domnul în mod greșit. Dar acum, în sfârșit, îl află, este o reaflare profundă a Domnului. Care este semnul? Pruncul. Acesta este semnul lui Dumnezeu și atunci… și în zilele noastre! Este semnul fragilității, al celui slab, al limitei, al neputinței, al nevoii. La fel cum suntem noi toți: este semnul fragilității și al muritorului. Pruncul este mai expus morții decât noi toți: dacă nu-L îngrijim, moare imediat. Noi ne descurcăm într-un fel, dar pruncul mic, nu.

Și acest „prunc” este semnul lui Dumnezeu, adică ceea ce noi toți suntem și starea din care vrem să ieșim. Și este corect să ieșim din această stare de nevoie. Dar problema constă în ce fel ieșim? Dacă ieșim din starea de limită – mâncându-i pe alții și extinzându-ne la fel ca Cezar August – atunci exportăm moarte, și acesta este anti-dumnezeul. Dumnezeu ne învață calea opusă: devine prunc, își însușește limita și limita este locul Său de întâlnire cu mama, cu Iosif, cu păstorii, cu fiecare dintre noi, cu toate limitele noastre.

Dumnezeu este cel care face din limitele noastre un loc al comuniunii și astfel viața este divină. Căci noi suntem limitați. Dacă nu acceptăm mărginirea noastră, trăim în aiureli. Și dacă totuși – din întâmplare – realizăm aiurelile noastre, îi distrugem pe alții și lumea, dincolo de faptul că deja ne-am distrus pe noi înșine, ca persoane decente și tolerante. El ne mântuiește, însușindu-și limita noastră și transformând-o în primire. Ce faci cu pruncul? Îl primești. Dacă nu, moare.

Toți suntem prunci. Avem nevoie să fim primiți pentru a trăi. Dacă nu, nu trăim. Mântuirea constă în a face din micimea, din limita și din păcatul nostru un loc de primire (găzduire) reciprocă. Aceasta este mântuirea lumii! Aceasta face Mântuitorul lumii! Acesta este Mesia, unsul, întru totul egal cu noi, care va deveni Mielul lui Dumnezeu care ia asupra Sa răul lumii. Acesta este Dumnezeu, care prin iubirea Sa se face întru totul egalul nostru, învățându-ne cum să trăim natura noastră umană: ca fii și frați. Dacă nu, nu poate trăi El, și nu putem trăi nici noi.

Înaintea unui copil, noi devenim la fel ca Dumnezeu: nu profităm – în afara cazurilor patologice – de limita sa, pentru a abuza de el. Altfel, un asemenea om trebuie tratat. Limita pruncului ne mișcă, ne determină să avem compasiune, duioșie, primire. Atunci noi devenim ca Dumnezeu-Tatăl care este iubire, duioșie, primire, care dăruiește viață, dăruiește totul. Toate acestea ne fac ca Dumnezeu. Acesta este semnul Mântuitorului, al lui Mesia, al Domnului. Ceilalți dumnezei sunt toți un abuz, monștrii apocaliptici, care ne distrug.

Atunci când vom înțelege că Mesia este ultimul dintre frați, mic, prigonit, gol, înfometat, emigrant (cf. Mt. 25), noi vom fi mântuiți. Vom deveni umani, iar pacea, dreptatea și libertatea se vor săruta pe pământ și împărăția lui Dumnezeu va fi aici… Doar atunci vom putea spune, împreună cu îngerii: „Mărire în cer lui Dumnezeu”. În sfârșit, în Dumnezeu avem gloria… și gloria ce este? Acel prunc, micimea, adică iubirea Sa! Aceasta este gloria lui Dumnezeu! Gloria înseamnă greutatea, importanța enormă și unică a lui Dumnezeu. Importanța Sa este această greutate ușoară a pruncului, gloria și iubirea Sa care-l conduc să-și însușească toate limitele noastre. De aici rezultă „Glorie în cer și pace pe pământ”. Pentru că în sfârșit, pe pământ, toți înțeleg gloria lui Dumnezeu… care nu este gloria pe care noi ne-o închipuiam și doream să o imităm (ea se numește „vană-glorie”, adică „greutate, importanță goală”, glorie deșartă). Adevărata glorie a lui Dumnezeu este iubirea, duioșia și compasiunea.

Vestirea ne dă semnul pentru a interpreta misterul lui Dumnezeu și în zilele noastre. Când ascultăm acest semn, azi se naște pentru noi nu Salvatorul, ci „un Salvator”, și care este acel prunc pe care-L ai înaintea ta în acel moment. Acel micuț cu care s-a identificat Cristos-Domnul. Când noi vom privi toți oamenii și toate slăbiciunile lor cu acești ochi noi, în sfârșit vom putea spune: „Mărire în cer lui Dumnezeu și pace pe pământ”.