Cu ce putere faci aceste lucruri?

Puterea lui Isus, care stabilește un raport nou cu Tatăl și cu frații, este înțeleasă numai de omul care-l ascultă pe Botezătorul și se convertește.

Ps. 95 (94)

Este un psalm care ne invită să dialogăm cu Domnul, să-L ascultăm, să ne apropiem de El. O altă invitație este cea de a asculta „astăzi” glasul Său, în acel „astăzi” atât de important în Evanghelia după Luca.

În pilda noastră vom descoperi că nu este foarte ușor să dialogăm cu Domnul și să-L ascultăm…

După ce Isus a ajuns la Ierusalim pe mânzul asinei, în ultima cateheză L-am contemplat intrând în Templu… Intrarea în Templu este atât de importantă, încât evanghelistul Ioan o așază la începutul evangheliei, subliniind că exact acest lucru a venit Isus să-l facă în toată evanghelia.

Isus a venit să ne schimbe ideea falsă despre Dumnezeu pe care toți o avem; este acel Dumnezeu pe care omul și-l inventează pentru a fi bun și religios, și pe care ateii îl neagă pentru a apăra omul, dar este vorba despre aceeași imagine falsă despre Dumnezeu.

În schimb, Isus ne prezintă un Dumnezeu diferit, care vine cu asinul, și care nu-i acel Dumnezeu puternic, care este lege, datorie și care-i pedepsește pe cei răi, ci este Dumnezeu care este Vestea cea bună, care este Tată, care ne iubește pentru că toți suntem fiii Săi, și vrea doar să trăim ca frații.

Niciodată nu L-am înțeles suficient de mult pe acest Dumnezeu…

Evanghelistul Ioan ne spune că Isus intră în Templu cu biciul. Luca ni-l prezintă pe Isus puțin mai blând, subliniind doar că răstoarnă mesele schimbătorilor de bani… Dar pentru cei doi evangheliști însemnătatea gesturilor lui Isus este egală: casa lui Dumnezeu nu trebuie să fie o peșteră de tâlhari, un loc de comerț. Iar religia este locul tipic al comerțului dintre om și Dumnezeu: eu am făcut lucruri bune, iar tu, ca răsplată, îmi garantezi mântuirea… Ca și cum Dumnezeu trebuie cumpărat. Apoi religia folosește pentru a justifica orice fel de putere, orice fel de nedreptate… E suficient să ne folosim de religie și spunem: această nedreptate este sfântă… Războiul e sfânt dacă este purtat din motive juste; cruciadele sunt sfinte dacă sunt făcute din motive juste; legile sunt sfinte dacă sunt făcute din motive juste, dacă au o acoperire religioasă… chiar și cele mai abominabile.

După ce Isus a înfăptuit acest gest, apare o problemă care-L va conduce pe cruce… Iar pe cruce vom vedea cine este Dumnezeu. El este exact opus de felul în care noi Îl credem.

Problema este: „Cu ce putere face Isus aceste lucruri?”

Isus ne va revela puterea Sa pe cruce, iar în textul nostru avem disputa despre putere… Toate controversele succesive din evanghelie vor fi în legătură cu puterea lui Isus, despre puterea lui Dumnezeu. Putere lui este foarte diferită de felul în care noi concepem puterea. Petru a scos sabia pentru că el cunoștea o altă putere… Iuda L-a vândut pe bani, pentru că cunoscut o altă putere… Ceilalți au fugit pentru că și ei cunoșteau o altă putere; cea de a fi puternici, deci, când suntem slabi, este mai bine să plecăm…

Să citim textul despre puterea lui Isus…

Se citește Lc. 20, 1-8

¹ Într-una din zile, pe când învăța poporul în templu predicând vestea cea bună, au venit arhiereii și cărturarii, împreună cu bătrânii, ² și i-au spus: „Spune-ne cu ce putere faci acestea sau cine este acela care ți-a dat această putere?” ³ Atunci el le-a răspuns: „Vă voi pune și eu o întrebare. Spuneți-mi: ⁴ botezul lui Ioan era din ceruri sau de la oameni?” ⁵ Ei însă discutau între ei, spunând: „Dacă spunem: «Din ceruri», el va spune: «De ce nu ați crezut în el?» ⁶ Iar dacă spunem: «De la oameni», tot poporul ne va ucide cu pietre pentru că ei sunt convinși că Ioan este un profet”. ⁷ Și au răspuns că nu știu de unde era. ⁸ Iar Isus le-a spus: „Nici eu nu vă spun cu ce putere fac acestea”.

Scena se desfășoară în Templu. În locul comercianților Îl aflăm pe Isus cu Cuvântul Său… Iar în jurul Său avem poporul. Poporul este adevăratul Templu…

Dar în acest Templu intră mai marii preoților, cărturarii și bătrânii… Ei sunt personajele negative. Și-I adresează întrebarea: „cine Te autorizează să faci acestea? Nu vezi că demolezi toată puterea noastră, prestigiul nostru vrut de Dumnezeu? Oare nu noi suntem mai marii preoților, cărturarii (adică teologii vremii) și bătrânii (adică bogații și puternicii poporului, cei care finanțează toate aceste lucruri ale lui Dumnezeu)”? „Tu ne pui pe toți în criză. Cu ce putere faci aceste lucruri? Ce putere ai și de unde vine? Cu siguranță că puterea Ta este diabolică, pentru că Tu distrugi toate lucrurile bune pe care noi le apărăm: pe Dumnezeu, familia, profitul nostru…”…

În text vom avea „tăcerea lui Dumnezeu”, dar și felul în care noi putem căuta și afla adevărul… Căci există un pericol constant când citim Biblia (și când citim orice realitate), cel de a o citi în sens apologetic, adică pentru a afla confirmările ideilor noastre… Dar aceasta este folosirea (citirea) diabolică a Bibliei: mă separ de alții, iar Biblia este un instrument de putere pentru a justifica ideile mele…

Însă Biblia mereu critică: mă cheamă la convertire; niciodată nu justifică ideile mele; ci Biblia mă mântuiește, fapt care este cu totul altceva față de justificarea răului…

Prima citire este o apologie a delictului care justifică răul și mă împinge să-l fac… A doua citire mă mântuiește de rău, spunând: nu mai face răul pentru că este un rău, căci îți face ție rău și altora…

În acest text avem lupta frontală dintre Isus și putere Templului, care inițial era în clădirea cu piața care era în Templu, dar în versetul nostru aflăm căpeteniile Templului: cele religioase, cele ideologice, și cele care finanțează din punct de vedere economic…

v. 1

¹ Într-una din zile, pe când învăța poporul în templu predicând vestea cea bună, au venit arhiereii și cărturarii, împreună cu bătrânii,

În pilda noastră avem cincisprezece verbe care exprimă: a vorbi, a zice, a cuvânta, a întreba, a răspunde… Se repetă continuu termenul „cuvânt”, pentru că tot binele, dar și tot răul, se face cu cuvântul.

Scena are loc „într-una din acele zile”… Mai sunt puține zile până la moartea lui Isus… Într-un din acele zile are loc scena descrisă în pilda noastră: vin în Templu „arhiereii și cărturarii, împreună cu bătrânii”…

Expresia se întâmplă în „una dintre acele zile” indică ceea ce se petrece în fiecare zi: ceea ce s-a întâmplat în vremea lui Isus, se întâmplă mereu…

Când se citea Evanghelia, se începea cu: „În vremea aceea”, subliniind că noi trăim același timp… Lecturând Biblia pricepem că citim știrile din zilele noastre…

„Într-una din acele zile, Isus învăța poporul în Templu, vestind Evanghelia”…

În acest text, Templul este alcătuit din Isus, care stă în centru cu învățătura Sa – cu Evanghelia – și din poporul adunat în jurul Lui.

Cuvântul „popor” în Evanghelia după Luca este opusul „mulțimii” (la fel ca în celelalte evanghelii)… Mulțimea este anonimă, este alcătuită din indivizi care, fiecare se gândește numai la sine… Și toți „se înțeleg”, pentru că fiecare se gândește numai la sine; dar apoi ajung să se sfâșie între ei… Poporul înseamnă „poporul lui Dumnezeu”: fiecare îl slujește pe celălalt, pentru că toți sunt în relație cu Dumnezeu. În ce fel sunt în raport cu Dumnezeu? Prin Cuvânt; prin Isus care-i învață și le vestește Evanghelia!

În centrul Templului – Templul este alcătuit din oameni, din pietrele vii – se află Cuvântul lui Isus. Dacă noi ascultăm acest Cuvânt, El ne face egali cu Domnul… De fapt, Tatăl ne-a poruncit să-L ascultăm pe Isus… Singura poruncă a Tatălui este cea de a-l asculta pe Fiul. Și ascultându-L pe Fiul, noi devenim popor, frați.

Poporul are o însușire fundamentală: aceea că în popor toți sunt diferiți și liberi; și fiecare este el însuși, pentru că este în relație cu celălalt… În schimb, într-o mulțime, fiecare este „individ”, este închis în sine, și toți sunt egali pentru faptul că fiecare urmărește propriile avantaje, propriul egoism… Toți sunt omologați: este suficient să fie impusă regula în baza căreia să comande egoismul cel mai mare, și gradual să urmeze toate celelalte egoisme, căci dacă nu, echilibrul se rupe… Și totul funcționează…

Repetăm că poporul lui Dumnezeu este alcătuit din persoane și toate sunt diferite… Pentru că Cuvântul ne ajută să existăm așa cum suntem; pentru că fiecare dintre noi este un Cuvânt al lui Dumnezeu… Iar Dumnezeu este varietate infinită, nu creează repetiții…

Și-n Biserică pericolul constant este cel al uniformizării (toți la fel): toți trebuie să avem aceleași idei, același mod de a trăi, de a gândi, de a ne comporta… Care înseamnă să renunțăm să gândim… Astfel omul devine „un amestec, un ghiveci”…

În schimb, adevărata comuniune se face în jurul Cuvântului, al adevărului și al iubirii, și presupune diversitatea.

„Una din acele zile”: pe de o parte, indică „fiecare zi”, este „astăzi” din Evanghelia după Luca; pe de altă parte, indică zilele care ajung la împlinirea vieții lui Isus și la pătimire…

Tocmai „în acele zile” în timp ce Isus învață și anunță Vestea cea bună…

Isus nu explică Scriptura, ci El o trăiește… De fapt, în Lc. 4 după ce a citit textul din Isaia, în loc să-l explice, spune: „Astăzi se împlinește această Scriptură”. Așadar, în loc să o explice, o împlinește astăzi…

Și în timp ce Isus învață în Templu, vin: „arhiereii și cărturarii, împreună cu bătrânii”.

Aceste trei categorii de persoane sunt „masca” adversarilor lui Isus. Dușmanii lui Isus nu sunt doar arhiereii și cărturarii, împreună cu bătrânii, ci sunt aspectele care se află în fiecare dintre noi…

„Arhiereii” reprezintă un regim teocratic, puterea religioasă și civilă, adică pe cei care au putere, pe cei care stăpânesc…

„Cărturarii” desemnează puterea culturală, care justifică puterea existentă; iar „bătrânii” îi reprezintă pe cei bogați și puternici… Cu alte cuvinte, când un om are bunuri, este bogat, deci are cultura și legea de partea sa… Și având puterea, îi stăpânește pe toți…

Mereu s-au întâmplat în istorie aceste lucruri: omul crede că Dumnezeu este atotputernicul maxim, pentru că este Cel mai bogat și mai puternic din lume… Isus a venit să corecteze această mentalitate, căci în Fericiri spune: „Fericiți cei săraci, căci a lor este Împărăția… Vai vouă, bogaților!”…

Izvorul oricărui rău este posedarea lucrurilor, a persoanelor și a lui Dumnezeu.

În schimbul relației filiale și fraterne avem slujirea și iubirea lucrurilor…

Relația fraternă înseamnă că lucrurile ne folosesc pentru a le împărți cu frații, nu pentru a ne separa între noi și a ne sfâșia unii pe alții…

Care trebuie să fie raportul cu frații? Noi nu trebuie să posedăm persoanele, căci dacă le posedăm, deja le-am ucis; noi trebuie să-l slujim pe aproapele și nu să ne folosim de el…

Ce raport trebuie să avem cu Dumnezeu? Pe Dumnezeu nu-L avem în buzunar; El nu trebuie să ni se supună, să ne asculte și să facă tot ceea ce noi Îi spunem… Ci noi trebuie să facem cu discernământ, ceea ce vrea El; noi trebuie să-L ascultăm pe El!

Izvorul răului constă în posedarea lucrurilor, a persoanelor și a lui Dumnezeu, în loc să avem un raport filial cu Dumnezeu, un raport fratern cu alții, și un raport nu de a stăpâni, ci de „dar” în raport cu lucrurile… Aceasta este imaginea noastră falsă despre Dumnezeu, pe care apoi o trăim… Și acest izvor al oricărui rău are loc în Templu, în una dintre acele zile și în fiecare zi, prin a ne îndoi de puterea asinului cu care ni se prezintă Isus…

v. 2

² și i-au spus: „Spune-ne cu ce putere faci acestea sau cine este acela care ți-a dat această putere?”

A întreba, a se informa, întotdeauna este un lucru înțelept. Deci ei încep bine dialogul cu Isus, deși tonul lor este poruncitor: „Spune-ne, cu ce putere faci aceste lucruri”…

Ei pun două întrebări: „Care este felul puterii Tale?” și „Cine ți-a dat putere să faci aceste lucruri?”.

Despre „aceste lucruri” – a intra în Templu, a răsturna mesele schimbătorilor de bani, și îndemnul de a nu face din casa lui Dumnezeu, o peșteră de tâlhari – am discutat în cateheza anterioară…

Este vorba despre a schimba raportul nostru cu Dumnezeu…

Primii hoți au fost „Adam și Eva” care au vrut să răpească egalitatea cu Dumnezeu, care este darul pe care El ni l-a oferit… Faptul de-a fi fii nu se răpește, căci este un dar…

Noi credem că Dumnezeu este stăpânul pe care trebuie să-L furăm, pentru a fi la fel ca El.

„Cu ce putere faci aceste lucruri?” Adică, cu ce putere ne spui că există un Dumnezeu diferit de Cel pe care-l cunoaștem?

„Cu care putere?” Pentru că puterea ni se cuvine nouă, căci noi suntem arhiereii, cărturarii (teologii) și bătrânii (cei care subvenționează arhierii și cărturarii și au de toate)… Cum ni Te poți împotrivi? Noi am fost doriți de Dumnezeu; noi asigurăm ordinea din Templu și garantăm orice…

Cu care putere? Cuvântul „putere” înseamnă „posibilitate”.

Există două feluri de putere, de posibilitate.

Există puterea egoistului care constă în posedarea lucrurilor, a persoanelor și a lui Dumnezeu: această putere devine violență, dezbinare, moarte, minciună; și există puterea/posibilitatea iubirii, a sărăciei, a darului, a iertării… a slujirii care dă viață. Și aceasta din urmă este puterea lui Dumnezeu!

Așadar, este just că I-au adresat două întrebări: „cu ce putere?”… Căci sunt puteri foarte diferite…

Puterea lui Isus este cea a asinului: și ne spune că Dumnezeu are numai această putere, pentru că El este iubire… Dumnezeu nu cunoaște cealaltă putere: puterea egoismului Îl pune pe cruce…

„Niciunul dintre puternicii acestei lumi nu L-a cunoscut pe Domnul măririi, căci dacă L-ar fi cunoscut, nu L-ar fi răstignit”, ne spune Pavel… Așadar, niciun om puternic nu-L poate cunoaște pe Dumnezeu, și niciun arogant.

Pe Dumnezeu Îl cunoaște numai omul sărac și umil, cel care este fiu și se face fratele aproapelui…

Dumnezeu nu justifică tot răul din istorie, făcut de om, ci vrea să-l demaște…

Deci este important cu ce putere lucrează Isus… E o putere diferită de cea pe care o cunoaștem noi… Noi cunoaștem puterea banului, a impunerii prin forță, a violenței, a stăpânirii… Însă puterea lui Dumnezeu este cea a sărăciei, a iertării, a slujirii, a umilinței… Aceasta este singura putere a lui Dumnezeu!

Cuvântul „putere” în limba ebraică „șaltan” – același cuvânt care-l indică pe sultan – este atributul lui Dumnezeu care este atotputernic.

Atotputernicia lui Dumnezeu este diferită de felul în care ne-o închipuim noi și se va revela pe cruce: ea constă în a iubi și a sluji, nu în a stăpâni…

Întrebarea lor este corectă. Această întrebare va fi tema restului Evangheliei, a Evangheliei care se va încheia cu „theoria”, adică cu contemplarea lui Dumnezeu ridicat pe cruce…

vv. 3-4

³ Atunci el le-a răspuns: „Vă voi pune și eu o întrebare. Spuneți-mi: ⁴ botezul lui Ioan era din ceruri sau de la oameni?”

Isus le răspunde printr-o întrebare… Le spune: „Eu vă pot răspunde, dar cu o condiție”. Și nu este o condiție arbitrară… Ei trebuie să răspundă de unde vine puterea lui Ioan Botezătorul, ultimul profet care a invitat lumea la convertire, la schimbarea vieții… Căci dacă nu înțelegi puterea profetului, care te invită să-ți schimbi viața, înseamnă că tu nu vrei să înțelegi adevărul… Deci, Eu – Isus – nu-ți pot răspunde…

Numai dacă tu-Mi răspunzi de unde vine puterea lui Ioan – care te cheamă la convertire – numai atunci poți înțelege puterea lui Dumnezeu!

Dar dacă tu vrei să justifici puterea ta – de arhiereu, de cărturar și de bătrân – nu poți înțelege cine este Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este opus acestei puteri, după cum ne-a spus Botezătorul, când ne-a invitat la convertirea concretă: „Cel care are două haine, să dea una celui care nu are”… Așadar, Isus îi invită mai întâi să-I răspundă acestei întrebări, despre puterea Botezătorului…

Prin întrebarea Sa, Isus vrea să deschidă inima auditorului pentru ca să-i poată răspunde… Dar dacă tu nu vrei să te schimbi, nu poți înțelege nimic… Pentru că a înțelege înseamnă a-ți schimba ideea…

Dacă vreau să înțeleg numai profitul meu și dacă vreau numai să apăr interesul meu, și mă simt vinovat dacă nu apăr avantajul meu, niciodată nu voi înțelege nimic; ci voi distruge totul numai să-mi apăr interesul meu…

Dacă nu mă interesează adevărul, ci adevărul pe care-l caut este interesul (avantajul) meu, nu mă interesează nici alții și nici Dumnezeu, ci doar mă folosesc de toți pentru interesul meu. Dar comportându-mă astfel, mă distrug pe mine și pe alții…

Din această cauză avem toți profeții – care sunt a patra putere – trimiși de Dumnezeu pentru ca să ne cheme la convertire: la a ne schimba toate relațiile cu lucrurile, cu Dumnezeu și cu frații.

Ce spune Isus despre Botezătorul? „Zic vouă: Între cei născuți din femeie, nimeni nu este mai mare decât Ioan; dar cel mai mic în împărăția lui Dumnezeu este mai mare decât el” (Lc. 7,28) și „Dar ce ați ieșit să vedeți? Oare, om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine scumpe și petrec în desfătare, sunt în casele regilor” (Lc. 7,25)… Ioan este cel mai mare dintre oameni. De ce? Pentru că este omul dispus să se schimbe… Însă n-ați crezut în Ioan. De fapt, Isus le spune celor din timpul Său: „Sunteți ca acei prunci, cărora niciodată nu le convine nimic: când este sărbătoare, voi plângeți; iar când este timpul tânguirii, voi râdeți”… De fapt, a venit Botezătorul care v-a spus să vă convertiți, dar voi v-ați scuzat că Dumnezeu este milostiv; am venit Eu să vă spun că Dumnezeu este milostiv, iar voi Mă acuzați că sunt îndrăcit, pentru că „Dumnezeu este drept”… Dar făcând așa, voi nu ascultați niciodată nici de Botezătorul, nici de Mine… nici de nimeni…

Însă trebuie mai întâi să-l asculți pe Botezătorul care-ți spune să faci dreptate, convertește-te și apoi vei experimenta mila lui Dumnezeu… O milă care deja există, dar pentru a o experimenta, tu trebuie să te schimbi. Căci dacă tu nu o trăiești în raport cu aproapele, nu o ai.

Botezătorul ne amintește realitatea vieții noastre: eu înțeleg numai acele adevăruri pe care sunt dispus să le accept și să le trăiesc. Căci dacă eu caut numai interesul meu (profitul meu), înseamnă că nu mă interesează nici un adevăr, niciodată nu voi înțelege adevărul; ci adevărul doar va sluji conservării puterii mele de arhiereu, cărturar și bătrân… Aceste trei puteri mereu stau împreună, cel puțin în timpul pătimirii lui Isus, în „una din acele zile” și în Templu… Evanghelia este valabilă în toate timpurile, căci acest rău traversează inima fiecăruia dintre noi… Nu înseamnă că cele trei categorii sunt așa, ci noi suntem așa…

Prin urmare, de fiecare dată când citim Evanghelia, ori îl ascultăm pe Botezătorul, adică îndemnul: „Convertește-te, căci aici este Împărăția lui Dumnezeu”… Împărăția lui Dumnezeu este aici, numai dacă mă convertesc… Dar dacă mă întorc în cealaltă parte, Împărăția este aici, dar stă în spatele meu, iar eu nu o văd… Deci pentru mine Împărăția nu este…

Să vedem acum lucrul cel mai important: vom intra în inima arhiereilor, a cărturarilor și a bătrânilor…

vv. 5-6

⁵ Ei însă discutau între ei, spunând: „Dacă spunem: «Din ceruri», el va spune: «De ce nu ați crezut în el?» ⁶ Iar dacă spunem: «De la oameni», tot poporul ne va ucide cu pietre pentru că ei sunt convinși că Ioan este un profet”.

Aceștia le știu pe toate: știu că botezul lui Ioan este din cer și știu că Isus le-ar răspunde… „Dacă vom spune: Din cer, va zice: Pentru ce n-ați crezut în el?”. „Iar dacă vom zice: De la oameni, tot poporul ne va ucide cu pietre”… Ei pretind că știu totul!

Însă tot ceea ce ei știu, le folosește pentru a apăra interesul (avantajul) lor. De fapt, ei nu vor să-și piardă puterea și nu vor să se schimbe… Așadar, ei le știu pe toate dar pentru a se apăra de adevăr… Iar ei cunosc adevărul: „Dacă este din cer, ar trebui să ne convertim…”. Dacă nu este din cer, poporul va fi împotriva noastră, iar noi nu vom mai avea prestigiu și putere asupra poporului… Dar pentru că pe mine personal mă interesează nu să mă convertesc, ci să rămân în situația mea privilegiată de putere și ca poporul să fie de partea mea… Ce-mi rămâne de făcut? Pot doar să nu răspund…

În Vechiul Testament poporul s-a întrebat: „Este Dumnezeu în mijlocul nostru? Da sau nu? Dumnezeule, răspunde-ne!” Însă adevărul este că noi trebuie să-I răspundem lui Dumnezeu, nu El nouă! Dumnezeu este Cuvânt, iar noi suntem ascultare… Dacă ascultăm, devenim responsabili, capabili să răspundem prin viața noastră. Noi suntem cuvântul pe care-l ascultăm… Ascultarea altuia ne schimbă, ne ajută să devenim responsabili, în special dacă-L ascultăm pe Dumnezeu; dar și pe oricare alt om dacă-l ascultăm, devenim responsabili față de acesta, capabili să-i răspundem,…

Dar dacă pe mine nu mă interesează celălalt, ci mă interesează numai profitul meu, apărarea prestigiului și a puterii mele, este limpede că nu-i voi răspunde celuilalt, și că nu ascult ceea ce este împotriva interesului meu…

Pilda demască realitatea care întunecă cunoașterea noastră: este interesul implicit sau explicit (în acest loc este cel explicit, pentru că ei pricep despre ce este vorba)…

Însă ei consideră că interesul lor este divin și sfânt, pentru că este în avantajul arhiereilor, a cărturarilor și a bătrânilor, a celor care subvenționează totul…

Aceste persoane sunt închise, având o gândire exclusiv defensivă. Se cred istețe deoarece găsesc modul pentru a nu se descoperi, pentru a nu se pune în discuție, ca să nu se schimbe nimic în ceea ce le privește, ca să nu-și piardă avantajele… O persoană care trăiește astfel este constrânsă mereu să se apere, să-și apere propriile avantaje. Trăiește rău…

Și așa ne comportăm încă de la început: „Adame, unde ești?”. „M-am ascuns…”.

Încă de la început întrebarea lor este plină de neliniște: „Cu ce putere faci aceste lucruri?”. Puterea ne este rezervată nouă… Tu vii să ne iei această putere… Cine ți-a dat Ție această putere, care ne-a fost dată nouă?

Ei simt într-adevăr, că s-a terminat puterea lor, că sunt distruși… Însă niciodată nu sunt distruși, pentru că ceea ce s-a întâmplat „într-una din acele zile” se întâmplă mereu până la sfârșitul zilelor, până când eu mă convertesc… Și trebuie să mă convertesc în fiecare zi, pentru că zilnic trebuie să aleg între asinul pe care l-am dezlegat pentru un moment, dar pe care mereu îl leg din nou, pentru că cunosc foarte bine celelalte puteri: a egoismului, a propriului avantaj… Însă, puțin câte puțin, aceste puteri întunecate vor fi demascate, adică aceste puteri sunt deja moarte, deși renasc mereu, dar se nasc moarte și doar pentru a muri…

vv. 7-8

⁷ Și au răspuns că nu știu de unde era. ⁸ Iar Isus le-a spus: „Nici eu nu vă spun cu ce putere fac acestea”.

Avem două teme simple. Există o necunoaștere care este începutul înțelepciunii: „Știu că nu știu”; o neștiință care este divină și pe care toți ar trebui să o avem, pentru că omul care pretinde că știe, n-a înțeles nimic. Căci adevărata cunoaștere întotdeauna este deschisă spre infinit. Dar în acest caz avem acea necunoaștere a unuia care știe un lucru clar: că eu ar trebui să mă schimb. Dar pentru că ar trebui să mă schimb, atunci spun: „Nu știu”; adică nu accept această întrebare, dar ei au pus întrebarea: „Cine ți-a dat această putere? Vine de la oameni sau de la Dumnezeu?” La urma urmei, ei ignoră însăși întrebarea lor, arătând că nu doreau să știe că această putere venea de la Dumnezeu. Prin urmare, răspund că nu știu. Este acea necunoaștere care devine iresponsabilitate și care este rădăcina unor rele mai profunde. Înseamnă să simuleze că nu știu, dar în realitate ei nu cunosc; dar este o necunoaștere dictată de interes și care ține prizonier adevărul în nedreptate. În Rm. 1,18 Pavel ar spune: „Noi putem ține adevărul prizonier al nedreptății și niciodată să nu-l cunoaștem, pentru că nu ne interesează”, ci ne interesează un alt lucru. Așadar, ei răspund: „Nu știm”. Într-un fel este adevărat că nu știu și că niciodată nu vor ști, pentru că nu sunt dispuși să se schimbe, căci cunoașterea înseamnă a-și schimba părerea…

Ce putem spune despre tăcerea lui Isus?

Tăcerea lui Isus se va arăta în pătimirea Lui înaintea arhiereilor și a lui Pilat și-i va uimi pe toți. Când vom ajunge la Pătimire, vom prezenta diferitele semnificații ale tăcerii lui Isus. Dar prima semnificație, deoarece aici ne aflăm la începutul procesului lui Isus, este următoarea: dacă cel acuzat răspunde, demonstrând că învinuirea ce i se aduce este greșită, acuzatorul trebuie să îndure pedeapsa pe care ar fi trebuit să o îndure cel condamnat. Acest fapt înseamnă că dacă Isus ar fi răspuns și ar fi arătat că El are dreptate, noi ar fi trebuit să sfârșim pe cruce.

Așadar, ce înseamnă tăcerea lui Isus? Este un cuvânt important: mai întâi de toate ne revelează că noi nu vrem să înțelegem răul nostru; apoi, ne dezvăluie mila Sa prin faptul că El nu ne osândește, nu ne judecă, ci moare pe cruce pentru noi, cei care-L răstignim.

Tăcerea lui Dumnezeu este Cuvântul Său maxim care ne descoperă că Dumnezeu este milă, mântuire a tuturor! Însă este mântuit numai omul care-l ascultă pe Botezătorul și care-și înțelege propriul păcat.

Tăcerea lui Dumnezeu demască păcatul cel mai mare: faptul de a nu vrea să-I răspundem, să-L ascultăm, pentru că noi vrem să ne ascultăm doar pe noi…

Există oameni care se ascultă doar pe ei și propriul lor interes; și se simt vinovați dacă s-ar comporta diferit. Dar acești oameni niciodată nu vor înțelege adevărul…

De-a lungul istoriei omul vorbește mult despre tăcerea lui Dumnezeu, căci mereu se întreabă: „Unde este Dumnezeu?”… Dumnezeu este Cel pe care-L ucidem: tăcerea Lui este crucea.

Cel mai puternic Cuvânt al lui Dumnezeu este tăcerea Sa, pentru că este crucea care ne mântuiește și ne arată cele două adevăruri profunde… Cel dintâi este dat de imbecilitatea egoismului nostru, a arhiereilor, a cărturarilor și a bătrânilor, a oamenilor care doresc puterea la toate nivelele… Al doilea este dat de suveranitatea lui Dumnezeu care este iubire și milă și-Și dă viața pentru noi, care suntem așa…

Să înțelegem puterea lui Dumnezeu, care-i cea a asinului, a plânsului, a Celui care intră în Templu și distruge imaginea noastră falsă despre Dumnezeu și, prin urmare, și imaginea noastră falsă despre om, care ne chinuie, care din frică ne închide în autoapărare…

Acest text ne introduce deja în mod direct în temele asupra cărora ne vom opri de aici înainte în mod mai detailat: care este puterea lui Isus, o putere care se va vedea pe cruce și la înviere. Învierea este puterea care învinge moartea și violența…

Texte utile:

• Ps. 95;
• Amos 8, 4-12;
• Is. 1,1-20; 45,9;
• Lc. 7, 21-35.