Daţi cele ce sunt ale Cezarului, Cezarului şi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu.

Puterea lui Isus ne restituie demnitatea noastră de chip al lui Dumnezeu: ne eliberează de subjugarea omului de către om.

Am ales acest text pentru că în această cateheză ne vom opri asupra a ceea ce trebuie să-I dăm lui Dumnezeu și asupra a ceea ce trebuie să-i dăm Cezarului, adică statului și împăratului din prezent… Vom preciza care este raportul creștinului cu statul… Vom vedea ce spune Isus în acest sens…

Textul din Cartea judecătorilor conține o critică radicală a puterii. Ghedeon era un mare judecător. El avea 72 de fii. Cel mai tare a ucis șaptezeci de frați, căci cel mai mic a scăpat… Apoi s-a autoproclamat împărat… Pentru că împăratul este cel care ucide mai mulți, adică are puterea de a-i ucide pe toți… Fratele mai mic, care a scăpat cu viață, urcă pe un deal în afara orașului și-i roagă pe cei care l-au făcut rege pe fratele său să asculte o pildă despre felul în care se comportă regele…

Jud 9, 8-15

Pilda ne arată ce cred „copacii” despre rege, despre cel care stăpânește… Copacii sunt oamenii.

Măslinul nu vrea să renunțe la uleiul său, ca să „umble prin copaci”; nici smochinul și nici vița de vie nu doresc să renunțe la rodul lor, ca să cârmuiască peste copaci…

Iar la v. 14 „au zis toţi copacii către un spin”. Mai înainte nu se spune că toți copacii ar fi cerut celorlalți, însă spinului toți îi cer să domnească… Cine știe de ce? Poate că toți dorim ce este mai rău: suntem masochiști… „Vino tu şi domneşte peste noi!” (v. 14)…

Iar spinul răspunde: „veniţi şi vă odihniţi sub umbra mea – căci e frumoasă, veniți și apoi veți vedea – iar dacă un copac nu acceptă umbra mea, protecția mea, din mine va ieși un foc care-l va arde…

Acesta este conceptul care există în Israel despre rege și despre putere. Pentru că singurul rege este Dumnezeu care ne-a creat liberi, iar noi, toți, suntem frați…

Dar Israel a vrut să fie la fel ca toate celelalte popoare, care au un rege… Atunci Abimelec a ucis 70 de frați, toți pe aceeași piatră, pentru a deveni rege. Iar fratele mai mic, care a reușit să fugă a povestit această pildă. Oricum, ei l-au înscăunat rege pe Abimelec…

Textul din 1Sam. 8, relatează începutul domniei regilor în Israel, cu Saul, subliniindu-se că poporul vrea un rege cu orice preț…

Profetul este necăjit din cauza acestei dorințe a poporului, dar Dumnezeu îi spune să nu se îngrijoreze, deoarece prin această cerere poporul nu te disprețuiește pe tine, ci pe Mine, pentru că aceia care doresc un om care să-i stăpânească și să le ia libertatea, renunță la Mine… Și continuă: „Însă vestește-le drepturile regelui: va urmări numai interesele sale, vă va înșela pe toți, se va folosi de voi în războaie, va face legile pe care le vrea el, vă va fura pământurile, îi va îmbogăți pe toți cei care-l lingușesc, iar voi veți suferi. Însă voi l-ați vrut”…

Istoria regelui- în Biblie- se schimbă puțin cu David: el caută să-și legitimeze monarhia, caută să fie bun și drept și dorește să-I construiască un Templu lui Dumnezeu… Însă Dumnezeu îi răspunde: „Nu tu Îmi vei construi o casă, ci Eu îți voi construi ție o casă, adică din descendența ta se va naște Mesia, Cel care Mă va reprezenta”.

Totuși, aproape despre toți împărații din Biblie se spune: „S-a comportat mai rău decât toți părinții săi”, cu excepția lui Osia, care s-a comportat bine în toate… Însă când s-a dus să lupte împotriva egiptenilor, singura săgeată trasă îl lovește tocmai pe el… Osia este simbolul lui Cristos; acest fapt va fi citat de evanghelistul Ioan: „Vor privi la cel pe care l-au străpuns”…

Singurul drept este străpuns; ceilalți regi îi străpungeau pe alții…

Primul rege al Romei a fost Romulus care l-a ucis pe Remus; el a trasat perimetrul, adică locul în care erau zidurile orașului. Zidurile reprezintă regulile, legile: orașul este cetatea fortificată în care eu sunt stăpânul. Dacă tu invadezi teritoriul meu, vei fi ucis… Eu, care am puterea să fac acest lucru, fac această regulă… În toate culturile orașul – primele împărății erau niște orașe (cetăți) – întotdeauna era întemeiat pe mitul uciderii fratelui… Cu alte cuvinte, cel care este mai tare impune legea sa: și poate să o impună pentru că poate să ucidă…

Și în Biblie avem același lucru… Orașele au fost întemeiate de Cain care și-a ucis fratele și de urmașii săi…

Există o diferență între felul în care Biblia prezintă istoria monarhiei – și creștinii ar trebui să țină seama de acest fapt – și toate celelalte apologii ale puterii și ale nedreptății, relatate în toate istoriografiile și în toate miturile antice… Este adevărat că și noi avem același mit în baza căruia cetatea a fost întemeiată pe uciderea fratelui… Însă Biblia nu-i dă dreptate lui Cain, ci lui Abel; nu-i dă dreptate lui Pilat și arhiereilor, ci lui Isus, adică îi dă dreptate celui sărac, celui ucis, celui care nu săvârșește răul… Aceasta este marea noutate! Mesajul biblic este următorul: este posibil să nu săvârșim răul!

În antichitate regele avea și un rol pozitiv, pentru că administra dreptatea. Fiind el cel mai puternic, evita abuzurile tuturor celorlalți oameni puternici: era suficient să-i plătească lui tribut… În acest fel ținea în frâu violența, căci altfel ar fi fost o violență generală… Însă regele nu presta nicio slujire socială: nu exista sistemul sanitar, nici școlile… Construia drumuri, dar numai pentru a putea merge să ocupe alte teritorii și să devină în acest fel tot mai puternic… Făcea câte ceva, în sens public, în vederea dezvoltării comerțului, pentru a-și construi o imagine bună, pentru a-și spori puterea… Scrisoarea către romani subliniază rolul pozitiv al acestui comportament al regelui, deși îl critică…

Vom aprofunda această temă, când vom vedea felul în care răspunde Isus… Vom vedea ce zice Noul Testament despre raportul credinciosului cu orașul, cu politica și cu puterea… Credinciosul are un raport continuu cu polis, cu politica, în sensul că este singurul care stabilește relații civile în polis, în oraș… Toți ceilalți stabilesc relații necivilizate, de stăpânire, de putere, de opresiune… Așadar, creștinul este un om foarte politic, dar nu baza logicii puterii… Prima ispitire a lui Isus a fost cea a pâinii, iar a doua cea a puterii… Isus a refuzat-o, căci puterea văzută ca stăpânire, este tocmai posibilitatea negativă…

În ultima cateheză am prezentat puterea lui Dumnezeu, cea de a-Și da viața; în această cateheză vom descoperi puterea Cezarului care poate lua viața altora… Însă cezarul are și roluri pozitive în organizarea structurilor civile… Prin urmare, ce raport avem noi cu structurile civile?

Se citește Lc. 20, 20-26

²⁰ Și, urmărindu-l cu atenție, au trimis spioni, care se prezentau ca fiind drepți, ca să-l prindă cu vreun cuvânt și să-l dea pe mâna autorității și a puterii guvernatorului. ²¹ Ei l-au întrebat: „Învățătorule, știm că vorbești și înveți cu dreptate și nu ții cont de înfățișare, ci înveți calea lui Dumnezeu după adevăr. ²² Ne este permis sau nu să dăm tribut cezarului?” ²³ El însă, cunoscând viclenia lor, le-a spus: ²⁴ „Arătați-mi un dinar. Ale cui sunt imaginea și inscripția?” Ei au răspuns: „Ale cezarului”. ²⁵ Atunci le-a spus: „Dați-i, așadar, cezarului ceea ce este al cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. ²⁶ Astfel, nu l-au putut prinde cu nici un cuvânt în fața poporului, ci, uimiți de răspunsul lui, au tăcut.

Problema este dacă trebuie să i se plătească sau nu, tribut (dajdie) Cezarului… Dar în spatele acestei probleme avem următoarele supoziții: pentru Israel singurul rege este Dumnezeu, iar dacă va veni Mesia, va începe Împărăția lui Dumnezeu… prin urmare va dispărea Cezarul și asupritorul…

Dacă Isus ar fi răspuns că trebuie plătit tribut Cezarului, înseamnă că nu ar fi fost El Mesia, deci poporul L-ar fi refuzat… Dacă ar fi spus că nu trebuie plătit tributul, atunci căpeteniile L-ar fi denunțat guvernatorului pentru a-L ucide… Prin urmare, întrebarea adresată lui Isus era o capcană…

Cezarul înfățișa pentru Israel nu numai ceea ce era regele – cu tot negativul său și cu puținul pozitiv, în cazul în care regele decidea să facă și puțin bine, adică să facă dreptate – ci reprezenta un rege al unui imperiu care stăpânea întreaga lume, fapt pentru care toți ceilalți erau oprimați, cuceriți de acest rege… În Israel erau trupe ale ocupației, la fel cum există și-n zilele noastre în unele locuri din lume… Aceste trupe erau ceva mult mai grav decât a avea un rege propriu… Regele Faruk spune că există cinci regi pe lume: patru regi de carton (cei din cărțile de joc) și regina Angliei… Adică, poporul poate avea un rege de „carton”… De fapt, Isus va fi ucis, în mod formal, ca rege al lui Israel…

Relațiile care existau în acea vreme în această sferă, există și în zilele noastre… Exista atunci raportul alianței dintre tron și altar, sprijinit de irodiani… Această alianță a cunoscut-o și Biserica, și funcționează când puterile sunt egale… Însă dacă „puterile noastre” sunt cu ceva mai mari, atunci apare opoziția între aceste două puteri, pentru că „noi” am vrea să avem în mână întreaga putere… Acest raport l-am cunoscut când au fost luptele învestiturii (punerii în posesie), un raport care apare îndată ce creștinii obțin o mică majoritate, căci imediat doresc să se impună prin legi și prin putere, deși Isus, din principiu, a considerat puterea ca fiind o ispită… În vremea aceea zeloții se comportau astfel…

Un alt raport, care exista și în vremea aceea, Biserică liberă într-un stat liber… „Voi îngrijiți-vă doar la lucrurile spirituale, iar noi facem tot restul”… Fariseii se comportau astfel: „Pe noi ne interesează să respectăm legea, iar toți ceilalți să facă ceea ce vor”… Noi suntem cei „curați”, ne separăm de ei și nu ne amestecăm cu ei… Și acest raport este comod…

Apoi exista un „regim bazat pe un concordat”, adică  nu suntem atât de puternici pentru a vă putea subjuga, căci dacă am fi mai puternici, am crea un regim teocratic, dar neputând, facem o alianță tron-altar, sau cel puțin un concordat care să ne fie favorabil, ca să avem și noi vreo „firimitură”, „temple economice”, pentru că fără ele nu putem trăi.

Istoria este veche, dar mereu se repetă…

Poziția lui Isus este foarte diferită, este la fel ca cea a profeților, este la fel ca cea descrisă de Noul Testament: raportul nostru nu-i unul bazat pe alianță, ori pe opoziție, separare, ori pe un concordat, ci este la fel ca raportul pe care-l aveau profeții: cel de a căuta adevărul, cel de a ajuta lumea să fie sensibilă față de solidaritate și dreptate, pentru a se îngriji de aproapele începând de la cei din urmă… Acest fapt înseamnă a face politică, dar nu înseamnă a crea un partid și a fugi după putere… Mai mult, această atitudine îi dă jos pe cei puternicii de pe tron (cf. Magnificat) și creează lumea nouă, a fiilor lui Dumnezeu…

Acesta era contextul. Acum să vedem versetele noastre…

v. 20

²⁰ Și, urmărindu-l cu atenție, au trimis spioni, care se prezentau ca fiind drepți, ca să-l prindă cu vreun cuvânt și să-l dea pe mâna autorității și a puterii guvernatorului.

Trimit iscoade „care se prefăceau că sunt drepţi” și scrupuloși, căci au scrupulul dacă trebuie sau nu să plătească tribut Cezarului, adică impozitul… Și-n zilele noastre mulți au scrupulul în privința obligativității plății impozitului…

În zilele noastre impozitul trebuie plătit pentru că statul ne oferă unele servicii, precum școala, sistemul sanitar; deci este o datorie a dreptății… În trecut, statul furniza numai războaiele pentru a-i stăpâni pe alții, deci puteau să se îndoiască dacă să plătească sau nu…

Contextul este că ei doresc să-L ucidă pe Isus…

Înfăptuiesc scenariul din cateheza anterioară: Isus este Fiul care a venit să ceară rodul: iubirea fraților! Dar ei Îl omoară în afara zidurilor, pentru ca moștenirea să fie a lor. Deși arhiereii și fariseii spun că niciodată nu se va întâmpla așa ceva, acum ei urmăresc să-L ucidă…

Să ascultăm întrebarea pe care i-o adresează lui Isus…

vv. 21-22

²¹ Ei l-au întrebat: „Învățătorule, știm că vorbești și înveți cu dreptate și nu ții cont de înfățișare, ci înveți calea lui Dumnezeu după adevăr. ²² Ne este permis sau nu să dăm tribut cezarului?”

Aceste cuvinte ale iscoadelor trimise de arhierei și de farisei sunt cel mai frumos compliment adresat lui Isus: „Învăţătorule, ştim că vorbeşti şi înveţi drept şi nu cauţi la faţa omului”… Sunt cuvinte prin care-L lingușesc, pentru a-I întinde o capcană… „Ci cu adevărat înveţi calea lui Dumnezeu”… Altfel spus, nu cauți nici la fața puternicilor, nici la fața lui Pilat sau la cea a Cezarului, nu Te interesează, ci, vestești adevărul lui Dumnezeu. Prin urmare, acum ne vei spune adevărul lui Dumnezeu. Ei Îl întreabă: „Se cuvine ca noi să dăm dajdie Cezarului sau nu?”

Dajdia era un dinar de persoană, era impozitul pe care fiecare trebuia să-l plătească…

Problema de a plăti, sau nu, impozitul era următoarea: dacă Tu plătești impozit Cezarului și îl recunoști ca împărat, înseamnă că Tu nu ești Mesia care eliberează poporul, deci poporul va fi împotriva Ta.

Ei sperau ca Isus să spună că nu trebuie plătit impozit Cezarului, caz în care Isus ar fi fost un zelot; ei L-ar fi dat pe mâna lui Pilat, care L-ar fi ucis. Prin urmare, orice răspuns ar fi dat Isus, ei ar fi câștigat, căci ori ar fi avut poporul împotriva Sa, deci Și-ar fi falimentat misiunea de Mesia, sau S-ar fi pus împotriva celor puternici, caz în care ar fi fost ucis… Întrebarea lor era isteață…

Istețimea este importantă pentru a-l înșela pe aproapele… Istețimea este diferită de inteligență… Inteligența trebuie folosită pentru a face binele… Istețimea este inteligența „stricată”, folosită pentru a face răul… Istețimea funcționează mereu, căci folosește pentru a ucide… A ucide și a spune minciuni este foarte simplu… Dar a construi viața și a spune adevărul este ceva mult mai complex…

Istețimea produce rezultate imediat, dar întotdeauna ele sunt distrugătoare; istețimea folosește pentru a-i înșela pe alții și pe sine…

Există o altă inteligență, care nu s-a stricat și care trebui să reflecteze, să evalueze și este cu totul altceva…

Istețimea este cea mai rea formă a prostiei, căci până la urmă toate „vulpile” ajung la cel care prelucrează pieile, se spune…

vv. 23-24

²³ El însă, cunoscând viclenia lor, le-a spus: ²⁴ „Arătați-mi un dinar. Ale cui sunt imaginea și inscripția?” Ei au răspuns: „Ale cezarului”.

Se spune că Isus privește „vicleșugul lor”… În limba greacă avem cuvântul „panurghia”, desemnând omul care le face pe toate, nu fuge de nimic, e capabil să le facă pe toate… Și e frumoasă această definiție a vicleanului, care le poate face pe toate și opusul a toate, numai să-și atingă propriul interes…

Viclenia este rodul istețimii… În schimb, un om care vrea să facă binele nu este viclean, nu le poate face pe toate, spre exemplu, nu poate face răul… Isus le spune discipolilor Săi: „Voi aveți puterea de a lega și de a dezlega”, în timp ce Isus are doar puterea de a dezlega, adică de a ierta…

Însă noi, care suntem limitați, avem și puterea opusă iertării… Trebuie să fim atenți să n-o folosim… Noi suntem mai vicleni…

Singura putere a Fiului omului este cea de a ierta, însă puterea noastră este cea de a ne păstra păcatele… Și așa ne comportăm de obicei, prin faptul că-i condamnăm pe alții…

Prin urmare, Isus ne avertizează: „Dacă vrei să fii viclean, fă un lucru și opusul său…”.

Isus răspunde: „Arătaţi-mi un dinar”. Ce înseamnă? Că Isus nu-l avea. Însă ei, cu toate scrupulele lor, îl aveau…

Pe o parte a dinarului se afla întipărit chipul împăratului din acea epocă, cu anul emisiunii monetare, împăratul fiind încununat cu aur, ca un zeu, iar pe cealaltă parte era chipul mamei Livia, care ținea într-o mână sceptrul lui Jupiter, iar în cealaltă o ramură de măslin… Măslinul păcii, era pacea romană, care era impusă în lumea întreagă prin intermediul sceptrului, a bastonului, care indică omul care comandă, cel care poate lovi capul altora…

Acesta era chipul care exista…

Isus întreabă: „Al cui chip şi scriere are pe el?”…

Pentru evrei exista interdicția de a-și face un chip al lui Dumnezeu dar și un chip al omului…

Nu trebuia să-și facă un chip al lui Dumnezeu pentru că nimeni nu L-a văzut vreodată… Dar de ce era interzis să se facă vreun chip al omului? Pentru că omul este adevăratul chip al lui Dumnezeu! Iar dacă omul ar înțelege frumusețea sa de fiu al lui Dumnezeu, poate că ar cădea în narcisism.

Interzicerea de a-și face vreun chip era în vigoare pentru faptul că regele pretindea că este singurul chip (imagine) al lui Dumnezeu: Dumnezeu este în cer, este atotputernic și-i are pe toți la mână; eu, regele, pe pământ sunt atotputernic, care-i am pe toți la mână; Dumnezeu impune legea în cer, eu pe pământ impun legea; El în cer îi poate extermina pe toți, eu pe pământ îi extermin pe toți… Însă acest Dumnezeu se numește satana, pentru că Dumnezeu nu domină peste nimeni, ci Se dă pe mâna tuturor; legea Sa este mila și iertarea; iar judecata Sa va consta în faptul că  El va ajunge pe cruce, numai să nu ne judece…

Există o mare diferență între imaginea pe care noi o avem despre om și despre Dumnezeu și adevărata imagine despre Dumnezeu și despre om pe care ne-o descoperă Isus.

Omul realizat după chipul lui Dumnezeu, nu este stăpânul, Cezarul, ci acela este un prostuț de care trebuie să ne fie milă și față de care trebuie să fim atenți, că să nu meargă prea departe în acea direcție… Altfel ar deveni prea periculos pentru toți.

E interesant că toți copacii doresc spinul ca rege, după cum toți cei din Sihem l-au vrut pe Abimelec care și-a ucis șaptezeci de frați: acesta într-adevăr poate fi rege…

În timpul ispitirilor, satana îi spune lui Isus: „Ţie îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea ei, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc; deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta” (Lc. 4, 6-7).

Satana spune că are în mâna sa întreaga stăpânire a pământului. Și e adevărat. Isus nu-l contrazice… „Și eu o dau cui voiesc”… E adevărat: satana o dă celor care i se închină, celor care-și pleacă genunchii puterii, necinstirii și stăpânirii, au lumea în mâinile lor…

Dar care lume? Lumea pentru a o distruge, nu cea pentru a o construi…

Isus nu neagă această putere a satanei, ci-i spune: „Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti”” (Lc. 4,8). Însă noi adorăm puterea sau imaginea falsă despre Dumnezeu… Facem și războaie pentru a-L apăra pe Dumnezeu. Ce ciudat…

„Scriere”… Este același cuvânt folosit în timpul recensământului, când Iosif merge să se înscrie… Isus se va naște într-o peșteră, în iesle… Și este același cuvânt folosit în cazul învinuirii de pe cruce, și aceea se numește înscriere… Și acolo are loc înscrierea: El este regele iudeilor pe cruce! Cu alte cuvinte, adevărata imagine a lui Dumnezeu – adevărata scriere – care nu ia viața nimănui, ci Își dă viața pentru toți; care nu judecă pe nimeni, ci se lasă El judecat, Isus o are pe cruce… Însă regele avea scrierea pe monedă: pe o latură era scris „Divinul Tiberiu August, fiul divinului Cezar”, iar pe cealaltă era continuarea „pontifex maximus”, puntea între om și Dumnezeu și apoi imaginea maicii, a păcii romane.

Isus întreabă a cui este chipul și scrisul? Despre chip și scris, sfântul Ambrozie spune: „Dacă tu nu ai bani, ești liber față de Cezar, dar dacă ai, trebuie să i-i dai”…

Teritoriul unde exista o monedă recunoștea stăpânirea celui care avea chipul întipărit pe monedă.

Să ascultăm răspunsul lui Isus…

vv. 25-26

²⁵ Atunci le-a spus: „Dați-i, așadar, cezarului ceea ce este al cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. ²⁶ Astfel, nu l-au putut prinde cu nici un cuvânt în fața poporului, ci, uimiți de răspunsul lui, au tăcut.

Ce este a Cezarului și ce este a lui Dumnezeu? Răspunsul lui Isus este enigmatic… În mod sigur viața, inima, inteligența și iubirea ni le-a dat Dumnezeu… De fapt, Isus ne spune că Dumnezeu este sensul vieții noastre!

Ce-i putem da Cezarului?

Isus le spune discipolilor Săi: „Nu vă îngrijorați pentru lucrurile pământului, ci căutați mai întâi de toate Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte vi se vor da vouă”… Altfel spus, omul care-L pune pe primul loc pe Dumnezeu – care este Tată, deci pricepe că noi suntem frați – are un mod civilizat de a lucra; are un mod nou de a face „polis”, de a face politică; adică un mod prin care stabilește dreptatea, fraternitatea, egalitatea: drepturile omului, recunoscute ca datorie pentru toți, și care guvernează relațiile economice și politice…

Însă este o dezordine, acolo unde Cezarul este omul puternic, acolo unde baza este banul: adică cu banul ai întreaga putere și faci tot ceea ce vrei…

Răspunsul lui Isus este enigmatic… Mai întâi de toate spune: dacă voi aveți dinarul înseamnă că recunoașteți puterea Cezarului; prin urmare, dacă recunoașteți puterea Cezarului, plătiți impozitul!

Problema este alta: „Știți să dați lui Dumnezeu ceea ce-i al lui Dumnezeu?” Dacă, da, atunci veți ști și ce să-i dați Cezarului…

Deoarece Isus a fost ucis, ca fiind un subversiv (răsculător), iar creștinii erau uciși pentru că erau considerați atei care nu se închinau împăratului, ca robi rebeli, primii creștini căutau să se comporte frumos față de stat. Doreau să se comporte bine, aveau o morală, respectau poruncile, legea lor era să-l iubească pe aproapele ca pe sine. Așadar, urmau o altă lege, iar cine respectă această lege nu face rău nimănui: nu fură, nu ucide… Fapt pentru care nu aveau de-a face cu legea…

Din această cauză, Pavel le spune creștinilor că în raportul cu statul să plătească impozitele, pentru că autoritatea statală este dorită de Dumnezeu pentru două lucruri: să fie în slujba binelui comun și să descurajeze înfăptuirea răului (cf. Rm. 13,1-7).

Această definiție este isteață, pentru că dacă statul nu-i în slujba binelui comun, ci al binelui propriu, este nelegitim, nu mai este un stat! Dacă îi premiază pe cei răi și nu descurajează înfăptuirea răului, nu mai este un stat… Dar Pavel nu spune acest lucru, ci ne dă numai definiția pozitivă, a ceea ce statul ar trebui să fie: este dorit de Dumnezeu pentru acest scop. Dacă se comportă în mod contrar, nu este dorit de Dumnezeu… Pavel ne spune să plătim impozitul, pentru că statul ar trebui să aibă acest rol, descris mai sus…

Dacă statul nu are acest rol – Pavel va sfârși ucis, căci deja exista prigoana creștinilor – se instaurează regimul fiarei, despre care ne vorbește Apocalipsa…

În Apoc. 13 se vorbește despre fiara care are orice putere, iar dacă un om nu are numărul 666 pe frunte și pe mână, nu are acces la piață, la viață, în acest caz… adică atunci când fiara, puterea, legea economică devine absolută, devine fiară… În acest caz spune: „Cine trebuie să fie pus în temniță, să fie pus; cine trebuie să fie ucis, să fie ucis…”. Altfel spus, creștinul se împotrivește răului , dar nu cu ajutorul violenței, ci cu ajutorul martiriului, adică cu mărturia sa, adică nu se supune răului, fiarei…

Au existat creștini care nu s-au supus nazismului (nu au cedat în fața nazismului), fascismului, comunismului, rasismului, unii nu cedează înaintea mafiei, dar mafia îi ucide, chiar dacă sunt preoți…

În zilele noastre aceste forme de totalitarism (de dictatură) sunt reprezentate de economie, care are legile ei implacabile, fapt pentru care se impune legea ei în întreaga lume; în numele legilor economiei se sacrifică viața lumii (a pământului și a cerului). De fapt, noi vedem care sunt roadele legilor economice: toți suntem în criză; omul este sacrificat…

Trebuie să fim foarte inteligenți ca să înțelegem care sunt legile înaintea cărora nu trebuie să ne închinăm… Creștinul nu se închină unei realități (economia) care pretinde că este absolută și impune lege; care nu face ceea ce este posibil, ceea ce este mai bine, în vederea binelui comun în acel moment, pentru că pretinde să fie absolută, așa cum au pretins toate dictaturile…

Din nefericire, mulți creștini fac o alianță sau un concordat cu aceste dictaturi, dar este ceva greșit…

Ce rol are în zilele noastre Biserica într-o lume globalizată, condusă de o unică lege, care are numărul 666? Legea 666 înseamnă că omul care nu gândește și nu se comportă după legea globalizării (a economiei) nu este în pas cu moda și este marginalizat… Iar națiunile care nu respectă numărul 666, nu există, pentru că sunt în afara pieței; adică folosesc țărilor dezvoltate, pentru a avea materie primă în vederea dezvoltării producției, a pieței, a profitului…

Nu este ușor să facem discernământ… Dar avem o indicație clară: trebuie să-i dăm lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu: Dumnezeu este Tată, iar noi suntem frați… Prin urmare, trebuie să trăim în această direcție cu multă precizie, atât în câmp politic, cât și în câmp social, economic… Religia riscă să devină o putere care sprijină celelalte puteri. Iar acest fapt înseamnă exterminarea creștinismului. În acest caz potrivnicii creștinismului nu sunt dușmanii. Dușmanii, în cel mai rău caz, ne fac mărturisitori, adică martiri și grăbesc venirea Împărăției lui Dumnezeu. Ci potrivnicii sunt prietenii care ne momesc prin alianțe, prin privilegii, prin acest 2%, prin promisiuni, numai ca noi să spunem: „Așa merge bine, căci ne dai câte ceva și nouă”… Nu! Nu merge bine că ne dau lucruri, nouă!!! Pentru că noi, creștinii, dorim să fie dreptate, solidaritate, fraternitate, libertate pentru toți, începând cu cei din urmă, ca să existe respect și față de alții…

Să nu uităm că toți suntem după chipul lui Dumnezeu! Așadar, trebuie să-i respectăm pe toți oamenii. Nu există varianta că un om este un chip mai de preț, iar un altul un chip mai puțin valoros…

Și care este „scrisul”, ce pecete, ce sigiliu avem? Oare cea de fii ai lui Dumnezeu? Dacă, da, atunci veniți să trăim ca frații, atât în modul nostru de a locui împreună, cât și în modul nostru de a face politică, economie, de a organiza sistemul sanitar, în câmpul cercetărilor…

În toate aceste sfere creștinul nu are nevoie să-și pună o etichetă, așa cum fac mulți: „Trebuie să facem cercetarea catolică”… Cardinalul Martini spunea: „Dumnezeu nu este catolic”… Și fiecare om este chip al lui Dumnezeu, cel puțin fiecare om care se simte fiu și nu stăpân! Pentru că stăpânul este anti-Dumnezeu.

Omul care are o imagine falsă despre Dumnezeu, vrea să fie ca acel Dumnezeu teribil din mintea sa…

Fiecare om care face binele, care propune fraternitatea și solidaritatea este chip al lui Dumnezeu, și are întipărit în inimă faptul de a fi fiu și frate…

Nu este nevoie să avem crucea pentru a face cruciadele, căci cruciadele nu sunt chip al lui Dumnezeu, ci sunt fiare apocaliptice… Din nefericire încă facem cruciade…

Și Isus a fost ispitit să folosească armele puterii și ale violenței, dar mereu s-a dezis de ele… Iar răspunsul dat de Isus nu este atât de precis încât să spunem: „Acum știm ce trebuie să facem”… Nu! Ci Isus ne îndeamnă că judecăm: „Voi, care-l recunoașteți pe Cezar, pentru că aveți dinarul în buzunar, cel puțin plătiți Cezarului, impozitul!” Dar adevărata problemă este alta: „Dați lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu!”, apoi veți vedea că se va schimba și imaginea pe care voi o aveți despre Cezar: se schimbă imaginea voastră despre lume, despre societate. Prin urmare, în politică creștinul este un aluat, care niciodată nu va sprijini politica unui partid pentru a lua în mână puterea, ci va fi critic față de toate partidele, evidențiind – până când îi vor tăia capul, la fel ca profeților – că așa nu se face… Așa i s-a întâmplat lui Isus și profeților, iar Isus ne spune: „Fericiți veți fi și voi când veți fi prigoniți…”.

Însă, vai de noi, când ni se întâmplă să avem avantaje economice… Altfel spus, nu putem sprijini lucrurile nedrepte… Ar trebui să fim destul de inteligenți și de liberi ca să elaborăm lucruri inteligente, pentru că nu urmărim să fim isteți și puternici…

Este o nelegiuire să vrem să impunem Evanghelia prin legi…

Și Isus a fost ispitit să impună Evanghelia prin lege, cu bune intenții: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu”… Iar ispita pe care Isus a învins-o, noi o folosim liniștiți…

Isus spune adevărul, dar într-un mod în care aceia care au urechi, să audă… Însă dacă un om face parte din clasa celor care dețin puterea culturală sau religioasă și se aliază cu puterea politică, acest fapt nu este bun!

Ce trebuie să facă un creștin, poate să afle citind întreaga Evanghelie, înțelege din faptul că adevărata imagine a omului i-o arată Isus: El va fi rege, tocmai acolo unde va fi scriptura, loc în care-și pune viața în slujirea tuturor și se face ultimul dintre toți …

Texte utile:

• Jud. 9, 8-15;
• 1Sam. 8, 1-19;
• 2Sam. 7, 1-16;
• Ps. 93; 98; 99;100;
• Lc. 22, 24-27; 23, 25-43;
• Io. 18, 33-38;
• Apoc. 13;
• Rm. 13.