Dumnezeu nu este al morților, ci al viilor

Puterea omului peste om este o stăpânire care produce moartea celor vii; puterea lui Dumnezeu se exprimă prin slujire, fiind o putere care dă viață și celor morți. Saducheii – bogați și materialiști – nu cred în înviere și sunt ironici cu Isus. Domnul răspunde că înviații sunt fii ai lui Dumnezeu: participă deplin la viața Sa. Cum se întâmplă acest fapt, pentru noi este de neînchipuit: va fi o viață plină, în bucuria unei iubiri reciproce. Dumnezeul nostru nu-i un Dumnezeu al morților, ci al viilor, în slujba vieții. Dacă moartea ar fi ultimul cuvânt, ce sens ar avea să trăim? Dumnezeu este un Tată care ne iubește, sau un călău care-Și omoară proprii fii? De ce Ioan spune: „Știm că am trecut de la moarte la viață pentru că-i iubim pe frați” (1Io. 3,14)?

Ps. 16 (15)

Pasajul evanghelic Lc. 20,27-40 vorbește despre înviere… Oferim câteva premise pentru a înțelege misterul învierii. În text se vorbește despre saducheii care nu cred în înviere. Dar ce semnificație are învierea pentru mulți creștini din zilele noastre? Pentru mulți nu are sens învierea, pentru că presupune moartea… În zilele noastre moartea este marele tabu: nu se vorbește despre moarte, se neagă; ci sănătatea și prelungirea vieții pământești cu orice preț (folosind toate încăpățânările terapeutice) sunt importante, căci nu știm ce va fi după moarte… Este important să fim fericiți aici și acum, căci viitorul nu există: putem distruge întreaga lume (familia, toate relațiile) numai să avem o firimitură de fericire, acum… Este limpede că din perspectiva în care moartea este marele tabu, nici măcar nu are sens să vorbim despre înviere…

De fapt, mulți creștini vorbesc despre reîncarnare, care nu are nici un sens, căci este opusul învierii: reîncarnarea înseamnă a disprețui trupul, căci până la urmă important este să nu te mai reîncarnezi… Prin urmare, se anulează viața și noi am fi absorbiți de nimic: este un sentiment al morții din cauza convingerii că viața nu are sens, și nici responsabilitatea nu are sens, pentru că dacă eu fac răul, este din cauza vieților anterioare…

Ce este învierea? Este important să știm ce este moartea, pentru a înțelege învierea…

În trecut moartea era împlinirea vieții: se stătea înaintea misterului, când totul era revelat; se cerea Domnului să fim eliberați de o moarte neașteptată… (În zilele noastre dorim ca moartea să vină ca o lovitură, să murim pe loc fără să suferim…). Sunt teme serioase… Apoi se explica motivul pentru care moartea este împlinirea vieții. Urma întrebarea: de ce există suferința? Se răspundea: pentru că există păcatul… Se amintea păcatul lui Adam. Dar urma întrebarea: „E posibil ca toți să fim obligați să plătim păcatul lui Adam?”

Apoi, în mod greșit se spunea: „Suferiți liniștiți, căci apoi urmează învierea și fericirea”… Nu-i corect, căci învierea ar trebui să ne ajute să trăim, deja de acum, o viață în bucurie și în iubire…

Să ascultăm ce ne spune acest text despre înviere…

Se citește Lc. 20, 27-40

²⁷ Apoi au venit la el unii dintre saducei, care spun că nu este înviere, și l-au întrebat: ²⁸ „Învățătorule, Moise a scris: dacă cineva are un frate însurat care moare fără să aibă copii, fratele lui să ia femeia și să ridice urmași fratelui său. ²⁹ Erau deci șapte frați. Primul, însurându-se, a murit fără copii. ³⁰ Cel de-al doilea ³¹ și cel de-al treilea au luat-o de soție. Și toți cei șapte au murit și nu au lăsat copii. ³² În cele din urmă, a murit și femeia. ³³ Așadar, la înviere, cui îi va fi femeia soție? Pentru că toți șapte au avut-o de soție”. ³⁴ Isus le-a răspuns: „Fiii lumii acesteia se însoară și se mărită; ³⁵ însă cei considerați vrednici de lumea cealaltă și de învierea din morți nu se vor însura și nici nu se vor mărita, ³⁶ pentru că nu mai pot de acum să moară; sunt asemenea îngerilor și sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii. ³⁷ Iar că morții învie, o arată și Moise în textul despre rug, când îl numește pe Domnul: Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacob. ³⁸ Însă Dumnezeu nu este al celor morți, ci al celor vii, întrucât toți trăiesc pentru el”. ³⁹ Unii dintre cărturari i-au răspuns: „Învățătorule, bine ai vorbit!” ⁴⁰ Și nu mai îndrăzneau să-l întrebe nimic.

Contextul este cel al disputei privind puterea Cezarului: ce i se cuvine Cezarului?

Cezarul este cel care are puterea în mâna sa, are puterea de a ucide, dacă nu, nu ar fi Cezar.

Puterea lui Dumnezeu este opusă celei a Cezarului. Cezarul îi ucide pe cei vii; Dumnezeu le dă viață celor morți.

Tema pericopei este învierea, care este temelia vieții creștine. Apostolii, când au fost nevoiți să aleagă un altul în locul lui Iuda, spun: „Să alegem unul care să fie cu noi martor al învierii”. Apostolii – creștinismul – sunt martorii învierii! Temelia dinamismului vieții creștine este: datorită bucuriei învierii, înfrunți drumul întregii vieți, chiar și moartea, pentru a ajunge la scop, pentru ca și tu să fii pentru totdeauna cu Cristos (cf. Fil. 3, 11-14)

„Iar dacă Cristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră” (1Cor. 15,17), zadarnică este predicarea, înseamnă că din creștinism, nimic nu are valoare…

În înviere – și se înțelege învierea trupului – stă în picioare sau cade tot creștinismul… În textul nostru este vorba despre învierea trupească și nu despre nemurirea sufletului, care este cu totul altceva (o dogmă a filozofiei grecești, care poate să fie adevărată)…

În pasajul nostru evanghelic, tema este cea a învierii trupului, așa cum este prezentă în Crez; în Evanghelii, se subliniază că mormântul este gol, dacă nu, ar fi o minciună. Dacă n-a fost furat trupul, de ce nu este în mormânt?

Problema învierii nu-i că Isus a înviat în urmă cu 2000 de ani, căci Matei ne spune că la moartea Sa au înviat și mulți drepți… Ci problema învierii este a-L întâlni pe Isus-înviat!

Iar dacă tu întâlnești Înviatul, ce ți se întâmplă? Dacă întâlnești apa, te uzi, dacă întâlnești focul, te arzi, dacă întâlnești Înviatul, învii.

Evangheliile învierii ne vor ajuta să avem experiența întâlnirii cu Isus- înviat, astfel încât deja să trăim viața fiilor lui Dumnezeu.

v. 27

²⁷ Apoi au venit la el unii dintre saducei, care spun că nu este înviere, și l-au întrebat:

Ne aflăm în Templul care va fi distrus, pe care deja Isus l-a purificat cu biciul; și se naște noul Templu, alcătuit din persoanele care ascultă Cuvântul…

Se apropie „saducheii”: ei aparțineau celei mai vechi aristocrații a lui Israel, erau proprietari de pământuri; toți arhiereii erau aleși dintre ei, iar saducheii urmau numai Pentateuhul, primele cinci cărți ale Scripturii. Niciodată n-au acceptat profeții, pentru că profeții vorbeau mereu împotriva nedreptății bogaților și a celor puternici, deci era mai bine să-i șteargă. Nu acceptau nici cărțile istorice, pentru că și ele sunt profetice…

Deoarece în Israel credința în înviere a pătruns în mod lent, saducheii negau și învierea…

În textul nostru, saducheii-L ironizează pe Isus, deoarece El vorbește despre înviere…

Prin înviere nu se înțelege învierea lui Lazăr, nici a fiului văduvei din Nain și nici cea a fiicei lui Iair! Aceste trei minuni sunt reînsuflețiri ale cadavrelor, și apoi vor muri din nou… Învierea este diferită de reînsuflețirea cadavrelor!

Învierea este trecerea cu trupul la o nouă formă de viață, la viața divină. Însă aceste trei persoane s-au reîntors la viața muritoare…

Isus a săvârșit aceste trei „învieri” relatate de Evanghelii, dar nu pentru a-i învia pe cei morți, ci pentru a-i restitui văduvei fiul (căci văduva fără fiu era un nimeni). Așadar, Isus i-a restituit viața văduvei, nu fiului; pentru a-i restitui „viața” tatălui (lui Iair îi redă fiica); iar pe Lazăr îl învie ca să restituie viața surorilor, care erau în doliu… Adevărata înviere este cea a surorilor, care vor crede în Isus, nu cea a lui Lazăr, căci el va muri din nou… Și Isus va muri…

Despre înviere… În toate popoarele exista concepția spiritelor care vagabondează după moarte: exista cultul morților, pentru a-i ține „buni” pe oameni. În Israel era interzis acest cult al morților: moartea era despărțirea de cei vii, ceva impur, pentru că Dumnezeu este Dumnezeul celor vii. Așadar, ei nu aveau vreo legătură cu cei morți. Nu aveau cultul, pentru a nu cădea în idolatrizarea morților.

Doar mult mai târziu s-a născut în Israel credința în înviere. Nu în nemurire, pentru că această credință deja exista: grecii și toate popoarele erau de părere că spiritul supraviețuiește, dar și israeliții cunoșteau în vreun fel acest adevăr…

Problema nu este cea a nemuririi sufletului, ci a învierii.

Când au înțeles că există înviere? Au înțeles acest fapt foarte încet, dintr-un simplu motiv: dacă Dumnezeu este Dumnezeul vieții, iar noi, prin moarte, suntem despărțiți de viață, iar Dumnezeu este prietenul nostru… Ce înseamnă?

Dumnezeu este credincios, fidel și este aliatul nostru. Iar dacă El trăiește în veșnicie, ce înseamnă acest fapt pentru noi? Că este necredincios față de mine, pentru că mă lasă să mor?

Speranța în înviere s-a născut, fie datorită făgăduinței lui Dumnezeu (datorită cuvântului profeților), fie din experiența poporului: dacă Dumnezeu este prietenul meu, eu sunt al Său, dar și El este al meu. Deci această relație este indisolubilă. Dar dacă eu mor, înseamnă că El mă va ajuta să trăiesc… A creat lumea, ce-L costă să o recreeze?

Credința în înviere nu-i o deducere logică, ci datorită experienței prieteniei, a relației cu Dumnezeu – care este Creatorul lumii, începutul a toate și prietenul meu (eu Îi aparțin, dar și El îmi aparține) – poporul concluzionează: dacă mor, va căuta un mod ca să mă ajute să retrăiesc…

Cu atât mai mult, cu cât viața mereu a fost considerată ca ceva care se sfârșește cu moartea, se împlinește în moarte: „Sătul de zile, s-a unit părinților săi”…

Ar fi oribil să trăim în veșnicie, pentru că nu am fost creați pentru viața biologică: după un anume număr de ani, viața este chin… Noi am prelungit-o chiar prea mult…

Existăm mai mult decât trăim: existența fără viață deja este moartă; și pe stradă vedem „cadavre” ambulante deja din timpul tinereții, căci dacă nu există speranță, omul nu are nici viață…

vv. 28-33

²⁸ „Învățătorule, Moise a scris: dacă cineva are un frate însurat care moare fără să aibă copii, fratele lui să ia femeia și să ridice urmași fratelui său. ²⁹ Erau deci șapte frați. Primul, însurându-se, a murit fără copii. ³⁰ Cel de-al doilea ³¹ și cel de-al treilea au luat-o de soție. Și toți cei șapte au murit și nu au lăsat copii. ³² În cele din urmă, a murit și femeia. ³³ Așadar, la înviere, cui îi va fi femeia soție? Pentru că toți șapte au avut-o de soție”.

Versetele se referă și la istoria lui Tobia în raport cu Sara (Tob. 3): au murit șapte frați, ca să se căsătorească cu ea… În joc este legea leviratului (cf. Deut 25): dacă un om moare fără fii, fratele său, încă necăsătorit, ia de soție văduva fratelui, ca să-i asigure descendența… Pentru că a nu avea descendență, însemna a fi despărțit de poporul alianței. Cu alte cuvinte, „Eu voi muri, dar cel puțin prin fiii mei voi rămâne aliatul vieții”… Fiii erau văzuți ca o binecuvântare…

Concepția căsătoriei în Israel este monogamică, pentru că omul generează, nu pentru a-și conserva specia, pentru că omul nu trebuie să-și conserve specia și nici nu trebuie să-și conserve viața… Despre viață Isus spune: „Dacă un om nu-și va pierde viața sa, nu o va mântui”… Așadar, viața nu este de conservat, deși în zilele noastre se pare că ar fi o obligație conservarea vieții…

Viața trebuie „jucată” și știm că o vom pierde: iar cine o pierde, o află; dar cine vrea să și-o păstreze, deja și-a pierdut-o, căci devine egoist și deja este mort…

Reproducerea nu-i în vederea conservării speciei, pentru că omul nu aparține niciunei specii, ci este chip și asemănare a lui Dumnezeu… Omul este din specia lui Dumnezeu, deci n-are nevoie să-și conserve specia. Din acest punct de vedere trebuie înțeles celibatul și căsătoria. Despre căsătorie, Pavel spune că este un mare mister… „Aș vrea ca toți să fie ca mine, celibatari” (cf. 1Cor. 7), dar căsătoria este un mare mister (Ef. 5,32). De ce este un mare mister? Pentru că este un sacrament: raportul bărbat-femeie simbolizează raportul om-Dumnezeu. De fapt, omul este chip și asemănare a lui Dumnezeu ca bărbat-femeie; adică raportul dintre cei doi este chip al lui Dumnezeu, adică iubire, fidelitate, alianță, bucurie, fecunditate veșnică… Aceasta este chipul lui Dumnezeu. Din această perspectivă pricepem că și căsătoria nu este lăsată pentru a conserva specia, ci este ceva mai profund: este semnul raportului nostru cu Dumnezeu.

Dumnezeul „lui” Avram, Dumnezeul „lui” Isac, al „lui” Iacob, înseamnă că El este căsătorit cu ei… …

În această relație personală, a omului cu Dumnezeu, avem cea mai mare demnitate din Biblie, pentru că omul este cealaltă parte a lui Dumnezeu: omul este mireasa, iar Dumnezeu este Mirele.

Aceasta este singura țintă a omului, unicitatea sa, responsabilitatea sa… Mai mult, omul este chemat să-i țină locul lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu a plecat și a lăsat întreaga lume în mâinile noastre, pentru ca în deplină libertate și responsabilitate să fim după chipul și asemănarea Sa…

„Al cui este chipul: al Cezarului sau al lui Dumnezeu”?

În textul nostru, primul frate are soție, căci o ia; toți „o iau” și o au… Însă „a avea” și „a lua” urmează logica egoismului, deja este logica morții… Logica lui Dumnezeu este alta: este cea de a da, este logica iubirii…

Și-n ritul latin se spunea „te iau pe tine…” exprimând logica posedării; dar în zilele noastre se spune „Te primesc pe tine…”. Logica lui „a da și a primi” (a lui Dumnezeu) este diferită de cea a lui „a lua și a avea” (a Cezarului)…

Să ascultăm răspunsul lui Isus…

vv. 34-36

³⁴ Isus le-a răspuns: „Fiii lumii acesteia se însoară și se mărită; ³⁵ însă cei considerați vrednici de lumea cealaltă și de învierea din morți nu se vor însura și nici nu se vor mărita, ³⁶ pentru că nu mai pot de acum să moară; sunt asemenea îngerilor și sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii.

Isus răspunde, notând că există două sfere ale vieții. Cea dintâi este sub semnul căsătoriei și al morții, și toți se nasc muritori: este viața biologică. Dar există și o altă viață, cea a spiritului, care deja, acum este viață veșnică, care este a celuilalt veac, și pe care deja o trăim acum, și care nu se termină nici cu moartea… Deci să știm deosebi „acest veac”; această viață care ne este dăruită, se termină, după cum și timpul sarcinii se termină, iar omul se naște… Dacă un făt, ajuns la maturitate, nu se naște, înseamnă că moare, și provoacă eventual și moartea mamei…

Este bine să acceptăm că avem un început și un sfârșit… Dar începutul nostru nu-i „întâmplarea” sau „nimicul”, ci este Dumnezeu care ne iubește, este iubirea Sa veșnică. Iar sfârșitul nostru nu-i sfârșitul, ci este reîntoarcerea la începutul nostru, ca să vedem Fața; este să fim puși în Viață pentru a trăi liberi… Viața ne folosește pentru a învăța să iubim. Iar odată ce am învățat să iubim, să trăim din iubire și milă, în sfârșit, putem să-L cunoaștem pe Dumnezeu și să trăim viața plină… Căci după o vârstă, dacă te îmbolnăvești cumplit, este oribil să trăiești viața biologică… Când ne simțim foarte rău, tuturor ni se întâmplă să nu mai vrem să trăim astfel…

Să-i mulțumim Domnului pentru viață, căci este un dar prețios; dar este un dar la fel ca deplasarea pe jos pentru a merge acasă… Omul nu stă mereu pe drum, căci odată ce se face frig, pricepe că a sosit momentul să meargă acasă, la căldură…

Așadar, să știm că există un veac, adică ciclul vieții noastre, că avem un început și un sfârșit… Păcatul constă în a centra totul asupra mea (a pretinde ca totul să se învârtă în jurul meu): dacă eu centrez totul asupra mea, este limpede că atunci când eu nu existam, mai înainte de mine era nimicul, iar când eu voi sfârși, se va sfârși totul… Dacă judec astfel, trăiesc în gol, în neliniște și-n teamă. Acesta e păcatul: constă în a mă crede centrul întregii lumi.

În schimb, dacă eu știu că vin de la Dumnezeu și că mă întorc la El, sunt liniștit. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-am născut, că trăiesc și că umblu, că învăț să iubesc și că mă ajută să mă întorc acasă…

Păcatul constă în neacceptarea limitei noastre ontologice – avem un început și un sfârșit – ca fiind locul comuniunii. Tot răul nostru, spre exemplu în relații, constă în faptul că limitele noastre sunt spațiul care, în loc să fie de comuniune cu aproapele, este spațiul apărării sau al agresării aproapelui. Ceea ce se verifică în cazul limitelor noastre fizice (și în cazul tuturor celorlalte limite), și în cazul tuturor darurilor pe care le avem – care sunt limitate – se verifică și în cazul vieții noastre la nivel global: să știu de unde vin și încotro merg…

Întotdeauna omul este o ființă care călătorește: și întotdeauna călătorește plecând de acasă sau întorcându-se acasă… Dacă nu, înseamnă că este un vagabond: nu știe încotro să meargă; nu are nici început și nici sfârșit…

În zilele noastre trăim într-o epocă „vagaboandă”: „De unde vin? Din maimuță…”. Atunci voi căuta maimuța, crezând că ea este maica mea…

Problema este mai profundă: ce sens are viața mea? De unde vin și încotro merg?

Să știm deosebi cele două lucruri, căci în zilele noastre noi am pierdut noțiunea „veacului ce va să vină”. În trecut, poate că oamenii gândeau prea mult, poate evadând din prezent; dar dacă pentru noi viitorul este moartea, acest fapt este mult mai grav…

Un om care se gândește că peste un minut va fi ucis, trăiește rău. Trăiește mult mai bine, cel care gândește că peste un minut, va fi părtaș la un ospăț în Împărăție.

Calitatea vieții omului se schimbă, în funcție de perspectiva pe care o are în minte. Dacă unica sa perspectivă este moartea, este mai bine să se împuște mai repede, decât să trăiască cu frica de moarte… Societatea noastră este neliniștită și nihilistă, pentru că-i este teamă de moarte… Dumnezeul epocii noastre este moartea… Nu din întâmplare în toate reclamele sunt prezentate persoane sub 20 de ani… Căci după această vârstă oamenii pot fi aruncați la gunoi… Toți își închipuie că au sub douăzeci de ani, dar ne înduioșează această stupiditate… Ce sens are o astfel de viață?

În zilele noastre toți riscăm să fim saduchei în cel mai rău sens: am eliminat, am uitat sensul vieții: de unde venim și încotro mergem… Din această cauză trăim tulburați, prefăcându-ne că suntem tineri: „Până când avem viață, avem speranță”… Dar pentru că știm că viața se termină, trăim în mod disperat, și atât…

Apoi, nu ne mai asumăm nicio responsabilitate, pentru că dacă nu există niciun sens, nicio speranță, ce responsabilitate vrei să-ți însușești față de tine și față de alții? În aceste condiții, ne convine să ne distrugem: bucură-te de fericirea de moment, și atât… Fapt care înseamnă a distruge resursele, relațiile cu alții, pentru că, deși sunt căsătorit de 30 de ani, dacă aflu o femeie mai tânără cu 20 de ani, și-mi place mai mult… Dar aceasta nu-i o mare responsabilitate, ci o mare umilință…

Trăim într-o mare nebunie, pentru că am negat legătura cu divinul care ne definește: începem și ne sfârșim, iar în acest arc de timp ne formăm viața cu libertate și responsabilitate, răspunzând Iubirii ca cealaltă „parte” (jumătate) a lui Dumnezeu… Apoi vom avea întâlnirea cu El… Este precum o logodnă în textele eshatologice: „Vino, Doamne, Isuse!” Viața este o logodnă cu Domnul în așteptarea nunții, așa ne învață Apocalipsa, textul care încheie Biblia…

În răspunsul Său, Isus notează că „fiii veacului acestuia se însoară și se mărită”, însă „cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela și învierea cea din morți, nici nu se însoară, nici nu se mărită… Căci nici să moară nu mai pot”. Vedem căsătoria ca un mod, o încercare continuă de a fugi de moarte, fără să reușim…

Avem semnul generării, care indică ceva mai profund: altfel spus, în relația bărbat-femeie ceea ce contează nu este atât generarea ci alianța (legământul) lor. În acest veac noi generăm persoane care mor; dat toți suntem aliați cu Domnul… Căsătoria este semnul legământului fiecăruia dintre noi cu Domnul… Așadar, există „cealaltă lume”, care deja este prezentă acum, care înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, și pe aproapele ca pe sine, iar aceasta deja este viață veșnică… O viață în care nu se mai poate muri… Și chiar dacă moare, trăiește: acestea sunt cuvintele pe care Isus le adresează Martei și Mariei… Pentru că „sunt la fel cu îngerii”: îngerii sunt fiii lui Dumnezeu. De fapt, suntem fiii lui Dumnezeu! Altfel spus, învierea este nașterea deplină a misterului nostru: noi suntem fiii lui Dumnezeu! Iar viața noastră pământească este „o gestație (o sarcină)”: dacă ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu, ne naștem fii ai lui Dumnezeu în plinătate. Și acesta este sensul vieții; dar începem deja de acum să trăim ca fii ai lui Dumnezeu… Pentru că suntem „fiii învierii”, generați de Viața nouă, de învierea lui Cristos.

Următoarele versete clarifică faptul că lumea nouă este deja prezentă, cum deja era prezentă în antichitate…

vv. 37-40

³⁷ Iar că morții învie, o arată și Moise în textul despre rug, când îl numește pe Domnul: Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacob. ³⁸ Însă Dumnezeu nu este al celor morți, ci al celor vii, întrucât toți trăiesc pentru el”. ³⁹ Unii dintre cărturari i-au răspuns: „Învățătorule, bine ai vorbit!” ⁴⁰ Și nu mai îndrăzneau să-l întrebe nimic.

Isus răspunde saducheilor – care considerau numai Pentateuhul – că și Moise în Cartea exodului afirmă că există învierea… O spune însuși Moise, căci atunci când îi apare Domnul, îi zice că este „Dumnezeul lui Avram, al lui Isac și al lui Iacob”, care erau morți… Însă Dumnezeu este Dumnezeul celor vii. Prin urmare, înseamnă că Avram, Isac și Iacob sunt vii.

Dar să facem un pas în spate… În ce fel se definește Dumnezeu? Este Dumnezeul „lui”. Când în antichitate un rege avea un vasal, vasalul era al regelui, dar regele nu era al vasalului… După cum câinele este al stăpânului, dar stăpânul nu este al câinelui… Muncitorul este al stăpânului, dar stăpânul nu este al muncitorului… Însă aici noi suntem ai lui Dumnezeu, dar și Dumnezeu este al nostru; este al nostru… Există reciprocitatea despre care se vorbește în „Cântarea cântărilor” între mire și mireasă: „Iubitul meu este al meu, iar eu sunt a lui”… Altfel spus, ființa mea este a fi a lui, iar ființa lui este a fi al meu… Această alianță absolută cu Dumnezeu – căsătoria este sacramentul, este chipul, imaginea acestui legământ – este secretul demnității profunde a fiecăruia dintre noi… Dumnezeu este al nostru , după cum și noi suntem ai lui Dumnezeu. Aceasta este realitatea!

Dacă Dumnezeu este al nostru și Dumnezeu se numește „Dumnezeul lui Avram, al lui Isac și al lui Iacob” care sunt morți… Dar Dumnezeu este al celor vii, pentru că El este începutul vieții, înseamnă că ei trăiesc prin Dumnezeu și că trăiesc în Dumnezeu, având însăși viața lui Dumnezeu.

Cum trăiesc, vom afla la timpul potrivit, însă a trăi vii nu-i ceva rău, pe deasupra și în trup…

Ne aflăm în misterul profund al lui Dumnezeu și al omului.

Mereu spunem că omul este al lui Dumnezeu, dar ne dăm seama că nu reușim…

Însă Dumnezeu este al meu, adică îmi aparține mie, mi Se dăruiește… Iar această iubire nu se pierde nici în moarte… Și i se revelează lui Moise, spunându-i că este „al lui Avram, al lui Isac…”, care trăiseră cu o mie de ani mai înainte. Prin urmare, dacă El este Dumnezeul celor vii, este și Dumnezeul celor care au trăit cu o mie de ani mai înainte, care, după părerea noastră, sunt morți. Dar , înseamnă că ei sunt vii, dacă nu, ar fi mort și El…

În acest loc ni se indică ce înseamnă „veacul”, sfera viitoare, care deja este prezentă, adică sfera adevărului nostru: ea înseamnă că noi suntem ai lui Dumnezeu… Suntem părtași la natura divină, dacă dorim și vrem; a lui Dumnezeu, care este Iubire.

Și după cum El ne iubește din veac, de aceea este „al nostru”, pentru că ne iubește. A iubi nu înseamnă ești al meu, ci eu sunt al tău… Din această cauză Dumnezeu este „al lui Avram, al lui Isac… al fiecăruia dintre noi… pentru că ne iubește”.

Dacă și noi Îl iubim, deja trăim viața învierii. „Știm că am trecut de la moarte la viață, pentru că-i iubim pe frați”, care înseamnă a-L iubi în mod concret pe Domnul în aproapele.

Avem cea mai importantă definiție a lui Dumnezeu: „este Domnul vieții”, deci nu vrea moartea. Așadar, în Vechiul Testament Dumnezeu nu vrea moartea.

Faptul că noi trăim moartea în mod dramatic, și nu o trăim ca fiind plinătatea vieții, nu ca intrare în viață, acest lucru este rodul păcatului; pentru că nu ne interesează nici Dumnezeu și nici nimeni, ci ne interesează doar eul nostru.

Păcatul este autocentrarea (pe sine), lipsa relației. Dar acest fapt înseamnă deja moarte.

Când Dumnezeu a creat omul, spune că nu este bine ca omul să fie singur. Pentru că adevărata moarte este singurătatea…

Omul a fost creat pentru relației: omul este frumos, pentru că este relație bărbat-femeie, adică relație de dar, de iubire, de viață, de fidelitate care nu are sfârșit… este chip al lui Dumnezeu.

Dacă un om este singur, este chipul nimicului: adevărata moarte este singurătatea, lipsa relației.

Relația lui Dumnezeu cu noi există din veșnicie. Iar atunci când există și relația mea cu El, în sfârșit trăiesc viața plină, trăiesc pentru El…

Cărturarii și fariseii, în afară de saduchei, Îi zic: „Ai răspuns corect”, pentru că credința în înviere era comună și încă este în Israel.

În zilele noastre, cu privire la această temă, noi suntem mai mult saduchei decât creștini, pentru că dăm valoare vieții biologice cu orice preț.

Texte utile:

• Ps. 16. 73;
• Înț. 3-5;
• 2Mac. 7;
• Iez. 37;
• 1Cor. 15.