Luca 20,9-19

Un om a sădit o vie…

Isus are aceeași putere, ca și a Tatălui: fidelitate și milă nemăsurată. Puterea Lui este diferită de a noastră, pentru că în loc să multiplice violența și moartea, El le ia asupra Sa, din iubire…

Ps. 117 (118)

Cu ajutorul acestui psalm Biserica citește și înțelege pătimirea lui Isus.

Mai înainte de explicarea textului evanghelic, vom sublinia unele aspecte ale contextului. Ne aflăm în cea de a treia zi a lui Isus la Ierusalim, deci mai sunt trei zile până ce va fi răstignit.

Isus a intrat în Ierusalim pe mânzul asinei. Mai întâi a plâns peste Ierusalim. Apoi a intrat cu asinul în Templu și a răsturnat mesele schimbătorilor de bani.

Intrarea lui Isus în Templu este semnul a ceea ce va face pe cruce: va purifica imaginea noastră despre Dumnezeu, adică ne va schimba imaginea pe care o avem despre Dumnezeu. Va sublinia că Templul nu-i o piață: Dumnezeu nu trebuie cumpărat sau ținut bun… Ci Dumnezeu este Cel care plânge peste Ierusalim, este Cel care intră în mod sărac, umil, și cu atitudinea slujirii; este Cel care nu vrea să ia puterea în mâna Sa…

În ultima cateheză L-au întrebat: „Care este puterea ta? Cu ce putere faci acestea?” Isus a răspuns prin întrebarea: „Botezul lui Ioan era de la Dumnezeu sau de la oameni?”

Cărturarii și fariseii nu răspund, pentru că pe ei nu-i interesa să-L cunoască pe Isus, ci doreau să-și apere puterea… Și orice răspuns ar fi dat, s-ar fi discreditat.

Iar Isus a răspuns: „Nici Eu nu vă spun de unde vine puterea Mea”…

Însă imediat „după”, Isus le arată care este puterea Sa printr-o pildă, o alegorie…

Pilda este o capodoperă, o sinteză a întregii istorii a mântuirii, a întregii vieți a lui Isus, precum și faptul că El se îndreaptă spre pătimire și înviere…

În mod sintetic ni se relatează tot ceea ce Dumnezeu face pentru om, întreaga Sa fidelitate. Dar ne povestește și întreaga infidelitate a omului, până la cea extremă, aceea de a-L ucide…

Vom vedea că piatra aruncată de constructori, a ajuns în capul unghiului: este lucrarea minunată a Domnului…

Se citește Lc. 20, 9-19

9 Atunci a început să spună mulțimii această parabolă: „Un om a plantat o vie, a dat-o în arendă unor viticultori și a plecat într-o călătorie pe un timp îndelungat. 10 La timpul cuvenit, a trimis un servitor la viticultori ca să-i dea din rodul viei; dar viticultorii, după ce l-au bătut, l-au trimis cu mâinile goale. 11 A mai trimis și un alt servitor, dar ei l-au bătut și pe acesta, l-au batjocorit și l-au trimis cu mâinile goale. 12 A trimis un al treilea, dar ei l-au bătut până la sânge și l-au alungat. 13 Atunci stăpânul viei a spus: «Ce voi face? Îl voi trimite pe fiul meu cel iubit, poate pe el îl vor respecta». 14 Însă viticultorii, văzându-l, au spus unii către alții: «Acesta este moștenitorul, să-l ucidem pentru ca moștenirea lui să fie a noastră!» 15 Și, scoțându-l afară din vie, l-au ucis. Ce le va face oare stăpânul viei? 16 Va veni și-i va ucide pe viticultorii aceia, iar via o va da altora”. Auzind ei acestea, au zis: „Să nu se întâmple!” 17 Iar el, privindu-i, le-a spus: „Atunci ce înseamnă ceea ce s-a scris: Piatra pe care au aruncat-o constructorii, aceasta a devenit piatră unghiulară? 18 Oricine cade pe piatra aceea se va zdrobi, iar peste oricine cade ea va fi zdrobit”. 19 Cărturarii și arhiereii căutau să pună mâna pe el chiar în ceasul acela, căci înțeleseseră că pentru ei spusese parabola aceasta, dar se temeau de popor.

Evanghelia este scrisă pentru creștini, adică pentru noi, nu pentru alții… În 1Cor. 10,6-11 Pavel ne spune că ceea ce s-a întâmplat în Vechiul Testament este un exemplu a ceea ce ni se întâmplă nouă…

Așadar, povestirile care sunt redate în Scriptură niciodată nu trebuie să le atribuim altora: „O, cei răi sunt cei care au făcut așa…”, ci acele povestiri sunt o oglindire a ceea ce facem noi și a ceea ce omul mereu face… Evanghelia este veșnică, până când va veni Isus în glorie, cu soluția definitivă…

Aceste versete ne prezintă sinteza întregii istorii a lui Dumnezeu, a pătimirii Sale pentru om, a preocupării Sale pentru om, a iubirii Sale nefericite, a fidelității Sale… Încă de la început Dumnezeu a creat universul și pe om. Toate le-a făcut pentru om: l-a eliberat din Egipt, i-a dăruit legea, i-a dăruit pământul făgăduinței, l-a eliberat din robia babiloniană… Fidelitatea Sa se arată în toate darurile pe care Dumnezeu ni le face: începând cu creația și continuând cu darul vieții, cu aerul pe care-l respirăm, până la a ni se da pe Sine…

Ce vrea Dumnezeu de la noi?

Vrea rodul. Iar rodul iubirii este ca noi să iubim: să ne iubim între noi și să-L iubim pe El…

Fidelității lui Dumnezeu (care Se arată tot mai credincios) îi corespunde istoria infidelității omului, care mereu se arată tot mai necredincios…

Așadar, s-ar părea că este o iubire nefericită: două linii paralele, care niciodată nu se întâlnesc… Cu cât mai mult sporește fidelitatea lui Dumnezeu, cu atât mai mult crește infidelitatea noastră față de El, până când ajungem să-L ucidem pe Fiul… Un rău mai mare decât acest nu putem face… Pentru Tatăl, a-I ucide Fiul, este mai rău decât dacă L-am ucide pe Tatăl… Prin urmare, deja am făcut răul maxim…

Isus citează din Psalmi: „Piatra aruncată de zidari, a ajuns în capul unghiului”… Piatra aruncată de zidari, adică Fiul, pentru că în limba ebraică „ben” și „ban” (fiul și piatra) se scriu la fel prin faptul că nu se scriu vocalele, este „capul unghiului” al noului Templu, este piatra care ține în picioare noul univers…

În mod paradoxal, întregul rău pe care noi îl săvârșim, până la a-l omorî pe Fiul – ne revelează și ne dăruiește tot binele pe care Dumnezeu ni-l oferă: Dumnezeu ni-L dăruiește pe Fiul: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Fiul Său”… Noi Îi furăm viața, El își dă viața pentru noi… Centrul Liturghiei noastre constă în a ne aminti, în a celebra Euharistia, mulțumindu-I Domnului, pentru ce? Pentru că noi L-am ucis, și pentru că El și-a jertfit viața pentru noi…

Așadar, există o întâlnire a infidelității noastre cu fidelitatea Sa: se întâlnesc pe cruce, loc în care El ne arată întreaga libertate.

Dumnezeu ne lasă liberi! Noi suntem liberi. Și avem chiar posibilitatea de a nu iubi, de a săvârși răul… Dar și El este liber: singura Sa posibilitate este cea de a iubi!

Înaintea posibilității noastre de a nu iubi, de a-L refuza, de a-L ucide, s-ar părea că El ar pierde… De fapt, rămâne neputincios. Dar neputința Sa ne revelează întreaga Sa putere: El are o iubire mai tare decât moartea; o iubire care știe să-Și dea viața…

Tocmai conteplându-L pe acest Dumnezeu, noi ne vom elibera de imaginea noastră falsă despre Dumnezeu și vom putea înțelege în ce fel suntem iubiți, vom putea începe să fim liberi pentru a iubi…

Această pildă este centrul Evangheliei, povestind istoria noastră, a fiecăruia dintre noi. Odată cu această pildă deja intrăm în marele mister al puterii lui Dumnezeu.

Puterea înseamnă posibilitatea: singura putere/posibilitate pe care Dumnezeu o are, libertatea Sa maximă, este cea de a iubi până la a-Și da viața.

Puterea noastră, posibilitatea noastră maximă, este cea de a fi egoiști, până la a-I lua viața…

v. 9

9 Atunci a început să spună mulțimii această parabolă: „Un om a plantat o vie, a dat-o în arendă unor viticultori și a plecat într-o călătorie pe un timp îndelungat.

Această pildă – spre deosebire de altele – imediat este înțeleasă… La urmă ni se spune că „Au înțeles că era pentru ei această pildă”…

În mod ciudat, dușmanii lui Isus, în final, vor înfăptuit exact ceea ce Isus a zis în această pildă…

Isus „a început să spună poporului pilda aceasta”…

„Poporul” suntem noi, toți; este vorba despre poporul lui Dumnezeu. Toți suntem poporul lui Dumnezeu, chiar și căpeteniile, doar că ele au un cap, o minte greșită și trebuie să-și schimbe modul de a gândi.

Această pildă – care ne prezintă sinteza întregii istorii a mântuirii – vorbește despre „un om” , care este Dumnezeu, care a sădit o vie.

Profetul Isaia vorbește despre „via Mea” pe care a îngrijit-o foarte mult, dar de ce produce numai struguri sălbatici?

„Sădirea viei” este ultimul gest al posedării pământului… Când poporul din Egipt a intrat în Israel, primul lucru a fost cel de a supraviețui cu ceea ce aveau iar următorul, cel de a cultiva puțin grâu. Când un om se simte bine și are de toate, există acel „mai mult”, care constă în a cultiva via. Dar mai întâi trebuie să aibă toate celelalte lucruri care-i sunt strict necesare…

Pentru plantarea viei se caută pământul cel mai bun, pe deal, spre vest pentru a avea mai mult soare, e nevoie să sape mai adânc, să aleagă mlădițele bune, să aștepte câțiva ani ca să crească, să o tundă mereu, apoi vinul reprezintă bucuria, sărbătoarea, iubirea…

Cel dintâi gest al lui Isus la Cana a fost cel de a da vin – care este simbolul Spiritului și al iubirii – acolo unde era „apa”, legea…

Via este simbolul lui Israel, al poporului lui Dumnezeu pe care El și l-a cultivat cu multă grijă; poporul reprezintă mulțumirea, satisfacția Sa; în această vie își încoronează întreaga Sa lucrare.

Ce face Dumnezeu apoi?

După ce El a sădit via, „a dat-o lucrătorilor”. Lucrătorii sunt căpeteniile, oamenii responsabili: ei nu sunt stăpânii poporului, ci au via în arendă, adică poporul nu este al lor!

Ei trebuie să dea din rodul viei… Iar rodul de plătit poporului este dreptatea și iubirea; altfel spus, căpeteniile trebuie să fie drepte și milostive, pentru ca în popor să fie dreptate și milă…

Acesta este singurul rod pe care Dumnezeu îl dorește…

Însă Dumnezeu vrea ca acest rod să-l producem noi, căci El deja a realizat partea Sa: a sădit via, a făcut totul, ne-a iubit… Așadar, El așteaptă ca noi să-i iubim pe alții; să ne iubim între noi, care e modul cel mai profund pentru a-L iubi pe El…

Apoi „a plecat departe”… L-ați văzut vreodată pe Dumnezeu?

Nu! El a plecat… A lăsat totul pe mâinile noastre…

„A plecat departe pentru multă vreme”… Cuprinde timpul de la crearea lumii până la sfârșitul lumii… Dumnezeu a plecat și a încredințat/lăsat lumea pe mâinile noastre…

vv. 10-12

10 La timpul cuvenit, a trimis un servitor la viticultori ca să-i dea din rodul viei; dar viticultorii, după ce l-au bătut, l-au trimis cu mâinile goale. 11 A mai trimis și un alt servitor, dar ei l-au bătut și pe acesta, l-au batjocorit și l-au trimis cu mâinile goale. 12 A trimis un al treilea, dar ei l-au bătut până la sânge și l-au alungat.

Versetele ne prezintă sinteza întregii istorii a poporului lui Dumnezeu…

Stăpânul este domnul viei.

„Și la timpul potrivit”: este timpul just… „A trimis la lucrători o slugă”… Lucrătorii sunt căpeteniile poporului: împăratul, arhiereii… Sunt căpeteniile care au responsabilitatea de a cultiva via în locul lui Dumnezeu…

Iar aceste slugi – profeții – le trimite la timpul potrivit…

Care este timpul potrivit în care vin profeții? Ei întotdeauna vin în momente de nedreptate, de criză. Ce fac atunci când lucrurile merg rău?

Ei nu vin să spună: „Nu există nicio criză. Toate merg bine… Fiți liniștiți. Noi suntem buni și vom trece peste aceste dificultăți”…

Profeții vin să-l denunțe pe împărat, pe arhierei și pe toate căpeteniile, avertizându-i că nu trebuie să facă ceea ce fac, adică nedreptate, subjugare (oprimare). Ei își creează propriul lor cult, dar nu aduc rod.

Rodul este iubirea și dreptatea… „Milă vreau Eu. Nu liturghii frumoase urmate de oprimare și nedreptate”.

Întotdeauna Dumnezeu trimite profeții Săi – slugile – în „momente potrivite”, adică în perioadele cele mai întunecate, când există mai mare nedreptate.

Și nu trimite doar o slugă, ci două, trei. Iar Marcu ne spune că trimite „încă multe alte slugi”…

În concluzie, Dumnezeu trimite mereu profeți…

Profeții trimiși de Dumnezeu se deosebesc de profeții de la curtea regelui.

Aceștia din urmă ar fi asemenea mass-mediei, care-i sprijină pe cei care se află la conducere, spunând: „Toate merg bine”… Iar acest fenomen se poate întâmpla și în Biserică: „Toate merg bine”…

Adevăratul profet este cel care vestește ceea ce nu merge bine, dar nu din răutate, ci pentru a chema poporul la convertire; profetul denunță păcatul pentru a chema la convertire, a vesti iertarea… Profetul vrea să-i responsabilizeze pe toți să trăiască, ca fii ai lui Dumnezeu… Adevăratul profet nu ascunde relele care există, ci le arată. Profetul demască răul, nu de dragul de a critica sau de a acuza… Ci profetul vestește relele, în vederea schimbării situației, a convertirii… Pentru că Dumnezeu nu se bucură să pedepsească păcătosul… Dumnezeu nu pedepsește păcătosul, ci noi ne pedepsim prin răul pe care-l săvârșim… Dumnezeu vrea convertirea tuturor…

Stăpânul insistă să trimită slugi. Dar atitudinea lucrătorilor exprimă un refuz total

Așadar, sporește fidelitatea lui Dumnezeu, dar sporește împietrirea lucrătorilor care bat, batjocoresc și rănesc slugile. Slugile sunt imaginea lui Isus care va fi bătut, batjocorit și rănit…

Aceasta este sinteza… Ce facem noi cu cei care ne spun că trebuie să ne schimbăm? Îi batem, îi disprețuim, îi rănim și-i trimitem fără rod… Până când îi vom ucide…

Profeții, la fel ca Botezătorul, suferă de o boală „profesională”: tăierea capului.

În zilele noastre nici nu mai trebuie să tăiem capul profetului, ci este suficient să apăsăm butonul televizorului, și vocea nu mai există… În trecut, singurul mod pentru a-i face să tacă era să le taie capul, așa cum au făcut cu majoritatea profeților…

Ce face Dumnezeu în fața acestei situații? Căci El a plantat cu multă grijă via Sa… Via – omul – este bucuria lui Dumnezeu; l-a creat fiul Său, după chipul și asemănarea Sa… De ce omul nu trăiește ca fiu și frate?

Este neliniștea și durerea Tatălui, care vede că fiii Săi se ucid între ei…

vv. 13-15a

13 Atunci stăpânul viei a spus: «Ce voi face? Îl voi trimite pe fiul meu cel iubit, poate pe el îl vor respecta». 14 Însă viticultorii, văzându-l, au spus unii către alții: «Acesta este moștenitorul, să-l ucidem pentru ca moștenirea lui să fie a noastră!» 15 Și, scoțându-l afară din vie, l-au ucis.

Domnul viei – Dumnezeu – se întreabă: „Ce voi face?”…

Este neliniștea lui Dumnezeu înaintea răului din lume: „Ce pot face?”…

Să-i pedepsesc pe cei răi?

E simplu: e suficient să-i ucid pe toți oamenii și rezolv problema… Dar nu vreau acest lucru, căci ei sunt fiii Mei.

Să le trimit alți profeți? Deja le-am trimis destui…

Ce n-am făcut încă și aș putea face? Această întrebare exprimă neputința lui Dumnezeu înaintea libertății omului, o libertate pe care o respectă. În schimb noi, primul lucru pe care-l facem, este cel de a lua libertatea celuilalt soț, a fiilor, a altora, pentru a-i subjuga…

Dumnezeu ne-a dat libertatea și niciodată nu ne-o ia, chiar dacă ne exprimăm libertatea împotriva Sa și chiar dacă o folosim împotriva noastră, fapt care este și mai grav (dureros) pentru Dumnezeu.

De ce Dumnezeu ne lasă mereu libertatea?

Libertatea este întotdeauna cuvântul cel mai echivoc (neclar), pentru că observăm că primii lucrători sunt liberi să ucidă…

Oare se poate numi „libertate” aceasta? Și aceasta este o libertate: este falimentul libertății! Este libertatea egoismului, e libertatea celor puternici, este libertatea de a ucide, de a nu iubi, este opusul libertății; este sclavia egoismului.

Totuși, Dumnezeu ne lasă liberi și în rău… Căci dacă ne ia libertatea, nu am putea face binele. Căci iubirea ori este liberă, ori nu există…

Așadar, Dumnezeu respectă libertatea noastră, dar o respectă și pe a Sa! Adică El este liber să ne iubească oricum (în orice situație). Și, astfel, se gândește la ultima soluție…

Putem spune că Dumnezeu este ingenuu, căci are multă încredere în om… „Voi trimite pe Fiul meu cel iubit; poate se vor rușina de El” și-L vor respecta.

„Fiul meu cel iubit”, la Botez și la Schimbarea la față, am văzut că este Isus.

Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea… „Lumea” este lumea păcatului: puterea, stăpânirea, înrobirea, întunericul… „Atât de mult a iubit această lume”, pentru că este alcătuită din fiii Săi, care trăiesc în păcat… „Încât pe Fiul Său l-a dat”… „Pentru ca oricine Îl vede pe Fiul, să aibă viață veșnică”, pentru ca să descopere felul în care Dumnezeu iubește omul.

Acesta e planul lui Dumnezeu: El încă de la început ne-a creat fii, dar noi am vrut să răpim ceea ce El ne-a dăruit…

În ce fel Dumnezeu ne-a revelat toată iubirea Sa?

În lume poate că există vreun om care moare pentru un alt om bun, pentru un prieten… însă Dumnezeu ne-a revelat iubirea Sa, pentru că a murit pentru noi – l-a dat pe Fiul Său pentru noi – pe când încă eram dușmanii Săi și păcătoși…

Iar dacă El ne iubește așa, și ne apără așa, cine ne va acuza? Dacă El ni l-a dat pe Fiul Său, cine ne va despărți de iubirea Sa pentru noi? Nici viața și nici moartea; nici faptul că-L ucidem, pentru că El își dă viața pentru noi…

Dumnezeu are o mare iubire pentru noi, care niciodată nu se termină și care ni se descoperă, prin faptul că Tatăl Îl trimite pe Fiul. Prin faptul că Tatăl Îl trimite pe Fiul, face mai mult decât dacă ar veni El însuși, căci Fiul este „lucrul” Său cel mai de preț, este bucuria Sa deplină… Așa se comportă Dumnezeu. Răului nostru care sporește, Dumnezeu îi răspunde prin sporirea binelui, până la a ajunge să ne dăruiască binele maxim: ne trimite pe Fiul Său.

vv. 15b-18

15 Ce le va face oare stăpânul viei? 16 Va veni și-i va ucide pe viticultorii aceia, iar via o va da altora”. Auzind ei acestea, au zis: „Să nu se întâmple!” 17 Iar el, privindu-i, le-a spus: „Atunci ce înseamnă ceea ce s-a scris: Piatra pe care au aruncat-o constructorii, aceasta a devenit piatră unghiulară? 18 Oricine cade pe piatra aceea se va zdrobi, iar peste oricine cade ea va fi zdrobit”.

După ce L-au văzut și au înțeles Cine este, cad de acord să-L ucidă. Ultima precizare este cea de a-L omorî.

Isus prevede ceea ce I se întâmplă…

Ei vor să-L omoare pentru ca „moștenirea să fie a noastră”.

Ceea ce acești oameni fac, este ceea ce și noi facem, căci Pavel scrie: „Cristos a murit pentru păcătoși, dintre care eu sunt cel dintâi”… Isus n-a murit pentru alții, ci a murit pentru mine, păcătosul.

Ce mi se întâmplă mie, care-I iau viața?

Mi se întâmplă faptul că El își dă viața pentru mine. Altfel spus, actul pe care eu îl săvârșesc, care este răul maxim – mai mult decât a-L ucide pe Fiul lui Dumnezeu noi nu putem face – va deveni binele maxim, deoarece vom primi moștenirea, căci Fiul își dă viața pentru noi… Iar Tatăl ni-L va da pe Fiul, iar noi primindu-L pe Fiul, vom deveni fii.

Altfel spus, în mod ciudat Dumnezeu se folosește de răul nostru, pentru a face binele, dar nu pentru că El are nevoie de rău – căci dacă răul n-ar fi, ar fi mai bine – însă dat fiind faptul că noi facem răul, El respectă libertatea noastră, dar o respectă și pe a Sa… Noi facem răul maxim, omorându-L pe Dumnezeu; iar El răspunde: „Eu îmi dau viața pentru voi”… Fapt pentru care răul maxim devine recipientul, abisul profund al darului lui Dumnezeu: El ni se dă pe Sine…

Este misterul pe care-l celebrăm la Liturghie: sărbătorim, mulțumim… De ce? Pentru că L-am ucis? Pentru că El și-a dat viața pentru noi!… În acel loc El ni se revelează Dumnezeu în libertatea Sa maximă de a iubi și în posibilitatea Sa extremă…

În acel loc noi revelăm libertatea noastră maximă de a face răul, până la posibilitatea extremă, de negândit, cea de a-L ucide pe Dumnezeu.

Este marele mister al istoriei: pe cruce, infidelitatea noastră și fidelitatea Sa, în sfârșit, se întâlnesc; pe cruce cunoaștem tot răul lumii. Pe cruce se află tot răul lumii, uciderea lui Dumnezeu… Și pe cruce avem tot binele din lume: e Dumnezeu care-Și dă viața pentru om, care se revelează ca Dumnezeu, ca iubire maximă. Și primim moștenirea.

Și „L-au ucis”.

Isus întreabă: „Ce le va face, deci, acestora, stăpânul viei? Va veni și va pierde pe lucrătorii aceia, iar via o va da altora”. Nu va prăpădi via – poporul – ci lucrătorii, căpeteniile. În acest loc căpeteniile nu sunt persoanele, pentru că avem și căpetenii bune, spre exemplu , Iosif din Arimateea…

Problema căpeteniilor, a celor care stăpânesc este că au o eroare în minte (în cap), au modele greșite despre Dumnezeu și despre om, cu toate că sunt fiii lui Dumnezeu, dar nu știu acest lucru… Din această cauză trebuie prăpădit modelul greșit: modelul puterii, al oprimării, al nedreptății, al stăpânirii, al aroganței, al dorinței după bogății, al faptului de-a călca pe capetele altora…

Acest model trebuie anihilat, dacă vrem ca omul să fie mântuit… Pentru că acest model greșit ne distruge, ne împiedică să aducem rod… Rodul este iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele… Acest model greșit ne împiedică să trăim ca fii și frați… De aceea trebuie prăpădit, și va fi prăpădit pe cruce…

Ce se va distruge pe cruce? Imaginea falsă despre Dumnezeu și despre om… Dumnezeu este atotputernic în milă și în dar; nu în a ține lumea în mâna Sa și în a stăpâni; nu în a poseda, ci în a da totul, până la a Se da pe Sine; …

Va prăpădi acești lucrători falși, adică aceste modele false despre Dumnezeu și despre om pe care le avem în cap… Și are nevoie de mult timp ca să distrugă aceste modele false, văzând toate programele televizate și mijloacele mass-media care există…

Îi va prăpădi „prin Fiul” și prin cei care au înțeles că sunt fii și frați… Astfel lumea va fi din nou liberă. Moștenirea va fi a noastră cu adevărat…

„Moștenirea”, adică vom fi într-adevăr ca Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ne-a creat pentru a fi ca El, numai că am greșit ideea despre Dumnezeu, am imitat (urmat) opusul lui Dumnezeu…

Va prăpădi lucrătorii, ne va da adevărata imagine despre Dumnezeu pe cruce… și apoi, „via o va da altora”… Acești „alții” suntem noi… „Infidelitatea lui Israel a însemnat mântuirea lumii” (cf. Rm. 11). O greșeală pe care au făcut-o evreii (împreună cu romanii, adică cu noi toți) a însemnat mântuirea întregii lumi… Prin urmare, ce va însemna convertirea poporului lui Dumnezeu la Domnul? Va însemna scopul lumii, pentru că Dumnezeu este credincios față de legământul Său…

Altfel spus, Pavel a înțeles că în răul îndurat de el, în prigoană, se ascundea un mare bine, faptul că trebuia să vestească tuturor popoarelor cine este Dumnezeu… Numai „după” a înțeles că trebuia să vestească tuturor popoarelor iubirea și mila Domnului…

Refuzul celor puțini (al poporului Israel) a însemnat mântuirea tuturor… Când cei aleși vor înțelege cine este Dumnezeu, va fi împlinit planul mântuitor al lui Dumnezeu…

Dar, fiindcă noi suntem creștini și ne credem aleșii Domnului, când ne vom converti, dacă vom începe să luăm în serios Evanghelia, vom avea sfârșitul lumii greșite, adică vom atinge scopul lumii, și se va naște lumea nouă…

„Iar ei auzind, au zis: Să nu se întâmple!”… Spun „Să nu se întâmple”, dar apoi Îl vor omorî…

„El însă, privind la ei, a zis: Ce înseamnă, deci, Scriptura aceasta?: „Piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului””… Face trimitere la Ps. 118, care a mai fost citat, când Isus a intrat pe mânzul asinei în Ierusalim, cu trei zile mai înainte…

„Piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii” este Fiul… „Ben” și „ban” în limba ebraică se scriu la fel, căci nu se scriu vocalele. Așadar, piatra, fiul aruncat de zidari, devine piatra din capul unghiului al noului Templu care unește cele două părți, toate popoarele: neamurile și iudeii, cerul și pământul.

Iar acest fapt, ne spune psalmistul, este lucrarea minunată a lui Dumnezeu: că se folosește de răul pe care noi l-am săvârșit, pentru a realiza capodopera Sa.

După cum noi facem răul cu binele, pentru că facem răul cu darurile primite de la Dumnezeu: cu bunurile pământului, cu inteligența, cu voința și cu energiile pe care le avem, tot la fel Dumnezeu se folosește de relele noastre – deși nu trebuie să facem rele – pentru a face binele…

Apoi Isus spune: „Oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar pe cine va cădea ea, îl va zdrobi”. Cine este această piatră? Este Fiul-răstignit care este sminteală pentru toți; o sminteală în care toți se împiedică. Toți apostolii vor cădea înaintea crucii; nici noi nu credem în cruce… Este adevărat că punem bucuroși crucifixe peste tot, dar când este vorba de faptul că ar trebui să ne convertim, nu mai suntem de acord…

Prin urmare, toți cădem peste această piatră și ne sfărmăm, adică înaintea smintelii crucii ne pierdem credința, la fel ca discipolii…

Și „pe cine va cădea ea îl va zdrobi”… Citatul este din Is. 8, dar face trimitere și la Dan. 2, unde se vorbește despre idolul – statuia cea mare, de aur cu picioarele de pământ – peste care cade o piatră și-l sfărâmă… Altfel spus, această piatră a smintelii, crucea, va distruge marele idol, imaginea noastră falsă despre Dumnezeu…

Toți vom fi smintiți și ne vom împiedica. Însuși Dumnezeul pe care ni-L închipuim noi va cădea… Iar în căderea noastră vom experimenta cine este Dumnezeu: Cel care ne iubește până la a-și da viața pentru noi. Acesta va fi mântuirea noastră, lucrarea minunată a lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu.

Cu ce putere?

Aceasta este puterea lui Dumnezeu!

v. 19

19 Cărturarii și arhiereii căutau să pună mâna pe el chiar în ceasul acela, căci înțeleseseră că pentru ei spusese parabola aceasta, dar se temeau de popor.

Cărturarii, arhiereii și bătrânii L-au întrebat: „Cu ce putere făcea aceste lucruri”?

Când înțeleg adevărul, caută să-L elimine pe Isus. Dar acum le este frică de popor. Vor aștepta momentul potrivit…

Texte utile

  • Ps. 80; 117/118; 136
  • Is. 5,1-7;
  • Io. 3, 16;
  • Rm. 8, 31-39; 11
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. Mirel Demian