Şi a văzut şi o văduvă

Văduva este noul învățător, pe care Învățătorul ni-l indică, mai înainte de a ne lăsa; este o săracă văduvă, care dă totul, la fel ca El. De la ea, Evanghelia vie, să învățăm ceea ce Domnul vrea să ne învețe…

Lc. 1, 46-55

Acest imn ne prezintă optica prin care Maria și discipolii, care învață de la Isus cum să trăiască, trebuie să privească lumea, istoria proprie și a lumii…

Versetele asupra cărora ne vom opri sunt o sinteză a întregii Evanghelii.

Isus se apropie de plecare. Este cea de a patra zi în care se află la Ierusalim. Peste două zile va sfârși pe cruce și ne lasă testamentul Său, ultimele Sale cuvinte… Dar în loc de multe instrucțiuni, ne arată să vedem un lucru pe care mereu îl avem înaintea ochilor, dacă dorim… Așadar, Învățătorul pleacă, și ne lasă succesorul Său.

Papa și episcopii sunt urmașii lui Petru și ai apostolilor; dar această văduvă este urmașa lui Isus: în ea – la fel ca în toți săracii – vedem Fața lui Cristos; ea ne arată cine este El și ne cheamă la convertire.

O scurtă introducere…

Ne aflăm la Ierusalim în timpul ultimelor zile ale lui Isus: El a intrat în Ierusalim ca Mesia pe mânzul asinei, simbol al mesianismului Său… Intră cu asinul în Templu și răstoarnă mesele schimbătorilor de bani… Acest comportament este sensul morții Sale: Isus, venind în mod umil și slujind, adică venind călare pe asin, al cărui simbol este crucea, va schimba toate imaginile noastre despre Dumnezeu.

Dumnezeu nu este acel centru al puterii, pe care noi ni-l imaginăm, ci este Cel care în mod sărac și umil Își dă viața pentru toți. Și astfel vom cunoaște cine este Dumnezeu și cine este omul.

Pe Isus Îl întreabă cu ce putere răstoarnă întreaga ordine a preoților, a cărturarilor (a teologilor) și a bătrânilor (a celor puternici) constituiți în mod legal, iar El răspunde: vă pun o întrebare, iar dacă îmi răspundeți, și Eu vă voi răspunde: „Cu ce autoritate a lucrat Botezătorul? ”…

Dar pe cei puternici nu-i interesează adevărul, ci să-și păstreze puterea.

Atunci Isus le explică puterea lui Dumnezeu, care este cea a fidelității covârșitoare (excesive), cea a pietrei aruncate de zidari. Puterea lui Dumnezeu este cea de a fi aruncat: El întotdeauna este credincios: chiar dacă-L arunci, El rămâne fidel față de tine… Este puterea unei iubiri necondiționate, pe care numai Dumnezeu o poate avea…

Puterea lui Dumnezeu este contrară puterii Cezarului care poate ucide: Dumnezeu poate doar să ne dea viața.

La urmă, nimeni nu mai îndrăznește să-L interogheze pe Isus. Atunci El pune o întrebare, care este sinteza întregii Evanghelii.

La jumătatea Evangheliei Isus a întrebat: „Voi cine spuneți că sunt Eu?” I-au răspuns: „Tu ești Cristosul”. Acum, la sfârșitul Evangheliei, Isus întreabă: „Cum de David Îl numește pe Cristos – care e fiul său [Mesia este un descendent al lui David] – Domn?” Altfel spus, cum de voi mă numiți Cristosul – pe Mine care sunt omul Isus, acel om despre care cărturarii spun că este un hulitor, care e considerat îndrăcit, care trebuie ucis, care și-a pierdut mințile, pentru că vine în mod sărac și umil, călare pe mânzul asinei, care n-a luat puterea în mâna Sa – adică, cum de sunt Dumnezeu? În ce sens sunt Dumnezeu? Ce vă sugerează umanitatea mea despre Dumnezeu?

Pentru că pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, ci Isus este Fiul care ne revelează cine este Dumnezeu…

Prin prima întrebare Isus pune în dubiu (distruge) imaginea noastră despre Dumnezeu: așa se va întâmpla pe mai departe în Evanghelie când se va rupe catapeteasma Templului, pentru că de acum Dumnezeu este prezent în umanitatea lui Isus și în fiecare om, în fiecare fiu al omului…

Dar dacă Dumnezeu este astfel, cum va fi Mesia: în ce fel ne va elibera, și de ce ne va elibera?

Dar niciunul nu răspunde.

Atunci Isus îi cheamă pe toți și le spune: „Păziți-vă de cărturari”. În ultima cateheză am expus cine sunt cărturarii: sunt teologii care explică bine Cuvântul lui Dumnezeu…

Nu vă uitați la cine știe multe lucruri, dar nu face… Pentru că un astfel de om nu poate înțelege… Pentru că le place să umble în haine cu mâneci lungi, adică înseamnă că nu muncesc; iubesc primele locuri în sinagogi, adoră ca lumea să se închine înaintea lor prin piețe, casele văduvelor le mănâncă și se prefac că sunt evlavioși, pentru a înșela mai bine… Nu vă uitați la astfel de oameni!!!

Isus ne spune să nu ne uităm la ei, tocmai pentru că sunt modelele pe care le urmăm, pentru că noi am vrea să fim ca ei, care sunt primii în toate lucrurile…

După ce ne-a spus ce model să nu privim (urmăm), acum Isus, mai înainte de a pleca, ne zice ce model să privim, pe cine să privim…

Isus se apropie de plecare… și numește ca urmaș al Său: o văduvă… Priviți-o și veți afla cine este Domnul…

Iar răspunsul la întrebare lui Isus va fi să nu dăm răspunsuri, căci această femeie nu spune nimic, ci să facem ca această femeie, adică răspunsul este practic. Vom vedea că această femeie este o suprapunere a lui Isus…

Se citește Lc. 21, 1-4

¹ Ridicându-și privirea, i-a văzut pe bogații care își puneau darurile în caseta pentru ofrande. ² A văzut și o văduvă săracă punând acolo două monede mici. ³ Și a spus: „Vă spun, cu adevărat această văduvă săracă a pus mai mult decât toți, ⁴ pentru că toți aceștia au oferit lui Dumnezeu din surplusul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a oferit tot ce avea la viața ei”.

Cu acest text Isus Își încheie viața publică. Apoi va chema discipolii și le va ține discursul despre sfârșitul lumii, iar apoi vor urma pătimirea și învierea… Am putea spune că odată cu aceste versete „se încheie” Evanghelia: învățătorul termină cu acest text lecțiile Sale și, ca un învățător conștiincios, ne dă tema de casă, care va dura până la sfârșitul lumii… Noi trebuind să răspundem la următoarele întrebări: unde să-L întâlnim și ce răspuns să dăm…

În ultima cateheză am subliniat unde nu trebuie să privim (pe cine nu trebuie să urmăm)… În această cateheză Isus este înaintea Templului, care va fi distrus, Își ridică ochii, vede, „vede pe cei bogaţi, aruncând darurile lor în vistieria Templului” și apoi vede o altă realitate… Să ascultăm ce vede… Și ce ne spune despre ceea ce vede. Și cum ne îndeamnă să privim ce vede…

v. 1

¹ Ridicându-și privirea, i-a văzut pe bogații care își puneau darurile în caseta pentru ofrande.

„Isus ridică privirea”. Această expresie se folosește și înainte de a rosti „Fericirile” . Acest fapt înseamnă că Fericirea pe care Isus o vestește, după părerea lui Luca, n-o rostește de la catedră, de sus în jos, ci o pronunță de jos în sus… Altfel spus, toți ceilalți sunt mai sus decât El. El stă cel mai jos și-i privește și le spune autobiografia Sa, în „Fericiri” ne spune cine este El…

Și în acest loc Isus „Își ridică privirea”, de la catedra Sa, care este umilința, care este a sta cel mai jos, pentru că este adevărata catedră a lui Dumnezeu. În acest loc umilința nu este o virtute, pentru că dacă un om ar cuceri umilința, ar fi și mai orgolios… O scriitoare nota că „Umilința ar fi realitatea privită cu un minim de bun simț, fapt care ne înlătură toate delirurile, aiurelile”… Căci toți suntem la fel, egali…

Catedra lui Dumnezeu este umilința, humus, El este (Se face) ca toți oamenii. Și ia ca model al omului,  cel mai mare divizor comun al omului, pe cel care-l considerăm „non-om” neom…

Și din acel loc Își ridică ochii și îi vede pe cei bogați,  aruncând darurile lor…

„Vistieria Templului” era Banca centrală: și existau treisprezece casierii, dar nu „dădeau” bani pentru că doar „adunau” bani… Din cele treisprezece, douăsprezece erau specifice pentru diferitele intenții: un om striga intenția, suma; se controla și calitatea monedei… Isus vede bogații care aruncau darurile lor, căci în acel loc arătau că sunt bogați, puternici… Căci dacă nici un om nu vede că ești bogat și puternic, înseamnă că nu ești puternic, nu ai nicio valoare…

Bogatul, în Evanghelia după Luca, este definit în pilda „bogatului nebun”: îl definește pe bogat, prin faptul că se ospătează abundent și se îmbracă splendid… Altfel spus, nu are nume, nu are identitate: identitatea sa stă în ceea ce mănâncă și în felul în care se îmbracă… Identitatea bogatului constă în felul în care apare în ochii altora… Însă săracul are un nume: Lazăr (însemnând „Dumnezeu ajută”).

Vede acești bogați. Pentru ei este important să se arate nu doar bogați, ci și buni și generoși, oferind multe daruri în visteria Templului… Despre care Isus va spune că va fi distrus…

Isus îi vede, dar nu ne spune să-i privim, să-i urmăm…

v. 2

² A văzut și o văduvă săracă punând acolo două monede mici.

A văzut bogații… Acum vede o văduvă…

Văduva este extrem de săracă… În limba greacă cuvântul „văduvă” înseamnă a fi lipsită, a fi fără… Esența văduvei este să fie lipsită, să fie fără… Îi lipsește jumătatea ei. Îi lipsește realitatea în baza căreia este ceea ce este, adică mireasă: deci nu mai este mireasă…

În cultura ebraică femeia exista în măsura în care era „a” vreunuia. Dar văduva este a nimănui.

Și noi trăim dacă suntem ai vreunuia, căci dacă un om este al nimănui, nu există…

Această văduvă este extrem de săracă pentru că-i lipsește jumătatea ei…

Pe de altă parte, toți săracii sunt ai lui |Dumnezeu, căci El se autointitulează apărătorul văduvelor și al orfanilor: toți suntem ai lui Dumnezeu.

Această văduvă exprimă (vestește) și natura noastră, dar și natura Bisericii care, la urma urmei, este văduvă… Este mireasa Domnului. Dar voi L-ați văzut? Este absent… Așadar, văduva este și imaginea Bisericii, a acelor case a văduvelor, mâncate (distruse) de cărturari…

Despre văduvă nu spune că este săracă, ci nevoiașă… Pentru că săracul este opusul bogatului. Bogatul este un om care are multe, fără efort. Săracul are puțin, cu mult efort… În schimb cuvântul grec folosit în acest loc indică omul care cu mult chin și efort are mari dificultăți să-și câștige existența pentru ziua în curs: nu are „puțin”, ci are aproape nimic…

Săracul e sărac, în opoziție cu bogatul care are mult… În schimb, văduva noastră nu are aproape nimic… Și în fiecare zi are greutăți să-și câștige hrana pentru ziua în curs…

Ea aruncă „doi bani”.

De cinci ori se repetă cuvântul „a arunca”…

Aruncă „doi”… Isus va spune că a aruncat tot ceea ce avea.

Ar fi putut să arunce unul…

Acești „doi bani” fac referire la cei doi bani dați de samarinean; la cele două porunci, care sunt una: iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele; dar și la sărăcia ei extremă…

În Evanghelia după Marcu, Isus îi cheamă pe ucenicii Săi să privească aici… Se așază și explică…

Evanghelia a început cu o femeie, soacra lui Petru, care slujea; și se încheie cu această femeie care aruncă întreaga sa viață. Această femeie este singura care a realizat Evanghelia.

La fel ca soacra lui Petru, care de la început se definește ca fiind „cea care slujește”, Isus s-a definit ca fiind Cel care slujește…

La fel cum Isus se definește „Cel care-Și dă întreaga Sa viață”, tot astfel această femeie este cea care-și dă întreaga sa viață…

Dacă vrem să avem un învățător în credință, nu trebuie să vă uitați la noi, cărturarii, nici la urmașii apostolilor, căci și ei fac ceea ce pot, la fel ca noi, trebuie să privim la acești oameni săraci, care au scris istoria Bisericii, și la toți săracii cristoși din lume, care scriu istoria Bisericii în zilele noastre.

Isus este isteț. El pleacă și ne spune: „Priviți aici. Eu plec. Pe săraci îi aveți mereu cu voi. Și Eu voi fi mereu cu voi. Ceea ce veți face săracilor, Îmi veți face Mie. Și ceea ce-Mi faceți Mie, vă mântuiește pe voi”… Nu voi îi mântuiți pe săraci, ci ei vă mântuiesc pe voi!

„Priviți aici!”

Săracul pune în centru umanitatea noastră pentru că, mai întâi de toate, ne vestește ceea ce toți suntem: suntem ceea ce primim… și suntem, în special, ceea ce dăm…

Această femeie este cărturarul definitiv, iar toți ceilalți sunt de aruncat…

De fapt, Isus ne spune să nu privim la cei care aruncă mult…

Săracii ar trebui să fie învățătorii; însă noi, și-n Biserică preferăm să vedem persoanele puternice, pentru a le critica, pentru că astfel ne simțim mai buni, dar nu privim la săraci, pentru a învăța…

Această femeie nu spune nimic…

v. 3

³ Și a spus: „Vă spun, cu adevărat această văduvă săracă a pus mai mult decât toți,

Discipolii îi priveau pe cei bogați care aruncau multe monede… Și în timp ce ei priveau toți la acei bani, cugetând că le aparțin, pentru că „Mesia e cu noi”, vom cuceri Templul; deja a intrat în Templu pe mânzul asinei, deci va fi al nostru…

Însă Isus vede această femeie, îi cheamă pe ucenici și le spune: „Amin vă zic (adevărat vă zic)”. Când Dumnezeu vorbește în numele Său spune: „Amin”, adică „este un adevăr”. Când vorbește profetul, spune: „Cuvântul lui Dumnezeu”.

Isus spune: „Amin. Așa este. Nu se admit contradicții”, adică îi instruiește pe ucenici cu autoritate divină…

Văduva, această „săracă”. În acest loc, pentru a spune văduvă, se folosește un alt cuvânt „cerșetor”, care înseamnă a se ascunde: este omul care se ascunde pentru că nu are față, nu are identitate, trăiește prin ceea ce primește. Depinde întru totul de alții.

În „Fericiri” Isus va spune fericiți „săracii, cerșetorii”, cei care trăiesc din darul altora. Acesta este statutul fiului: toți suntem fii și trăim în măsura în care primim, căci tot ceea ce avem, inclusiv viața, am primit…

Această femeie este săracă, adică primește totul; nu are nimic al ei…

Însă ea: „a aruncat mai mult decât toţi”.

Cum așa? Nu știi socoti?

v. 4

⁴ pentru că toți aceștia au oferit lui Dumnezeu din surplusul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a oferit tot ce avea la viața ei”.

Isus explică foarte clar: „toţi aceştia din prisosul lor au aruncat la daruri”… „Prisosul” este cantitatea care iese afară din pahar, deci oricum se pierde, și care este puțin față de cantitatea care este înăuntrul paharului…

Pentru omul bogat nimic nu-i de prisos, doar se preface că-i ceva de prisos, pentru a apărea și a dărui, ca să apară că este bun. Căci dacă nu, l-ar ține pentru el…

Aceștia îi dau milostenie lui Dumnezeu din prisosul lor, dar Dumnezeu nu are nevoie de nimic… Dumnezeu nu are nevoie nici de mult, nici de puțin: ci El ne dă totul… El nu are nevoie de ofertele noastre… „Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de odihnă şi adunările de la sărbători nu le mai pot suferi” (Is. 1, 13).

Dumnezeu este Iubire: dă totul! Mai mult, El este extrem de sărac, pentru că nu are nimic: Se dă în totalitate pe Sine.

Fiul nu are nimic: toate le primește de la Tatăl, chiar și Eul Său. Tatăl nu are nimic: primește identitatea Sa de Tată de la Fiul… Ființa Tatălui este a fi a Altuia. Ființa Sa este să fie a Altuia. Treimea trăiește în logica iubirii: după această logică fiecare dintre cele trei Persoane nu este ceea ce are, ci ceea ce dă… Iar dacă nu are nimic, Se dă pe Sine și este El însuși. Iar Dumnezeu Se dă pe Sine.

Ce așteaptă Dumnezeu, care este Iubire, de la noi?

Nu așteaptă nici mult și nici puțin, că așteaptă să fie iubit: așteaptă un alt om care să I se dea pe sine, cum se comportă această văduvă…

Notăm schimbarea totală față de logica monedelor, despre care am vorbit anterior… Căci nu este vorba despre a-i face milostenie lui Dumnezeu, de a-i arunca ceva din prisosul nostru, pentru a apărea evlavioși în ochii altora…

Cuvântul „a arunca” nu-i a pune, nici a păstra, ci înseamnă „a arunca la gunoi”… Și gunoiul este ceva „aruncat”… Altfel spus, tot ceea ce rămâne în plus, se aruncă…

Bogații aruncă ceea ce este de prisos… Dar cine nu are nimic, ce aruncă? Viața sa…

„Aceasta însă din sărăcia ei”… În limba greacă avem un cuvânt care exprimă „ultimul”, adică ocupă ultimul loc. Pentru că omul care slujește, mereu ocupă ultimul loc…

Cine ocupă primul loc, stă deasupra altora, îi stăpânește, face în așa fel încât alții  să-i fie de folos și să-l slujească…

Însă cine slujește, se așază la urmă… Iubirea se exprimă în slujire, în cinstirea celuilalt, în a se așeza la urmă.

De aceea Dumnezeu este ultimul dintre toți, e slujitorul tuturor. Iar Fiul Omului este ultimul dintre toți, e slujitorul tuturor.

Iar această văduvă, fiind ultima, „A aruncat întreaga viață pe care o avea”, stă scris în textul grec… De obicei „cei doi bani” îi traducem „tot ce avea, toate lucrurile”, în limba greacă avem cuvântul „viață”, pentru a exprima că în acei doi bani se află întreaga sa viață… Și că ea se aruncă pe ea însăși. De ce? Pentru că nu are nimic de dat, și atunci se dă pe sine, „tot ce avea”.

De fapt ce avea? Nimic! Atunci se dă pe sine prin gestul aruncării celor doi bani.

Ar fi putut să-și țină un ban, căci și-ar fi cumpărat o ceapă… Însă ea dă totul…

Nu pentru că Dumnezeu ar vrea totul, căci Dumnezeu nu vrea nimic!

Însă în spatele gestului ei avem o logică: Dumnezeu ne iubește și ni Se dă în totalitate pe Sine… Iar singurul nostru răspuns posibil este cel de a iubi așa cum suntem iubiți… Iar iubirea nu constă în a da lucruri, ci în a-și da viața. Și dacă-ți dai viața, ai viață; dacă o ții pentru tine, o pierzi… Pentru că viața este dar și iubire: dacă o ții, o sufoci, o ucizi. Ca respirația: dacă o ții, mori. Dacă o dai, trăiești.

Această femeie face dinainte ceea ce va face Isus: ea va fi adevăratul Templu, adevărata prezență a lui Dumnezeu, căci ea dă totul, este ca Dumnezeu.

Cele două icoane pe care le avem despre Dumnezeu, despre Isus în Evanghelie sunt: soacra lui Petru și această văduvă… Apoi avem metaforele cloștii și asinului… Sunt simbolul lui Dumnezeu… Dumnezeu este foarte diferit de ceea ce ne imaginăm…

Soacra e vindecată de „gripa stăpânirii” pe care o avea Petru și toți ceilalți în acea casă (doreau să fie cei dintâi)… Iar ea începe să slujească… Iar acum această văduvă dă tot ceea ce are…

Această văduvă este greu de urmat (de înțeles), pentru că întotdeauna noi privim în altă parte, preferăm să avem alți învățători, nu vrem să fim ca învățătorii pe care-i avem… Înseamnă că ne-am însușit (am interiorizat) un model fals despre Dumnezeu și despre om: credem că trebuie să fim ca bogații, pentru a face mult bine…

Însă Pavel spune: „Cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Cristos, că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi” (2Cor. 8, 9).

A pătrunde în acest mister al lui Dumnezeu care, fiind Iubire, dă totul și primește totul. Și-Și primește identitatea Sa prin a Se da pe Sine… Așadar, nu-i o problemă de putere sau de stăpânire, ci este vorba despre această slujire, care este expresia concretă a iubirii, și acest a-și arunca viața… Care nu înseamnă a o arunca la gunoi, ci a o realiza în plinătate, a deveni ca Dumnezeu, care știe să-Și dea viața.

Isus pleacă și ne lasă acest „învățător”, pe care Pavel l-ar numi „parfumul frumos mirositor” al lui Cristos. În 2Cor. 2,15 Pavel scrie despre creștini că sunt: „bună mireasmă a lui Cristos”, parfumul se simte… Altfel spus, voi sunteți prezența nevăzută a lui Cristos…

Când noi ne gândim la Dumnezeu, trebuie să știm că primul loc teologic al descoperirii lui Dumnezeu sunt săracii, așa cum a spus Isus: „Ceea ce ați făcut unora dintre aceștia mai mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut”; „Fericiți voi, săracilor, căci a voastră este Împărăția”… Iar Împărăția este Fiul, care este săracul care este în totalitate al Tatălui… De aceea e Fiu. Și atunci, „al Său” este Împărăția Tatălui.

Noi nu avem „nas” să simțim acest parfum, pentru că mai degrabă simțim modelul celor mari, celor puternici (și mulți sunt de acord cu acest model, nu au nicio îndoială, poartă cruciadele lor și-și continuă viața pe mai departe, „din iubire pentru Cristos”, făcând răul, nederanjați, neînfricați), sau dacă nu urmează acest model, îi critică pe cei care se comportă astfel…

Dar avem simțul mirosului pentru a privi dincolo de cei bogați (căci și discipolii priveau la cât aruncă cei bogați, căci îi interesau marile oferte aruncate). Avem ochiul evanghelic, pentru a vedea aceste realități în istorie?

Pentru că lumea este ținută în picioare și în zilele noastre tot de aceste persoane, de săraci, nu de cei puternici, nu de cei care ne înșală, nu de cei care ne stăpânesc… Familia merge înainte pentru că cineva iubește, slujește și se dă pe sine… Viața continuă (merge înainte) numai din această cauză, chiar și relațiile. Toate continuă numai din această cauză! Dar avem această percepție, această convingere?

Isus ne lasă cu această învățătură, care este sinteza întregii Sale doctrine… Ne lasă, îndemnându-ne să privim această văduvă… Iar apoi ne va vorbi despre „sfârșitul lumii”, pentru că lumea veche deja s-a sfârșit, dacă privim văduva… Și se naște lumea nouă…

Noi – preoții și creștinii – suntem specialiști în a limita (înjosi) Evanghelia la Lege: „Acum trebuie să faceți așa…”. Însă, nu! Nu trebuie să faceți așa! Evanghelia este faptul că această realitate (văduva) există, și este realitatea lui Dumnezeu, și este prezentă în mijlocul nostru, și-n marea majoritate a oamenilor: aceasta este vestea bună! Așadar, să privim săracii!

Isus apoi suspendă învățătura Sa, îndemnându-i pe discipoli să privească văduva, căci de la ea vor învăța totul…

Texte utile:

• Lc. 4, 38; 7, 36-51; 9, 23-26; 10, 25-28;
• 1Cor. 1, 26-31;
• 2Cor. 2, 14; 8,9;