Luați seama la voi înșivă

În întunericul lumii, în loc să închidem ochii și să ne tulburăm, suntem invitați să priveghem și să fim cumpătați, știind că vine „ziua”.

Ps. 49 (48)

Psalmistul ne propune o citire înțeleaptă a vieții. În Biblie, înțeleptul nu-i cel care știe multe lucruri, pentru că a citit multe cărți, ci acela care a învățat să trăiască, adică să privească realitatea din punctul de vedere al lui Dumnezeu.

Odată cu această cateheză încheiem discursul escatologic despre sfârșitul lumii, discursul care ne spune ce sens are viața noastră, istoria noastră și a întregii lumi. Este vorba despre această viață pe care o trăim în fiecare zi, în această lume, în lumea actuală și nu în lumea care va veni…

Acum, la sfârșitul discursului escatologic, ne va fi mai clară intenția evanghelistului…

Luca face parte din cea de-a treia generație și, la fel ca noi, nu L-a văzut pe Isus. Luca știe că nu-L va vedea în curând și-și pune câteva întrebări: „Cum de mai continuă răul? Când se va sfârși lumea răului? Când se va întoarce Domnul și va veni Împărăția lui Dumnezeu?”.

Dar și noi ne punem această întrebare: „De ce și-n zilele noastre, cei drepți îndură răul, însă aroganților mereu le merge bine? Unde este Dumnezeu? De ce nu intervine?”

Luca a văzut distrugerea Ierusalimului, sfârșitul Templului cu care era asociat (în strânsă legătură) sfârșitul lumii… Așadar, se întreabă: „Dumnezeu nu-Și respectă făgăduințele?”

Luca dă o citire a istoriei din prezent a epocii sale, care este interpretarea pe care o dau ziarele din timpul nostru, vorbind despre războaie, nedreptăți, foame; omului drept îi merge rău, celui arogant îi merge bine mereu, căci impune legea în întreaga lume… Când se va schimba această lume?…

Creștinii sunt prigoniți, prigonitorii crezând că astfel aduc laudă lui Dumnezeu…

Dar, și noi ne întrebăm: când se termină această lume a răului?

Discipolii L-au întrebat: „Când va veni sfârșitul lumii și care sunt semnele?”

În Evanghelie vedem când vine, pentru că ceea ce Isus spune, se întâmplă în fiecare zi: „aceste lucruri” se întâmplă în fiecare zi…

Care sunt semnele sfârșitului lumii? Sunt acele lucruri care în mod constant se întâmplă.

Dar unde este Dumnezeu în această lume?

Despre cheia interpretării tuturor acestor lucruri am vorbit în cateheza anterioară, subliniind că avem nevoie de discernământ… Cheia interpretării trebuie învățată de la „smochin și de la toți pomii”, adică de la pomul crucii.

Pomul crucii este cheia interpretativă a istoriei: pe cruce se sfârșește toată istoria răului, pentru că există Isus, care are o iubire mai tare decât tot răul…

Așadar, nu trebuie să așteptăm o lume diferită. Nici Isus n-a așteptat o lume diferită, alcătuită din persoane bune, creștine, pentru a mântui lumea… Nu! Ci Isus a fost răstignit de persoanele religioase, de ucenicii Săi, de toți oamenii, așa cum spune Pavel: „Cristos a murit pentru păcătoși, dintre care eu sunt cel dintâi”… Altfel spus, Pavel a trăit realitatea cotidiană ca loc al mărturiei iubirii. Așadar, venirea Fiului omului nu va fi la sfârșitul timpului, ci atunci când se întâmplă „aceste lucruri”, căci deja vine Fiul omului.

Ștefan, care este primul martor în Faptele apostolilor, ce vede? În timp ce îndură același destin ca al lui Cristos, el stă drept și vede Fiul omului în mărire… Așa cum Isus și-a revelat gloria pe cruce. Gloria înseamnă Dumnezeu, victoria asupra răului, o iubire mai tare decât orice rău.

Așadar, noi suntem chemați să trăim în viața de zi cu zi mărturisirea acestei glorii, a acestui Fiu al omului, care vine.

Dar unde-L vedem că vine?

Celor care-L întrebau, adică fariseilor… Fariseii suntem noi: toate personajele negative din Evanghelie suntem noi, cu problemele noastre… Căci toți avem probleme…

Când vine Împărăția lui Dumnezeu?

Isus ne spune că nu trebuie să facem multe speculații, pentru că Împărăția lui Dumnezeu vine fără ca să facă zgomot, vine fără ca să ne atragă atenția, pentru că noi ne întoarcem în cealaltă parte… Și deja este între voi. Și va fi în voi.

Evanghelistul scrie pentru noi aceste lucruri, și ele sunt valabile și după ce au trecut 2000 de ani. Unde este, între noi, Fiul omului?

Ucenicii au văzut pe cruce mărirea (gloria) Fiului omului, dar noi unde o vedem? Este în toți sărăcuții cristoși răstigniți din lume, care sunt miliarde, care duc răul lumii… În ei Îl vedem pe Fiul omului, în ei vedem realitatea istoriei, nu în cealaltă parte, în cea a celor puternici, a aroganților care săvârșesc răul.

Sunt sărăcuții cristoși. Dacă noi Îl recunoaștem pe Cristos în ei: „Ceea ce ai făcut ultimului dintre frați, Mie Mi-ai făcut”, atunci Împărăția lui Dumnezeu este în noi, pentru că-i iubim, și ceea ce iubim, purtăm în noi… Și atunci devenim și noi martori.

Așadar, problema este să avem ochii deschiși, pentru a recunoaște prezența Sa în această istorie, care ne mântuiește și astăzi…

Pentru că istoria este făcută din bine și din rău, mântuirea nu vine din rău, ci din bine, de la un bine care este mai tare decât orice rău.

Pilda din cateheza anterioară ne-a arătat cum să învățăm discernământul de la smochin și de la toți pomii, adică de la pomul crucii.

Când se întâmplă „aceste lucruri”, războaiele, nedreptățile, Împărăția lui Dumnezeu este aproape, este aici…

Unde?

În cei care îndură nedreptatea, în înfometați, în cei pe care-i respingem și-i refuzăm. Ei sunt săracii cristoși: cei goi, cei înfometați, cei întemnițați, în emigrați…

A fi creștini este un lucru serios: trebuie să avem ochii deschiși și să nu ne lăsăm înșelați…

De fapt, evanghelistul ne îndeamnă să fim atenți…

Așadar, în aceștia-L vedem pe Cristos. Și când Îl vom vedea în ei pe Cristos, ne vom comporta creștinește, adică îi vom primi pe frații noștri.

Cine este săracul?

Se numește Lazăr, aruncat la ușa noastră! Lazăr înseamnă Dumnezeu mântuiește…

Binele pe care-l facem săracului ne mântuiește pe noi, mântuiește umanitatea noastră… Devenim umani, pentru că ajutăm un om, pentru că este om… Iar omul este chip al lui Dumnezeu. În Lazăr Îl vedem pe Fiul lui Dumnezeu prezent în fiecare om. Și atunci vine Împărăția lui Dumnezeu…

Misiunea (datoria, tema) noastră în lume nu este mică, pentru că Fiul omului se va întoarce, când noi vom deveni umani, adică fii ai lui Dumnezeu și frați ai tuturor… Iar acest fapt este lăsat pe seama responsabilității noastre.

Acesta este contextul…

Versetele noastre concluzionează acest discurs… Și imediat „după” va începe Pătimirea lui Isus. Iar în Luca nu-i prezentată ca fiind Pătimirea Fiului lui Dumnezeu, la fel ca-n celelalte evanghelii, pentru că deja noi știm că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Luca ne prezintă Pătimirea dintr-un alt unghi: este Pătimirea celui Drept, ucis pe nedrept… Este pătimirea care continuă în toți drepții, uciși pe nedrept, care sunt Cristos care ne mântuiește în istorie…

Luca vrea să ne deschidă ochii, ca să-L vedem prezent pe Cristos în această istorie, așa cum spune și evanghelistul Matei: „Ceea ce ați făcut unuia dintre aceștia mai mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut”…. Însă noi nu vrem să înțelegem acest adevăr, pentru că este prea clar…

Aceste versete, care sunt concluzia acestui discurs, ne spun ce să facem pentru a-L recunoaște pe Isus prezent în cei din urmă…

Se citește Lc. 21, 34-38

³⁴ Aveți grijă de voi înșivă ca nu cumva inimile voastre să se îngreuieze în necumpătare, beție și grijile vieții, iar ziua aceea să se abată asupra voastră pe neașteptate, ³⁵ ca un laț; căci ea va veni asupra tuturor acelora care locuiesc pe fața întregului pământ. ³⁶ Vegheați, așadar, în orice moment și rugați-vă ca să puteți scăpa de toate cele ce se vor petrece și să stați în picioare în fața Fiului Omului!” ³⁷ În fiecare zi învăța în templu, iar noaptea ieșea și o petrecea pe Muntele numit al Măslinilor. ³⁸ Și tot poporul venea dis-de-dimineață la el, în templu, ca să-l asculte.

În primele două versete ni se spune ce să nu facem, adică să nu ne amețim, să nu procedăm ca struțul care, atunci când îi este frică, își bagă capul în pământ ca să nu vadă pericolul și spune: „Cât de bine mă simt!”…

„Ziua aceea o să vină peste voi fără de veste, ca o cursă”… Este „ziua”. Este acea zi care vine pentru toți: ziua lui Dumnezeu… Pentru cei care așteaptă acea zi, ea este Mirele; însă cei care s-au concentrat numai pe lucrurile lor și pe ei înșiși, spun: „Vai, Doamne! Se sfârșește viața mea…”. Dar adevărul nu este că se sfârșește viața ta cu venirea „zilei”, ci începe comuniunea ta cu Altul… Dar dacă tu ești fixat pe tine, acea zi este hoțul care-și fură viața și tot ceea ce ai strâns, ca să trăiești…

Așadar, să nu trăim cu analgezice excesive, pentru că nu-i adevărat că religia este „opiul” popoarelor, ci opiul este „îngreunarea inimilor cu mâncare, cu băutură și cu grijile vieții”… Adică, adevăratul drog este a strânge tot mai multe lucruri dacă ai, și dacă nu le ai, să vrei să le ai…

Care este remediul? Să ții ochii deschiși: să faci precum cucuveaua, căci ea-și ține ochii deschiși, deci vede și noaptea…

În noaptea lumii, creștinul este omul care are ochii deschiși și vede realitatea, nu visele sau aiurelile atotputerniciei…

Apoi „să te rogi”. Vom sublinia importanța rugăciunii, care-i adevărata putere pentru a trăi ca fii și frați, pentru a trăi comuniunea cu Tatăl…

Tocmai astfel evităm (ne ferim de) toate aceste lucruri negative, nu în sensul că ele nu ne ating, ci în sensul că putem sta drepți înaintea Fiului omului, așa cum și El a stat drept înaintea răului și l-a învins.

În ultimele două versete ni se arată felul în care Isus – care peste două zile va muri și, deci, El va fi Templul distrus, va fi batjocorit, pălmuit, omorât – trăiește ultimele Sale două zile… În timpul zilei continuă ceea ce trebuie să facă, iar în timpul nopții veghează în rugăciune.

Ce face poporul?

Dis-de-dimineață merge să-L asculte în Templu. Vom vedea semnificația, căci începutul privegherii noastre este a-L asculta pe Isus…

v. 34

³⁴ Aveți grijă de voi înșivă ca nu cumva inimile voastre să se îngreuieze în necumpătare, beție și grijile vieții, iar ziua aceea să se abată asupra voastră pe neașteptate,

Ni se prezintă un stil de viață, care pentru mulți este un ideal al vieții…

Să ne amintim că bogatul nebun cugeta astfel: „Ai multe bunuri, pentru mulți ani, deci mănâncă, bea, bucură-te și te odihnește”…

Omul dorește odihna, înțeleasă ca bucurie, nu doar efortul… Omul dorește să mănânce, să bea și să se bucure… Aceste cuvinte definesc și Euharistia: a se odihni, a mânca, a bea și a se bucura…

Ceea ce ne dă bucurie nu-i a mânca, ci este modul de a mânca. Pentru că dacă-l mănânci pe aproapele, nu-i o mare fericire, nici pentru tine și nici pentru aproapele…

Dacă pentru tine a bea înseamnă doar a te ameți pentru că îți este frică și ești nefericit, băutura nu îți dă o mare fericire. Însă dacă a bea este conviețuire, fraternitate, spirit de comuniune și de bucurie, atunci a bea este frumos…

A te bucura nu constă în a strânge multe lucruri pentru că ești îngrijorat că nu le ai, ci constă în a fi părtaș bucuriei aproapelui, în a-ți împărtăși cu alții lucrurile, căci astfel fiecare bine devine binele tuturor, iar binele fiecăruia este privit ca și cum ar fi binele tău…

Ne sunt prezentate două stiluri diferite de viață.

Realitatea este egală pentru toți… Dar noi putem trăi realitatea ca amețiți, ca oameni care nu înțeleg nimic, și astfel producem altora războaie, foamete, mizerie… Dar până la urmă și noi vom îndura aceste rele… Sau putem trăi aceeași realitate în mod diferit. Deci este o problemă de modă, de stil…

Dacă-mi dați o bucată de lemn, eu îl pot tăia să-l arunc pe foc… Dar dacă-l dați unui artist/sculptor…

Stilul nu este secundar în viață. Iar noi reușim să facem din viața noastră, ori o operă frumoasă, ori ceva de ars… Depinde de noi! Iar în text ni se sugerează două stiluri diferite…

Cuvântul „anxietate, neliniște” în limba greacă desemnează lucrurile care te divid: ești împroșcat, ești făcut bucăți, nu mai ai identitatea ta, ci ești atras în toate părțile de toate lucrurile… Nu mai ești tu, ci ești divizat (separat) în tine însuți. Ți-ai pierdut identitatea, alergând după diferitele obiective, pe care nu reușești să le atingi.

Noi credem că neliniștea vieții este un mod pentru a ne bucura de viață, deoarece ne gândim că trebuie să culegem bobocii mai înainte de a se veșteji, dar această neliniște este dictată de frica de moarte.

Pentru că orizontul este moartea, avem o neliniște de viață, și trebuie să acumulăm (strângem). Dar nu putem strânge multă viață… Nu putem să ne ținem respirația, căci ne-am sufoca…

Toate acestea îngreunează inima.

De ce alergăm după aceste lucruri?

Pentru că nu știm pentru ce ne aflăm (trăim) pe lume; adică ne este frică de moarte…

Căci omul este dorință de viață, dar e și conștiință de moarte, de limita sa. Și exact această contradicție ne face oameni.

Dacă limita mea devine locul comuniunii cu Dumnezeu, de la care vin și spre care merg, atunci pot să mă bucur de viață. Dar dacă eu sunt fixat pe mine: unde sfârșesc eu se sfârșește totul, înseamnă că atunci se sfârșește viața pentru că, cu siguranță, voi sfârși… Atunci trăiesc în neliniște și trebuie să mă amețesc, pentru că-mi este frică: prin urmare fac abuz de mâncare, de băutură, îmi pierd conștiința, sau mă îngrijorez de multe lucruri, iar această îngrijorare îmi ocupă tot spațiul conștiinței. Iar viața mea se pierde, alegând după toate…

Acesta este un stil de viață care ne îngreunează inima… Cuvântul „a îngreuna” apare în Evanghelia după Luca încă de două ori. Prima dată apare la „Schimbarea la față” , când ucenicii aveau ochii îngreunați (ochiul este ca inima), dar au rămași treji și au văzut gloria… Iar a doua oară apare în grădină, când ucenicii aveau ochii îngreunați și au dormit. Dacă și-ar fi ținut ochii deschiși, ar fi văzut și în grădină gloria: cât de mult Dumnezeu îi iubește…

v. 35

³⁵ ca un laț; căci ea va veni asupra tuturor acelora care locuiesc pe fața întregului pământ.

Ce va veni? Va veni „acea zi”. Acea zi este ziua, este ziua venirii Domnului, care vine în fiecare zi, dacă avem ochii deschiși… Îl întâlnești în fiecare realitate pe Domnul, dacă trăiești ca fiu și frate… În fiecare față îl întâlnești pe celălalt, care este Fața Celuilalt.

Dar dacă trăiești cu ochii închiși, îngreunați și puțin amețit, „acea zi”, care este fiecare zi, va veni pe nepregătite. Adică tu nu ești pregătit, deci n-o vezi…

Venirea acelei zile este „o cursă” care cade în special, peste cei care sunt pe pământ. Pentru că mai repede sau mai târziu, chiar dacă tu amâni ziua, până la urmă, când vei avea 100 de ani, și pentru tine – la fel ca pentru toți – va veni ziua în care se termină iluzia, se termină neliniștea vieții, se termină totul și vezi realitatea… Și atunci crezi că-ți este sustrasă întreaga ta viață…

În realitate, ai întâlnirea cu Fiul omului, dar tu nu ești pregătit… Deci trăiești întreaga ta viață înfricat de felul în care va fi această întâlnire… Fapt pentru care trăiești rău, trăiești amețit, ca apoi să mori tot rău… În schimb, moartea este sosirea (scopul) fiecărei vieți: este important să trăim în mod corect… Altfel, tot ceea ce este pe fața pământului, mai repede sau mai târziu, sfârșește sub pământ, în afară de binele pe care l-ai făcut…

Să vedem celălalt stil, opus acestuia… Sunt ultimele sugestii pentru a ne spune cum să trăim în această lume: să ținem ochii deschiși, să nu fim amețiți, să nu ne pierdem în nenumărate griji, pentru ca ziua să nu ne prindă nepregătiți… .

Realitatea este aceasta, deci deschide-ți ochii, privește. Altfel, vei face ca bogatul, care după moarte i-a spus lui Avram: „Trimite-l pe Lazăr”. Scuză-mă, toată viața l-ai avut la ușa ta, nu l-ai văzut?… Îl ai la ușa ta…

v. 36

³⁶ Vegheați, așadar, în orice moment și rugați-vă ca să puteți scăpa de toate cele ce se vor petrece și să stați în picioare în fața Fiului Omului!”

În opoziție cu struțul care „se ascunde” cu capul în nisip, ni se prezintă imaginea cucuvelei care-și ține ochii deschiși pe timpul nopții: întotdeauna se priveghează pe timpul nopții. Pe timpul zilei, dacă toate merg bine, stăm treji.

În limba greacă „vegherea” indică omul care doarme-n natură. În ce fel doarme un om în pădure pe timpul nopții?

Nu doarme, ci aude și vede totul, chiar și ceea ce nu există…

Dacă un om, în „noaptea” lumii își ține ochii deschiși, vede multe lucruri.

Discipolii, ținându-și ochii deschiși pe Tabor, au văzut gloria lui Isus. Iar în grădina Ghetsimani, când s-au trezit și și-au deschis ochii, au văzut pătimirea lui Isus pentru om, și mai pe urmă au înțeles că aceasta este adevărata glorie a lui Dumnezeu: felul în care Domnul iubește omul…

Așadar, să ținem ochii deschiși, pentru că nu-i adevărat că există noapte (întuneric) în lume: chiar dacă este întuneric, toate realitățile există, atât pe timpul nopții, cât și-n timpul zilei. Și este întuneric pentru că avem ochii închiși în fricile noastre sau în proiectarea aiurelilor noastre. Avem ochii care ne oglindesc, adică nu vedem realitatea, ci proiectările noastre asupra realității, sau fricile noastre despre realitate.

Deci, să ținem ochii deschiși. Religia nu-i un opiu, ci ne ajută să vedem realitatea așa cum este, pentru că nu ne este teamă, pentru că în această realitate putem trăi ca fii și ca frați… În această realitate vine Fiul omului, nu într-o altă lume.

Mereu vorbim despre o lume mai bună, când vremea va fi mai bună… Dacă gândim așa, vremurile și lumea vor fi tot mai rele…

Dacă judecăm așa, suntem ca omul care spune: „Eu nu sunt leneș, dar mai înainte de a mă ridica din pat, aștept să-mi treacă lenea”… Eu nu sunt leneș, dar sufăr de activism și de lene care se luptă între ele, cinci ore în fiecare dimineață… iar eu stau să privesc lupta dintre cele două. Dacă până la urmă nu m-aș fi ridicat eu din pat, care sunt activ, încă m-aș afla în pat…

Noi abordăm viața ca spectatori ai vieții: avem dorințe pioase, dar ținem ochii închiși… Dar să ne deschidem ochii, pentru că în această lume, în această realitate este Fiul omului!

Aceste lucruri care se întâmplă, care ni se par un dezastru, sunt de fapt lucruri normale, dar, pentru că avem ochii închiși… Și a umbla cu ochii închiși este un mare dezastru…

Deschideți ochii și vei vedea că lucrurile sunt bune. Privește în celălalt – în emigratul pe care-l respingi – fața fratelui. Căci așa se schimbă lumea și te schimbi și tu: devii fiul lui Dumnezeu. Viața ta începe să capete un sens, lumea începe să fie mai bună… Să nu așteptăm o lume mai bună, ca să ne schimbăm…

Să priveghem „în fiecare moment”, pentru că fiecare moment este momentul…

Isus nu ne-a spus nici ceasul și nici ziua, pentru că fiecare zi este ziua în care vine Fiul omului și fiecare ceas este ceasul în care El vine… Și aici evanghelistul folosește cuvântul kairos, subliniind că fiecare moment este cel prielnic, oportun.

A priveghea în fiecare moment se referă și la rugăciune…

Al doilea lucru este rugăciunea. În limba greacă avem cuvântul deomai, care indică faptul de „a avea nevoie”… Omul în mod radical are trebuință de Dumnezeu: omul este nevoie după Dumnezeu, este nevoie după infinit, este nevoie după viață, după bucurie, iar rugăciunea nu este nimic altceva decât expresia acestei nevoi…

Dacă un om nu-și recunoaște nevoia și nu o exprimă, nu și-o poate satisface…

Rugăciunea este nevoia fundamentală a omului, pentru că nevoia noastră este cea de a fi fii (de a fi iubiți) și de a fi frați (de a iubi). Iar rugăciunea ne oferă iubire și ne ajută să iubim: intrăm în comuniune cu Tatăl, suntem în Fiul, experimentăm iubirea Tatălui și a Fiului, ne simțim iubiți și putem să ne iubim pe noi înșine și pe alții!

Acesta este stilul nou al vieții, care-și află izvorul în Dumnezeu. Atunci niciodată nu suntem singuri! Iar viața noastră precară – cuvântul precar (precario, în limba italiană), are aceeași rădăcină cu a cuvântului rugăciune (pregare, preghiera în limba italiană) – devine stabilă, pentru că viața este precară… „Precară” înseamnă că trăiești prin harul celuilalt: toți trăim prin harul celuilalt, atât prin harul lui Dumnezeu, cât și prin harul celorlalți…

Viața noastră formată din relațiile pe care alții ni le dăruiesc, în prima relație întemeietore a lui Dumnezeu care ne dă viața, care ne iubește din veșnicie, și acest fapt ne oferă identitatea noastră…

Dacă noi uităm acest adevăr, numit rugăciune, ne pierdem sensul vieții…

Noi suntem dorință după viață, după iubire, după bucurie, după fericire. Toate acestea sunt Dumnezeu. Noi suntem creați după chipul și asemănarea Sa… Dacă stăm (în rugăciune) înaintea Lui, devenim noi înșine… Dacă nu, automat devenim ca idolii noștri, care au ochi, dar nu văd, au urechi, dar nu aud, au gură, dar nu vorbesc, decât numai pentru a se certa, a minți, a înșela, au mâini, dar nu ating, decât numai pentru a ucide, au picioare dar nu umblă, decât numai pentru a merge să se lupte cu alții…

Așadar, a ne ține ochii deschiși – care este comuniunea cu Tatăl – ne permite să trăim această situație în mod filial și fratern. Și astfel, realizăm pe deplin viața veșnică deja acum… Și-L vedem aici pe Fiul omului. Cine este Fiul omului? Sunt toți sărăcuții cristoși pe care-i recunoaștem ca frați… Și atunci, noi înșine devenim fiii lui Dumnezeu, pentru că am recunoscut frații, am recunoscut în ei Fața Fiului.

Tocmai astfel ne ferim, scăpăm de „aceste lucruri”, pentru că atunci când ne deschidem ochii, „aceste lucruri” nu se mai întâmplă: adică războaiele, nedreptățile și foametea nu se mai întâmplă… Dacă se vor întâmpla cutremure, vom construi case în locuri potrivite, căci deja știm că vor fi cutremure… Sau vom ține cont că am putea să murim, dar nu-i o mare tragedie, dacă viața noastră are un sens… Dar adevărata tragedie este viața trăită în mod nebunesc… Cu ce ne ajută să trăim 1000 de ani ca proștii, făcând rău tuturor și nouă înșine? Ar fi mai bine să nu ne fi născut!

Însă în viața plină, în relații, în bogăția iubirii, cu adevărat ne împlinim viața, indiferent de cât timp trăim… Tocmai astfel scăpăm de „aceste lucruri”, le evităm, le ocolim…

În versetele paralele din Evanghelia după Marcu – care are un singur discurs escatologic (Evanghelia după Luca cuprinde patru discursuri escatologice) – se subliniază că Domnul ne-a dat toată puterea Sa, puterea Fiului.

Și care este puterea Fiului?

Este puterea de a iubi frații, care este însăși puterea lui Dumnezeu-Tatăl. Așadar, noi, în lume, avem aceleași posibilități (puteri), ale lui Dumnezeu. Iar a ține ochii deschiși și a ne ruga înseamnă a avea această putere, cea de a ne face frații tuturor; o putere care devine foarte operativă și concretă. Iar această putere este validă în fiecare moment, pentru că în fiecare moment ori trăim în chip prostuț, ori trăim ca fii ai lui Dumnezeu și ca frați. Ori trăim moartea, ori trăim viața…

Nu există nici un moment neutru. Din această cauză în fiecare moment trebuie să ținem ochii deschiși, să vedem realitatea… Și să păstrăm această atitudine înaintea lui Dumnezeu care este Tată, pentru a avea aceeași atitudine înaintea fraților, a Fiului omului, care este în fiecare om. Pentru că fiecare om este chipul lui Dumnezeu, în special cei pe care-i marginalizăm, îi excludem, îi alungăm… Și acest fapt este operativ, activ, productiv…

Nu știm cum îndrăznesc mulți să se numească creștini, când săvârșesc „aceste lucruri”… Ar fi bine să stăm drepți înaintea Fiului omului, înaintea omului, nu să ne ascundem sau să-L alungăm: fiecare om este Fața lui Cristos, fiecare frate este Fața Tatălui.

vv. 37-38

³⁷ În fiecare zi învăța în templu, iar noaptea ieșea și o petrecea pe Muntele numit al Măslinilor. ³⁸ Și tot poporul venea dis-de-dimineață la el, în templu, ca să-l asculte.

Ni se spune felul în care Isus își trăia timpul. Lipsesc trei zile până la sfârșit… Isus trăiește zilele și nopțile, pentru că viața este alcătuită din zile și din nopți… Nu numai dintr-o zi și o noapte, sau numai dintr-un moment… În timpul zilele a făcut ceea ce a făcut: Tatăl L-a trimis. Timp de treizeci de ani a muncit ca tâmplar. Apoi, timp de trei ani a vestit ceea ce a trăit, adică fraternitatea, faptul de a fi Fiul lui Dumnezeu deoarece s-a făcut fratele tuturor. Așadar, pe timpul zilei El trăia viața Sa de zi cu zi, ca fiu și ca frate…

Iar pe timpul nopții „ieșea”. Rugăciunea este ieșirea din activitate, pentru a intra unde? Isus petrecea noaptea pe munte (este sinonimul lui a se ruga și a priveghea) pentru a sta cu Tatăl în Grădina Măslinilor. Din întâlnirea cu Tatăl Își lua puterea pentru a trăi cu frații.

„Și tot poporul”. Cuvântul popor înseamnă „poporul lui Dumnezeu”. Dar unde este poporul lui Dumnezeu… Căci toți vor striga: „răstignește-L”… Dar în acest loc poporul înseamnă că toți vom fi poporul lui Dumnezeu, căci toți am fost creați ca să trăim ca fii și ca frați.

Ce face poporul? În limba greacă cuvântul folosit înseamnă „a merge să saluți persoana care te interesează dis-de-dimineață”, deci poporul a venit la El, ca să-L salute dis-de-dimineață.

Unde?

În Templu, despre care de-abia a spus ca va fi distrus… Peste trei zile trupul Său va fi distrus…

De ce?

„Pentru a-L asculta”…

Devenim „popor” în măsura în care dis-de-dimineață mergem la Isus, pentru a-L asculta…

Dorim să-L ascultăm, pentru că Cuvântul Său ne face fii și ne deschide ochii asupra fraților.

Aceste cuvinte ne ajută să intrăm în următoarea cateheză, în povestirea Pătimirii cu ochii deschiși. Iar în istoria lui Isus vom citi istoria cotidiană a fiecărui om, cu aspectele sale bune și cu cele rele, cu viața sa și cu moartea sa. Și vom vedea că Isus a trăit toate aceste aspecte cotidiane cu o iubire mai tare decât orice rău și decât moartea.

Texte utile

• Lc. 12;
• Ps. 48; 73;
• Is. 24, 16b-23;
• 1 Tes. 5, 1-11;
• 2 Tes. 2, 1-3, 2,15;
• Rm. 13, 11-14.