Luca 22,1-13

Ps. 83 (84)

Psalmistul vorbește despre locuință, despre casă. Aceste imagini ale spațiului sunt prezente și-n versetele pe care le vom înfățișa: camera de sus, un loc în care s-a întâmplat misterul din care izvorăște tot binele pentru noi

Se citește Lc. 22, 1-13

1 Se apropia sărbătoarea Azimelor, numită Paștele. 2 Arhiereii și cărturarii căutau cum să-l omoare, dar se temeau de popor. 3 Atunci Satana a intrat în Iuda, numit Iscarioteanul, care era din numărul celor doisprezece. 4 El a mers și s-a înțeles cu arhiereii și comandanții gărzilor cum să-l dea pe mâna lor. 5 Ei s-au bucurat și au căzut de acord să-i dea bani. 6 El a consimțit și căuta momentul potrivit ca să-l dea pe mâna lor, fără știrea mulțimii. 7 A sosit, deci, ziua Azimelor în care trebuia jertfit Paștele. 8 I-a trimis pe Petru și pe Ioan, spunându-le: „Mergeți și pregătiți Paștele ca să mâncăm”. 9 Ei i-au zis: „Unde vrei să pregătim?” 10 El le-a răspuns: „Iată, când veți intra în cetate, veți întâlni un om ducând un urcior cu apă. Mergeți după el în casa în care va intra 11 și spuneți stăpânului casei: Învățătorul zice: «Unde este camera în care să mănânc Paștele cu discipolii mei?» 12 Iar el vă va arăta o încăpere mare, la etaj, aranjată; acolo să pregătiți”. 13 Mergând deci, au găsit așa cum le-a spus și au pregătit Paștele.

Ne aflăm în cea de a cincea zi de când Isus este la Ierusalim. Aici, El se oprește șase zile, iar ultima dintre ele e ziua când va ajunge pe cruce. Așadar, suntem în ziua de joi. Imediat va urma Ultima cină, joi seara, care deja este vineri.

Această ultimă zi a lui Isus reprezintă, într-un fel, toate zilele…

Am prezentat discursul escatologic în care ni s-a spus că, zilnic, în viața cotidiană, putem trăi ori cu spiritul fricii de moarte, fapt care ne conduce să producem moartea, violența, puterea, stăpânirea, cu toate relele pe care le cuprinde; sau să fim martorii libertății fiilor lui Dumnezeu tocmai în această lume așa cum este ea. Altfel spus, nu există o lume mai bună, ci lumea este așa cum este, viața este cea care este. Apoi, viața durează, simbolic vorbind, o zi… Iar această zi o putem trăi ori cu spiritul Domnului, care este sărăcie, dar, slujire, smerenie, iubire și viață, sau cu spiritul opus, care se exprimă prin a poseda lucruri și persoane, prin a domina, a stăpâni, prin violență și prin moarte…

Acest fapt stă în inima noastră: putem trăi fiecare moment sau cu spiritul bun sau cu cel rău…

Această zi, în care pare a nu se face nimic, căci Isus nu face nimic, fizic vorbind, este o zi goală, dar e o zi de pregătire și reprezintă fiecare zi de-a noastră, care este, în fond, „pregătire”…

Pentru ce ne pregătim?

Pentru Paști.

În prima parte a versetelor la care medităm ni se descrie felul în care pregătesc Paștile mai marii preoților și cărturarii… Nu sunt amintiți bătrânii, pentru că ei sunt reprezentați de Iuda. Aceste categorii reprezintă cele trei forme ale puterii, amintite în mod constant în Evanghelie și, în special, în timpul Pătimirii.

Bătrânii sunt bogații care au multe avuții, au puterea economică; ei sunt cei care contează și fac parte din sinedriu și din guvern… Mai-marii preoților sunt cei care dețin puterea politică (sub tutela romanilor) și cea religioasă. Cărturarii reprezintă puterea culturală: cei care justifică celelalte forme ale puterii, pentru că fără justificarea culturală, ele nu rămân în picioare…

Se apropie Paștile… Ce încearcă să facă mai-marii preoților, cărturarii? Să suprime… În ce fel suprimă? Prin Iuda și prin bani…

Cine este autorul și regizorul acestei scene?

Este Satana! Satana, care pune în inima omului – încă de la început – o imagine falsă despre Dumnezeu și despre om: Dumnezeu este Cel care-i ține în mână pe toți și pe toate, iar omul egal cu Dumnezeu este cel care îi posedă, îi controlează pe toți; Dumnezeu este Cel care poate să-i judece și să-i osândească pe toți, iar omul – care este asemănător cu El – face așa… Prin urmare, omul care se comportă astfel, este cel care contează, care este valoros…

Însă Dumnezeu este exact opusul acestei imagini sugerate de Satana… Nu ne oprim asupra acestui text, pentru că-l cunoaștem…

Discipolii… Iuda face parte din numărul discipolilor: „este unul dintre cei doisprezece”, adică ne reprezintă pe toți… Apoi, Petru se leapădă, iar ceilalți fug…

Trecem peste ceea ce discipolii fac, pentru că acest comportament al lor îl vom afla în mod constant în Evanghelie. Din Evanghelie vom reuși să înțelegem „nu că Isus a murit pentru cei păcătoși, adică pentru alții”, ci a murit pentru noi, pentru răul care este prezent în fiecare dintre noi…

Ne oprim asupra celei de a doua părți a textului și pentru faptul că am spus că aceeași realitate poate fi trăită în două feluri: ori crucificându-L pe Domnul, ori pregătind Paștile…

Subliniez că viața noastră este o singură zi! Dimineața este luminată de infinit; pe timpul zilei stăm așa cum stau frunzele toamna în copaci, pregătite să cadă; și imediat vine seara…

Dar această zi care este metafora întregii vieți (adică dimineața avem marile făgăduințe; apoi trăim în chip problematic întreaga viață; și imediat vine seara), este ziua care ne este dăruită pentru a ne pregăti „să mâncăm Paștile” .

„A mânca” înseamnă a trăi. Paștile sunt misterul victoriei asupra morții și taina participării la viața lui Dumnezeu.

Notăm câteva premise, mai înainte de a analiza această a doua parte:

– mai întâi, avem tema „pregătirii”: de patru ori se repetă „a pregăti”, însă noi preferăm să improvizăm lucrurile

– a doua temă este cea a Paștilor. Noi trebuie să știm ce sunt Paștile. Dacă nu știm ce sunt Paștile, la ce ne pregătim?

– în a treia temă ni se spune că acest Paști trebuie „jertfit”; altfel spus, acest Paști costă.

– în a patra temă se subliniază că Isus nu respinge Paștile, ci le prevede, spunând: „Mergeți și veți găsi”. Nu numai că le prevede, ci și le vrea, le pregătește…

– în final, tema fundamentală pentru a mânca Paștile, constă în a afla locul în care să se poată mânca Paștile.

Ne vom opri asupra acestui „loc”, pentru că în acest loc Isus va petrece ultima cină; în acest loc, ucenicii, după moartea lui Isus, se vor aduna apăsați/mânați de frică; aici Îl vor vedea înviat; aici se vor întoarce după Înălțare; aici vor primi Spiritul; de aici va porni misiunea; aici se va întoarce misiunea… Este locul în care se desfășoară toate misterele principale ale credinței: Euharistia, moartea și învierea lui Isus, darul Spiritului, întemeierea comunității și începutul misiunii… Este locul central al credinței…

Este locul în care se mănâncă. A mânca înseamnă a trăi.

Nu este doar un loc material, fizic.

De acum înainte, această „cameră de sus” se află în centrul Evangheliei după Luca, până în cap. 12 din F.Ap., când Biserica pornește de la Ierusalim și se răspândește până la marginile pământului. Biserica crește și rodește…

Această zi, în care se întâmplă toate, este ziua la care ne pregătim întreaga viață: orice vreme, orice epocă sfârșește, dar este important scopul pentru care ne pregătim și felul în care noi ne trăim viața…

vv. 1-6

1 Se apropia sărbătoarea Azimelor, numită Paștele. 2 Arhiereii și cărturarii căutau cum să-l omoare, dar se temeau de popor. 3 Atunci Satana a intrat în Iuda, numit Iscarioteanul, care era din numărul celor doisprezece. 4 El a mers și s-a înțeles cu arhiereii și comandanții gărzilor cum să-l dea pe mâna lor. 5 Ei s-au bucurat și au căzut de acord să-i dea bani. 6 El a consimțit și căuta momentul potrivit ca să-l dea pe mâna lor, fără știrea mulțimii. 

Acesta este primul mod de a pregăti Paștile: este modul folosit de noi. Altfel spus, Paștile înseamnă moartea lui Isus, care Și-a dat viața pentru noi…

Ne vom opri doar foarte pe scurt asupra acestui mod, pentru că sensul întregii povestiri a pătimirii este să înțelegem acest adevăr. Deocamdată doar amintim „actorii” acestei pătimiri.

Regizorul este Satana. Toți ceilalți sunt marionete ale puterii Satanei, adică ale puterii egoismului care se exprimă prin a poseda lucruri, persoane și chiar pe Dumnezeu, adică „Dumnezeu este cu noi”, deci avem toată puterea…

Mediatorul ultim al întregii pătimiri este „unul din cei doisprezece”: înseamnă că răul este în interiorul celor doisprezece, al discipolilor, al fiecăruia dintre noi… De fapt, în timpul Ultimei cine, fiecare dintre discipoli se va întreba: „Oare sunt eu?”

Răspunsul este că suntem fiecare dintre noi…

Ce fac discipolii? Ce face Iuda?

„Îl dă pe Isus”…

În limba greacă cuvântul este „paradidomi”, iar în latină „tradere”… Tradiție și trădare este același cuvânt: înseamnă a da de la unul la celălalt…

Cuvântul „a trăda” sau „a da” Îl exprimă pe Tatăl care ni-L dă pe Fiul; pe Fiul care Se dă nouă; pe Iuda care-L dă mai-marilor preoți; pe mai-marii preoților care-L dau lui Pilat; pe Pilat care-L dă morții; iar la urmă pe Isus care ne dă Spiritul Său… Toate acestea sunt indicate de acest cuvânt „a trăda”, care-i cuvântul ce exprimă și „tradiția”. Aceasta este tradiția noastră: că noi L-am dat pe Dumnezeu morții, iar El ne-a dat viața.

Când celebrăm Euharistia, ce sărbătorim? Sărbătorim un lucru absurd: că noi L-am ucis pe Fiul lui Dumnezeu, iar El ne-a iubit și și-a dat viața pentru noi, păcătoșii, care L-am ucis. Prin urmare, nu ne mai putem îndoi de iubirea Sa, și din această cauză Îi mulțumim.

Vom reveni asupra acestei teme…

vv. 7-8

7 A sosit, deci, ziua Azimelor în care trebuia jertfit Paștele. 8 I-a trimis pe Petru și pe Ioan, spunându-le: „Mergeți și pregătiți Paștele ca să mâncăm”.

Ne aflăm în prima zi a Azimelor. Seara începe cu cina pascală și apoi durează o săptămână…

În acea zi „trebuia”. Cuvântul a trebui, în Evanghelie, întotdeauna este aplicat morții lui Isus și crucii. Singura trebuință pe care o are Dumnezeu – dat fiind faptul că noi, mai repede sau mai târziu, sfârșim pe cruce, adică ne aflăm în rău – este să treacă prin cruce.

Nevoia Sa este cea de a sta cu noi, este necesitatea pătimirii Sale care exprimă libertatea iubirii Sale…

Trebuia „să se jertfească Paștile”.

Termenul „Paști” este repetat de șase ori mai înainte de Ultima cină, descrisă în pilda următoare.

„Paștile” nu-s o Liturghie frumoasă: ci celebrează retrăirea Exodului, ieșirea din robia lui Faraon și îndreptarea spre libertatea și fraternitatea fiilor lui Dumnezeu, fiind prefigurarea întregului drum al vieții, pentru că Dumnezeu într-o noapte a eliberat, a ajutat Israelul să iasă din Egipt… Dar patruzeci de ani n-au fost suficienți pentru a scoate Egiptul din inima lui Israel.

Altfel spus, toată viața noastră este o ieșire din robie, o ieșire din sclavia nedreptății, a nedreptății pe care o facem. Nouă ne pare foarte rău când suferim o nedreptate. Dar cine îndură nedreptatea nu o face… Ar trebui să ne pară rău când facem o nedreptate și nu când o suferim.

Când suferim nedreptatea, putem să o trăim în două moduri – așa cum vom vedea – iar când facem nedreptatea avem numai un mod de a o trăi, cel de a-i ucide pe alții prin nedreptatea noastră.

Să știm că acest Paști este trecerea de la idoli la cunoașterea lui Dumnezeu, adică este trecerea de la toate imaginile noastre false despre Dumnezeu și despre om, pentru a înțelege cu adevărat cine este Dumnezeu și cine este omul. Dumnezeu Își dă viața pe cruce, se pune în slujirea tuturor, iar omul adevărat este cel care-L urmează pe Dumnezeu.

Și multe alte lucruri va trebui să înțelegem…

Dacă noi uităm ebraismul și valoarea pe care o au Paștile pentru evrei, Paștile nostru ar fi ca un pom fără rădăcini, adică nu ar produce nici un rod.

Paștile reprezintă realizarea întregii făgăduințe, prin urmare nu putem celebra Paștile comportându-ne nedrept, oprimând lumea și stăpânind lumea.

„A mânca Paștile”. A mânca înseamnă a trăi. Deci a trăi Paștile la fel ca Isus, care știe să iubească până la capăt…

Evanghelia notează că acest Paște trebuie jertfit, adică are un cost, are un preț scump, este cu prețul vieții.

Sunt lucruri pe care trebuie să le știm…

Un alt lucru… Acest text este povestit de două ori: mai întâi ca previziune, iar apoi ca realizare: „Mergeți și veți afla”… și se spune ce vor afla, iar apoi ni se descoperă că „Au mers și au aflat”, la fel ca în cazul asinului…

Ce ne spune acest text, povestit de două ori?

Isus niciodată nu face profeții. În loc de profeții, Isus ne deschide ochii asupra realității. Profeții sunt cei care te ajută să vezi realitatea, dincolo de minciuni… Isus le deschide ochii, iar apoi ei văd că este exact așa… Așadar, mai întâi există Cuvântul care-ți deschide ochii, apoi executarea îndemnului, și atunci vezi că așa este, realitate este văzută cu adevărat…

Isus „trimite”: este ultima misiune.

Îi trimite pe Petru și pe Ioan, care reprezintă cele două aspecte ale Bisericii: Petru, aspectul instituțional, iar Ioan pe cel carismatic, pe cel al iubirii. Aspectul dominant este reprezentat de Ioan, pentru că porunca este cea a iubirii. Și fiecare instituție trebuie să fie în slujirea iubirii. Dacă nu este în slujirea iubirii, este doar putere care apasă și omoară. Din acest motiv cei doi sunt împreună.

Și ei sunt trimiși împreună, pentru a face ce?

„Să pregătească Paștile, ca să-l mâncăm”, pentru că noi putem mânca și trăi misterul vieții, al morții și al învierii lui Isus… Și-l putem trăi în viața de zi cu zi…

Așadar, dacă instituția nu-i în favoarea iubirii, nu-i instituție.

Într-o altă tradiție, posterioară Evangheliilor, împreună îi aflăm pe Petru și pe Pavel, ca fiind aceeași icoană: Petru reprezintă instituția, iar Pavel reprezintă profeția iubirii…

Puterea mondenă, adică diabolică, cea pe care o dorea Petru, cea pe care Isus a eliminat-o în timpul ispitelor: posedarea împărățiilor lumii, a bogățiilor și chiar pe Dumnezeu (noi avem ,,certitudinile” și chiar ,,Dumnezeu este cu noi”), pentru a nu fi însușită de Biserică este în mod constant dezmințită (demascată) de Pavel, care-l ceartă pe Petru chiar și după Rusalii…

E important ca instituția și iubirea să fie împreună, altfel se cade în absolutism…

vv. 9-10

9 Ei i-au zis: „Unde vrei să pregătim?” 10 El le-a răspuns: „Iată, când veți intra în cetate, veți întâlni un om ducând un urcior cu apă. Mergeți după el în casa în care va intra

Întrebarea este „Unde?”: „Unde voiești să pregătim?”

Un cuvânt despre „a pregăti”. În zilele noastre noi vrem să avem totul și imediat. Însă totul e „pregătire”. Dacă vrei să mănânci, mai întâi trebuie să mergi să cumperi hrana. Dacă nu vrei să o cumperi, trebuie să o cultivi, caz în care pregătirea este mai lungă (pregătești pământul cu un an mai înainte). Iar apoi trebuie să gătești, căci altfel nu mănânci…

Pregătirea este necesară nu doar pentru viața biologică… Căci dacă nu cultivi o relație, nu există iubire… Arta este o pregătire. Dacă nu te pregătești, nu poți cunoaște o limbă străină. Noi avem nevoie de o viață întreagă pentru a învăța… Poate că întreaga viață este o pregătire pentru a învăța să trăim.

Când un om a învățat că a fost creat pentru a fi iubit și pentru a iubi, poate că a învățat ceva fundamental.

Întreaga viață este o gestație, este o pregătire în vederea întâlnirii cu Mirele, cu sensul vieții.

Este teribil când sărim peste etape și vrem să consumăm totul și imediat. Ar fi ca și cum n-ar exista cele nouă luni de sarcină ale pruncului, ci l-am face să se nască imediat ce a fost zămislit… Ce se naște? Nimic!

Pregătirea este capacitatea cotidiană a efortului (a strădaniei)…

Un om a exersat trei note muzicale timp de mai multe ore. Apoi a reușit spontan să le cânte. Spontaneitatea este rodul unei mari munci…

Natura omului este cultură: omul devine ceea ce cultivă. Dacă nu cultivă nimic, stă încă în copac…

Centrul versetelor este întrebarea „Unde vrei”, adică constă în a afla locul pentru a „pregăti” pentru „a mânca”, adică pentru a trăi „Paștile”, misterul credinței noastre.

Problema lui „unde” este prezentă în Biblie încă din prima zi, când Dumnezeu l-a întrebat pe Adam: „Unde ești?” Oare nu știa unde era? Oare nu-i Dumnezeu atotștiutor?

Acest „unde”, adică locul, pentru om este fundamental, pentru că noi trăim în timp și în loc (spațiu).

Timpul este egal pentru toți: este acest moment. Și îndată ce am spus „acest moment”, el nu mai există. Iar timpul nu depinde de noi: noi trăim acum.

Când am spus „acum”, acum (acest moment) deja a trecut; și depinde de felul în care am trăit acel „acum”. Iar „după” nu mai există…

Însă „locul” este stabil, și este lăsat libertății noastre: de ce sunteți acum aici, să ascultați acum cateheza și nu sunteți în alt loc, ca să vedeți un film?

„Unde” (locul) ce definește? Definește unde locuiește omul, unde dorește să fie…

De ce prima întrebare, adresată de Dumnezeu lui Adam, este „Unde ești”? Pentru că Adam nu mai era la locul său, căci locul omului este Dumnezeu…

Mă explic… „Unde” înseamnă casa, iar casa este locul relațiilor. Un om trăiește, în sensul bun al cuvântului, acolo unde este iubit…

Iar omul – care mereu se mișcă – ori vine de acasă, ori se întoarce acasă… Dacă nu, este un vagabond, adică nu știe încotro să meargă. Altfel spus, acest „unde” ne arată identitatea noastră, relațiile noastre, iubirile noastre…

Și unde este acel loc? Omul este cineva care mereu călătorește pentru a căuta „unde”, unde află propria sa realitate…

Al nostru „unde” este Dumnezeu… Omul este în Dumnezeu, pentru că Dumnezeul îl iubește cu o iubire veșnică.

Iar în inima fiecărui om există dorința de a fi iubit în mod total și necondiționat, pentru că acesta este locul omului. Și întreaga sa viață este un drum de căutare pentru a fi iubit, acceptat și apreciat.

Și există două căi pentru a căuta toate acestea: ori cea greșită, cea de a poseda lucruri, persoane și, dacă se poate, totul, dar atunci omul distruge toate relațiile sale; ori calea de a accepta că este fiu, că primește totul, că nu posedă, că toate le împarte cu frații… Iar atunci viața nu este a ne mânca unii pe alții, ci a ne da unii altora ceea ce prin har am primit. Astfel, bunurile pământului devin loc al comuniunii, nu de separare de alții, nu un loc al războiului; limitele devin locul ajutorului reciproc, nu spațiul în care un om caută să-l mănânce pe celălalt, nu spațiul violenței.

Așadar, „unde” ne definește.

Care este locul? Nu este vorba despre un loc fizic. Nu-i prezent, ci trebuie căutat. De fapt, ei cer indicații.

Se caută un lucru care există: dacă nu există, nu se poate căuta…

Unde este acest loc?

Isus ne dă o indicație precisă.

În acest loc Luca se inspiră din Evanghelia după Marcu: se vorbește despre un om „cu un urcior cu apă”…

Însă nu bărbații mergeau cu urciorul cu apă, ci femeile; acest bărbat la „feminin” este un fapt ciudat.

Urcior în limba greacă este keramion, în cea ebraică este mareka, cuprinzând consoanele numelui lui Marcu (m, r, c). Omul care duce, în limba greacă este bastazon, similar lui baptizon, făcând referire la botez. Altfel spus, tocmai omul care te va conduce la botez, te va introduce în acest loc. Tu urmează-l!

Ce se întâmplă dacă urmăm acel om cu urciorul de apă?

v. 11

11 și spuneți stăpânului casei: Învățătorul zice: «Unde este camera în care să mănânc Paștele cu discipolii mei?»

Ce face evanghelizatorul, cel care-ți vestește Cuvântul?

Se adresează „stăpânului casei”.

Cine este stăpânul casei mele?

Sunt eu… Adică evanghelizatorul mi se adresează… Prin Cuvânt evanghelizatorul se adresează fiecăruia dintre noi, intră în casa noastră și ne spune un lucru: „Învățătorul îți zice”, îți zice ție, care asculți (în acest loc este singura dată când Isus se numește pe Sine „Învățător”): „Unde este locul odihnei”? Iar în Marcu stă scris: „locul Meu”.

Există în casa mea, în interiorul meu, un loc care este locul lui Dumnezeu, locul în care El se odihnește.

Cuvântul „odihnă” este același cuvânt folosit în episodul nașterii, când se spune că L-au pus pe Isus în iesle, care, în realitate, se numește „locul odihnei”… Pentru că înseamnă că, dacă eu intru aici, în acest loc din interiorul meu, unde Îl descopăr pe Dumnezeu care stă în interiorul meu, „mai interior mie decât sunt eu însumi”, eu aflu locul originar al existenței mele… Mă explic…

Noi suntem obișnuiți să facem practici (exerciții, acțiuni) spirituale, adică să spunem Rozarii, să ascultăm Liturghii, și este adevărat că sunt lucruri utile… Însă există un alt lucru: dacă noi nu intrăm în interiorul nostru și nu ascultăm inima noastră, nu știm că Dumnezeu locuiește în inima noastră, că este mai în interiorul nostru decât suntem noi înșine, și că eul nostru cel mai profund este Dumnezeu, iar eul meu este fereastra mea prin care-L văd pe Dumnezeu, din care mă nasc… Dacă nu ajung în acel punct interior, niciodată nu sunt în comuniune nici cu mine, nici cu Dumnezeu, nici cu alții.

În acest loc ajung nu prin meditații transcendentale complicate, ci prin Cuvânt. Pentru că Cuvântul Fiului, vorbindu-mi despre iubirea Tatălui, intrând în urechea mea, mă luminează în interior. Cu privire la ce? La tânjirea mea profundă după iubire, iar eu văd că acest Cuvânt este „Spirit și viață”. Atunci inima mea începe să se aprindă, iar eu acționez și trăiesc mereu în funcție de ceea ce simt în interior. Iar până când nu ajung să înțeleg ceea ce simt, până când nu văd că în inima mea se joacă tot binele și tot răul, și că Cuvântul lui Dumnezeu retrezește (aprinde) în mine lumina binelui, Îl retrezește pe Dumnezeu… Numai atunci accept… Numai atunci se naște Dumnezeu în mine, pentru că-mi dau seama că El există în mine și eu Îl primesc… Dacă nu, trăiesc mereu în afara mea, și fac bune practici (exerciții) religioase, pentru că am fost „învățat” să le fac, dar niciodată nu voi fi un om care are o identitate interioară… Altfel spus: în interiorul meu strig: „Abba, Tată”. În interiorul meu Spiritul îi mărturisește spiritului meu că sunt fiu, și că nu mai sunt slujitor, rob; în interiorul meu trăiește Spiritul lui Dumnezeu: sunt Templul Spiritului Sfânt, iar iubirea lui Dumnezeu umple inima mea, iar Dumnezeu locuiește în mine, așa cum eu din vecie sunt în Dumnezeu; în interiorul meu există iubirea reciprocă între mine și Dumnezeu: El care mă iubește din veci, deci eu sunt în inima Lui, iar eu răspunzând Cuvântului iubirii Sale, Îl iubesc, iar El locuiește în mine… El stă la ușă și bate, Eu Îi deschid, iar El cinează cu mine… Astfel El devine viața mea, prin Cuvântul pe care-L ascult.

Tot scopul Evangheliei, dar și al fiecărui Cuvânt, este să ne facă să intrăm în interiorul nostru. Și este un lucru care ni se întâmplă mereu, căci dacă ascultăm cu adevărat o persoană, simțim că o ascultăm cu inima… Iar lucrurile bune pe care ni le spune ne dau bucurie, iar lucrurile urâte pe care ni le spune ne întristează. Viața noastră se schimbă în funcție de cuvântul pe care-l ascultăm…

Toată Evanghelia vrea să-mi povestească istoria mea cea mai profundă: sunt fiul lui Dumnezeu – dincolo de minciuna Satanei – un adevăr pe care însuși Isus mi-l revelează: pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată – pentru că de la început ne-am înșelat cu privire la Dumnezeu, din cauza Satanei – ci Fiul ni l-a povestit (arătat) și acea relatare ne revelează identitatea noastră profundă.

Iar cine vede realitatea din interiorul său nu este singur niciodată, ci mereu este cu Dumnezeu, cu ceilalți și cu sine… Mereu este mângâiat (consolat).

Și, în această iubire (mângâiere) pe care o simțim în interiorul nostru, avem începutul acțiunii… Dacă nu, acționăm în baza unor norme, precum câinii dresați…

Locul odihnei mele… Nu este un loc material, după cum îi spune Isus samarinencei: „Nici pe acest munte și nici în Templu nu-L veți adora pe Dumnezeu, ci în Spirit și adevăr”…

Spiritul este Spiritul Fiului, iar adevărul Spiritului Fiului este iubirea: acolo, în inima noastră Îl adorăm pe Dumnezeu, în spiritul nostru de fii. Așa spune și Petru (cf. 1Pt. 3, 3-4): „Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur și îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii„… Petru le îndeamnă pe femei să „cultive omul ascuns al inimii”. Așadar, există un om ascuns (tainic) în inima noastră: și este omul adevărat, este chipul lui Dumnezeu; este Cristos care locuiește prin credință în inimile noastre. În acest loc noi cunoaștem „profunzimea, înălțimea, lărgimea, iubirea sublimă a lui Dumnezeu pentru noi”; aici experimentăm ceea ce suntem (cf. Ef. 3, 16ș.u.,).

Cuvântul lui Dumnezeu răsună în noi, la fel ca vocea păstorului în urechile oilor. Problema este că în noi răsună și vocea negativă a răului. Avem nevoie de discernământ pentru a deosebi cele două voci, a ne dezice de rău și a urma binele…

În noi există cele două spirite, care corespund celor două spirite ale Fericirilor: „Fericiți voi, săracilor, căci a voastră este Împărăția…”. Sau, așa cum spune sf. Ignațiu, Satana reunește toți diavolii pentru a le spune un lucru simplu: „Mergeți și învățați toate categoriile de persoane să iubească banii. Apoi cei care au bani, dețin puterea, stăpânesc peste toți, și atât. Căci îi aveți la mână, pentru că ei singuri vor acționa în numele Satanei… Cu intenții bune, desigur”…

Sunt ispitele pe care și Isus le-a avut, până pe cruce. Sunt ispitele pe care în mod constant le avem și noi… Și cădem în ele. Și facem chiar și proiecte culturale în această direcție (în conformitate cu această gândire)…

Să fim atenți, pentru că răul nu-i în exteriorul nostru, ci este în interiorul nostru.

Însă Isus, prin Fericiri – continuă Ignațiu – explică „sacra doctrină” – sacra doctrină în latina medievală însemna esența creștinismului – zicând: „Învățați-i pe toți creștinii să iubească sărăcia, în locul bogăției, pentru că tot ceea ce suntem, am primit”. Apoi, în locul puterii, să iubească slujirea, care este expresia iubirii; și apoi să învețe umilința, care este cealaltă expresie a iubirii. Și atât…

Apoi Ignațiu nu ne spune să le vorbim nici de Dumnezeu, nici de Maica sfântă, pentru că oamenii care trăiesc în sărăcie, slujire și umilință sunt ca Dumnezeu…

Dumnezeu este „supremul” sărac, pentru că El dă totul. Aceasta este bogăția Sa: El dă! Bogatul este extrem de sărac: fură de la toți, și se simte, totuși, gol și el… Însă Dumnezeu dă totul, tuturor…

Iubirea nu posedă pe nimeni, nu stăpânește pe nimeni, căci dacă ar poseda și ar stăpâni, ar distruge… Iubirea Îl slujește pe celălalt în alteritatea (diversitatea) sa… Iubirea nu-i orgolioasă, ci este umilă.

Avem cele două spirite… Spiritul Fiului, care primește totul și care dă totul cu bucurie; și spiritul Satanei care ucide; Spiritul vieții și al iubirii, sau spiritul stăpânirii și al morții… Vai! mereu stau împreună…

Intrând în acest loc interior, reușim să deosebim cele două spirite.

Iar în acest loc interior pozitiv „mâncăm și ne odihnim”… În cel negativ nici nu mâncăm și nici nu ne odihnim… Deși noi intrăm în locul negativ pentru că sperăm să aflăm mâncare și odihnă… Dar îi mâncăm pe alții… Iar la urmă rămânem flămânzi…

vv. 12-13

12 Iar el vă va arăta o încăpere mare, la etaj, aranjată; acolo să pregătiți”. 13 Mergând deci, au găsit așa cum le-a spus și au pregătit Paștele.

Cel care ne evanghelizează, care ne vestește Cuvântul, spune: „Învățătorul îți zice: Unde este încăperea în care să mănânc?”

Și acela – adică Eu – vă va arăta că există un foișor mare (o cameră superioară în mine). În Israel casele aveau numai un nivel, un loc unde se dormea. Afară se muncea. Dar casele bogaților aveau un nivel superior, un loc unde sărbătoreau sau se rugau, dar unde nici nu munceau și nici nu dormeau…

În noi toți există un nivel superior, care este în afara muncii noastre (pe care-l întâlnim când ne oprim din muncă): este locul nostru originar, unde noi înșine suntem creați; este un loc mai presus de orice acțiune de a noastră; este ființa noastră cea mai profundă și nu depinde de activitățile noastre, pentru că deja există…

Și această cameră este „mare”, atât de mare încât Îl cuprinde pe Dumnezeu, cuprinde eul nostru și lumea întreagă… Pentru că omul care intră în interiorul său, într-adevăr poate să-L primească pe Dumnezeu, pe sine și pe alții.

Dacă inima ta nu se dezmărginește, tu nu primești pe nimeni… Iar inima poate fi chiar mai mare decât lumea: în inimă se creează comunitatea; în inimă are loc adevărata comunicare… Altfel spus, ne vom da seama de următoarele: dacă un om vorbește, iar cuvântul său nu ne intră în inimă, nu ne provoacă acea primire, este ca și cum ar vorbi în gol… În schimb, când un cuvânt te atinge, acesta-ți modifică viața, dar nu pentru că tu plagiezi (se poate chiar plagia, dar acesta este stilul Satanei), ci pentru că acel cuvânt trezește în tine o bucurie, o iubire, o duioșie, care este Cuvântul pe care l-ai ascultat și care „schimbă la față” viața ta…

Acest loc se află în fiecare om, care este fiul lui Dumnezeu, chiar și-n cel mai păcătos/stricat… Altfel spus, dacă noi vorbim inimii unei persoane, acea persoană devine bună pe loc… Nu-i adevărat că tinerii din zilele noastre nu înțeleg nimic. Pentru că oricărui om îi propui un lucru valid, acela simte că-i adevărat; oricui îi propui un lucru fals (fără valoare), poate că-i vor străluci ochii, dar imediat își dă seama că nu-i dă iubire, bucurie, pace, ci îi dă exact opusul (neliniște, iritare, amețeală)…

Din păcate, uneori omul preferă să rămână surd față de Cuvânt

De aceea trebuie să intri în casă, care e casa ta, și să asculți acel Cuvânt: ce-ți spune Cuvântul pe care-L asculți? Ascultă Cuvântul și vei vedea că eliberează (dezleagă) în tine identitatea ta profundă, care este „a fi fiul lui Dumnezeu”. Și acolo Îl descoperi pe Dumnezeu, care este mai intim în tine decât ești tu însuți… Și acolo tu ești tu însuți. Și atunci poți să-i asculți și pe alții, pentru că ești tu însuți, și te poți dărui altora…

Iar dacă ești tu însuți, poți și să comunici, și așa se naște comunicarea și comuniunea… Dacă nu, vorbești în gol, așa cum, foarte adesea, din păcate, se face mai ales când se bârfește…

Este marele loc în care „se mănâncă”. Aici se mănâncă, adică se trăiește… În afara acestui loc se moare, adică se ucide…

Acest loc deja este „așternut”, sunt covoare pe jos; este deja pregătit, este frumos… În fiecare dintre noi există un loc foarte frumos: acolo locuiește Dumnezeu… Noi trebuie să-L descoperim pe Dumnezeul din noi. Și-L descoperim nu prin lucruri complicate, ci prin cuvântul Evangheliei, care intrând în inima noastră, ne ajută să descoperim adevărul nostru…

„Acolo să pregătiți”. Și cum pregătim? Intrând în acest loc… Când suntem în pace cu noi înșine se datorează faptului că locuim în acest loc; când ne pierdem liniștea, se datorează faptului că am ieșit din acel loc, suntem în afara noastră, și imediat ne pierdem mințile…

Sensul vieții este să locuim stabil în acest loc… Desigur, se întâmplă ceea ce se întâmplă, adică există greutăți și încercări… Viața este egală pentru toți, în aces sens. De fapt, este ultima zi a lui Isus. Dar putem s-o trăim în două feluri…

„Iar, ei, ducându-se, au aflat”, eureka, în limba greacă… Și așa este… Și oriunde au mers, au aflat, pentru că în fiecare persoană există acest loc… Din această cauză, din totdeauna, fiecare om poate primi (accepta) Evanghelia prin mărturia omului care i-o vestește cu adevărat, adică îi spune că este fiul lui Dumnezeu…

„Și acolo au pregătit Paștile”.

Când noi ajungem în acest loc, ne naștem ca fii ai lui Dumnezeu…

Iar Dumnezeu, în sfârșit, află odihnă. Pentru că Dumnezeu – care este Iubire – este neliniștit (îngrijorat), pentru că are nevoie să fie iubit… Iar când omul intră în acel loc și, astfel, descoperă iubirea Domnului și-L iubește, atunci Dumnezeu află locul unde să Se odihnească: Dumnezeu se odihnește în iubirea omului, adevăratul templu suntem noi…

Reiese că Ultima cină o vom citi prin prisma „Nașterii”, căci acolo ne naștem ca fii ai lui Dumnezeu…

Fiecare relație adevărată se înfăptuiește pentru că suntem acolo (în interiorul nostru): când un om nu este în sine, niciodată nu are o relație adevărată cu nimeni, ci pierde totul…

Texte utile:

  • Ps. 18 (19); 41 (40); 83 (84);
  • Io. 4, 24;
  • 1Pt. 3, 4;
  • Ef. 3, 14-19;
  • 1Cor. 6, 19.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și Ioan Moldovan