Acesta este Trupul Meu.

Euharistia este sinteza vieții Fiului: ia, binecuvântează, frânge și-Și dă viața pentru noi. Iar noi avem Trupul Său în mâinile noastre…

Versetele ne prezintă Euharistia: este textul spre care tinde întreaga Biblie.

Textul din Isaia este despre speranță: ne prezintă imaginea ospățului, un ospăț la care suntem invitați cu toții.

Is. 25, 6-9

În această cateheză avem un text frumos, și toate Evangheliile par a fi o explicare a acestor versete; este o sinteză a întregii Scripturi. Biblia ne vorbește despre darurile lui Dumnezeu, iar în aceste versete vom vedea darul de Sine pe care ni-l oferă Domnul.

Prin fiecare dar, Dăruitorul vrea să ni se ofere. Isus, mai înainte de a pleca, ni se dă în totalitate pe Sine, ca fiind viața noastră.

Este misterul Euharistiei.

Tot Noul Testament s-a născut în jurul celebrării euharistice, ca să ne ajute să înțelegem prin viața lui Isus, și prin Vechiul Testament, pe care Isus îl împlinea în viața Sa, acest mare dar pe care ni l-a lăsat pentru totdeauna. Este darul de a trăi cu/prin El: de a trăi cu/prin Dumnezeu și ca Dumnezeu.

Așadar, să înțelegem sensul profund al Euharistiei pe care o celebrăm săptămânal, ca fiind modul nou de viață care ne introduce direct în Treime. Dacă vom înțelege acest mister, se va schimba calitatea vieții noastre… Să ne ajute Domnul să-l pricepem.

În precedenta cateheză am vorbit despre „camera de sus”. Exact în această cameră de sus, care se află în interiorul nostru, se întâmplă marile mistere, adică Ultima cină (Euharistia). Ucenicii se vor aduna în acest loc după moartea lui Isus, aici vor experimenta Învierea, vor primi Spiritul, aici se va naște comunitatea, și de aici va porni misiunea (întemeierea oricărei comunități), și în acest loc se întoarce totul…

Așadar, odată cu această cateheză, intrăm în misterul ultimei zile a lui Isus…

Ne aflăm în ziua a șasea (joi seara, care pentru ei deja este ziua de vineri)… Pentru evrei, seara este începutul următoarei zile. Iar ziua a șasea este ziua-n care a fost creat Adam. Despre această zi Evanghelia subliniază toate orele nopții și ale zilei, pentru că este „ziua plină”. Toată Evanghelia este o introducere la această zi, care este ziua „creației noi”, mai mult, este ceasul decisiv în care Dumnezeu se dăruiește omului…

Se citește Lc. 22, 14 – 20

¹⁴ Când a venit ceasul, s-a așezat la masă împreună cu apostolii. ¹⁵ Și le-a spus: „Atât de mult am dorit să mănânc Paștele acesta cu voi înainte de pătimirea mea. ¹⁶ Căci vă spun că nu-l voi mai mânca până când nu se va împlini în împărăția lui Dumnezeu”. ¹⁷ Și, luând potirul, a mulțumit și a spus: „Luați acesta și împărțiți între voi! ¹⁸ Căci vă spun că nu voi mai bea de acum din rodul viței până când va veni împărăția lui Dumnezeu”. ¹⁹ Și, luând pâinea, a mulțumit, a frânt-o și le-a dat-o, spunând: „Acesta este trupul meu dăruit pentru voi. Faceți aceasta în amintirea mea”. ²⁰ La fel a făcut cu potirul, după cină, zicând: „Acest potir este noua alianță în sângele meu, vărsat pentru voi.

În prima parte a textului avem ceva tipic Evangheliei după Luca: ni se povestește Ultima cină a lui Isus, cina pascală ebraică, pe care El a celebrat-o. Apoi se trece, fără întrerupere, de la cina pascală ebraică la Noua cină, la Cina euharistică, pentru a ne spune că aceste două „lucruri” stau strict împreună.

În Cina euharistică se împlinesc toate făgăduințele făcute de Dumnezeu poporului Israel, cuprinse în Paști. La Ultima cină Isus rostește cuvintele pe care le repetăm de fiecare dată când celebrăm Euharistia, cuvinte care sunt sinteza întregii Sale vieți: sunt expresii scurte și profunde care exprimă tot ceea ce El a făcut.

Ce a făcut Isus în viața Sa?

Ni s-a dăruit, spunând: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu dat pentru voi”!, adică Isus vrea să devină viața noastră…

Prin acest gest Isus ne conduce spre ceea ce se va întâmpla imediat după această cină, în moartea Sa, care nu va fi moartea Sa, ci va fi Paștele! Un Paști în care nu va mai exista mielul, pentru că Isus va fi Mielul…

În timp ce toate religiile se bazează pe sacrificiul omului, ca jertfă adusă lui Dumnezeu – omul trebuie să-I jertfească ceva lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este stăpânul a toate – în Noul Testament nu există nici-o jertfă a omului, adusă lui Dumnezeu, ci Dumnezeu se dă pe Sine omului, Își dă viața pentru om…

Religia noastră nu-I aduce jertfe lui Dumnezeu, căci jertfa a făcut-o Dumnezeu pentru că L-am ucis noi, căci dacă nu L-am fi ucis, s-ar fi bucurat să nu îndure moartea… Ceea ce El dorea să ne dea, era ca să-L iubim așa cum El ne iubește, și reușește să ne dea prin acest dar la care vom reflecta în această cateheză…

Dacă aceasta este „Cina ebraică”, este o cină a eliberării, căci se celebrează o eliberare înfăptuită și mereu activă (eficientă) în viață. Acest dar al lui Isus este împlinirea eliberării care se întâmplă în înțelegerea darului lui Dumnezeu.

vv. 14-16

¹⁴ Când a venit ceasul, s-a așezat la masă împreună cu apostolii. ¹⁵ Și le-a spus: „Atât de mult am dorit să mănânc Paștele acesta cu voi înainte de pătimirea mea. ¹⁶ Căci vă spun că nu-l voi mai mânca până când nu se va împlini în împărăția lui Dumnezeu”.

Aceste versete și următoarele ne introduc în Cina lui Isus.

Aici avem cina pascală.

Textul începe „Și când a fost [a venit]ceasul”.

În acest loc „ceasul” este ceasul decisiv. Ne aflăm în „ziua”. Ziua înseamnă ziua lui Dumnezeu, ziua în care istoria devine nouă, iar acesta este ceasul decisiv…

Ce face Isus? „S-a așezat la masă și apostolii împreună cu El”, adică mănâncă împreună cina ebraică…

Evenimentul este văzut ca fiind ceasul decisiv al mântuirii, iar după acest ceas totul se referă/ se raportează la acest ceas… Tot timpul anterior țintea, se îndrepta spre acest ceas… Pentru că centrul (punctul de sprijin) istoriei este Dumnezeu care se dăruiește omului, și omul care-L primește… Numai astfel Dumnezeu a împlinit cu adevărat creația sa și este „totul în toți și în toate”; în Euharistie se întâmplă acest mister, faptul că noi suntem părtași vieții lui Dumnezeu, pentru că El a pătruns în totalitate în noi, s-a dat pe mâinile noastre… Noi cu El și El cu noi, dar nu pentru că suntem buni… Căci dacă privim mai bine, observăm că acești apostoli sunt păcătoși: unul Îl vinde, un altul se leapădă, și toți se ceartă pentru a afla cine va ocupa primul loc (se comportă în mod opus lui Isus) și apoi toți Îl părăsesc și fug.

Însă Ultima cină (mântuirea) nu-i pentru cei perfecți, ci este mântuirea omului așa cum este, adică este mântuirea noastră, așa cum suntem…

Ceea ce se subliniază în această Cină pascală este: „Cu dor am dorit” („Cu dorință doreai”, stă scris în textul grec), adică este o dorință infinită a lui Dumnezeu…

Ce dorință absolută are Dumnezeu?

Iubirea este dorință! Iar Dumnezeu, care este Iubire, are o dorință absolută, cea de a mânca împreună cu noi.

„A mânca” înseamnă a trăi… cu noi.

Și nu un lucru oarecare, ci „Paștile”, ele fiind sinteza tuturor făgăduințelor din Vechiul Testament: eliberarea din robie, eliberarea de idoli, eliberarea de nedreptate, eliberarea de păcat, de egoism, și chiar eliberarea din moarte. Altfel spus, Dumnezeu dorește – mai mult decât noi – să împlinească toate dorințele bune ale omului.

Acest Paști – marea dorință pe care Dumnezeu o are – nu va fi comod pentru Domnul… Mai înainte de a suferi, știe că acest Paști îl va costa scump, dar nu pentru că El iubește suferința… Ci pentru că noi ne aflăm în moarte, în păcat, în idolatrie, în suferință… Și nici nu ne dăm seama, pentru că le provocăm, le aplicăm altora, dar, mai repede sau mai târziu, toate aceste rele ni se vor întâmpla și nouă. Pentru că El vrea să mănânce cu noi, intră în această suferință, pătrunde în acest rău…

După cum persoana care iubește duce pe umerii ei răul iubitului, tot la fel Dumnezeu duce în mod real răul nostru, adică va fi El Mielul pascal care ia asupra sa răul lumii.

El dorește să intre în această suferință pentru a ne întâlni pe noi toți. Pe cruce și în iad – loc în care a intrat prin moarte – ne întâlnește pe toți, pe toți cei pierduți (rătăciți)…

Toată Cântarea cântărilor ne povestește dorința pe care Dumnezeu o are de a ne căuta, ca și noi să-I răspundem cu o la fel de mare dorință: este întâlnirea între două dorințe…

„Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârșit [împlinit] în Împărăția lui Dumnezeu”.

Acest Paști pe care Isus îl celebrează, care apoi se va revărsa (va sfârși) în Euharistie, deja este Împărăția lui Dumnezeu, dar încă nu-i un Paști împlinit…

De ce nu este împlinit? Pentru că doar este început…

Iar El „nu va mânca și nu va bea” – cuvinte care înseamnă că El moare în mod constant – „până când nu va fi desăvârșit [împlinit] în Împărăția lui Dumnezeu”.

Când va fi Împărăția lui Dumnezeu?

Dumnezeu este Tată. Împărăția Sa este împlinită, când toți frații vor sta la masa Sa ca frați; când toți ne vom iubi; când toți oamenii vor fi una în iubire și în diversitate. Atunci și Isus va fi prezent…

Ultimul frate pe care noi îl primim la masă, în casa noastră, va fi Domnul care se întoarce… „Ceea ce ați făcut unuia dintre acești frați mai mici (emigrați, goi, întemnițați, înfometați, însetați, bolnavi), Mie Mi-ați făcut”. Isus Se identifică cu ultimul dintre oameni, pentru că s-a făcut blestem și păcat…

Altfel spus, tot răul pe care noi îl facem, întotdeauna îl duce altul pe umerii săi: răul pe care-l îndurăm ni-l fac alții, dar răul pe care-l facem noi îl duc și îl îndură alții.

În totalitate nevinovat este cel care duce asupra Sa răul tuturor, pentru că-i iubește pe toți…

Fapt pentru care ultimul care va mânca – va trăi – va fi atunci când pe ultimul om, cel mai blestemat de toți, cel mai nenorocit, cel pe care noi nu-l considerăm om, în sfârșit îl vom recunoaște ca fiind fratele nostru… Atunci Dumnezeu va fi totul în toți și în toate; se va împlini planul mântuitor al lui Dumnezeu.

Prin urmare, în Euharistie noi celebrăm această alegere: că deja Dumnezeu îi iubește pe toți și Fiul și-a dat viața pentru toți; și s-a pierdut pentru toți. Și ne trimite la toți, până la cei din urmă, la cei mai de departe, astfel încât ultimul pe care-l primim – ultimul dintre toți – va fi cu adevărat punctul sosirii planului mântuitor al lui Dumnezeu. Isus, în acel moment, în sfârșit, va putea să mănânce, să trăiască… Dacă nu, până atunci Isus rămâne pe cruce, prezent în toți sărăcuții răstigniți.

Nu mă refer la crucifixele atârnate pe pereți, ci la răstigniții reali, care atârnă pe cruce și pe care noi îi atârnăm cu bucurie pe cruce: sunt victimele răului nostru…

Până când va fi unul, iar noi nu ieșim în întâmpinarea (în sprijinul) lor, încă nu avem Împărăția lui Dumnezeu. Când îl primim pe cel din urmă (pe ultimul) se realizează planul mântuitor al lui Dumnezeu, care este Tată… Și, în sfârșit, El vede că toți fiii se primesc (se acceptă) unii pe alții. Atunci toți vom fi una în Fiul: toți vom trăi ca fii și frați, și va fi Împărăția.

vv. 17-18

¹⁷ Și, luând potirul, a mulțumit și a spus: „Luați acesta și împărțiți între voi! ¹⁸ Căci vă spun că nu voi mai bea de acum din rodul viței până când va veni împărăția lui Dumnezeu”.

Atât Luca – fiind interesat de istoria mântuirii – cât și Isus simt nevoia să repete două lucruri: întâi, faptul că Paștile noastre sunt în continuitatea celui ebraic; iar al doilea, că Paștele nostru încă nu este împlinit…

Mai întâi se mâncau Paștile, apoi, la sfârșit, se lua al treilea potir, cel al binecuvântărilor… În textul comentat, după ce au mâncat mielul, Isus ia acest potir și spune: „Luați acesta și împărțiți-l între voi, că zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viței, până ce nu va veni împărăția lui Dumnezeu”.

A bea rodul viței înseamnă a trăi în bucurie, a sărbători.

Dumnezeu nu poate sărbători până când nu există Împărăția…

Când există Împărăția? Când ultimul nenorocit de pe pământ va fi recunoscut ca fiind frate de către toți ceilalți, adică de noi… Atunci, ultimul este Domnul care vine, Fiul omului care se identifică cu fiecare om, până la cel din urmă. Și până atunci, Isus va rămâne mereu pe cruce, prezent în ultimul dintre cei răstigniți, care sunt Trupul viu al lui Cristos…

Când celebrăm Euharistia nu facem un rit magic, ci ne amintim de iubirea lui Dumnezeu care ne-a iubit și s-a dat pe Sine pentru noi și pentru toți oamenii.

Și pentru că un om trăiește în baza amintirii pe care o are, amintirea acestei iubiri ne împinge spre toți oamenii tratându-i ca frați, nu așa cum îi tratăm de obicei (dezbinările sporesc tot mai mult, chiar în numele lui Cristos)…

A celebra Euharistia înseamnă a se uni cu misterul Fiului care-i iubește pe toți frații cu aceeași iubire a Tatălui… Dacă un om are un fiu sau un frate nenorocit, îl îngrijește mai mult și-l iubește mai mult, pentru că acela are mai mare nevoie… Nu-l abandonează, spunând: „Acesta s-a născut bolnav, deci pot să-l arunc, și să cer altul”…

Este angajamentul istoric care se naște din Euharistie… Luca se adresează celei de a treia generații și simte pericolul că, îndepărtându-se de figura istorică a lui Isus, creștinismul riscă să devină o religie „bună” la fel ca toate: „Mi-am făcut datoria. Am fost în pelerinaj la Fatima… Merg la liturghie, deci eu sunt în ordine”… Însă, nu!

Problema noastră e să transmitem ceea ce am primit, adică ceea ce a făcut Domnul Isus, care s-a dat pe Sine pentru toți oamenii, pentru că este Fiul care cunoaște iubirea Tatălui…

Iar a celebra Euharistia înseamnă a intra în această iubire, a bea din același potir, același vin, același spirit, aceeași iubire, și a trăi (exprima) această iubire față de toți. Așa cum putem… Altfel, al nostru nu este a mânca Cina Domnului, ci este a mânca și a bea osânda noastră (cf. 1Cor. 11.), pentru că în timp ce celebrăm iubirea Domnului, facem exact opusul.

Pavel spunea asta, pentru că în Cina euharistică ce se celebra la Corint, și care începea la apusul soarelui… Însă robii la apusul soarelui încă mai trebuiau să lucreze pentru stăpânii lor până după miezul nopții… Prin urmare, acești nenorociți soseau pe la ora două noaptea să celebreze cina Domnului, însă ceilalți deja mâncaseră și băuseră totul, deja erau beți… iar acești robi nu mai aveau nimic de mâncat și de băut… În acest context Pavel le spune: „Voi faceți exact opusul a ceea ce celebrați”…

Cu multă probabilitate, din acel moment s-a despărțit Euharistia de faptul de-a mânca împreună, iar această despărțire are aspecte pozitive, dar și negative, pentru că Euharistia ne antrenează pentru a mânca împreună cu întreaga lume. Dacă nu, riscă să devină un rit frumos, dar care ne osândește…

Următoarele două versete sunt sinteza întregii Biblii, a întregii propuneri și a stilului vieții lui Isus, care ne este accesibil și nouă. E singura viață posibilă pe pământ, pentru că toate celelalte stiluri de viață se numesc moarte.

v. 19

¹⁹ Și, luând pâinea, a mulțumit, a frânt-o și le-a dat-o, spunând: „Acesta este trupul meu dăruit pentru voi. Faceți aceasta în amintirea mea”.

Aceste cuvinte sunt sinteza întregii Scripturi. Cuvintele „a lua, a mânca și a da” le-am întâlnit și într-un alt context.

Ce a făcut Eva în Cartea genezei?

A luat, a mâncat și a dat… Așadar, avem „a lua, a mânca și a da” care sunt izvor de moarte.

În textul nostru avem un mod nou de a lua. Să vedem diferența…

Și Isus „ia”, pentru că El este Fiul. Iar Fiul, tot ceea ce are l-a luat, chiar și Eul Său, întreaga Sa natură…

La fel, noi, tot ceea ce avem l-am luat: nimeni nu s-a făcut singur. Fiecare este făcut de un altul. Toți suntem fiii cuiva. Dacă nu știm ai cui fii suntem, suntem niște sărăcuți nenorociți…

Însă există diferite moduri de a lua.

„A lua cu mâna deschisă”, ca dar din partea altuia. În acest caz, ceea ce iau, mă pune în comuniune cu altul, care-mi dăruiește; și tot ceea ce-mi dă este semnul iubirii; și ceea ce mă satură este iubirea pe care o primesc prin acele lucruri…

În schimb, dacă „iau ca posedare (pentru a poseda)”, atunci ceea ce posed nu este semn al iubirii celuilalt, ci-l consider un lucru al meu, deci mă separă de celălalt. Așa s-au comportat Adam și Eva: au furat asemănarea cu Dumnezeu. Dar le-a fost dăruită, de ce să o fure?

Este ca și cum logodnica ar fura inelul pe care logodnicul vrea să i-l dăruiască: nu mai este inel, nu mai există iubire, ci devine fetișism, îi este frică să-l întâlnească pe celălalt.

Ceea ce posedăm ne separă de Dumnezeu și de frați: nu mai este un semn al iubirii, ci al posedării. Iar posedarea, stăpânirea sunt începutul morții. Pentru că viața este dar. Nimeni n-o posedă, ci ne-a fost dată.

Și aerul este un dar, și apa este un dar, deși suntem puși să o plătim… Pământul este cel dintâi pe care ne-au pus să-l plătim. Sperăm să nu trebuiască să plătim cerul… Niciodată nu am avea bani suficienți…

Mentalitatea posedării înseamnă distrugerea vieții. Viața este iubire! Iar iubirea ori este luată ca dar, caz în care este relație cu celălalt, fiind har, gratuitate, frumusețe, bunătate, viață, iubire; ori, dacă nu, este moarte, venin, singurătate…

Isus ia „pâinea”. În zona mediteraneană „pâinea” este semnul vieții. A luat pâinea, nu grâul…

Grâul crește în parte singur, însă pâinea simbolizează munca, efortul, cultura, sudoarea, binele, răul, nedreptățile…

În pâinea care se mănâncă în casă, simbol al întregii vieți, este cuprinsă întreaga iubire a părinților, care muncesc… Iar fiul este săturat de această iubire, nu de ceea ce înghite.

Un fiu care nu are iubirea părinților înghite doar alimente; sau aruncă totul pentru că refuză să mănânce ceva care nu este semn al iubirii…

Trăim într-o societate caracterizată de bulimie și anorexie, antiteze tipice societății în care relația adevărată lipsește tot mai mult, și în care fiecare om este ceea ce are și ceea ce posedă…

Însă noi nu suntem ceea ce avem și ceea ce posedăm! E suficientă o mică îmbolnăvire și pierdem totul, chiar și viața… Deși avem minte (rațiune), este suficient să ne cadă ceva pe cap, și imediat o pierdem…

Dacă un om reușește să privească tot ceea ce are ca semn al iubirii, acela va pricepe că viața este frumoasă.

Dacă aș privi eul meu ca fiind obiectul iubirii infinite a lui Dumnezeu, primul dar pe care Dumnezeu mi l-a făcut sunt eu însumi. Apoi aș înțelege al doilea dar: întreaga lume a fost creată pentru fiecare dintre noi. Al treilea dar: toți ceilalți sunt un dar, ei sunt cel mai profund semn al iubirii lui Dumnezeu, pentru că cu ei am interacțiune (am o lucrare comună), așa cum o am și cu Dumnezeu… Al patrulea dar este însuși Dumnezeu, care vrea să mi se dăruiască, și El mi se dăruiește prin alții, prin creaturi, prin eul meu, care este primul dar pe care mi-l face.

Viața este frumoasă dacă o citim așa… Dacă nu, ne este imposibil să trăim…

Cum pot să plătesc viața pentru a o poseda? Mă împușc, și așa o plătesc?

Iar noi ne chinuim din toate puterile să o posedăm… Însă, nu! Viața este un dar!

Începutul tuturor relelor în societate este această idolatrie, acest fetișism al posedării, care distruge lucrul posedat, pentru că posedarea distruge. Ne certăm pentru a avea, însă rupem lucrurile așa cum pruncii strică jucăriile; tot astfel distrugem pământul, poluăm aerul și apa…

Persoanele pe care vrei să le posezi (stăpânești) sunt deja ucise de tine…

Prin urmare, singura viață posibilă este cea a Fiului care pe toate le primește ca semn al iubirii. Și, deci, viața este frumoasă. Vom vedea că discursul nu se termină în acest punct… Însuși Tatăl primește totul de la Fiul, căci dacă nu, dacă nu are fiu, este tatăl nimănui.

Apoi Isus „mulțumește”… A mulțumi este Euharistia. Prin mulțumire exprim că sunt mulțumit, bucuros pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce sunt alții, și întreaga lume… Toți și toate sunt semnul iubirii, sunt frumoase și le trăiesc în această lumină a mulțumirii… Atunci toți și toate sunt frumoase: sunt har, frumusețe, bunătate, iubire, viață. Dacă nu, toți și toate sunt o nenorocire, pentru că eu judec că sunt lucruri (sau persoane) pe care încă nu le am, sau pe care alții le doresc ori mă împiedică să le am, ori mi le fură… Dar astfel voi trăi într-o nenorocire continuă…

Dacă un om trăiește mulțumind celui care-i dă, atunci se simte iubit. Dacă se simte iubit, poate iubi.

Poate ,,frânge” (împărți) și poate „da”… Și devine egal cu Tatăl, care este Cel care dă. Devine adult: capabil să iubească așa cum este iubit…Acesta este ciclul vieții.

Dacă nu facem așa, înseamnă că procedăm precum Adam și Eva, care iau, adică fură asemănarea lor cu Dumnezeu, care însă deja le era dăruită, apoi o mănâncă (o distrug), apoi caută un complice… ca să poată spune: „Cel puțin, suntem doi”… Așa încep să se certe unul cu celălalt. Din această cauză simt nevoia să se acopere, deși erau soț și soție. Înseamnă că fiecare nu se mai accepta, nici pe sine, nici pe celălalt… Apoi cei doi fii ai lor se ucid. Iar istoria continuă mereu tot astfel…

Dimpotrivă, propunerea lui Isus este modul adevărat de a trăi… Isus face acest gest, care este sinteza întregii Biblii. Biblia ne spune că Dumnezeu este Tată: ne dă totul, iar noi suntem fii, deci luăm (primim) totul, chiar și eul nostru… Dar nu luăm ca obiect posedat, ci ca dar al iubirii. Dacă ne simțim iubiți, suntem capabili să îi iubim pe frați și pe Tatăl, fiecare lucru primit, și suntem capabili să trăim relația cu creația, cu știința, cu cultura ca semn al iubirii. Înțelegem că totul este în slujirea vieții, nu în slujba morții (cu posibilitatea de a ne distruge de mii de ori; cu posibilitatea de a face să explodeze întreaga lume, de a polua și de a distruge totul)…

Propunerea lui Isus este propunerea vieții, și este singura posibilă…

„Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi”…

Ceilalți evangheliști spun: „Luați, mâncați”. Ia! Nu-ți fie frică. Ia și mănâncă acest Trup; ia și asimilează (însușește-ți) acest Trup! Isus este Trup la fel ca noi! Așadar, însușește-ți acest Trup. Noi cunoaștem Trupul din Cuvânt, din Evanghelii… Noi suntem chemați să trăim în trupul nostru în aceeași manieră, cu același Cuvânt, așa cum Isus a trăit în Trupul Său, Cuvântul Tatălui…

Care este Cuvântul Tatălui? Că suntem fii iubiți și că putem să-L iubim pe Tatăl și să-i iubim pe frați. Aceasta este viața!

Atunci să luăm și să mâncăm acest Trup, această pâine, această viață dăruită, această iubire. Căci un om trăiește prin ceea ce mănâncă…

În realitate, înghițim zilnic multe ore de ,,adorație” a programelor televizate… Dacă facem astfel, este clar că suntem în gravă eroare… Suntem indivizi care nu pot sta în picioare, pentru că le lipsește bastonul pentru a se sprijini, suntem deja bolnavi și bătrâni…

Este frumoasă definiția pe care Isus o dă despre Sine și despre întreaga Sa viață: „Trupul dăruit pentru voi”… Trupul este un dar! Trupul nostru este un dar… Dacă trupul nu-i un dar, un dar pe care soții și-l oferă unul celuilalt, nu există viață.

Trupul nostru, ca fii, este un dar, iar originea acestui dar este Dumnezeu care Se dăruiește…

„Aceasta să faceți spre pomenirea Mea [în amintirea Mea]”, adică ne implică, ne invită să facem așa, „amintindu-ne”.

„A ne aminti” nu înseamnă ca și cum am aniversa „1 Decembrie”, de exemplu, ci înseamnă să ne amintim această Iubire care este centrul vieții și al creației. Trăim prin această amintire. Pentru că dacă niciodată nu ne amintim această Iubire și nu o purtăm în inimă… am eșuat. Noi trăim prin ceea ce avem în inimă… Să purtăm în inimă această amintire, pe care ne-o amintim constant în toate relațiile și în toate acțiunile noastre, în toate lucrurile pe care le întâlnim, pe care le avem, le posedăm, le dăruim. Trăiți prin această amintire a Iubirii. Atunci toate sunt „Schimbate la față”…

Identitatea lui Isus constă în a Se dărui în totalitate: Trup și Sânge…

După logica dăruirii lui Isus, rezultă că: „Este al meu numai ceea ce dăruiesc; este al meu numai ceea ce primesc mulțumind, deci, ca semn al iubirii și astfel îl ofer ca iubire”. Numai acestea sunt ale mele, mai mult, sunt eu, este identitatea mea, care este precum cea a lui Dumnezeu. Dacă nu, nimic nu este al meu, ci este doar moarte, pierdere, care înseamnă că nimic nu-i al meu și că toate sunt „non-eu”…

v. 20

²⁰ La fel a făcut cu potirul, după cină, zicând: „Acest potir este noua alianță în sângele meu, vărsat pentru voi.

Ceilalți sinoptici adaugă: „Luați și beți, acesta este Sângele Meu”…

Dacă noi mâncăm acel Trup, ne însușim acel trup, trăim ca fii, înseamnă că „bem sângele”…

Omul nu putea să bea sângele, pentru că sângele era viața, iar viața era numai al lui Dumnezeu… Bine… Dacă noi, în trupul nostru, trăim ca fii, bem însăși viața lui Dumnezeu; iar viața lui Dumnezeu este iubirea… Prin urmare, trăim deplin în mod divin.

La fel, la urmă, după ce au cinat…

Amintește sângele despărțit de trup, pentru a indica faptul că în mijloc se află moartea…

Moartea cauzată nu de orișicine, ci de unul dintre discipolii Săi care-L vinde, de un altul care se leapădă, de ceilalți care fug, și de toți ceilalți… Cu alte cuvinte, pentru toți cei care doresc să posede – și de la Adam încoace toți dorim să posedăm – Dumnezeu se face obiectul posedării lor… El ne întreabă: „Vrei să mă furi? Bine… Eu mă dăruiesc ție. Ce vrei să-mi faci? Să-mi iei viața? Eu îți dau viața Mea!”

Dumnezeu face din răul nostru maxim – care constă în a-I lua viața – maxima Sa iubire, mai tare decât moartea. Maxima iubire este însuși Dumnezeu, origine a vieții: „Eu îmi dau viața pentru tine”. Acest fapt înseamnă deja a învinge moartea, pentru că viața înseamnă iubire. În acest act avem plinătatea iubirii, o viață de la care nimeni nu mai este exclus pentru că este dăruită pentru cei care-L ucid. Dacă un om nu L-a ucis, nici măcar nu-i credincios…

Singurii teologi din Evanghelie sunt tâlharul, care înțelege motivul pentru care Isus este pe cruce – pentru a sta acolo, aproape de el – și sutașul care-L ucide și spune: „Știu de ce a murit: L-am ucis eu”… Ne vom întoarce asupra acestor tablouri…

Adam dorea să fie ca Dumnezeu, dar a avut o imagine greșită despre El… Dumnezeu nu este gelosul care ține toate pentru El, ci dăruiește; nu ne ia viața, ci ne dă viața Sa, în dar. Dacă acceptăm acest adevăr, atunci putem bea sângele, veselia vieții și a iubirii…

Luca are o altă viziune despre potir, căci spune: „Acest potir este noul legământ„. Luca insistă că este „noul legământ”…

Legământul exprimă nunta, tratatul (pactul) între Dumnezeu și om…

Legământul se făcea între regi într-un mod foarte simplu: se luau animale, erau tăiate în două, apoi cei doi regi care încheiau legământul treceau prin mijloc, spunând: „Așa să sfârșească cel care încalcă legământul”, adică despicat… Prin legământ se angajau să stea împreună atât în viață cât și în moarte, atât la bine, cât și la rău…

În Cartea genezei, 15, Dumnezeu a încheiat un legământ cu Avram, spunându-i să ia animale și să le despice. Dar apoi, prin mijlocul animalelor despicate n-a trecut Avram, ci numai Dumnezeu. Cu alte cuvinte, legământul lui Dumnezeu, pe care nu-l putem rupe, este următorul: indiferent de cât de mult rău ai face, Eu nu mă voi răzbuna, nu te pot refuza, pentru că te iubesc infinit de mult.

Tu mă ucizi?

Eu îmi dau viața pentru tine… Încearcă să rupi acest legământ, dacă reușești…

Răul maxim deja l-am înfăptuit, omorându-L pe Dumnezeu, iar din răul nostru maxim, Dumnezeu a făcut binele maxim: Și-a dăruit viața pentru noi. Încearcă să rupi această iubire…

Profeții promiteau un nou legământ (cf. Ier. 31, 31). De ce? Cel vechi l-au încălcat mai înainte de a-l primi: pe când cobora Moise de pe munte, ei deja își făcuseră vițelul de aur. Din Biblie vedem că întreaga istorie este istoria infidelității noastre față de legământ. Despre fiecare rege – care reprezintă poporul – se spune că s-a comportat mai rău decât toți părinții săi…

Acest legământ este nou și este veșnic și nimeni nu-l va mai putea rupe… Ieremia spune că atunci toți, de la cel mai mic la cel mai mare, vom cunoaște cine este Dumnezeu: Dumnezeu este Cel care iartă orice rău. Chiar dacă-L ucizi, El continuă să te iubească… Și atunci știi cine ești tu: în sfârșit, știi că ești iubit infinit de mult. În sfârșit, suntem eliberați de minciuna lui Adam care a vrut să fure și să posede darul. Omule, toate îți sunt dăruite, însuși Dumnezeu ți se dă!

Când celebrăm Euharistia suntem cuprinși de această uimire: „Cine sunt eu? Sunt eu iubit exact așa de Dumnezeu!” Și toți ceilalți sunt iubiți așa… Și cine este Dumnezeu? Este Cel care ne iubește așa…

Dacă știm aceste lucruri, valoarea vieții pe care o trăim se schimbă… Viața nu constă în a avea două-trei lucruri, și în a ne călca în picioare pentru a le avea… Ci noi avem viața lui Dumnezeu, care este iubirea dintre Tatăl și Fiul, care circulă între toți frații.

„Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi”, adică pentru binele vostru… „Luați și beți”, beți viața Mea, iubirea Mea…

Toate Evangheliile s-au născut pentru a explica semnificația acestor cuvinte… Toate Evangheliile s-au născut în jurul Euharistiei, pentru a ne ajuta să înțelegem misterul acestui trup care ne-a revelat cine este Dumnezeu. Acel Dumnezeu pe care nimeni nu L-a văzut vreodată, Fiul – în Trupul său – ni-L descoperă. Pentru a înțelege acest mister, s-au născut Evangheliile. Și astăzi la Liturghie, în ritul roman, se citește un text din V.T., apoi unul din N.T. care se referă la un text din V.T. care se împlinește în cel din N.T., apoi toate textele se împlinesc în acest dar de Sine, pe care Dumnezeu ni-l face în ultima zi.

Și această ultimă zi este ceasul mântuirii noastre.

Când celebrăm Euharistia, celebrăm mântuirea lumii deja înfăptuită pentru toți, însă trebuie să ne amintim să o trăim în viața de zi cu zi. Din această cauză o celebrăm…

Nu mergem la Liturghie pentru a asculta slujbe minunate, nici pentru a-l auzi pe acel preot inteligent, care vorbește frumos, ci mergem pentru a vesti această amintire, care este pentru toți…

În F.Ap. 27, când Pavel merge spre Roma, se află pe o navă cu 276 persoane. Începe o furtună și timp de 14 zile nici nu mănâncă și nici nu beau, și toți erau pe moarte… Iar barca era plină cu grâu… Toți suntem în aceeași barcă: lumea e o barcă. Barca este încărcată cu viață, dar toți se scufundă, pentru că trăiesc în mijlocul furtunii…

Iar Pavel spune: „Pentru mântuirea voastră este necesar să luați această pâine și să o mâncați”… Și se spune că înaintea tuturor, Pavel a luat pâinea, a frânt-o, a binecuvântat-o și a dat-o… Adică a celebrat Euharistia înaintea tuturor păgânilor, în mijlocul furtunii… Și le-a spus că e necesar pentru mântuirea lor…

Cu alte cuvinte, fiecare om, care trăiește în mijlocul furtunii din lume, e necesar să înțeleagă acest mister al iubirii, misterul Euharistiei… Dacă nu, toți ne scufundăm…

Însă la urmă se va scufunda nava cu grâul, adică cu Cristos care-și dă viața. Și așa marea se liniștește, adică răul care este în interiorul nostru… Și toți sunt mântuiți. Toți!

Euharistia este mântuirea lumii… Este mântuirea care, zi după zi, pătrunde în fiecare dintre noi tot mai mult, până când Cristos va participa, în sfârșit, la Euharistia noastră, pentru că îl vom fi primit pe ultimul dintre oameni. Atunci Isus va fi bucuros, căci și El va putea spune: „Acum am terminat munca (lucrarea) Mea”. Aceasta însemnând că de acum lucrarea de a-i recunoaște (de a-i primi) pe cei din urmă este în seama noastră.

Cuvintele: a luat pâinea, a mulțumit, a frânt-o, a dat-o, a mâncat, a băut sunt cuvintele fundamentale din viață, pe care toți le înțeleg. Dacă eliminăm un singur cuvânt, nu trăim…

Texte utile:

• Ps. 16; 36;
• Ier. 31, 31-34;
• Iez. 36, 22-30;
• Înț. 16, 20-29;
• Io. 6, 26-58;
• F.Ap. 27, 27-38;
• 1 Cor. 11, 17-33.