Iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul ce slujește.

Fiul, dat pe mâna fraților, ia asupra Sa și răul, chiar și cel al ucenicilor, de la violențele celui care-L trădează, până la cea a celor care încă se ceartă pentru a stăpâni.

Is. 54, 6-10

Textul din Isaia ne ajută să înțelegem ce sentimente avea Isus în timpul Ultimei cine.

În cateheza anterioară am prezentat centrul întregii Evanghelii, sinteza întregii Biblii, ceea ce noi retrăim în Euharistie. Prin toate darurile pe care Dumnezeu ni le oferă, până la urmă, nu vrea să facă nimic altceva,decât să ni Se dea pe Sine, astfel încât noi să trăim pentru El, așa cum El trăiește și moare pentru noi.

În misterul Euharistiei am văzut stilul vieții lui Isus, care este stilul vieții Fiului, care le primește pe toate în dar – ca semn al iubirii Tatălui – și luând ca dar, Se simte iubit și, prin urmare, este capabil să iubească: să frângă și să dea fraților.

Aceste cuvinte simple exprimă ciclul vieții: primim și dăruim. Dacă nu primim, nu existăm; dacă nu dăruim, ucidem viața. Euharistia este singura viață posibilă: a trăi ca fii și frați…

Euharistia este sinteza întregii Biblii și a tuturor darurilor lui Dumnezeu, care nu poate face mai mult decât să ni Se dăruiască pe Sine…

Acum vom prezenta un text care ne explică și mai bine sensul profund al Euharistiei, pentru că un lucru îl înțelegem și din contextul său… Vom vedea cui îi este oferit acest dar și ce izvorăște din acesta…

Am văzut iubirea Domnului pentru noi, iar iubirea are însușirea de a ne face liberi: când un om se simte iubit, este liber să recunoască adevărul. Așadar, înaintea iubirii iese la iveală ceea ce suntem.

Să vedem cine suntem noi, oamenii, cărora Domnul le oferă darul Său…

Se citește Lc. 22, 21-30

²¹ Dar iată, mâna celui care mă va vinde este cu mine pe masă, ²² căci Fiul Omului merge după cum a fost hotărât, dar vai acelui om prin care este trădat!” ²³ Atunci ei au început să se întrebe unii pe alții, care dintre ei ar fi cel ce o va face. ²⁴ S-a iscat între ei o neînțegere: care dintre ei ar putea fi socotit cel mai mare. ²⁵ Dar el le-a zis: „Regii popoarelor domină peste ele, iar cei care-și exercită autoritatea asupra lor sunt numiți binefăcători. ²⁶ Însă voi nu faceți așa, dar cel mai mare dintre voi să devină ca cel mai tânăr, iar cel care conduce, ca cel care slujește. ²⁷ Căci cine este mai mare: cel care stă la masă sau cel care servește? Oare nu cel care stă la masă? Însă eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujește. ²⁸ Voi sunteți cei care ați rămas cu mine în încercările mele. ²⁹ Și eu rânduiesc pentru voi o împărăție, așa cum Tatăl a rânduit pentru mine; ³⁰ ca să mâncați și să beți la masă cu mine în împărăția mea și să vă așezați pe tronuri ca să judecați cele douăsprezece triburi ale lui Israel.

În acest text ni se prezintă ucenicii care au primit „Prima împărtășanie”, după ce au fost pregătiți direct de Isus. Acești discipoli se numesc: Iuda care trădează, toți ceilalți care se ceartă între ei pentru a afla cine-i va urma lui Isus, care va fi cel mai important între ei. Apoi, Luca ne va prezenta istoria lui Petru, căruia Isus îi va spune: „Te vei lepăda de Mine”.

Cu alte cuvinte, Isus Se dăruiește celor care-L trădează, celor care nu-L înțeleg și-L părăsesc, așa cum fac toți ucenicii, și celor care se leapădă de El.

În acea seară Isus n-a spus: „Dragii Mei ucenici! Eu doream să vă fac un cadou, „Ultima cină”, dar pentru că unul mă va trăda, toți veți fugi, un altul se va lepăda, în această seară mergeți toți la culcare fără cină. Nu vă dau nimic! Când o veți merita, vă voi da-o”…

Darul de Sine, Euharistia, Isus îl oferă celui care-L trădează, lui Iuda, care este simbolul fiecăruia dintre noi… În celelalte Evanghelii toți se întreabă: „Cine este? Oare sunt eu?”

Darul de Sine, Euharistia, Isus îl oferă ucenicilor care se ceartă între ei, pentru a afla cine va avea puterea în mâinile sale. Este descrierea sintetică a istoriei constante a Bisericii, și a umanității noastre.

Tocmai acestora le făgăduiește Împărăția lui Dumnezeu, așa cum i-a făgăduit-o tâlharului căit pe cruce.

Altfel spus, scopul Evangheliei este cel de a ne ajuta să înțelegem că Isus a murit pentru păcătoși. Dar nu pentru voi, păcătoșii, ci pentru mine, păcătosul.

Atunci eu înțeleg că sunt iubit. Dacă înțeleg că sunt iubit, îmi schimb viața.

Din această cauză prima noastră identificare va fi cu Iuda; cea de a doua va fi cu toți ucenicii care se ceartă (și vom vedea din ce cauză); și următoarea va fi cu Petru care ne reprezintă pe toți.

În această cateheză ne vom opri asupra lui Iuda și asupra celorlalți ucenici.

Este minunat că tocmai înaintea iubirii, înaintea Lui, înaintea acceptării necondiționate, chiar și ceea ce este negativ poate să iasă la iveală cu o mai mare libertate… Dacă răul nu iese, îl ascundem, devine un chist (o tumoare) în noi… În schimb, răul care există în noi poate ieși liniștit la iveală. De ce? Pentru că exact acestor ucenici care sunt așa, și care sunt ca noi, Domnul li Se dăruiește… Pe aceste persoane El le iubește; pentru ele Își dă viața… Și acestor persoane, la fel ca tâlharului, le dă Împărăția Sa, nu drepților.

Niciun drept nu intră în Împărăția lui Dumnezeu, pentru că nu există nici un drept. Pentru că toți sunt păcătoși, numai cine știe că este păcătos se poate schimba și poate accepta mila. Cine crede că este drept, nu se schimbă și trăiește constant în Iad, până când nu înțelege că s-a înșelat cel mai rău dintre toți oamenii…

vv. 21-23

²¹ Dar iată, mâna celui care mă va vinde este cu mine pe masă, ²² căci Fiul Omului merge după cum a fost hotărât, dar vai acelui om prin care este trădat!” ²³ Atunci ei au început să se întrebe unii pe alții, care dintre ei ar fi cel ce o va face.

În acest loc Isus nu dă un nume. Noi toți știm că este vorba despre Iuda.

Persoana lui Iuda ne tulbură. Noi căutăm mereu să știm cine este Iuda, pentru ca noi să ne simțim în ordine… Și discipolii se întreabă: „Cine este?” Mereu credem că este celălalt… Însă din text vom afla că Iuda ne reprezintă pe fiecare dintre noi; este fratele nostru.

Matei și Marcu subliniază că fiecare dintre ucenici se întreabă: „Oare sunt eu?” Până când nu înțeleg că sunt eu, încă nu pătrund în Evanghelie…

Iuda – în Evanghelia după Ioan – întotdeauna este amintit împreună cu Petru și cu discipolul iubit, și-n povestirile Învierii.

Iuda reprezintă răul lumii, păcatul lumii, acel rău care este în fiecare dintre noi și pentru care Isus moare pe cruce; pentru că Isus a murit pentru păcătoși. Nu? N-a murit pentru drepți.

Iuda reprezintă acel rău al lumii care este în noi toți, și în Petru, și în toți ceilalți ucenici. Din această cauză și Petru se leapădă, din această cauză toți ceilalți ucenici fug…

Petru îl reprezintă pe acel om care nu vrea să fie ca Iuda, până când nu se leapădă și el, iar atunci înțelege că și el este ca Iuda, și pricepe că „Isus a murit pentru mine, păcătosul”… În acest moment Petru devine la fel ca ucenicul iubit…

Cele trei personaje, Iuda, Petru și ucenicul iubit, reprezintă cele trei aspecte ale noastre. Altfel spus, toți suntem ca Iuda; însă, la fel ca Petru, nu am vrea să fim ca Iuda; dar apoi când cădem în păcat, și cunoaștem iubirea Domnului, devenim ucenicul iubit, care a descoperit mântuirea…

Mereu ne întrebăm dacă Iuda s-a osândit…

Isus a murit pentru Iuda.

Iadul există! Iadul este situația negativă pe care o trăim, fără să știm, adică răul. Iadul este răul (păcatul) din lume! Iar Isus a venit să ne mântuiască din Iad…

Dacă nu, de ce a venit să ne mântuiască? Oare a venit să mântuiască oamenii care se simt bine? Ar fi fost inutil!

„Nu sănătoșii au nevoie de medic, ci bolnavii… N-am venit să chem drepții, ci păcătoșii”…

Întrebarea nu-i dacă Iuda este mântuit sau osândit… Ci problema constă în a înțelege că noi suntem mântuiți, în măsura în care suntem pierduți și osândiți… Isus a venit să caute ceea ce era pierdut.

În Iuda ni se revelează misterul lui Dumnezeu. Domnul este iubire necondiționată; în Iuda este învins răul lumii, care este minciuna Satanei, necunoașterea iubirii lui Dumnezeu față de noi…

Să ascultăm ce spune Luca despre Iuda…

Isus spune: „Dar iată, mâna celui ce Mă vinde este cu Mine la masă” (v. 21).

De-abia Isus a luat pâinea, a frânt-o și a dat-o: este mâna Fiului care ia, frânge și dă…

Iuda reprezintă cealaltă mână. Mâna înseamnă capacitatea de a acționa (de a lucra), puterea… Mâna noastră ia, fură, ucide și posedă…

Iuda îl reprezintă pe Adam, adică pe fiecare dintre noi.

Ce facem noi?

Vrem să posedăm lucrurile, persoanele și pe Dumnezeu, căci astfel ne asigurăm viața. Și nu știm că acest mecanism înseamnă a ucide, pentru că posedarea este începutul morții. Viața constă în a primi și a dărui.

Așadar, Isus este obiectul acestei mâini care posedă și ucide. Însă Isus se dă acestei mâini care ucide, că să spună: „Vezi că Eu Îmi dau viața pentru tine!”.

Deci, în Iuda, Isus Își dă viața pentru fiecare dintre noi. Nu din întâmplare se numește Iuda, la fel ca poporul ales; și se numește „Iuda lui Simon”, la fel cum și Petru se numește „Simon”… Evanghelistul Ioan subliniază aceste aspecte…

Mâna celui care Mă vinde „este cu Mine la masă”, adică primește darul Trupului Fiului.

Isus continuă, spunând: „Și Fiul Omului merge [niciodată nu spune că moare] precum a fost orânduit”…

Iuda nu recită un rol: nu înseamnă că a fost sortit să interpreteze un personaj negativ și, prin urmare, trebuie să-l vândă pe Isus… Nu! Iuda nu joacă un rol…

„Și Fiul Omului merge după cum este scris”. Ce este scris?

Este scris că Isus moare pentru păcatul lumii, pentru a mântui lumea… Așadar, în Iuda se împlinește Scriptura, așa cum Dumnezeu din veci a orânduit: că omul pierdut, în sfârșit, primește Trupul lui Cristos, primește mântuirea…

În Evanghelia după Ioan singurul care primește Pâinea de la Isus, împărtășania, este Iuda…

Apoi, Isus adaugă: „Dar vai, omului aceluia ! „. Nu este un „vai”… În acest loc cuvântul „vai” înseamnă altceva, adică: simt Eu, Isus, răul acelui om…

Altfel spus, răul pe care-l facem noi, îl simte Dumnezeu care ne iubește. Iar crucea este „vaiul, suferința lui Dumnezeu” pentru răul lumii, pentru că Dumnezeu ia răul nostru asupra Sa în mod real.

Ce rol joacă omul?

Omul este mijlocul, instrumentul acestui rău… Altfel spus, suntem înșelați…

Nu omul este autorul răului, ci omul doar îl îndură din ignoranță (din necunoaștere); apoi, la rândul său omul transmite acest rău; omul este un mediator al răului… Pentru că nu se simte iubit, omul crede că viața înseamnă a-i poseda pe alții, dar în acest fel își face rău sieși și altora…

„Iar ei au început să se întrebe, unul pe altul, cine dintre ei ar fi acela” (v. 23), adică fiecare dintre ei crede că este celălalt cel care-L va vinde. Și toți au dreptate…

Dacă ne-am întreba cu simplitate: care a fost motivul pentru care Iuda a trădat, am ajunge la concluzia că, de fapt, Iuda a fost trădat de Isus… Pentru că, cu toate posibilitățile pe care Isus le avea, nu trebuia să facă așa… Ci trebuia să se folosească de puterile pe care le avea, pentru a răspândi Împărăția lui Dumnezeu: Isus putea înmulți pâinea; putea lua puterea foarte ușor în mâinile Sale; putea să-L aibă pe Dumnezeu la mână și să facă toate minunile pe care le dorea… De ce Isus n-a făcut toate acestea? Prin urmare, Isus l-a trădat pe Iuda…

Iuda dorea ceea ce dorea Petru, dar și toți ceilalți: ca Isus să fie bogat și puternic și eficient din punct de vedere religios… „Iată, Dumnezeu e cu noi. Îl am în buzunar. Cu El fac toate minunile pe care le vreau”… Este ceea ce dorea Petru; este ceea ce dorea Satana în timpul ispitirilor lui Isus. Satana-I propune dumnezeul satanic, adică dumnezeul puterii, al stăpânirii, al prestigiului, al orgoliului… Un astfel de dumnezeu este Satana! Însă Isus este opusul Satanei!

Din această cauză Iuda reprezintă răul (păcatul) lumii, care este același păcat al lui Adam, al lui Petru, al tuturor celorlalți ucenici, al mai marilor preoților, al lui Pilat, al lui Irod… al tuturor.

Iuda n-a făcut nimic monstruos, ci a făcut ceea ce facem toți și-n zilele noastre în Biserică… Încă toți judecăm așa… Oare stilul vieții noastre este tocmai stilul vieții lui Isus? Ce criterii avem? Sunt cele ale lui Isus?

Iar Isus Se dăruiește acestor ucenici, astfel încât noi , știind (aflând) că suntem iubiți în mod infinit, să ne schimbă stilul vieții, să începem și noi să trăim prin dar și prin iubire.

Isus niciodată nu Se va obosi (plictisi), pentru că vrea ca toți oamenii să fie mântuiți, și să ajungă la cunoașterea adevărului… Căci boala noastră nu-i răutatea: omul nu-i rău, ci-i doar prostuț, stupid! Isus spune din înaltul crucii: „Nu știu ce fac”… Iar adevăratul rău (păcat, boală) constă exact în „a nu ști”…

Numai înaintea acestei iubiri, care ni se revelează (descoperă) în Euharistie, în misterul crucii, noi știm (cunoaștem) cine este Dumnezeu: este iubire; și că viața înseamnă a primi și a dărui, a crea comuniune prin intermediul bunurilor pe care le avem și nu a ne călca în picioare și a ne separa datorită bunurilor…

Tocmai înaintea darului de Sine al lui Isus, în Iuda iese la lumină acel rău care este prezent în noi toți, această „altă mână”, care reprezintă mâinile tuturor…

Prin urmare, pe bună dreptate, fiecare se întreabă: „Cine este?”… Și fiecare are dreptate gândindu-se că celălalt îl va vinde pe Isus… Însă, până la urmă fiecare om înțelege și spune: „Sunt eu!”… Însă, în acest moment (până acum), Iuda este singurul care știe că el îl va vinde pe Isus… Deci este singurul care are posibilitatea să înțeleagă iubirea lui Dumnezeu…

Numai Matei subliniază că Iuda mai apoi s-a spânzurat… Celelalte Evanghelii nu spun nimic, pentru că nu le interesează acel fapt; ci fac din Iuda modelul (prototipul) fiecărui om…

Însă Matei vrea să facă din Iuda prototipul răului, al acelei răutăți care există în noi. Iar răutatea maximă (propusă ca model) constă în a spune: „Am greșit, deci plătesc”… Ca și cum Dumnezeu ar vrea ca noi să plătim. Dumnezeu nu vrea să ne pună să plătim pe niciunul, ci plătește El pentru noi…

Iuda se căiește. Mai mult, se convertește…

vv. 24-26

²⁴ S-a iscat între ei o neînțegere: care dintre ei ar putea fi socotit cel mai mare. ²⁵ Dar el le-a zis: „Regii popoarelor domină peste ele, iar cei care-și exercită autoritatea asupra lor sunt numiți binefăcători. ²⁶ Însă voi nu faceți așa, dar cel mai mare dintre voi să devină ca cel mai tânăr, iar cel care conduce, ca cel care slujește.

Tema certei dintre ucenici deja am aflat-o în alte locuri în Evanghelie, dar acum apare tocmai în contextul Ultimei cine… Și, este mai mult decât o simplă ceartă, deoarece cuvântul grec folosit în acest caz exprimă „iubirea de a-l învinge pe celălalt”… Altfel spus, în fiecare persoană există o dorință intensă, care este cea de a domina peste celălalt, de a se impune… căci are impresia că astfel are valoare… A vrea să valoreze (să conteze) este expresia omului care nu se simte iubit și nu știe că valoarea sa este iubirea pe care o primește… Cine nu se simte iubit, nu are valoare, prin urmare valoarea sa este să stăpânească, să se impună înaintea altora… Adică să-și pună piciorul pe capul altuia.

Ne înduioșează acești ucenici care se ceartă unul cu celălalt la Ultima cină… Această sfadă este expresia tuturor certurilor. Dacă ne gândim bine, și-n familie, toate certurile, până la urmă, sunt pentru a afla cine comandă și nu pentru a afla care sunt lucrurile adevărate… Căci lucrurile adevărate oricum se fac din necesitate…

Însă certurile se fac pentru a afla cine poruncește, cine este mai mare… Cine pare că-i mai mare. Căci este important și să pară că noi comandăm… Evanghelistul Ioan abordează această temă a aparenței…

„Mare” este epitetul lui Dumnezeu. Apoi Dumnezeu n-are măsură, deci dorința omului este să fie tot mai mare…

Acest „mai mult”, în limba latină este „magis”, indicând suveranitatea omului: omul vrea tot mai mult și vrea să fie mare… Și este justă această dorință.

Dar care este măreția omului?

Adevărata măreție a omului este cea de a se simți iubit și de a ști iubi, care-i măreția lui Dumnezeu.

Eroarea constă în a crede că măreția omului este următoarea: cel mai mare este omul cel mai puternic, mai necinstit, mai egoist, cel care are mai multe lucruri, cel care stăpânește peste ceilalți, la fel ca împărații pământului… Însă, nu! Un astfel de om este cel mai nefericit din lume, care seamănă nefericire pe pământ… Acesta este răul (păcatul) lumii, care există în toți ucenicii: ei cred că omul măreț este cel care-i stăpânește pe alții, nu cel care-i slujește pe alții… Ei cred că omul măreț este cel puternic și egoist… Acesta e păcatul lumii: este idolatria banului, a puterii și a instrumentalizării lui Dumnezeu (prin prestigiul religios)… Acest fapt este diabolic. Și toți judecă așa…

Dar Isus spune: „Împărații pământului poruncesc, stăpânesc, apasă și, pe deasupra, doresc să fie numiți binefăcători”…

„Dar nu așa să fie între voi”. Însă exact așa este și între noi…

Dar, între noi există „Unul” care este diferit: este Isus! Și toți suntem chemați să trăim această diversitate și-n relațiile familiale, în comunitate, în societate și-n Biserică.

Cine este cel mai mare?

Cel care se face cel mai mic dintre toți! Cel mai mare nu este omul care stăpânește, ci acela care slujește…

Vă dau un exemplu: dacă în acest moment ar muri primarul Bucureștiului, orașul ar merge înainte chiar și fără primar, timp de câteva luni. Dacă ar lipsi măturătorii, orașul s-ar bloca… Așadar, important este cel care slujește, nu cel care stăpânește sau are puterea…

E nevoie de o convertire profundă a valorilor pe care le avem… Puterea, sub aspectul stăpânirii, al controlării altora, este ceva diabolic…

Noi suntem în slujba altuia: niciun om n-are putere asupra altui om…

Cine vrea să aibă putere asupra altuia, deja l-a ucis pe celălalt și pe sine, ca om… Prostește el și-i face pe toți să prostească…

Noi căutăm să fim robi, pentru că-i mai comod să fim robi… Căci și noi am vrea să deținem puterea. Dar neputând să o avem, ne identificăm cu aceia care au puterea și așteptăm să vină și rândul nostru… Care niciodată nu va veni…

În schimb, problema este să ne schimbăm criteriul: „Între voi să nu fie așa!” La toate nivelurile: cel mai mare în familie, în orice fel de raporturi, este cel care slujește! Conducătorul nostru nu-i cel care poruncește, ci acela care slujește… Nu din întâmplare Sfântul părinte se numește și servus servorum Dei.

Acești ucenici sunt la fel ca toți, la fel ca fiecare dintre noi… Iar Isus Se dă acestor oameni. Acest fapt este mângâietor…

Mai înainte de a ne împărtăși spunem: „Nu sunt vrednic”. Și merg să mă cuminec pentru că nu sunt vrednic; merg pentru că am nevoie ca să mă vindec de toate delirurile mele prostuțe pe care le am în interiorul meu…

Ne uimește că au această discuție tocmai înaintea lui Isus… Ei se laudă înaintea lui Isus pentru a fi aplaudați de Isus! Ne înduioșează prostia, dar așa este… Și noi ne comportăm astfel zilnic… De fiecare dată când discutăm, o facem numai pentru a vedea cine comandă, nu discutăm pentru că avem nevoie… Discutăm pentru a primi elogiul din partea lui Dumnezeu și a altora… Pentru ca ei să recunoască că eu sunt bun, priceput…

v. 27

²⁷ Căci cine este mai mare: cel care stă la masă sau cel care servește? Oare nu cel care stă la masă? Însă eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujește.

Acest verset este o aluzie la spălarea picioarelor pe care Isus o face la Ultima cină.

Ceilalți sunt la masă, iar Isus le spală picioarele…

Și întreabă: „Cine este mai mare: cel care stă la masă, sau cel care slujește?”

Răspunsul lor este: cel care stă la masă…

Bine! „Pentru Mine, voi sunteți mai importanți decât Mine: Eu sunt cel care slujește…”. Este cea mai frumoasă definiție a lui Dumnezeu.

Cine este Dumnezeu?

Este Cineva care slujește! Iar slujirea este expresia concretă și completă a iubirii.

Egoistul se folosește de celălalt; iubirea slujește…

Pentru noi, omul liber este cel care se folosește de toți și toți sunt la dispoziția sa… Și credem că este singurul om liber, iar toți ceilalți sunt robi…

Dar în Evanghelie libertatea înseamnă a fi slujitori unii-altora, în iubire reciprocă. Aceasta este libertatea adevărată. Cealaltă se numește egoism. Libertatea creștină este libertatea de a iubi așa cum suntem iubiți; este libertatea lui Dumnezeu. Cealaltă este libertatea Satanei…

Întotdeauna ne înșelăm și trișăm în sfera cuvintelor adevărate: tată, mamă, iubire, libertate, dreptate…

Isus Se definește: „Sunt în mijlocul vostru ca Cel care slujește”…

Slujirea este mâna, este puterea lui Dumnezeu. Toată puterea lui Dumnezeu constă în a sluji, până la a-Și da viața: „Fiul omului n-a venit să fie slujit, ci să slujească și să-Și de-a viața pentru toți”…

Aceste versete sunt o instruire asupra Euharistiei, loc în care iese la lumină tot răul nostru. Iar când iese la lumină răul nostru, Isus vine ca slujitor al nostru , pentru a ne îngriji și vindeca de această minciună. Căci răul este o minciună; omul nu l-ar face, dacă n-ar fi mințit…

vv. 28-30

²⁸ Voi sunteți cei care ați rămas cu mine în încercările mele. ²⁹ Și eu rânduiesc pentru voi o împărăție, așa cum Tatăl a rânduit pentru mine; ³⁰ ca să mâncați și să beți la masă cu mine în împărăția mea și să vă așezați pe tronuri ca să judecați cele douăsprezece triburi ale lui Israel.

În acest text avem marea promisiune a lui Isus făcută „vouă”, adică nouă…

Printre acești „voi” îi avem pe Iuda care-L vinde, pe Petru care se leapădă, pe ceilalți care se ceartă pentru putere, și pe toți care-L vor părăsi…

Exact pentru „voi” Eu rânduiesc ceea ce Tatăl a rânduit pentru Mine.

Ce a rânduit Împărăția Tatălui pentru Fiul? Împărăția Tatălui pentru Fiul este iubirea infinită a Tatălui pentru Fiul… Iar Fiul este moștenitorul acestei Împărății, adică are aceeași iubire. Iar iubirea este viața.

Eu rânduiesc pentru voi – care sunteți așa, nu pentru alții mai buni – Împărăția Mea…

Pentru voi „care ați rămas cu Mine în încercările Mele”, iar voi ați căzut în toate încercările. Însă Isus le-a învins pe toate, de la prima până la ultima. Chiar și pe cruce Isus va avea aceleași încercări, pe care le au acum ucenicii: ale succesului, puterii, prestigiului…

Isus are aceste încercări la început, la sfârșit și de-a lungul întregii vieți, dar le-a biruit pe toate.

Voi „ați rămas cu Mine”… „Și Eu vă rânduiesc [vă promit] vouă Împărăție”…

Vă amintiți un alt om căruia Isus i-a promis Împărăția?

Tâlharului căit, de pe cruce.

Cu alte cuvinte, când eu îmi dau seama că acest rău (păcat) al lui Iuda, al celor doisprezece care se ceartă, al lui Petru, este și în mine, înțeleg ce este Împărăția lui Dumnezeu: este iubirea infinită pe care Dumnezeu o are pentru mine, aceeași iubire pe care o are pentru Unicul Său Fiu: „I-ai iubit, așa cum Mă iubești pe Mine”…

Fiecare dintre noi – indiferent cât de rău ar fi – este iubit de Tatăl, cu aceeași iubire cu care Tată Îl iubește pe Fiul Său unic, pe Isus și L-a dat pe Fiul Său pentru mine. Aceasta este Împărăția lui Dumnezeu.

Iar tâlharului căit îi va spune: „Astăzi vei fi cu Mine în Împărăția Mea”…

„Amintește-ți de mine în Împărăția Ta”…

Așadar, Împărăția este făgăduită (promisă) omului care recunoaște răul, se simte liber de-a vedea răul, pentru că recunoaște iubirea care-l primește… Fapt pentru care se termină minciuna răului…

Este adevărat că din nou vom comite răul din obișnuință, din prostie, din slăbiciune, dar nu în mod sistematic.

Este „minunată” această promisiune a Împărăției, a lui a mânca și a bea, a plinătății vieții, și voi veți judeca întreaga lume (Israelul reprezintă întreaga lume)…

Care este judecata lui Dumnezeu? Este crucea… Loc în care Isus își dă viața pentru toți… Aceasta este judecata Sa.

Iar voi – care sunteți așa – veți fi ca Mine.

În Ioan, după ce le-a spălat picioarele, Isus le spune: „Iubiți-vă unii pe alții, așa cum Eu v-am iubit pe voi”. Aceasta este Împărăția lui Dumnezeu, prezentă deja pe pământ… Și aceasta este judecata asupra lumii, care deja învinge răul lumii. Și aceasta este judecata pe care trebuie să o trăim în această lume…

Isus vede ucenicii ca fiind cei care au rămas cu El în încercările Sale. Nu-i identifică cu trădarea lor: ei nu sunt trădările lor!

La Euharistie – căci toate Evangheliile s-au născut în jurul Euharistiei – nu mergem pentru a auzi cât de frumos cântă corul, sau cât de minunate sunt cuvintele rostite de preot, ci mergem pentru a vedea și a ne aminti (și a ne pune în inimă) cât de mult Dumnezeu ne iubește, până la a Se dărui pe Sine pentru noi, care suntem ca Iuda, ca toți care se ceartă pentru putere, pentru a stăpâni peste alții și ca Petru care se leapădă… Mergem la Liturghie pentru a înțelege această iubire absolută pentru mine și pentru toți, și pentru a ieși de fiecare dată reînnoiți de această amintire a lui Dumnezeu care Se dă mine; mie, care-L dau morții… De amintirea lui Dumnezeu care a murit pentru păcătoși, dintre care eu sunt cel dintâi, spune Pavel…

Participarea la Euharistie este o convertire constantă; și este o eliberare constantă a inteligenței noastre care înțelege tot mai mult adevărul; și a inimii noastre care devine tot mai liberă și dispusă să primească iubirea și să știe iubi, și de a-i primi pe alții, așa cum noi suntem primiți…

Texte utile:

• Is. 54,7-10;
• Os. 11;
• Lc. 1,46-55;
• Io. 13,1-17;
• Rm. 11,32.