Să nu slăbească credința ta.

Versetele din Scrisoarea către romani ne introduc în dialogul lui Isus cu Petru, la Ultima cină. Un dialog din care se naște comunitatea, Biserica, spațiul în care Petru va fi responsabil față de frați…

Rm. 8, 31b-39

În ultima cateheză eram în jurul Euharistiei, loc în care Isus Și-a dat Trupul Său și sângele Său pentru toți.

Am văzut darul Euharistiei, adică darul de Sine, care este sinteza tuturor darurilor pe care Dumnezeu vrea să ni le ofere, și am notat căror oameni le este oferit acest dar: lui Iuda care-L vinde pe Isus, ucenicilor care se ceartă unul cu celălalt, pentru a afla cine va prelua comanda. Iar în această cateheză vom vorbi despre Petru, care este așezat într-o poziție importantă, deoarece ne reprezintă pe toți… Pentru că Petru nu-i ca toți ceilalți: el este mai bun… Petru este ca noi, care pretindem că le știm și le înțelegem pe toate…

Din conținutul acestor versete vom înțelege experiența lui Petru, care este fundamentală pentru fiecare dintre noi: a lui Petru care trebuie să recunoască faptul că și el este la fel ca Iuda și ca toți ceilalți, adică faptul că este mântuit prin har.

Aceste versete ne vor ajuta să înțelegem ce este credința: o convertire care niciodată nu este terminată în timpul acestei vieți. Este vorba despre trecerea de la religie la credință, de la lege la Evanghelie.

Marea convertire a lui Pavel niciodată nu-i încheiată în totalitate, iar mulți nici nu știu că există o astfel de convertire…

Numai prin experiența pe care Petru o va avea – va ajunge în sfârșit că cunoască cine este Dumnezeu și cine este el – va începe experiența credinței creștine, care este diferită de pretențiile pe care le are Petru…

Se citește Lc. 22, 31-38

³¹ Simon, Simon, iată, Satana a pretins ca să vă cearnă ca pe grâu; ³² eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta; iar tu, când te vei fi întors, întărește-i pe frații tăi”. ³³ El i-a spus: „Doamne, sunt gata să merg cu tine și la închisoare și la moarte”. ³⁴ Dar el i-a zis: „Îți spun ție, Petre, că astăzi nu va cânta cocoșul până când vei nega de trei ori că mă cunoști”. ³⁵ Apoi le-a spus: „Când v-am trimis fără pungă, desagă și încălțăminte, ați dus oare lipsă de ceva?” I-au răspuns: „De nimic”. ³⁶ El le-a zis: „Acum, însă, cine are pungă s-o ia; la fel și desaga, iar cine nu are sabie să-și vândă mantia și să cumpere. ³⁷ Căci vă spun că trebuie să se împlinească în mine ceea ce este scris: A fost socotit în rândul celor nelegiuiți. Într-adevăr, ceea ce este scris despre mine este gata să se împlinească”. ³⁸ Dar ei i-au spus: „Doamne, iată aici două săbii”. Iar el le-a spus: „E destul!”

La începutul versetelor Isus îi spune lui Petru că Satana a venit „să-i cearnă”, dar El s-a rugat pentru Petru, ca să nu piară credința sa.

Petru întreabă: „Te-ai rugat pentru credința mea? Fii liniștit, căci pe mine Te poți baza… Pe ceilalți, nu. Însă eu sunt dispus să mor pentru Tine, cu Tine să fiu întemnițat”…

Isus îi răspunde: „Astăzi, în această noapte, de trei ori te vei lepăda de Mine”.

Aceasta este experiența lui Petru care trebuie să demonteze prezumția (aroganța) sa religioasă… Trebuie să ajungă să înțeleagă că și el este la fel ca toți ceilalți ucenici; trebuie să se regăsească în Iuda…

Petru înseamnă piatră, stâncă, iar stânca este atributul lui Dumnezeu.

Petru, pe care-l cunoaștem noi, nu-i atât o stâncă, ci o avalanșă. Dar când există o avalanșă, toate se prăbușesc, dar rămâne stânca. La fel în avalanșa lui Petru se vede cine este Dumnezeu: stânca stabilă.

În Rm. 1, 17, Pavel spune „Iar dreptul din credință va fi viu [va trăi]”, dar nu înseamnă că dreptul va trăi pentru că are o atât de mare credință încât mută munții Nu! Ci înseamnă că dreptul va trăi prin fidelitatea lui Dumnezeu. Și va înțelege fidelitatea lui Dumnezeu când se va descoperi necredincios (infidel). Și va pricepe că Dumnezeu îmi este credincios, chiar dacă eu sunt necredincios.

Mântuirea nu înseamnă că eu îmi dau viața pentru Dumnezeu. Domnul nu vrea viața mea, El vrea ca eu să trăiesc… Mântuirea înseamnă că Dumnezeu mă iubește și Se dă pe Sine pentru mine, care mă lepăd de El.

Dacă Petru ar fi murit pentru Isus, nu înseamnă că s-ar fi mântuit. Și cei care își procură moartea prin explozie își dau viața pentru Dumnezeu, dar a se sinucide pentru Dumnezeu nu-i o mântuire frumoasă…

Credința este cu totul altceva: nu-i credința mea în Dumnezeu, ci credința pe care o are Dumnezeu în mine… Nu este vorba despre iubirea mea pentru El, căci o simplă răceală mă desparte de iubirea mea pentru Dumnezeu, căci uit de El… Însă de iubirea pe care El o are pentru mine, nimic nu mă desparte: nici viața, nici moartea, nici trădarea, nici sabia… Tot răul pe care l-aș putea face, nu mă desparte de iubirea Sa.

Credința este experiența întregului meu rău (păcat) – care este egal cu răul tuturor – care experimentează fidelitatea lui Dumnezeu, față de mine care mă lepăd de El.

De fapt, Isus îi spune că se va lepăda mai înainte, pentru ca atunci când se va întâmpla, Petru să spună: „Isus m-a ales deși știa că eu m-aș fi lepădat de El. Deci nu m-a ales pentru că sunt bun”…

Ne vom opri puțin asupra acestui text, deși apoi va fi reluat, pentru că este singurul text construit în acest fel: Isus prezice ceea ce se va întâmpla, apoi evenimentul este povestit după o oarecare distanță. Și este important acest fapt. Pentru că dacă Isus nu i-ar fi spus că el s-ar fi lepădat, Petru ar fi putut gândi: „M-a iertat pentru că El a greșit în a mă alege”. Însă nu! Petru înțelege că Isus știa de mai înainte că el s-ar fi lepădat. Și în ciuda acestui fapt, „El m-a ales și mă iubește și nu Se leapădă de mine… Și-mi rămâne credincios, chiar dacă eu îi sunt necredincios”. Și aceasta este credința.

Credința nu-i credința mea în Dumnezeu, ci credința lui Dumnezeu în mine; nu-i iubirea mea pentru El (o iubire pe care o am și nu o am), ci este iubirea Sa pentru mine, care este o iubire veșnică, și de care nimic nu mă poate despărți, nici IADUL: Isus a coborât la Iad pentru a-i mântui pe toți… S-a făcut blestem și păcat, a sfârșit pe cruce pentru a-i mântui pe toți… Iar credința este a înțelege acest mister…

Și așa se naște libertatea Evangheliei, adică eu mă simt iubit. Iar cine este iubit nu mai este sub lege, ci a depășit legea. Pentru că cine se simte iubit, poate iubi așa cum este iubit. Și este liber… Nu este un om care respectă obligațiile religioase, căci dacă nu va fi pedepsit…

A respecta legea și a crede în Dumnezeu, căci dacă nu, El mă pedepsește, este cel mai mare păcat împotriva lui Dumnezeu… Pentru că înseamnă că eu cred că Dumnezeu este rău și nu mă iubește.

Petru trebuie să se vindece de păcatul teribil al dreptului, care crede că trebuie să-L țină bun pe Dumnezeu prin fapte bune, ca și cum Dumnezeu ar fi rău…

vv. 31-32

³¹ Simon, Simon, iată, Satana a pretins ca să vă cearnă ca pe grâu; ³² eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta; iar tu, când te vei fi întors, întărește-i pe frații tăi”.

Isus îl strigă de două ori: „Simone, Simone”, așa cum Dumnezeu i-a strigat de două ori pe Avram, pe Moise, sau pe Samuel… Apoi tot de două ori Isus îi va striga pe Saul și pe Marta…

Numele repetat de două ori exprimă o preferință particulară: este marea chemare… Iar în chemarea lui Simon este inclusă chemarea fiecăruia dintre noi. Simon (și noi) este chemat să aibă experiența iubirii Sale gratuite.

Dar Simon, la fel ca noi toți, este încercat de Satana.

Care este meseria Satanei?

Deja în Eden a intrat ca să ne fure Cuvântul lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu este simplu: El ne-a creat și a spus că suntem buni, suntem fiii Săi și ne iubește. Însă Satana ne-a spus să nu ne încredem în Dumnezeu, căci El ne invidiază, vrea să ne ucidă…

Minciuna Satanei – începutul tuturor relelor noastre – este cea de a nu crede în iubirea pe care Dumnezeu o are față de noi.

Ce putea să inventeze Dumnezeu ca noi să credem iubirii Sale?

Petru crede că merită iubirea lui Dumnezeu, deci este liniștit: „Eu le voi face bine pe toate, deci rămân liniștit…”. Însă nu este așa… Căci iubirea nu se poate merita…

Numai când noi ne dăm seama de răul pe care-l facem și numai când pricepem că celălalt ne iubește, putem înțelege că celălalt ne iubește într-adevăr în mod gratuit. Și aceasta este iubirea… Pentru că dacă mă iubește numai în baza unor condiții, înseamnă că nu mă iubește…

Așadar, Petru trebuie aibă acea experiență pe care toți trebuie să o avem: a răului care este în noi și pe care toți îl ascundem cu multă evlavie, adică în noi există Satana care vrea să ne cearnă…

Isus l-a numit pe Petru Satană, pentru că Petru nu accepta calea lui Dumnezeu, ci dorea un Cristos pe care și-l imagina el: un Cristos puternic, care să stăpânească lumea, iar el să stăpânească împreună cu Cristos…

Însă lucrarea Satanei în lume nu este definitivă, adică nu distruge lumea. Este numită lucrarea „cernerii grâului”. Iar a cerne grâul este o acțiune pozitivă, nu? Căci dacă nu-l cerni, mănânci paiele, la fel ca asinul… Așadar, trebuie să cureți grâul…

De fapt, tot răul pe care Satana îl înfăptuiește în noi și pe care noi îl comitem în urma sugestiei Satanei, până la urmă, nu distruge binele, ci va fi locul cel mai profund al revelației (al descoperirii) binelui. Și acest fapt este greu de înțeles: „Unde s-a înmulțit păcatul, a sporit și mai mult harul”… Nu vă spun aceste cuvinte pentru a justifica răul pe care-l facem; nici harul nu sporește pentru a justifica răul pe care-l facem… Ci harul sporește, ca să înțelegem răul pe care-l facem, dar să știm că tot (că oricum) suntem iubiți și, prin urmare, putem înceta să mai facem răul…

Isus spune: „Iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credința ta”. Prin faptul că Petru se va lepăda de Isus, nu înseamnă că lepădându-se, el își pierde credința… Ci înseamnă că n-avea credință… Însă lepădându-se de Isus, Petru va putea avea credință. Pentru că, în ce constă credința? În faptul că eu mă lepăd de El, dar el nu se leapădă de mine… Aceasta este credința! Credința înseamnă că am înțeles cine este Dumnezeu: este fidelitate veșnică.

Până la urmă, răul nu face nimic altceva decât să purifice credința noastră… Pentru că în răul maxim – a-L răstigni pe Fiul lui Dumnezeu – noi descoperim că El ne iubește și Își dă viața pentru noi… Prin urmare, nu ne mai putem îndoi de faptul că El ne iubește… Și aceasta este credința: este iubirea pe care El o are față de noi, nu iubirea noastră față de El…

Iar când vei înțelege acest adevăr, vei putea să-i întărești pe frații tăi: tocmai datorită slăbiciunii tale, a greșelii tale, căci și tu ești la fel ca toți ceilalți…

vv. 33-34

³³ El i-a spus: „Doamne, sunt gata să merg cu tine și la închisoare și la moarte”. ³⁴ Dar el i-a zis: „Îți spun ție, Petre, că astăzi nu va cânta cocoșul până când vei nega de trei ori că mă cunoști”.

Petru spune: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg și în temniță și la moarte” (v. 33).

Petru reprezintă persoana religioasă, bună, perfectă, care este dispusă să îndure orice rău pentru Domnul…

Dacă Petru ar fi murit pentru Cristos, nu s-ar fi mântuit… Căci nu ne mântuiește faptul că noi murim pentru Cristos, ci faptul că El moare pentru noi…

Având această logică, Petru reprezintă persoana religioasă care spune: așa, eu îmi câștig iubirea lui Dumnezeu pentru că sunt bună, deci îți arăt cine sunt eu și, „eu mor pentru tine”. Însă nu, trebuie să înțeleg că Cristos moare pentru mine!!!

Altfel spus, principiul (începutul) iubirii este Isus, nu eu…

Petru va trebui să-și recunoască eroarea – din această cauză Isus îi spune de mai înainte că se va lepăda – pentru că numai când își va recunoaște greșeala – și o va înțelege, numai „după” – atunci va pricepe că Isus știa de mai înainte că el s-ar fi lepădat, dar mesajul lui Isus este „Vezi că Eu te iubesc, în ciuda greșelii tale, așa cum ești, deși vrei să te ascunzi… Te iubesc gratuit și nu pentru că ești bun”. Numai înțelegând acest adevăr, Petru va pricepe ce este credința. Dacă nu, va rămâne omul religios care crede că Dumnezeu i-a dat primul loc – și-i va da un loc frumos în Rai – pentru că-i bun, pentru că și-a câștigat multe merite… Însă, nu, căci mântuirea este iubirea gratuită a lui Dumnezeu pentru mine! O mântuire ce nu trebuie câștigată, ci este un dar de har făcut lui Iuda, ucenicilor și lui Petru care spune: „Eu nu sunt ca alții: eu sunt mai bun. Deci, e clar că eu merit iubirea Ta”…

Isus îi spune: „Zic ție, Petre”. Și-l numește Petru exact când îi spune că se va lepăda… Petru este numele stâncii. Va deveni Petru tocmai pentru că s-a lepădat: va înțelege că Dumnezeu îi este credincios, dar nu pentru că el îi este credincios lui Dumnezeu, ci pentru că Dumnezeu îi este credincios lui…

Acesta este discursul creștin, care ne deosebește de toate religiile, care ne spun ce trebuie să facem noi pentru Dumnezeu…

De ce Dumnezeu m-a adus pe lume, dacă vrea ca eu să fac lucruri pentru El?

Să Se descurce singur! Căci e capabil să facă lucrurile pe care le vrea…

Însă Evanghelia îmi spune ceea ce Dumnezeu face pentru mine! Și este cu totul altceva! Evanghelia îmi spune ce Se face Dumnezeu pentru mine și felul în care mă iubește în mod infinit: aceasta este revelația care ne face liberi și fii; care ne ajută să ieșim din religia legii; și ne face frații tuturor… Și aceasta este puterea creștinismului… Deși noi o reducem mereu la niște legi (reguli), decrete, distrugând-o. Totuși, Isus insistă că aceasta e puterea creștinismului… Pentru că, mai repede sau mai târziu, fiecare dintre noi își va da seama că la urmă – dacă totul merge bine – se va comporta la fel ca Petru – reprezentantul nostru – lepădându-ne de Isus de nenumărate ori… Iar Isus niciodată nu Se leapădă de noi… Și ne dăm seama că trăim prin har, adică prin iubire gratuită… Căci iubirea ori este gratuită, ori nu există… Dacă nu ar fi așa, viața ar fi o nenorocire, căci am avea datoria să ne străduim tot mai mult pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu…

Acesta este și logica Imnului iubirii din 1Cor…

Pentru că acest text va fi reluat, de această dată ne rezumăm doar la ceea ce am spus în această temă. Dar o vom relua…

Dar este important să înțelegem că în aceste versete ne aflăm în centrul credinței creștine, care este experiența lui Petru și este experiența baptismală care, dacă totul merge bine, durează întreaga viață, iar noi reușim să o înțelegem puțin câte puțin… Adică reușim să înțelegem treptat că trăim prin har: trăim pentru că suntem primiți și iubiți gratuit…

În multe țări persoanele cu handicap sunt considerate blestemate și ascunse de ochii lumii… Însă există locuri în care preoții trăiesc împreună cu aceste persoane, celebrează Liturghia pentru ele, și toate sunt fericite… Aceste persoane reprezintă esența fiecărui om și esența lui Dumnezeu: trăim și suntem fericiși numai dacă suntem iubiți. Iar persoanele cu handicap, odată ce sunt primite și iubite, sunt fericite, și ne arată realitate de care fiecare om are nevoie pentru a putea trăi. Tot restul nu contează… Faptul că suntem iubiți ne schimbă viața și ne ajută să-l privim pe celălalt, pe noi și pe Dumnezeu cu ochi diferiți… Acest fapt va trebui să-l priceapă și Petru: că trăim prin har, prin iubire gratuită… Iar dacă vom primi iubirea gratuită, vom ști și să o dăruim…

v. 35

³⁵ Apoi le-a spus: „Când v-am trimis fără pungă, desagă și încălțăminte, ați dus oare lipsă de ceva?” I-au răspuns: „De nimic”.

Isus le amintește momentul în care i-a trimis în misiune, la cap. 9: i-a trimis „fără pungă” (locul în care se păstrează banii); „fără traistă” (reprezintă siguranța săracului: el n-are bani, dar are un rucsac în care-și ține unele lucruri fundamentale, care-l ajută să trăiască); „fără sandale”…

Apoi îi întreabă: „V-a lipsit ceva, mergând să predicați în mod sărac?”

Îi răspund că nu.

De ce Isus le amintește de această sărăcie, pe care au experimentat-o, o sărăcie în care nu le-a lipsit nimic?

Pentru că Petru, atunci când se va lepăda… La fel ca fiecare dintre noi când se simte slab și păcătuiește, experimentează sărăcia maximă: își pierde toate siguranțele (garanțiile) sale, își pierde dreptatea sa, pierde imaginea bună pe care o are despre sine …

Bine. Tocmai acesta este momentul în care începe să nu ne lipsească nimic și înțelegem lucrurile esențiale… Când pierdem imaginea bună despre noi înșine, când ne pierdem dreptatea, perfecțiunea, bunătatea, când ne simțim mizerabili, când ne disprețuim pentru că nu suntem atât de buni (de pricepuți) cum am vrea să fim, nici în ochii noștri, nici în ochii lui Dumnezeu, nici în ochii altora… Aceasta este experiența necesară pe care trebuie să o avem ca experiență a morții, pentru a învia ca oameni noi…

Nu trăiesc prin bunătatea mea și prin soluțiile (remediile) mele, fapt care este foarte urât… Nu trăiesc prin egoismul meu, în sensul că și binele pe care-l fac este rodul egoismului, căci îl fac ca să fiu eu bun… Ci trăiesc prin iubirea gratuită…

Când ating această sărăcie, am dobândit adevărata bogăție… „Când sunt slab, atunci sunt tare”, căci am tăria lui Dumnezeu: înțeleg că trăiesc prin har, și atunci intru în circuitul vieții lui Dumnezeu, care este har și iubire… Atunci și toate relațiile mele cu alții devin adevărate: sunt relații bazate pe propria slăbiciune și fragilitate, așa cum suntem, nu pe ceea ce pretindem că suntem…

Relațiile bazate pe ceea ce pretindem că suntem sunt în totalitate false: sunt relații pentru a mulțumi ochiul celuilalt, suntem sclavii felului în care ne privesc ceilalți, adică ne comportăm numai să-i mulțumim pe alții… Dar astfel toți ne supărăm și ne chinuim, căutând să câștigăm mărirea deșartă, stima, reputația…

Însă nu trebuie să fie așa… Când atingem sărăcia maximă, atunci înțelegem adevărata noastră bogăție: suntem iubiți gratuit. Și este singurul lucru de care avem nevoie pentru a trăi…

Mereu credem că ne lipsește ceva… Și ne certăm ca să vedem cine comandă…

Isus vrea să-i ajute să înțeleagă că nu le-a lipsit nimic în timpul viețuirii cu El…

Dacă Petru își pierde reputația, își pierde primatul…

Însă acum îl confirmă: vei avea primatul, pentru că ești primul care cade mai rău decât ceilalți; dar îi vei întări pe ceilalți, care sunt frații tăi, care cad la fel ca tine… Și se vor recunoaște în tine, pentru că tu ești la fel ca ei, păcătos… Și trăiești prin har, la fel ca ei…

Aceasta este carisma lui Petru: să descopere iubirea gratuită și să-i întărească pe frații lui în această iubire gratuită… Nu-i carisma de a impune norme altora…

vv. 36-38

³⁶ El le-a zis: „Acum, însă, cine are pungă s-o ia; la fel și desaga, iar cine nu are sabie să-și vândă mantia și să cumpere. ³⁷ Căci vă spun că trebuie să se împlinească în mine ceea ce este scris: A fost socotit în rândul celor nelegiuiți. Într-adevăr, ceea ce este scris despre mine este gata să se împlinească”. ³⁸ Dar ei i-au spus: „Doamne, iată aici două săbii”. Iar el le-a spus: „E destul!”

Să înțelegem ce înseamnă expresia „Ajunge, gata!”

Ucenicii înțeleg foarte bine totul, dar pe dos… Deci putem fi consolați… Căci în ciuda cuvintelor explicite ale lui Isus, ei încă nu pricep…

Mai înainte, Isus le-a spus să lase punga, traista, sandalele…

Acum Isus le spune „Acum însă cel ce are pungă să o ia, tot așa și traista, și cel ce nu are sabie să-și vândă haina și să-și cumpere” (v. 36). Însă imediat „după”, Isus le-a spus care este adevărata pungă, adevărata comoară care nu se învechește: constă în a da totul, pentru a-și aduna comoară în cer…

Care este adevărata garanție, adevărata traistă? Nu-i ceea ce ții în pungă, ci este ceea ce dai… Astfel ai experiența sărăciei absolute…

Iar dacă nu ai punga și traista, trebuie să-ți vinzi „haina, mantaua”, care e singurul lucru care ți-a rămas, căci haina toți o au, căci celui mai sărac îi folosește în loc de pătură, de casă, de covor…

Vinde-ți mantaua ca să-ți cumperi sabie…

Sabia e o armă de atac… Îi folosește omului pentru a învinge dușmanul. Căci pentru a se apăra, este mai bun scutul… Sabia se folosește pentru a ucide: avem nevoie de sabie pentru a ucide.

Ce să ucidem?

Trebuie să investim totul, pentru a ne cumpăra această sabie… Această sabie care este Cuvântul lui Dumnezeu, care ucide minciuna și neîncrederea…

Adevărata minciună și adevărata neîncredere le avem cu privire la iubirea lui Dumnezeu față de noi…

Fapt pentru care, Isus ne spune că acum trebuie să avem credință (încredere) absolută în Cuvântul lui Dumnezeu; să crezi că Dumnezeu te iubește. Și trebuie să-ți cumperi sabie și să renunți la tot ce ai…

Tocmai când vei pierde totul: pungă, traistă, manta și când îți vei pierde onoarea, și tot prestigiul pe care-l ai, și imaginea bună pe care o ai despre tine… Numai atunci vei avea această sabie, care este Cuvântul lui Dumnezeu, al lui Dumnezeu care te iubește gratuit…

Aceasta este credința despre care vorbește, care niciodată nu piere… Căci acum urmează momentul decisiv, în care Isus spune: „Se împlinește în Mine tot ceea ce a fost scris”. În acest loc Isus ne oferă sinteza întregii Sale vieți, citându-l pe Isaia 53, 12: „Și cu cei fără de lege s-a socotit”.

„Socotit” înseamnă că a fost pus în numărul celor fără de lege, fără de Dumnezeu, în rândul păcătoșilor…

Sinteza vieții lui Isus este că El a devenit blestem și păcat pentru noi: este solidar cu toți cei fără de lege, cu toți păcătoșii, este ultimul dintre păcătoși… După cum și la botez s-a pus la rând cu păcătoșii; pe cruce va fi între doi tâlhari, tot astfel și aici este între ucenici…

Isus vrea să stea cu noi, așa cum suntem, pentru că ne iubește: noi suntem așa (slabi), iar El vrea să stea cu noi…

Suntem în Iad?

Isus vine în Iad ca să stea cu noi!

Ne aflăm în mormânt?

Isus intră în mormânt, pentru a sta cu noi…

În mormânt se împlinește întreaga Biblie! Căci este locul în care Dumnezeu se revelează Dumnezeu, adică Se revelează ca fiind iubire absolută, care dă viață morților; solidaritate absolută și nu discriminare, lege, datorie, putere sau pedeapsă… Ni se descoperă acel Dumnezeu care este milă absolută: căci orice mizerie este obiectul milei Sale. Și, cu cât este mai mare mizeria noastră, cu atât este mai mare mila Sa… „Unde a sporit păcatul, a sporit și mai mult harul” (Rm. 5, 20). Dar nu pentru că trebuie să păcătuim, ci harul sporește, ca să pricepem că există răul… Iar adevăratul rău (păcat) constă în a nu crede în Iubire; a vrea să meriți Iubirea; a nu trăi prin har. Dacă vrei să meriți iubirea, dacă nu crezi în iubire, îți este imposibil să trăiești…

Va fi experiența pe care trebuie să o facă Petru, o experiență care niciodată nu se termină până când suntem pe acest pământ. Ci înțelegem tot mai mult iubirea gratuită și harul…

„Căci vă spun că trebuie să se împlinească întru Mine Scriptura aceasta” adică se împlinește în acest citat: „Și cu cei fără de lege s-a socotit”: constă în a fi solidar cu noi, tâlharii, așa cum suntem…

Ucenicii înțeleg exact pe dos: „Avem două săbii”…

Isus spune: ” Sunt de ajuns”…

O sabie o avea Petru (vom afla după, atunci când o scoate și taie urechea), dar cealaltă nu știm cine o avea…

Ucenicii nu au înțeles nimic…

Și tocmai pentru ei Isus s-a rugat, și în special pentru Petru, ca să nu piară credința sa, care este această „sabie” cu două tăișuri… Cuvântul lui Dumnezeu este mai tăios decât o sabie cu două tăișuri, pentru că intră în profunzimea sufletului și ne eliberează (ne scapă) de răul minciunii, adică ucide dușmanul din noi…

Această sabie – Cuvântul – Petru o va înțelege atunci când, după ce se va lepăda, Isus nu Se leapădă de el, și poate spune: „Acum am înțeles ce învinge minciuna Satanei (minciuna că Dumnezeu nu mă iubește): este faptul că Dumnezeu mă iubește chiar dacă eu mă lepăd de El”… „Dacă eu nu-i sunt credincios, El îmi este credincios, căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine”, pentru că El este fidelitate prin definiție.

În Petru trebuie să aibă loc trecerea de la religie la credință…

Acest text poate să fie puțin mai clar pentru noi, dar apoi viața ne va învăța puțin câte puțin…

De fiecare dată când greșim, de obicei ne căim, dar în mod greșit: adică pentru că este rănit orgoliul meu „Și-mi pare rău că am greșit… Dar din orgoliu: pentru că nu am fost atât de bun cum doream”…

Adevăratul păcat este acest orgoliu, nu greșeala pe care am făcut-o…

Orgoliul este o simplă prostie, adică nu știu că Dumnezeu mă iubește și că mă acceptă așa cum sunt… Atunci eu nu mă accept… Orgoliul constă în a nu ne accepta așa cum suntem… Dacă ne-am accepta așa cum suntem, ne-am simți foarte bine, am fi umani…

Este minunat că ucenicii înțeleg pe dos până la capăt…

Isus răspunde: „Gata acum! Restul îl veți vedea”… Adică restul trebuie mai întâi să se întâmple, căci mai înainte de a se întâmpla, tu nu-l pricepi…

Așadar, nu-i suficient să citim Evanghelia pentru a o înțelege, ci atunci când ni se va întâmpla – din greșeală – în viață ceva ce nu merge bine, atunci vom înțelege ce este Evanghelia: este Vestea bună pentru noi, care suntem iubiți și mântuiți…

Texte utile

• Fil. 3, 1ș.u.;
• Rm. 5, 6-11; 8, 31-32;
• 1Tm. 1,15ș.u.;
• 2Tm. 2, 11-13;
• Lc. 7, 36-50.