Nu voia Mea, ci voia Ta.

Isus Se încrede în Tatăl și împlinește voia Sa: Se dă fraților care nu se încred în Tatăl și nu împlinesc voia Sa.

Versetele asupra cărora ne vom opri descriu misterul rugăciunii lui Isus în Grădina Ghetsimani: este noaptea rugăciunii, a părăsirii, a luptei, a agoniei…

Textul vorbește despre „răzbunarea” lui Dumnezeu: Dumnezeu însuși pedepsește dușmanii, pentru ca poporul să înțeleagă ceea ce a greșit și să se întoarcă la Domul…

Această pagină se împlinește în darul de Sine al lui Isus, care ia asupra Sa tot acest rău, întreaga violență…

Is. 63, 1-6

În versetele din Luca ni se prezintă scena din Grădina Ghetsimani. Ghetsimani înseamnă teasc.

În textul din Cartea profetului Isaia am ascultat „răzbunarea” lui Dumnezeu care-i strivește (îi calcă) pe toți în mânia Sa, „încât sângele lor a țâșnit pe veşmântul Său”… Lumea-și închipuia că în acest fel Dumnezeu s-ar răzbuna.

În scena din Ghetsimani vedem care este adevărata răzbunare a lui Dumnezeu.

Răzbunarea lui Dumnezeu constă în faptul că El însuși ia asupra Sa răul nostru.

Ne aflăm la începutul pătimirii. În ultima cateheză am văzut că El își dă Trupul Său pentru noi, pentru noi care Îl vindem, care ne lepădăm de El, care fugim, care ne certăm pentru a ști cine dintre noi va deține puterea după El…

Să vedem acum care este răzbunarea lui Dumnezeu în Ghetsimani, care marchează începutul pătimirii…

Este un text foarte delicat, care a impresionat foarte tare Biserica de la începuturi:   a-L vedea pe Domnul în agonie, a-L vedea că asudă sânge, că plânge, că-i este teamă, că geme; a vedea durerea lui Dumnezeu pentru răul lumii, și pe El care este strivit… Iar umanitatea Sa strivită ne arată esența Sa divină.

Această scenă din Ghetsimani corespunde scenei Schimbării la față: există multe aspecte egale, dar tema fundamentală este următoarea: la Schimbarea la față Tatăl Îl numește Fiu, iar în textul nostru Fiul, pentru prima dată Îl numește Tată… Este prima dată pe pământ, când un om Îl numește pe Dumnezeu „Tăticul Meu”. Așadar, această scenă marchează nașterea lui Dumnezeu pe pământ, exact în scena „răzbunării” lui Dumnezeu.

Să vedem care este răzbunarea lui Dumnezeu?

Scena are loc noaptea. Este ultima noapte a lui Isus, noaptea Paștelui, noaptea zilei a șasea (de joi seara până vineri dimineața), care va fi noaptea noii creații. Este o noapte care durează 24 de ore, căci începe în seara zilei de joi, apoi se subliniază toate orele nopții: în textul nostru Îl vedem în Ghetsimani, apoi Îl vom vedea prins, judecat, condamnat, răstignit, apoi vom vedea că soarele se întunecă la amiază (așadar este o zi care este în totalitate întunecată), apoi va veni noaptea în care coboară în Infern, în mormânt.

Așadar, este o zi care este în totalitate noapte (întunecată). Iar noaptea este simbolul haosului, al nimicului. Altfel spus, se sfârșește creația veche (lumea veche)…

După cum în prima zi a creației era întunericul, iar Dumnezeu a creat lumea în prima noapte făcând lumina… Iar după păcatul lui Adam (și după toate păcatele succesive) a făcut să se întoarcă lumea în întuneric… În textul nostru vedem că în toate nopțile noastre intră (pătrunde) lumina Domnului: iubirea Sa.

Este cel mai delicat text din Evanghelie pentru că se exprimă însăși esența lui Dumnezeu, Tată și Fiu, în raportul Lor: Fiul care-I spune lui Dumnezeu „Tăticule” în momentul decisiv al vieții și al morții Sale, indicându-ne nouă ce să facem și cum să facem…

Vom vedea pe scurt caracteristicile celorlalte Evanghelii, apoi vom vedea însușirile tipice Evangheliei după Luca…

Se citește Lc. 22, 39-46

³⁹ Apoi a ieșit și a mers, ca de obicei, pe Muntele Măslinilor, iar discipolii îl urmau. ⁴⁰ Ajungând în acel loc, le-a spus: „Rugați-vă, ca să nu intrați în ispită!” ⁴¹ El s-a îndepărtat de ei ca la o aruncătură de piatră și, îngenunchind, se ruga: ⁴² „Tată, dacă vrei, îndepărtează potirul acesta de la mine, dar nu voința mea, ci a ta să se facă!” ⁴³ Atunci i s-a arătat un înger din cer care l-a întărit. ⁴⁴ Și, intrând în agonie, se ruga și mai stăruitor, iar sudoarea lui, care cădea pe pământ, s-a făcut ca picăturile de sânge. ⁴⁵ Când s-a ridicat de la rugăciune, a venit la discipoli și i-a găsit dormind din cauza tristeții ⁴⁶ și le-a zis: „De ce dormiți? Sculați-vă și rugați-vă ca să nu intrați în ispită!”

Acest text i-a atins foarte tare pe ucenici, și a rămas atât de întipărit în inima lor încât și în unul dintre ultimele documente din Noul Testament – Scrisoarea către evrei – se vorbește în mod foarte limpede: „Isus, în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte” (Evr. 5, 7). Este scena din Ghetsimani…

Și continuă: „Și auzit a fost pentru evlavia Sa”. Cuvântul grec folosit – eulalia – nu înseamnă doar evlavie, ci și „a primi bine”… „Și auzit a fost pentru că a primit bine. Ce? A primit (acceptat, interpretat) bine lacrimile, durerea, moartea… A fost auzit, adică ascultat pentru că a știut să primească bine și răul.

Și, tocmai de aceea, „a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit” (Evr. 5, 8). Fiul este Cel care-L ascultă pe Tatăl și face voia Tatălui… Isus, în această noapte, este ca și cum este generat Fiu, pentru că este prima dată când îl numește pe Dumnezeu „Tătic”…

Ar fi putut să fugă. Însă rezistă, având aceeași iubire a Tatălui față de toți frații, până la a-Și da viața.

Și astfel, „Desăvârşindu-Se, S-a făcut tuturor celor ce-L ascultă pricină de mântuire veşnică” (Evr. 5, 9). Și devine Arhiereu, tocmai în această noapte…

Prin urmare, după această noapte, în Biblie nu mai există noapte, pentru că lumina lui Isus pătrunde în toate nopțile noastre, în tot întunericul nostru, după cum vom vedea în acest text.

Ceilalți evangheliști sunt mai îngrijorați și redau mai în detaliu decât Luca, pentru a face ca ucenicii să stea acolo și să privească această scenă „indecentă”: Isus care este strivit de rău, în agonie (în chinurile morții), gemând, neliniștit și cutremurat înaintea morții (și nu-i o moarte oarecare), pentru a vedea care este răzbunarea lui Dumnezeu… De fapt, evangheliștii doresc să ne facă să contemplăm pătimirea lui Dumnezeu pentru această lume pierdută: un Dumnezeu care se pierde pentru lumea pierdută…

În această noapte înțelegem cine este Dumnezeu: este Unul care se pierde; este Unul care merge în cel mai îndepărtat punct de Dumnezeu, experimentând angoasa, moarte violentă, părăsirea lui Dumnezeu pe cruce.

Dar, noi L-am părăsit pe Dumnezeu. Iar părăsirea o simte cel care iubește, nu cine nu iubește… Fapt pentru care, Dumnezeu care ne iubește, simte părăsirea noastră și moare din cauza acestei părăsiri…

Tocmai contemplând pătimirea lui Dumnezeu pentru noi, înțelegem cine este Dumnezeu: este Unul care ne iubește așa, cu o iubire mai tare decât moartea… Și înțelegem cine suntem noi: suntem fii iubiți în mod absolut.

Această noapte este noaptea fericită a mântuirii întregului univers, pentru că pentru prima dacă – în această noapte – din cel mai îndepărtat punct de Dumnezeu (cel al morții ca blestemat, așa cum va muri Isus, Care a luat asupra Sa păcatul lumii) – iese strigătul „Abba”, Tăticule…

Nu ne oprim asupra celorlalte evanghelii. Să vedem optica particulară a lui Luca: el se adresează credincioșilor care deja cunosc această pătimire a lui Dumnezeu… Apoi „pătimirea lui Dumnezeu”, „mila” este tema fundamentală a Evangheliei după Luca. Un Dumnezeu care este „uter matern”, care simte asupra Sa și în Sine, tot răul celorlalți…

La început și-n final Luca insistă pe tema rugăciunii: „Rugați-vă, ca să nu intrați în ispită”… Așadar, este îngrijorat pentru noi, pentru ucenici… Luca se adresează celei de a treia generații – care este generația noastră – care întâmpină dificultăți și se întreabă: „Cum trebuie să abordăm aceste greutăți, care sunt ispitele?”…

Noi, în ispite, de obicei, intrăm și rămânem în ele… Isus Se luptă cu ispitele și le învinge…

Așadar, la început și la sfârșit, suntem invitați să ne rugăm… În mijloc avem „rugăciunea lui Isus”, care este rugăciunea fundamentală: „Abba”, Tăticule… Centrul oricărei rugăciuni, care este rugăciunea care ne face fii este: „Să se facă, nu a mea, ci a Ta voință”. Isus este Fiul, pentru că este primul care face voia Tatălui… Voința este facultatea iubirii, iubirea. Așadar, Isus are aceeași iubire a Tatălui față de noi; are aceeași milă a Tatălui, a Maicii față de întreaga omenire pierdută.

Ne aflăm în cel mai sublim mister al lui Dumnezeu, căci aceste versete sunt o „ușă deschisă” ca să vedem intimitatea lui Dumnezeu, în raportul Tată-Fiu. Ne arată felul în care Fiul Se adresează Tatălui în momentul decisiv al vieții Sale. Este cel mai frumos text din Evanghelie , care ar trebui contemplat îndelung: un om care pătrunde în acest text înțelege cine este Dumnezeu și cine este omul…

Acest pasaj biblic ne sugerează felul în care să trăim întreaga pătimire…

vv. 39-40

³⁹ Apoi a ieșit și a mers, ca de obicei, pe Muntele Măslinilor, iar discipolii îl urmau. ⁴⁰ Ajungând în acel loc, le-a spus: „Rugați-vă, ca să nu intrați în ispită!”

Isus iese din Cenacol: ne aflăm în noaptea de Paști, și avem lună plină. Isus știe că-L vor ucide, dar nu-și schimbă planul. Iese după cum Îi era obiceiul: în fiecare zi din ultima săptămână în care s-a aflat la Ierusalim, a petrecut noaptea în rugăciune pe Muntele Măslinilor, în Ghetsimani, „locul teascului”…

În loc să amintească teascul, Luca vorbește despre sudoarea sângelui, arătând că Isus este strivit…

Discipolii Îl urmează.

„Şi când a sosit în acest loc”… În limba ebraică, cuvântul „loc” desemnează Templul: este locul prin excelență. Tot restul este „non-loc”… Altfel spus, locul este Dumnezeu: este locul rugăciunii, locul comuniunii cu Dumnezeu; este locul lui Adam, căci în Dumnezeu este acasă…

Cuvântul „loc” mereu este în legătură cu Calvarul; iar în textul nostru este în legătură cu pătimirea lui Isus.

Ucenicilor le spune: „Rugați-vă”.

Tema rugăciunii este fundamentală în Evanghelia după Luca, pentru că rugăciunea este comuniunea cu Tatăl, cu Dumnezeu ca Tătic… Și în această comuniune cu Tatăl noi devenim fii, și dobândim Spiritul…

Această rugăciune trebuie făcută cu stăruință (cu insistență), căci „Dacă un fiu îi cere tatălui său pâine, care tată îi va da pietre? Dacă voi, care sunteți răi, dați fiilor voștri lucruri bune, cu atât mai mult Tatăl vostru cel ceresc va da Spiritul Sfânt celor care-L cer”… Deci, „Cereți și vi se va da, bateți și vi se va deschide”.

Rugăciunea este a cere, a dori! Dumnezeu dorește să ne dea, dar dacă noi nu dorim să primim, El nu ne poate da nimic…

Este importantă rugăciunea lui Isus care este „împotriva” voii mele (adică cer împotriva voii mele). Punctul determinant în rugăciune este să cer ceea ce eu nu vreau, dar despre care știu că este un bine (că-mi va face bine), iar Dumnezeu mi-l dă… Este vorba despre Spiritul Său, despre iubirea Sa.

De ce să ne rugăm? „Pentru a nu intra în ispită…”.

Ispitele sunt cele pe care Isus le-a avut încă de la început: ispita cu minunea pâinii, ispita puterii, ispita de a-L avea în buzunar pe Dumnezeu… Sunt ispitele noastre…

Noi intrăm și trăim în ispită. Iar ispitele sunt sugestiile Satanei, care pun în centru eul nostru, care trebuie să posede lucrurile, persoanele și pe însuși Dumnezeu… Ispita este principiul, începutul oricărui rău: noi facem răul pentru că intrăm în ispită… Și modul sugerat de ispită este modul nostru obișnuit de a gândi…

Numai prin rugăciune suntem salvați din ispită, dar printr-o rugăciune specifică: „De a nu cădea în ispita răului care ne ispitește mereu: ispita puterii, a stăpânirii peste lucruri, persoane și peste Dumnezeu”. Pe aceste ispite se sprijină lumea (cf. 1Io. 2, 14).

vv. 41-42

⁴¹ El s-a îndepărtat de ei ca la o aruncătură de piatră și, îngenunchind, se ruga: ⁴² „Tată, dacă vrei, îndepărtează potirul acesta de la mine, dar nu voința mea, ci a ta să se facă!”

Isus Se depărtează de ucenici. Se roagă în singurătate.

„S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră”…

Din ce cauză evanghelistul folosește expresia: ca la o aruncătură de piatră?

Înțelegem această expresie dacă ne amintim de momentul în care Regele David, figură a Mesiei, urmărit de fiul Absalom care dorea să-l omoare, fuge spre Muntele Măslinilor, și toți aruncă cu pietre în el…

„Isus se depărtează de ei ca la o aruncătură de piatră”, adică la distanța potrivită pentru a fi lovit de ucenicii Săi…

În ultima cateheză am văzut felul în care-L lovesc ucenicii Săi: Iuda-L vinde, Petru se leapădă, toți ceilalți se ceartă ca să afle cine va fi cel mai puternic… Isus îndură pietrele tuturor…

Cu adevărat, Isus este Mielul lui Dumnezeu, Țapul ispășitor: este nevinovatul care ia asupra Sa pietrele celorlalți… Isus a devenit blestem pentru noi (cf. Gal. 3, 13); a devenit păcat pentru noi (2Cor. 5, 21): cu adevărat Isus ia asupra Sa răul nostru…

Și care este răul nostru? Primul rău a fost cel de a nu fi avut încredere în Dumnezeu ca fiind Tată (adică lipsa credinței în El); este cel de a-L fi părăsit pe Dumnezeu, iar Dumnezeu este viață, iubire, bucurie, pace…

Părăsirea lui Dumnezeu săvârșită de noi, o simte Dumnezeu (care e părăsit de noi). Prin urmare, Fiul care are aceeași simțire a Tatălui, simte părăsirea lui Dumnezeu, care este un rău infinit, luat asupra Sa, de Unul care iubește infinit.

Este teribil – dar și frumos – să vedem cât de mult răul nostru atinge inima lui Dumnezeu: Dumnezeu este sensibil față de răul nostru, căci preferă să moară El în locul nostru…

Răul pe care noi îl facem – a-L părăsi pe Dumnezeu – este într-adevăr teribil… Pentru noi, care suntem după chipul și asemănarea Sa, înseamnă moarte, dar și pentru El înseamnă moarte…

Altfel spus, dacă unul dintre noi este părăsit de Dumnezeu, n-ar fi foarte grav, căci noi Îl abandonăm… Dar părăsirea lui Dumnezeu așa cum o experimentează Dumnezeu, adică Tatăl și Fiul… Adică această părăsire pătrunde în Treime… Fiul care s-a făcut om, simte tot răul omului care L-a părăsit pe Dumnezeu, dar și a lui Dumnezeu care este părăsit de om… Deci este o ruptură absolută… Adică un rău mai mare decât acesta nu poate fi cugetat: în acest rău sunt cuprinse toate relele, toate nopțile… De fapt, din cauza acestui rău Isus va înfrunta (îndura) moartea, o moarte violentă și nedreaptă, chiar și părăsirea lui Dumnezeu…

Înaintea acestei situații, celelalte Evanghelii spun că Isus a simțit: „Teroare (frică) și angoasă”…

Tuturor ne este frică înaintea răului. În acest text „angoasa” are sens de „plictiseală”, adică este un rău fără sentimentul fricii, dar este generalizat: omul este sătul de nimic, de gol…

În celelalte Evanghelii Isus spune: „Sunt întristat până la moarte”, care înseamnă că a muri sau a se sinucide este mai ușor decât a trăi astfel… Așadar, acest rău, această suferință este mai groaznică decât sinuciderea… Altfel spus, tot răul lumii, toate nopțile intră în această noapte…

Isus îngenunchează. De obicei se ruga în picioare…

Ceilalți evangheliști spun: „cade la pământ”, ca și cum ar fi strivit de rău…

Și „Se ruga”. În limba greacă verbul este la imperfect, desemnând faptul că „continua să Se roage” (o acțiune continuată)…

Spunând: „Abba”, Tăticule…

Din cel mai îndepărtat punct de Dumnezeu, care este părăsirea lui Dumnezeu, care este dincolo de tot întunericul lumii, răsună strigătul „Abba”, Tăticule, adresat lui Dumnezeu…

Acest glas pătrunde tot răul care există în lume și-l reface (îl creează nou), pentru că vocea „Abba” este Cuvântul Fiului. Iar Cuvântul Fiului este cel care-l face să existe pe Tatăl: este El, acest Cuvânt realizat, este începutul lumii noi.

Dacă în cel mai întunecat punct al lumii avem acest glas – „Abba” – adresat lui Dumnezeu, înseamnă că întreaga lume se reîntoarce să fie Fiul lui Dumnezeu, prin acest strigăt al Fiului.

Acest strigăt este: „treacă de la Mine acest pahar”. Este paharul mâniei, al răului lumii, al părăsirii, al neîncrederii, al nebuniei, al violenței, al morții, al nedreptății, al angoasei… al părăsirii lui Dumnezeu trăite în mod infinit, fără limite…

Și în celelalte Evanghelii stă scris: „treacă de la Mine acest pahar”… Pentru că Dumnezeu nu dorește suferința! Noi I-am procurat crucea… El nu o vrea…

Iubirea nu-i pătimirea Sa, adică El nu iubește crucea, ci noi L-am pus pe cruce… Noi avem aceste iubiri (pasiuni) nesănătoase: ne punem unii pe alții în cruce, iar la urmă, ne punem și pe noi înșine, iar apoi și pe El…

Iar Isus simte tot acest rău…

Să nu cădem în victimizare: Dumnezeu nu vrea aceste lucruri, pătimirea… Dar noi facem răul, atunci El îl ia asupra Sa…

Apoi urmează rugăciunea fundamentală: „Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”.

Isus experimentează esența răului (de care noi nici nu ne dăm seama): că noi nu ne încredem în Dumnezeu, și că voința noastră este opusă voii Sale, pentru că spunem: „Nu ne putem încrede în Dumnezeu… Dacă eu nu mă gândesc la mine, cine să o facă?”… Și astfel continuăm să facem voia noastră…

Acesta este răul! Înseamnă că eu nu cred că Dumnezeu este iubire, nu cred că eu sunt fiul Său: acesta este începutul tuturor relelor…

Isus simte această dezbinare (separare) în interiorul voinței noastre, pentru că în toate este om la fel ca noi… Păcatul nu constă în a avea această separare, ci în a o urma… Și Isus a avut ispitele, dar El n-a intrat în ispită…

Și Isus a avut voia opusă: putea spune că pe cruce să ajungă alții, care merită… căci El n-a făcut nici un rău…

Dacă mă răstignesc pe mine, eu spun, pe bună dreptate: mă răstignesc la fel ca pe tâlhar, căci eu doream să-i răstignesc pe alții, dar apoi de această dată mi-a mers rău, deci rămân pe cruce… Însă Isus n-a făcut niciun rău…

„Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”: a face voia lui Dumnezeu, dincolo de orice rău pe care-l simți, și a avea încredere (credință) în Dumnezeu mai presus de orice rău, înseamnă vindecarea de păcatul originar, păcat care constă în a nu crede în iubirea lui Dumnezeu. Și aceasta este exercitarea ultimă a liberului arbitru…

Mă explic… Nu decid eu să am sau să nu am ispite, să am sau să nu am o voință negativă, pentru că am și ispite și voință opusă celei a lui Dumnezeu… Și Isus a avut ispite și voință negativă… Însă, întotdeauna eu sunt liber să spun: „Nu ceea ce eu vreau, ci ceea ce vrei Tu. Cred mai mult în Tine, decât în voia mea care este contrară”…

Este esența fiecărei rugăciuni: „Facă-se voia Ta”…

Despre cuvintele „Facă-se voia Ta”, un părinte al pustiului a scris: „Eu i-am cerut cu stăruință un lucru lui Dumnezeu, iar El mi l-a dat. Însă de atunci m-am căit și întotdeauna i-am cerut: Facă-se voia Ta”…

Ce s-ar întâmpla, dacă Dumnezeu ne-ar da ceea ce-i cerem? Pentru că noi Îi cerem prostiile noastre: în război îi cerem să ucidă dușmanii, spre exemplu… Și pentru că unii cerem moartea altora, toți am fi sub pământ…

Voia Domnului este exact opusă: este iubire față de toți!

Însă voia noastră este o voință a puterii, a egoismului, a stăpânirii peste alții.

Iar El ia asupra Sa tot răul acestei voințe de stăpânire și de putere care este răul care stăpânește lumea, e răul lumii…

Noi suntem obișnuiți să-L considerăm pe Isus pe două nivele: în planul inferior se află omul, în cel superior stă Dumnezeu… Și spunem: „El, ca Dumnezeu, știa totul, deci era impasibil înaintea pătimirii”… Bine… Și eu știu că voi învia, dar nu înseamnă că din această cauză voi muri bucuros…

Dar în cazul lui Isus, mai înainte de El nimeni nu înviase… Apoi, nu-i adevărat că dedesubt era om, iar deasupra era Dumnezeu, ci umanitatea Sa, care trăiește astfel, ni-L revelează pe Dumnezeu… Și a suferit în umanitatea Sa chiar având conștiința răului infinit a lui Dumnezeu, deci cu o suferință absurdă pentru un om… Așadar, Isus a suferit mult mai mult: a suferit tot răul lui Dumnezeu care suferă (îndură) răul lumii. Și a suferit ca om… Și-i adevărat că umanitatea Sa nu rezistă și asudă sânge, adică se rupe în interior…

Când se spune că tot răul lumii S-a revărsat în acest loc asupra Lui – potirul, furia mâniei – se înțelege tot răul din lume… Pentru noi care, după El, suntem cu El, este mai simplu… Dar El n-a avut înaintea lui un Cristos… Și este primul care spune așa… Din punctul cel mai îndepărtat de Dumnezeu, al lui Adam (al omului) și al fiecărui om care L-a părăsit pe Dumnezeu și s-a pierdut în violență și în moarte… Violență și moarte care apasă asupra lui Isus. Și, în această situație, exprimă pentru prima dată pe pământ, cuvântul „Tată”.

Acesta este răul (suferința) Fiului. Dar Tatăl Fiului nu suferă mai puțin decât Fiul…

Noi nu cunoaștem gravitatea profundă a  răului, noi îl neglijăm: ce înseamnă a-L părăsi pe Dumnezeu?… Noi credem că nu-i grav…

Fă experiența părăsirii, apoi spune-mi dacă este ceva grav…

Iar Dumnezeu simte gravitatea părăsirii în mod infinit… Și Tatăl, și Fiul… Această durere intră tocmai în inima Treimii… Centrul creștinismului este a contempla pătimirea, iubirea lui Dumnezeu pentru lumea pierdută… Ar fi suficient să vedem ce s-a întâmplat în câmpurile de concentrare naziste, în războaie, în nedreptăți, în oprimări… și să înțelegem că în toate acestea încă se află suferința lui Dumnezeu; să înțelegem că mai continuă pătimirea lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii… Spune Pavel „Împlinește în mine ceea ce încă lipsește pătimirii lui Cristos” (Col. 1, 24).

Sfânta Tereza spune că ar trebui să ne oprim cel puțin o oră pe zi să privim această scenă, căci atunci am pricepe câte ceva…

vv. 43-44

⁴³ Atunci i s-a arătat un înger din cer care l-a întărit. ⁴⁴ Și, intrând în agonie, se ruga și mai stăruitor, iar sudoarea lui, care cădea pe pământ, s-a făcut ca picăturile de sânge.

În Evanghelia după Luca, încă de la început, are un mare rol… În special îngerul Gavril care este „puterea lui Dumnezeu”, care vestește nașterea Botezătorului, a lui Isus…

Îngerul este cel care aduce Cuvântul lui Dumnezeu și făgăduința lui Dumnezeu. Însuși apostolii sunt numiți îngeri de către Luca, pentru că duc făgăduința lui Dumnezeu…

Prin urmare, mângâierea lui Isus și sprijinul lui Isus erau date de făgăduința lui Dumnezeu… Așadar, ceea ce ne dă putere este Cuvântul lui Dumnezeu. După cum L-a întărit pe Isus, așa ne întărește și pe noi… Acesta este îngerul pe care-l avem… Ne întărește în special acest Cuvânt care, pentru noi, devine un înger…

Luca se adresează unei comunități care începe deja să fie prigonită. Deci Luca se întreabă: de unde-i vine puterea să îndure, fără să cadă?

Și răspunde că există acest înger, care este Cristos.

Ștefan, în agonia sa, Îl vede pe Fiul omului în mărirea Sa… Așadar, noi nu mai suntem singuri, pentru că Isus este cu noi în orice pierzanie de-a noastră…

Isus ajunge în agonie, în chinurile morții… În timp ce noi cădem în ispită, Isus intră în agonie… Cu alte cuvinte, în ceasul ispitei ori cazi, ori rămâi, ori lupți… Agonie înseamnă a lupta… Isus luptă… Cu tot ceea ce implică termenul „agonie”, până în punctul cel mai extrem: este lupta pentru viață sau moarte… Isus luptă până la a-Și da viața…

În agonie se roagă și mai intens… Din nou se subliniază importanța rugăciunii… Face acest lucru pentru a ne spune nouă să nu ne fie frică. În luptă, singura putere pe care o avem este rugăciunea, adică încrederea în Tatăl, comuniunea cu El. „Nu vă temeți de cei care vă pot ucide trupul – căci mai repede sau mai târziu, oricum murim – ci fiți uniți cu Tatăl”…

„Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ” (v. 44).

Sângele este viața… Versetele exprimă viața care iese, țâșnește afară din El, din marea Sa durere interioară…

Agonia Sa este unică, pentru că El cu adevărat poartă pe umerii Săi părăsirea lui Dumnezeu; însă, după El, niciunul dintre noi nu mai este părăsit de Dumnezeu… Nici osânditul la moarte nu-i părăsit de Dumnezeu… Spre exemplu, Jaques Fesch, ultimul ucis prin împușcare, în 1968, în câteva luni care i-au rămas până la moarte, a ajuns pe culmile misticii, privindu-și moartea la fel ca tâlharul de pe cruce: „Eu, pe bună dreptate sunt aici. Dar cum de Domnul este aici, cu mine?” A avut experiența cea mai înaltă a misticii: că Domnul este acolo, cu el, un tâlhar… De aceea a ajuns pe cruce, pentru că Isus moare pentru mine… De aceea a murit liniștit: a înțeles că merge spre Căsătoria definitivă, întâlnirea cu Domnul…

Agonia este opusul căderii în ispită. Nu este necesar să cădem, ci trebuie să luptăm… Iar lupta a simțit-o și a purtat-o și Isus. Altfel spus, Isus a simțit lupta între „voia mea” și „voia Ta”… și a trăit-o mult mai tragic decât noi. De obicei noi nu suntem conștienți de această luptă… De obicei confundăm voia noastă cu voia Sa, fapt care este și mai grav…

vv. 45-46

⁴⁵ Când s-a ridicat de la rugăciune, a venit la discipoli și i-a găsit dormind din cauza tristeții ⁴⁶ și le-a zis: „De ce dormiți? Sculați-vă și rugați-vă ca să nu intrați în ispită!”

De două ori avem legătura între cuvintele „a se scula” și „a se ruga”.

A se scula este cuvântul învierii, Îl indică pe Isus care s-a sculat din mormânt…

Cu alte cuvinte, rugăciunea, comuniunea cu Tatăl deja este înviere.

Și se spune că Isus „ridicându-Se din rugăciune, a venit la ucenicii Lui”, dintre care unul Îl va vinde, celălalt se va lepăda, ceilalți vor fugi… Discipolii reprezintă întreaga lume, păcatul lumii…

„Și i-a aflat adormiţi de întristare [în comă din cauza întristării]”. În fond, acest somn este mimarea morții: ce putem face înaintea nopții, a răului? Ne închidem ochii și ne încredințăm, ne lăsăm pe mâna morții…

Somnul ucenicilor este simbolul non-luptei împotriva răului, al faptului că se dau direct pe mâna răului…

Ce putem face noi înaintea răului, decât doar să dormim, să închidem ochii și să continuăm să-l facem?

Isus ne cere să ne deschidem ochii!!!

Noi închidem ochii din cauza întristării: „Ce vrei să fac? Nu pot face nimic…”

Însă, nu! Căci după această noapte, toate ne sunt cu putință…

Această scenă este foarte asemănătoare cu cea a „Schimbării la față”, în care Tatăl Îl numește Fiu, iar în textul nostru Isus Îl numește Tată; în ambele scene Isus se roagă: la Schimbarea la față, Moise și Ilie vorbeau despre exodul Său, iar în textul nostru Isus înfăptuiește exodul Său; la Schimbarea la față ucenicii aveau ochii îngreunați de somn, dar și-au ținut ochii deschiși și au văzut gloria Domnului…

Dacă noi ținem ochii deschiși spre pătimirea lui Dumnezeu pentru lume, vedem gloria Domnului, esența lui Dumnezeu, care este iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru noi… Și este Schimbarea la față.

Din această cauză aceste două scene (Schimbarea la față și agonia) sunt structurate în mod paralel în Evanghelii. Dacă ținem ochii deschiși pe Isus, care luptă cu răul și că-L numește pe Dumnezeu „Abba”, Tată, și că Isus e Fiu pentru că este fratele nostru al tuturor blestemaților, atunci vedem gloria lui Dumnezeu care este iubire infinită și învinge răul…

Și după această noapte, nu mai există noapte. Ceea ce apoi urmează nu va fi nimic altceva decât decizia luată și împlinită în acest loc (în această noapte, în timpul agoniei)… Dacă nu, Isus ar fi putut să plece fără să îndure crucea… Știa că Iuda L-ar fi trădat, că Petru s-ar fi lepădat, știa totul. Ar fi putut să plece… Însă acesta este punctul în care El înfruntă cu deplină conștiință moartea…

Dacă ne fixăm ochii pe agonie, ne putem fixa ochii pe toate nopțile noastre (noi cunoaștem multe nopți, mult întuneric), și în agonia lui Isus și în nopțile noastre să vedem că este prezent Dumnezeu și că există această mare lumină, constând în faptul că El ia asupra Sa toate aceste nopți… Și spune „Abba”. Și în aceste nopți are încredere deplină în iubirea Tatălui care ne răscumpără din rău…

Atunci noi putem să ne sculăm, adică să înviem, și să umblăm într-o viață nouă, tocmai grație acestei nopți, care este noaptea baptismală, adică moartea față de voia mea după putere, pentru a împlini voia lui Dumnezeu, care este iubire…

Texte utile:

• Lc. 11, 1-13; 18, 1-14;
• Evr. 5, 7-9. 12, 4-12;
• Rm. 8, 15-17;
• Gal. 4, 4-7;
• Ps. 40;
• Gen. 32, 23-33.