Luca 22,47-54

Acesta este ceasul vostru.

Banii, săbiile, toiegele: sunt cărțile cu care jucăm jocul violenței noastre, ca să fim stăpâni peste toți și peste toate, chiar și peste Dumnezeu…

Is. 52, 13 – 53,12

Acest imn al „Slujitorului lui Yahve” este fundalul tuturor povestirilor pătimirii. Ni se prezintă „noul Drept” care ia asupra Sa răul nedrepților: așa i-a plăcut Domnului. Doar că acest om este însuși Domnul, pentru că răul îl ia asupra sa (îl îndură) cel care nu-l face…

Acest imn ne introduce în Pătimirea lui Isus, care începe cu aceste versete… Pentru că până acum, Evanghelia ne-a prezentat ceea ce Isus a făcut și a spus. Deja în textul analizat în ultima cateheză nu mai avea prea multe de făcut și de spus, ci doar trebuia să decidă „ceasul”, ora decisivă: dacă să Se răzgândească (să renunțe la suferință) sau să continue…

Odată cu versetele noastre începe „ceasul”, ceasul pătimirii…

Până acum, în Evanghelie, am văzut acțiunea Sa; în ultima cateheză am aflat decizia Sa; iar acum vom afla pătimirea.

Pătimirea lui Isus este mai importantă decât întreaga Sa acțiune, căci prin acțiunea Sa n-a mântuit pe nimeni și nici pe El: s-a îngrijit de câțiva bolnavi, pe unii i-a vindecat, a înviat câțiva morți, dar care din nou au murit, și toate erau ca mai înainte…

Cu alte cuvinte, tot ceea ce Isus a făcut până acum era un semn a unei alte realități: a com-pătimirii Sale…

În schimb, prin moartea Sa, Isus ne mântuiește… Și vom vedea de ce anume ne mântuiește.

Vă anticipez un lucru… Ceea ce ne smintește în istorie este că nedrepților mereu le merge bine, iar drepții suferă… Pentru noi este o sminteală și ne întrebăm: „Oare nu omul nedrept ar trebui să plătească?”…

Nu trebuie să plătească nedreptul, pentru că răul pe care eu îl fac, îl plătește (îl îndură) cel căruia i-l fac… Răul pe care-l face altul îl îndur eu, dacă eu – din întâmplare – sunt drept…

Dacă un muncitor îndură o nedreptate, o umilire, merge acasă și descarcă asupra soției această umilire; iar soția o descarcă asupra pruncului; pruncul o descarcă asupra câinelui; câinele asupra pisicii; pisica asupra șoarecelui… Altfel spus, răul pe care-l îndură fiecare om îl reproduce și-l descarcă asupra cui poate…

Există o „solidaritate” și un lanț al răului, astfel încât, până la urmă, săracul șoarece care n-avea nicio legătură, este cel care duce pe umerii săi răul tuturor…

Într-un bloc cu zece etaje – cu balcoane deschise – dacă cel de la ultimul etaj aruncă gunoiul în balconul celui de la etajul nouă, iar acesta-l aruncă în balconul celui de la etajul opt… și tot așa mai departe, până la urmă cel de la parter ia și duce pe umerii săi gunoiul tuturor.

Când se oprește răul? Când întâlnește un om care are capacitatea de a nu răspunde răului cu rău; se oprește prin iertare… Capacitatea sau nevoia: pentru că unii în mod necesar (obligatoriu) nu pot răspunde răului cu rău, pentru că, dacă ar răspunde, le-ar merge mai rău…

Nouă ni se pare ciudat că întotdeauna nevinovatul duce pe umerii săi nedreptatea, însă este ceva natural s-o ducă omul nevinovat… Dacă eu îl calc pe un altul pe picior, el simte durere, nu eu: eu simt ceva moale…

Să înțelegem acest mister…

Iar Dumnezeu care iubește și nu vrea să facă rău nimănui, este Cel care ia asupra Sa răul tuturor. Iar răul se termină când află un om care are capacitatea să nu-l facă, să nu-l multiplice, să-l învingă printr-o iubire mai tare decât orice rău. Aceasta este pătimirea lui Dumnezeu pentru om…

Dacă Evanghelia – până acum – ne-a spus ceea ce Isus a făcut și a spus, de acum înainte Isus nu va mai spune și nu va mai face aproape nimic, ci ni Se va revela așa cum este (Cine este) prin ceea ce noi Îi facem; prin ceea ce El Se face pentru noi…

Povestirea pătimirii este pură contemplație.

Vreți să-L vedeți pe Dumnezeu?

Citiți povestirea pătimirii: în ea ni Se revelează Dumnezeu ca fiind Iubire infinită pentru fiecare dintre noi…

Prin această cheie a iubirii – care este dreaptă și nu face rău nimănui – vom pătrunde în povestirea pătimirii, prezentând scena care marchează începutul pătimirii.

Se citește Lc. 22, 47-54

47 Pe când mai vorbea încă, iată o mulțime, iar în fruntea ei venea cel numit Iuda, unul dintre cei doisprezece. Apropiindu-se de Isus, l-a sărutat. 48 Dar Isus i-a spus: „Iuda, cu un sărut îl trădezi pe Fiul Omului?” 49 Cei care erau cu el, văzând ce avea să se întâmple, au spus: „Doamne, să lovim cu sabia?” 50 Și unul dintre ei l-a lovit pe servitorul marelui preot și i-a tăiat urechea dreaptă. 51 Dar Isus a răspuns: „Încetați! Până aici!” Și, atingând urechea, l-a vindecat. 52 Apoi Isus a spus arhiereilor, gărzilor templului și bătrânilor care au venit împotriva lui: „Ați ieșit cu săbii și cu ciomege ca împotriva unui tâlhar? 53 Când eram cu voi zi de zi în templu, nu ați pus mâinile pe mine. Dar acesta este ceasul vostru și puterea întunericului”. 54 După ce l-au prins, l-au luat și l-au dus în casa marelui preot, iar Petru îl urma de departe.

Isus își sfârșește învățătura, spunând în grădină: „Dar acesta este ceasul vostru”, este ceasul puterii întunericului…

La începutul Evangheliei, în povestirea ispitirilor se spune că: „Satana s-a depărtat de El, până la ceasul stabilit”… Acesta este ceasul: e ceasul întunericului, ceasul răului lumii…

O legendă ebraică vorbește despre oamenii drepți: există treizeci și șase de drepți în Israel, plus alți șaptezeci și doi în toate popoarele. Acești drepți sunt inima lumii: tot răul lumii apasă pe umerii acestor drepți.

Răul pe care-l facem, ar distruge lumea. Lumea rămâne în picioare, pentru că acești drepți sunt ca niște pilaștri care sprijină lumea, pentru că ei iau răul asupra lor și nu-l fac… Dacă ar lipsi un drept, lumea s-ar prăbuși… Și sunt oameni pe care lumea nu-i cunoaște…

Cu alte cuvinte, lumea stă în picioare, nu datorită răului sau a celor puternici care distrug lumea, ci datorită acelor sărăcuți, al acelor drepți care, nefăcând răul, sau neputând să-l facă, sprijină lumea și sunt salvatorii/mântuitorii lumii. Sunt precum Slujitorul lui Yahve din Imnul lui Isaia. Și-n zilele noastre, noi vedem fața lui Cristos în acești sărăcuți, pe care-i disprețuim și nu vrem să-i recunoaștem

De cealaltă parte vedem relele oamenilor descrise în capturarea lui Isus. Mai întâi avem banii. Apoi urmează sărutul, toiegele și sabia… Sunt toate elementele jocului nostru „de cărți”. Nu? Sărutul este „cupa” (roșu), în limbajul cărților…

În ce constă răul lumii?

Constă în jocul de cărți: banii, inima roșie (sau săruturi sau cupe), toiege și săbii… Altfel spus, noi vrem cu ajutorul banilor să posedăm totul. Însă banii sunt doar un act de credință (de încredere) pentru a face schimbul de lucruri, nu pentru a poseda… Însă banii sunt dumnezeul acestei lumi.

Sărutul ar fi locul comuniunii, al darului de sine, însă devine unul dintre instrumentele principale, pentru a poseda persoanele…

Toiagul – care ar trebui să fie prelungirea mâinii, puterea, indicându-l pe cel care are puterea în mâna sa, sceptrul – nu-i nimic altceva decât a stăpâni peste alții

Sabia – care este posibilitatea extremă a omului, în sensul că întreaga tehnologie a fost inventată în timpul războiului – folosește pentru a-i ucide pe alții și pentru a-i avea la mână…

Cu ajutorul acestor patru cărți, omul joacă constant partida sa, și se joacă pe sine: bani, săbii, toiege și cupe (săruturi)…

Iar victima este inocentul, dreptul, nevinovatul: este cel care nu posedă nimic, pentru că iubirea nu posedă nimic; cel care este dar și iubire… Viața nu-i nimic altceva decât dar și iubire…

Vom vedea tot mai clar că nici un om nu săvârșește răul din răutate, ci din inconștiență, din necunoaștere… În ce constă aceasta? În a se face stăpân pe ceea ce îi este dăruit. Spre exemplu, viața mi-a fost dăruită, nu am făcut-o eu… Păcatul constă în a spune: „Vreau să fiu eu stăpânul vieții mele… Deci și al vieții Altuia (și a altora)”…

Relația cu persoanele… Persoanele sunt un dar. Dacă le primesc, dacă ne primim reciproc, avem viață; dacă vrem să ne posedăm reciproc, cădem în stăpânire și-n sclavie…

Cunoașterea ar trebui să ne ajute să avem relații de iubire… Însă „cunoașterea este putere”, adică stăpânire…

Tehnica ar trebui să-i folosească omului; nu omul ar trebui să urmeze tehnica și să fie sclavul ei…

Prin urmare, păcatul (răul) lumii constă în a ne face stăpâni pe ceea ce este dar. Dacă ne facem stăpâni pe dar, îl distrugem, căci nu mai este un dar…

Iar pentru că viața este un dar, dacă noi ne facem stăpâni pe viață, ne-am distrus-o!

Singurul lucru pe care nu ne facem stăpâni – dar pe care reușim să-l poluăm cu spor – este aerul… Peste tot restul ne facem stăpâni, chiar și peste apă…

În zilele noastre și apa este în pericol…

Pământul a fost primul lucru în pericol și, chiar mai înainte de el, persoanele…

În acest loc ni se prezintă pătimirea Fiului omului care Se dă pe mâna oamenilor, care vor face cu El ceea ce vor vrea…

Și ce vor oamenii?

Îi vor face lui Isus ceea ce le fac tuturor celorlalți… Singura deosebire constă în faptul că Isus nu va răspunde răului cu rău… Iar mântuirea este această nouă posibilitate care ni s-a deschis: a unei iubiri mai tari decât răul, care-l învinge.

Și este o iubire care ne re-propune (ne pune înainte) adevărul nostru profund, care este posibilitatea de a iubi și de a fi iubiți; care este singura fericire care există pe pământ… Și din această cauză ne-a mântuit prin pătimirea Sa…

Să vedem părțile acestui text. În prima parte ni se prezintă Iuda cu sărutul său și Isus; apoi cei din jurul lui Isus – discipolii – și unul care scoate sabia, despre care știm de la evanghelistul Ioan că este Petru (așadar îi avem pe Isus și pe Petru cu sabia sa); apoi sunt Isus și mai marii preoților care au venit la El cu săbii și toiege.

Prin urmare, în centrul textului este Isus, apoi apar: Iuda care-L vinde, Petru care folosește mijloacele dușmanului, deci este dușmanul lui Isus, și apoi avem toți dușmanii lui Isus… Iar Isus stă în centrul acestei violențe…

Omul, în loc să se facă stăpân pe lucruri – dacă le ia în stăpânire, lucrurile devin pentru el un fetiș, un idol, le sustrage altora, și se face el sclavul lucrurilor – dacă le primește ca dar, lucrurile sunt loc al comuniunii și al iubirii. Apoi face să circule, ca loc de comuniune și de iubire, aceleași „cărți”: banii, toiagul (care este prelungirea mâinii, posibilitățile) și „sabia”, adică tehnologia; și toiagul, dar nu sub forma stăpânirii, ci a slujirii…

Altfel spus, cu aceeași mână omul poate poseda și sugruma, sau poate să-și deschidă mâna pentru a primi, a munci, a dărui, a mângâia și a-și dărui viața… Altfel spus, mâna este cea care dă viața sau moartea…

Realitatea mereu este la fel, dar dacă o furi, devine începutul morții, nu loc al relației, ci al uciderii… Dacă realitatea este loc al darului și al comuniunii, atunci este izvor de viață… Și așa a trăit Isus: realitatea privită ca dar este viața Fiului…

vv. 47-48

47 Pe când mai vorbea încă, iată o mulțime, iar în fruntea ei venea cel numit Iuda, unul dintre cei doisprezece. Apropiindu-se de Isus, l-a sărutat. 48 Dar Isus i-a spus: „Iuda, cu un sărut îl trădezi pe Fiul Omului?”

Isus vorbea. Iar în ultima cateheză am auzit ce a zis… De trei ori ne-a spus: rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită…

Isus s-a rugat și n-a căzut în ispită. În schimb, ucenicii au căzut…

Și avem o mulțime. În mulțime se află Iuda despre care se spune: „Unul dintre cei doisprezece”… Iuda este singurul despre care mereu se spune: „Unul dintre cei doisprezece”…

Noi am vrea să spunem că Iuda era unul din dușmanii lui Isus. Însă, nu! Iuda este unul dintre noi. Mai mult, este fiecare dintre noi… Fiecare dintre noi, care nu acceptă misterul lui Dumnezeu, care crede că Dumnezeu ar fi Cel puternic care le are pe toate în mâinile Sale, care-i va stăpâni pe toți și care va domina lumea… Iar noi, ucenicii, vom domni cu El… Însă Dumnezeu este Cel care se pune în mâinile tuturor, pentru că este iubire, sărăcie și umilință…

Tocmai din această cauză nu L-a acceptat Iuda. Și Iuda ne reprezintă pe toți… Iuda – la fel ca noi toți – în interiorul său are răul lumii… Și mereu va rămâne „Unul dintre cei doisprezece apostoli”… Stă la temelia Bisericii, deci și acum este „unul dintre noi”…

Iuda se folosește de sărut. Luca ar fi putut să tacă acest fapt, însă îl amintește de două ori…

Sărutul este cel mai frumos gest al omului: este gestul comuniunii vieții, al respirației, al darului de sine… Însă devine instrument al puterii, al posedării, chiar al trădării…

Și capacitatea de a iubi poate fi răsucită în posedarea celuilalt: ca iubire posesivă este doar o expresie a egoismului…

Isus îl strigă pe nume: „Iuda”…

După Petru, până în acest loc al Evangheliei numai Iuda este strigat pe nume…

În Evanghelia după Matei 25, 50 Isus îl numește prieten: „Prietene, de ce ești aici?” Isus îl iubește pe Iuda ca pe un prieten: este singurul în toate evangheliile căruia Isus îi spune prieten…

Isus nu vrea atât să-l osândească sau să-l demaște, ci vrea să-l ajute să conștientizeze gestul său: prin sărut, tu Îl dai (predai) pe Fiul omului…

Și-i spune: „Tu Îl dai pe Fiul omului”…

Cuvântul „a da” (a preda), în limba latină înseamnă și „a trăda” și „tradiția”…

Cuvântul „a da” indică mai multe acțiuni: ale Tatălui care ni-L dă pe Fiul; ale Fiului care Se dă nouă; ale lui Iuda care Îl dă pe Isus arhiereilor; ale arhiereilor care-L dau lui Pilat; ale lui Pilat care-l dă crucii; și ale lui Isus care de pe cruce, Își dă Spiritul – viața Sa – nouă.

Așadar, același cuvânt indică acțiunea lui Dumnezeu, acțiunea lui Isus și acțiunea noastră… În mod paradoxal, Isus nu face nici-o altă acțiune diferită de a noastră: noi Îl furăm, iar El ni Se dă…

Păcatul lui Adam a fost cel de a fura egalitatea cu Dumnezeu, pe care o avea în dar, căci ne-a făcut fiii Săi… În ce fel învinge Dumnezeu acest furt? Ne spune: „Ține-l. E al tău. Ți-l las. Te-am creat tocmai pentru aceasta. Vrei să mă prinzi?”…

În ultimul verset pe care l-am citit, se spune că „L-au conceput pe Isus”… Când se vorbește că-l „prind” pe Isus, evanghelistul folosește același cuvânt utilizat ca în cazul Mariei, care L-a zămislit: pentru că noi Îl concepem pe Domnul în răul nostru.

Dat fiind faptul că răul există – dat fiind faptul că săruturi, săbii, toiege și bani există, și sunt instrumentul vieții noastre: sunt răul lumii, sunt răul fiecăruia dintre noi, răul de a poseda lucruri, persoane și pe Dumnezeu – în ce fel rezolvă Dumnezeu problema răului?

El Se lasă zămislit de răul nostru: Îl prindem în răul nostru… Iar când răul este însărcinat cu binele, când întunericul „înghite” lumina, răul se termină…

Isus, tocmai lăsându-Se prins, ne revelează acea iubire absolută care, dacă lipsește este originea oricărui rău… Altfel spus, dacă un om nu cunoaște această iubire absolută, deoarece omul are nevoie să fie iubit, face tot posibilul ca să posede această iubire… Dar apoi, când vede că Celălalt Își dă viața pentru el, chiar dacă-L ucide, omul înțelege că există această iubire absolută… Aceasta este lumina care intră în întuneric…

În mod paradoxal, răul maxim – care este a-L ucide pe Dumnezeu – a devenit binele maxim: Dumnezeu ne-a dat nouă viața Sa. Și nu mai putem să ne îndoim despre Cine este Dumnezeu: este Unul care iubește așa…

Din această cauză crucea va fi revelația absolută a lui Dumnezeu…

Dar nu din acest motiv trebuie să ne chinuim să facem răul: facem deja destul rău… Ci trebuie să conștientizăm răul. Dar ne putem da seama de rău numai înaintea binelui, înaintea celui care mă iubește. Dacă nu, eu mă întreb: „Ce rău am făcut? Căci, dacă Altul vrea să mă pedepsească sau mă invidieze, este limpede că și eu joc același joc”…

vv. 49-51

49 Cei care erau cu el, văzând ce avea să se întâmple, au spus: „Doamne, să lovim cu sabia?” 50 Și unul dintre ei l-a lovit pe servitorul marelui preot și i-a tăiat urechea dreaptă. 51 Dar Isus a răspuns: „Încetați! Până aici!” Și, atingând urechea, l-a vindecat.

Cei din „jurul Lui” sunt ceilalți unsprezece, printre care se află Petru care are sabia, (știm de la evanghelistul Ioan) și vrea să-L apere pe Isus…

Isus a spus că deja a sosit momentul decisiv, vindeți tot ceea ce aveți ca să vă cumpărați sabie… Isus Se referea la o altă sabie: sabia Cuvântului lui Dumnezeu ne ajută să câștigăm bătălia; este sabia încrederii în Dumnezeu… Adică arunci totul, vinzi totul, ca să-ți cumperi „sabia” încrederii…

Ei au spus că au două săbii…

Isus a răspuns: „Ajunge!”

Petru scoate sabia…

Să presupunem că apostolii ar fi fost mai puternici decât dușmanii… Ce s-ar fi întâmplat?

Ceea ce se întâmplă și acum: că Isus încă este în agonie, pentru că trebui să ia totul de la început…

Această sabie ne arată, fie că Petru este dușmanul lui Isus, fie că-L iubește… Altfel spus, întreaga putere a Bisericii – violența Bisericii, stăpânirea în Biserică, lipsa sărăciei și criteriile lumești – nu ucide dușmanul, adică răul, ci doar taie urechea unui sărman slujitor…

Ce înseamnă a tăia urechea unui om?

Că el nu mai poate să asculte…

Altfel spus, prin armele „puterii” se ia altora posibilitatea de a asculta adevărul lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-i așa…

Dacă noi, ucenicii, folosim armele dușmanului… Să ne amintim că Isus a avut ispitele banilor (ale pâinii, ale bogățiilor), ale puterii (ale sabiei) și ale minunii (a faptului de a-L controla și pe Dumnezeu), dar n-a căzut… Însă ucenicii cad în aceste ispite și spun: „Dumnezeu este cu noi, pentru că Isus e cu noi: este clar că vom avea bani… Acum scoatem sabia, căci avem puterea”… În Evanghelia după Matei, Isus le spune să pună sabia la loc, pentru că dacă ar vrea, ar avea douăsprezece cete de îngeri…

Ucenicii se așteaptă să aibă bani, putere și să-L aibă de partea lor pe Dumnezeu…

Așadar, întreaga putere pe care o avem, nu face nimic altceva decât să facă Evanghelia necredibilă (de necrezut) și să continuăm să răspândim imaginea diabolică a lui Dumnezeu, ca și cum El ar fi Cel mai stăpânitor dintre cei puternici…

Isus a venit pe mânzul asinei. Și tocmai cu ajutorul asinului – al slujirii în mod umil și sărac – va face să dispară căruțele (reprezentând tancurile din zilele noastre), și caii, care aparțineau celor care dețineau puterea…

Când noi folosim săbiile, puterea, banii, orgoliul, violența (și există nenumărate feluri de violență), pentru a-L apăra pe Cristos, este ca și cum am încrucișa asinul cu calul: rezultatul este catârul, un animal steril și fără minte; sau dacă folosim carul (tancul), rezultatul este fiara apocaliptică, reprezentând Biserica, atunci când ea deține puterea; este anticristul: vorbește ca Isus, dar Isus nu este așa…

Întârzierea venirii Împărăției lui Dumnezeu este din vina noastră, nu din vina celor răi… Cei răi grăbesc venirea Împărăției…

De multe ori îi vedem pe alții ca fiind ori răi ori de rea credință… Nu pricepem că mai întâi de toate ceilalți sunt fiii lui Dumnezeu! Noi spunem așa despre alții – că sunt răi sau de rea credință – când ei intră în luptă cu noi, pentru că vrem același „ciolan”; dar noi vrem „ciolanul” „pentru că suntem buni, pentru că-l vom folosi cu intenții bune”… „Noi vom folosi puterea și sabia pentru a ucide toți răii, apoi vom rămâne noi, cei buni… care vom stăpâni lumea… atunci va domni pacea”… Acesta era proiectul cultural al lui Roger Bacon: vor fi distruși toți cei răi și va fi o singură turmă și un singur păstor…

Când vor fi distruși toți cei răi, cine va rămâne?

Nu va rămâne nicio oaie… Profetul Amos 3, 12 spune „rămășița” lui Israel va fi alcătuită din „ureche și picior”… Și sunt singurele lucruri care trebuie să rămâne: urechea pentru a asculta și picioarele pentru a urma…

De fapt, Isus vindecă urechea… Mai întâi le poruncește să se oprească. Apoi Isus atinge și vindecă urechea…

Isus spusese: „Iubiți dușmanii; faceți bine celor ce vă fac rău”, iar Isus împlinește aceste îndemnuri… Tocmai astfel vindecă urechea: ajută urechea să audă, să înțeleagă cine este Dumnezeu; Domnul iubește și nu este rivalul tău care se folosește de violență, ci El urmează o altă logică… Să reușim să intrăm în logica lui Isus…

Ucenicilor le-a spus: „Rugați-vă , ca să nu cădeți în ispită”: toți au căzut…

Însă noi suntem convinși că n-am căzut… Vedeți cât suntem de ridicoli?

Au căzut Petru, Iuda, Iacob… și toți papii și cardinalii… Dar noi, nu!

Evanghelia a fost creată pentru cititor, nu pentru cel care a scris-o… Apostolii – discipolii – sunt primii creștini care ne transmit experiența lor care este și a noastră; și este Evanghelia care este veșnică…

Cristos încă pătimește în lume, până ce noi vom înceta să-L răstignim în persoana sărmanilor…

Ar trebui să-i apărăm și să nu-i „răstignim” pe cei sărmani…

Dacă Petru taie urechea, Isus o vindecă… În acest loc Isus este Fiul egal cu Tatăl pentru că oferă milă… Isus redă urechea dușmanului, pentru că să înțeleagă cine este Domnul…

Isus nu folosește criticile și acuzațiile noastre împotriva perverșilor…

Primii ucenici sunt buni, pentru că ei ne povestesc felul în care și-au recunoscut greșelile, ca să ne vestească faptul că există speranță pentru toți, și pentru noi, care citim, în ciuda erorilor pe care le facem…

vv. 52-54

52 Apoi Isus a spus arhiereilor, gărzilor templului și bătrânilor care au venit împotriva lui: „Ați ieșit cu săbii și cu ciomege ca împotriva unui tâlhar? 53 Când eram cu voi zi de zi în templu, nu ați pus mâinile pe mine. Dar acesta este ceasul vostru și puterea întunericului”. 54 După ce l-au prins, l-au luat și l-au dus în casa marelui preot, iar Petru îl urma de departe.

Mai întâi am vorbit despre Iuda, apoi despre cei doisprezece, despre „unul dintre cei doisprezece”, despre care știm că este Petru… Iar acum întâlnim „arhiereii, căpeteniile templului și bătrânii”…

Bătrânii erau cei care alcătuiau „parlamentul”, care era format din persoanele nobile și bogate, deci reprezentau puterea economică și politică… Arhiereii reprezentau puterea religioasă dar și cea politică. Căpeteniile templului comandau trupele Templului, deci reprezentau puterea de a ucide. Așadar, aceste categorii sunt sinteza tuturor puterilor: puterea economică, politică, religioasă și militară, puteri reprezentate de bani, săbii și toiege… Săruturile, trădările deja le-au înfăptuit Iuda și Petru, prietenii…

Toți participă la același joc în jurul Fiului omului, care Se dă pe mâinile oamenilor, care „vor face cu El ceea ce vor vrea”, adică ceea ce facem cu fiecare „fiu al omului”: ne folosim de săbii, săruturi, toiege și bani… Cu aceste lucruri cumpărăm totul: adică facem din toți și din toate un obiect al posedării noastre…

Din acest moment Isus „va dispărea”, nu va mai face nimic… Când El era în viață, era suficient să-I atingem mantaua, și ne vindecam… Mâna Sa atingea leprosul și-l vindeca; din ochii Săi, orbii primeau lumina; la cuvântul Său, șchiopii umblau…

Acum nu mai face nimic: ca obiect al posedării, va fi distrus în totalitate…

Iar Dumnezeu – care este dar – ce devine dacă este posedat? Devine nimic, trăiește acel nimic care suntem noi toți, pentru că vrem să posedăm. Iar El ia asupra Sa tot acest nimic…

În timpul procesului – în Evanghelia după Luca – vom vedea că Irod L-a „făcut un nimic”, adică L-a considerat un nimic. Este acel nimic care suntem noi toți, pentru că vrem să posedăm și să fim posedați. Iar Dumnezeu ia asupra Sa nimicul nostru, răul nostru… Nu va mai face nimic…

Însă tot ceea ce noi vom face, cade asupra Lui. Iar El nu răspunde răului nostru și ia și duce pe umerii Săi tot nimicul nostru, vanitatea noastră, prostia și violența noastră… Și ne întreabă: „Când vă veți opri din toate aceste rele?” Nu ați fost creați să faceți aceste rele…

În acest moment Isus dă ceva mai mult decât a dat până acum. Și este minunea definitivă: a atins urechea și a vindecat-o… Altfel spus, tocmai căzând în mâinile noastre, Isus ne vindecă urechea, ne ajută să ascultăm adevărul: adevărul este că Dumnezeu ne iubește și ia asupra Sa blestemul nostru, de la blestemul discipolilor la cel al lumii întregi… Căci toți suntem marcați de acest blestem (păcat)… Lumea răului este în noi și-n exteriorul nostru, iar noi suntem în luptă cu lumea, pentru că vrem aceleași lucruri…

Isus a vindecat urechea cu atingerea Sa: vindecarea urechii are loc tocmai văzând ceea ce se întâmplă; văzând faptul că noi Îl prindem, iar El Se lasă prins; ni Se dă… Evanghelistul subliniază că exact așa „Îl concepem”…

„Ca la un tâlhar ați ieșit, cu săbii și cu toiege”. În imnul Slujitorului lui Yahve am citit că Isus a fost socotit printre tâlhari, adică a fost unul dintre ei… Isus ia asupra Sa tot blestemul nostru, cel al săbiilor, al toiegelor, al puterii, al violenței…

„În toate zilele fiind cu voi în templu, n-ați întins mâinile asupra Mea. Dar acesta este ceasul vostru”… Este ceasul decisiv… Iar „ceasul vostru” este ceasul în care voi veți fi mântuiți… De ce?

Pentru că în păcatul vostru „Mă prindeți pe Mine”, concepeți lumina… Este întunericul care zămislește lumina…

În acest loc Isus este prins, este obiectul prinderii noastre… Numai că în loc să luăm fructul oprit, de această dată Îl luăm pe Cel care ne spune: „Luați și mâncați, acesta este Trupul Meu, dat pentru voi; este viața Mea pe care v-o dau”… În cazul lui Adam, dușmanul i-a sugerat că Dumnezeu este invidios, este gelos, că ne interzice toate… În acest loc Isus spune: „Luați! Mă dau pe mâna oamenilor”…

În alte locuri Isus evită răul, dar acum, când a sosit ceasul decisiv, Isus Se predă…

În viața noastră este just să ne împotrivim răului.

Isus nu este un masochist, nu căuta răul, suferința… Iar crucea nu era pătimirea Sa, căci El nu dorea să fie răstignit… Noi L-am răstignit… Iar când Îl răstignim, El spune: „Acum a venit ceasul”… Dar mai înainte a căutat să evite crucea… Iar între timp, a trecut acel timp potrivit, la fel ca în cazul unei sarcini, pentru ca să se maturizeze discipolii Săi, lucru pe care până în acest punct nu l-au înțeles… Însă au căpătat o nouă conștiință cu ajutorul căreia, mai apoi, vor înțelege…

Concluzia este: când vine răul, nu împiedică binele. Între timp facem tot binele pe care-l putem. Iar când vine ceasul răului maxim, este ceasul în care răul este învins… Deoarece cuvântul „ceas”, în sens biblic, înseamnă și ceasul decisiv al mântuirii… Iar pentru evanghelistul Luca (și pentru toți ceilalți evangheliști) „ceasul decisiv al mântuirii” este martiriul, adică este mărturia unei iubiri mai tari decât orice rău…

Prin prisma martiriului lui Isus înțelegem cine este Dumnezeu și cine este omul… Și, în acest fel, întunericul este învins de această lumină…

Tot textul pătimirii este un concert „întuneric-lumină”, iar la urmă întunericul înghite lumina, însă atunci când întunericul înghite lumina, întunericul se sfârșește, căci se luminează…

„Există un timp pentru a lucra și unul pentru a îndura (pătimi)”… Iar pătimirea  s-ar părea că are un primat asupra acțiunii

Așa este, pentru că iubirea este pătimire, mai înainte de a fi acțiune… Dar și noi, mai înainte de a acționa, suntem pasivi, adică primim…

Întreaga realitate nu este obiectul acțiunii, căci deja există… Nici persoana nu-i obiectul acțiunii (sau al manipulării) noastre, căci ea deja există, și doar trebuie să o primim. Deci și-n raportul cu persoanele , mai întâi de toate trebuie să fim pasivi…

Așadar, există o pasivitate tipică iubirii, care este activitatea maximă: ea constă în a-l accepta pe celălalt în alteritatea sa… Și aceasta este viața…

Cu alte cuvinte, toate sunt dar, chiar și-n relația dintre Tatăl și Fiul. Iar darul este dar pentru că este și pasiv, adică pentru că este primit ca dar. Deoarece, chiar dacă Dumnezeu ne oferă darul Său, după cum i l-a oferit lui Adam, dar Adam a vrut să-l răpească, nu mai este dar, căci este distrus… Darul este dar când este primit, iar a-l primi este sinonimul pasivității…

Și pentru că nimeni dintre noi nu ne-am făcut singuri (în afara câtorva care pretind că s-au făcut singuri), și toți ne-am primit… Tatăl primește darul de a fi Tată de la Fiul, dacă nu, nu ar fi Tată… Și viceversa… Așadar, această pasivitate este cel mai profund semn al iubirii.

Dumnezeu Se revelează în timpul Pătimirii – numai diavolii vor să-L reveleze mai înainte de Pătimire – care este sinonimul iubirii, arătându-ne că Dumnezeu știe să ia asupra Sa orice rău, fără să se răzbune… Așadar, numai în Pătimire, în această iubire care ia asupra sa răul fără să se răzbune, ni se revelează Iubirea, adică Dumnezeu…

Cu aceste versete am văzut ultima activitate a lui Isus: El atinge urechea ca să o vindece. În realitate, atingerea urechii pentru a o vindeca, va fi ceea ce se va întâmpla citind tot restul Evangheliei… De acum înainte Evanghelia ne va deschide urechea și apoi ochiul ca să vedem…

Texte utile:

  • Lc. 4, 1-13;
  • Is. 52, 13-53,12;
  • Deut. 8; 15;
  • Lev. 25;
  • Sir. 20, 4.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: Gabriela Neag și pr. Mirel Mihai Demian