Nu-L cunosc!

Petru, la fel ca noi toți, nu-L recunoaște pe Isus. Se leapădă de El.

Însă Isus rămâne credincios și-n infidelitatea lui Petru…

Textul din Isaia este o veste a eliberării, a răscumpărării celor slabi, și a fost citit de comunitatea creștină la lumina Paștilor lui Isus.

Is. 43, 1-7

În textul din Isaia Domnul spune: „tu ești de preț în ochii Mei și de cinste și te iubesc”. În această cateheză vom afla cât suntem de prețioși în ochii lui Dumnezeu…

În ultima cateheză L-am văzut pe Isus prins (capturat) în grădină, fapt care marchează sfârșitul lucrării (acțiunii) Lui și începutul pătimirii… După ce vindecă urechea tăiată de Petru, Isus nu mai face nimic… Isus va deveni obiectul posedării noastre: va fi în mâinile oamenilor, care vor descărca asupra Sa tot răul din inima lor… Îl vor da din mână în mână, până când va ajunge pe cruce și-n mormânt, în iad.

Exact astfel, Isus – Cel drept – va fi Cel care ia asupra Sa tot răul lumii, pentru a fi aproape de fiecare pierdut, în orice situație…

Începe puterea întunericului…

Când puterea întunericului se arată, va fi învinsă de lumină… Vom vedea în ce fel…

Acum ne vom opri asupra lui Petru… După prinderea lui Isus, mai înainte de procesul Său, avem procesul lui Petru… Petru se leapădă, spune că nu-L cunoaște pe Isus…

Lepădarea lui Petru este fundamentală pentru a intra în pătimirea lui Isus, pentru că această lepădare este botezul său…

Petru credea că-L iubește nespus de mult pe Isus, că-i dispus să-și dea viața pentru Isus. Dar apoi va înțelege că, de fapt, iubea un alt Isus, Cel pe care el Îl avea în minte, nu pe adevăratul Isus. Și mai pricepe un lucru: că nu iubirea noastră pentru Dumnezeu ne mântuiește, ci iubirea lui Dumnezeu pentru noi; nu noi ne dăm viața pentru Dumnezeu, ci El Își dă viața pentru noi…

„Nimic nu ne poate despărți de iubirea lui Dumnezeu”, de iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi, și nu de iubirea pe care noi o avem pentru El…

Altfel spus, Petru trebuie să aibă experiența că „Cristos a murit pentru păcătoși”, așa cum spune Pavel „dintre care eu sunt cel dintâi” (1Tm. 1, 15)… Petru trebuie să înțeleagă că „Sigur este acest cuvânt, dacă noi suntem infideli, El rămâne credincios, pentru că nu Se poate tăgădui pe Sine”…

Petru trebuie să descopere centrul Evangheliei – și acesta este sensul botezului – adică faptul că noi suntem iubiți nu pentru că suntem buni, ci pentru că El ne iubește. Din această cauză noi ne putem converti iubirii Sale.

Noi suntem iubiți de Dumnezeu pentru că suntem fiii Săi și nu poate să nu ne iubească…

Iar păcatul nostru este locul în care înțelegem iubirea Sa absolută: în păcat este învins răul, în conștientizarea păcatului…

Dacă mai înainte Petru era arogant și spune: „Eu mă mântuiesc, sunt bun; îmi dau viața pentru Tine”, mai apoi va pricepe că este la fel ca toți ceilalți, că Dumnezeu nu vrea și nu ia viața nimănui, ci noi (inclusiv Petru) Îl ucidem pe El, iar El ne dă viața… Acesta este harul, gratuitatea, darul; este esența Evangheliei; și este ceea ce deosebește creștinismul de toate celelalte religii; este libertatea iubirii… Ioan spune: „În aceasta stă dragostea, nu fiindcă noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi” (1Io. 4, 10), și ne-a iubit Cel dintâi (1Io. 4, 19)…

Petru trebuie să facă experiența despre care vorbește Pavel: „Căci cu greu va muri cineva pentru un drept…          Dar Dumnezeu Își arată dragostea Lui față de noi prin aceea că, pentru noi, Cristos a murit când noi eram încă păcătoși” (Rm. 5, 7-8).

În acest fel se revelează esența lui Dumnezeu care este iubire absolută și adevărata noastră esență – că nu trebuie să ne chinuim ca să fim nu știu cine – adică faptul că suntem iubiți în mod infinit de Dumnezeu… Trebuie doar să descoperim acest adevăr… Și tocmai în păcatul nostru îl descoperim… Iar Petru lepădându-se, descoperă acest adevăr și, în sfârșit, devine creștin.

Petru înseamnă stâncă, ceva stabil, fidelitate… În schimb, Petru este o avalanșă, cade, se prăbușește… Când au loc avalanșele, rămâne stânca, adică fidelitatea lui Dumnezeu…

Petru va mărturisi credința fraților săi nu pentru că el este bun, nu pentru că el nu greșește sau pentru că este infailibil… În Evanghelie Petru a greșit mereu, până la sfârșit… Și, la Antiohia, și după Rusalii va greși, iar Pavel îl va mustra… Dar un lucru este cert pentru Petru: că Domnul este credincios! Și aceasta este credința.

Credința nu-i credința mea în Domnul, ci credința pe care El o are în mine, până la a-Și da viața pentru mine… Acesta este botezul lui Petru, care este de urmat, normativ și pentru noi.

Se citește Lc. 22, 54-62

⁵⁴ După ce l-au prins, l-au luat și l-au dus în casa marelui preot, iar Petru îl urma de departe. ⁵⁵ Și, aprinzând un foc în mijlocul curții, s-au așezat de jur împrejur. Petru s-a așezat printre ei. ⁵⁶ O servitoare, văzându-l așezat lângă foc, l-a fixat cu privirea și a spus: „Și acesta era cu el!” ⁵⁷ Dar el a negat, zicând: „Femeie, nu-l cunosc”. ⁵⁸ După puțin timp, un altul l-a văzut și i-a zis: „Și tu ești dintre ei”. Dar Petru a zis: „Omule, nu sunt”. ⁵⁹ După vreo oră, un altul insista, spunând: „Cu adevărat și acesta era cu el, căci este galileean”. ⁶⁰ Însă Petru i-a zis: „Omule, nu știu ce spui”. Și îndată, pe când încă mai vorbea, a cântat cocoșul. ⁶¹ Iar Domnul, întorcându-se, l-a privit fix pe Petru. Petru și-a amintit de cuvântul Domnului, care îi spusese: „Înainte de a fi cântat astăzi cocoșul, mă vei renega de trei ori”. ⁶² Și, ieșind afară, a plâns amar.

Noaptea – în Evanghelia după Luca – este ocupată de lepădarea lui Petru, iar apoi de soldații care-l pălmuiesc pe Isus și-și bat joc de El. …

Acțiunea din această noapte se desfășoară în totalitate în jurul focului…

Apoi avem un joc de priviri: slujitoarea care-l privește, ceilalți care se uită la el, apoi un altul și apoi toți care-l privesc… Apoi și Isus care-l privește. Este importantă această privire, pentru că omul este așa cum este văzut (privit)… Noi suntem așa cum suntem văzuți, căci suntem relație. Depinde de noi să alegem de cine să fim priviți…

De cine suntem văzuți?

De Dumnezeu! Identitatea noastră este felul în care ne vede (privește) Dumnezeu!

Acum, Petru va descoperi privirea lui Isus și în acea privire va descoperi noua sa identitate…

Textul cuprinde trei scene de lepădare, așa cum Isus prevăzuse… Sunt trei scene care reprezintă „examenul ucenicului”, examenul lui Petru și al fiecăruia dintre noi: dacă suntem cu Isus, dacă aparținem comunității lui Isus, dacă suntem într-adevăr cu El, dincolo de ceea ce spunem…

Cocoșul cântă, fapt care ne vestește că deja începe lumina dimineții, sau că aceasta nu este departe… Odată cu lepădarea lui Petru începe lumina: Petru începe să vadă cine este el și cine este Domnul… Acesta este momentul adevărului, este primul moment al botezului… Mai mult, este momentul dublului adevăr: al adevărului nostru – suntem ceea ce suntem – și al adevărului lui Dumnezeu care ne iubește și că noi suntem fiii Săi…

vv. 54- 57

⁵⁴ După ce l-au prins, l-au luat și l-au dus în casa marelui preot, iar Petru îl urma de departe. ⁵⁵ Și, aprinzând un foc în mijlocul curții, s-au așezat de jur împrejur. Petru s-a așezat printre ei. ⁵⁶ O servitoare, văzându-l așezat lângă foc, l-a fixat cu privirea și a spus: „Și acesta era cu el!” ⁵⁷ Dar el a negat, zicând: „Femeie, nu-l cunosc”.

Pilda anterioară s-a încheiat cu cuvintele lui Isus: „Acesta este ceasul vostru și stăpânirea întunericului” (v. 53). Iar în textul nostru avem continuarea care spune: „Și, prinzându-L [concepându-L, în limba greacă], L-au dus”…

În limba greacă „L-au prins” este același cuvânt care se folosește în cazul conceperii Botezătorului și a lui Isus: a zămisli… Întunericul concepe lumina; noaptea zămislește soarele… Apoi nu mai avem noapte și nu mai avem întuneric…

Altfel spus, locul în care noi Îl concepem pe Domnul este păcatul nostru; este lepădarea lui Petru… În păcat înțeleg pentru prima dată că El mă iubește nu pentru că sunt bun, iar dacă greșesc, mă pedepsește… Ci mă iubește pentru că mă iubește, până la a-Și da viața pentru mine care sunt păcătos, adică Îl vând și mă lepăd de El…

Și acest adevăr răstoarnă conceptul religiei, după care noi trebuie să fim buni, căci dacă nu, Dumnezeu ne pedepsește, ne bate, ca și cum Dumnezeu ar fi pervers… Tocmai pentru că judecăm așa, noi suntem perverși…

În schimb, Dumnezeu ne iubește până la a-Și da viața pentru păcătoși… Exact acest adevăr niciodată nu-i clar (limpede) nici măcar creștinilor… Altfel spus, mereu avem nevoie să curățăm imaginea noastră despre Dumnezeu…

„Îl concep” deja definitiv, în tot tăul lumii, căci a-l prinde pe Domnul vieții este răul maxim…

Iar Domnul ce face?

Se dăruiește…

Și, nu mai există noapte după această noapte… Și în fiecare noapte este prezent Domnul conceput, adică este prezent Cel care ia asupra Sa acel rău, pe care noi toți îl facem… Iar în ultimul dintre oameni, Îl recunoaștem pe Domnul…

„L-au condus, L-au dus și L-au băgat în casă…”… Acest „L” repetat de multe ori ne arată că de acum, Isus este un „obiect” în mâinile lor, fără nume…

De două ori va fi numit „Domnul”. De ce? Pentru că numai Domnul, singurul Drept, poate fi așa…

Acum atenția se concentrează pe Petru, care-L urma de departe…

Petru spusese: „Ceilalți Te vor părăsi. Eu, nu. Eu sunt bun. Eu Te iubesc”… Și-i adevărat: Petru Îl iubește pe Isus și-L urmează.

De ce-L urmează? Pentru că-L iubește. Da. Dar pe care Cristos Îl iubește?

Va spune că el cu cunoaște acest Cristos. Petru iubește și urmează acel Cristos pe care el pretinde că-L cunoaște foarte bine (acel Cristos pe care el Îl are în minte): cu siguranță acum El va face o minune, va chema cele douăsprezece legiuni de îngeri… Apoi, eu sunt Petru, pe această piatră va zidi (întemeia) Biserica Sa; El vede că eu sunt vrednic de încrederea pe care și-a pus-o în mine…

Altfel spus, Petru este acolo printr-un act de curaj, dar este și sigur că Isus va face o minune, căci dacă nu, de ce s-a dus acolo?

Deci Îl urmează…

Apoi s-a aprins un foc în mijlocul curții, iar Petru șade împreună cu toți…

Avem acest foc care arde… Acest foc, la fel ca Isus (Lumina), a fost conceput de întuneric… Așadar, în centrul întunericului avem această lumină… Iar întunericul este alcătuit din arhierei, din toți cei care L-au prins pe Isus și din Petru, care cu toții sunt în jurul acestui foc, pe care-l concep, îl „prind” și sunt luminați de acest foc…

Petru este solidar cu cei care l-au prins pe Isus, dar încă nu știe. El crede că este acolo ca să-L apere…

Tema fundamentală a celei de a doua părți a Evangheliei este „a vedea”. Luca este pictor… Prima parte are ca temă, ascultarea… De fapt, notăm că termenul „a vedea” se repetă des și-n versetele noastre… Apoi avem focul numit „lumină” care ne arată diferitele moduri de a vedea…

„Și o slujnică, văzându-l șezând la foc, și uitându-se bine la el, a zis: Și acesta era cu El” (v. 56).

Ea spune că l-a văzut…

Isus se află la Ierusalim de o săptămână… În această săptămână le-a „închis gura” cărturarilor, fariseilor, saducheilor, irodianilor, iar Petru era în primul rând, gândindu-se: „El este Învățătorul, iar eu sunt urmașul Lui”… Altfel spus, pe Petru l-au văzut toți… Într-o altă evanghelie un altul va spune că l-a văzut când a scos sabia… Așadar, lui Petru îi plăcea să fie văzut…

„Era cu El”… A fi cu Isus este sensul vieții. Isus e Fiul. A fi cu Fiul, care înseamnă a fi fii, este esența omului… Și înseamnă și a fi discipol… Isus i-a chemat pe cei doisprezece pentru „a fi cu El”…

A fi cu o persoană înseamnă a-i împărtăși stilul vieții, modul de a gândi, de a trăi; mai mult, „a fi cu”, din cei doi face una… Care este sensul faptului de a fi creștini… Împreună cu Fiul noi suntem ceea ce suntem: El este viața noastră, în El suntem fii, și acesta este identitatea noastră…

Iar Petru răspunde…

În acest loc Evanghelia ne întreabă și pe noi: „Într-adevăr suntem cu Isus? Cu care Isus? Cu Isus Cel răstignit, sau cu cel care apără crucifixele ca semn al puterii culturale asupra altora? Cu Isus care trebuie să ia în mâna Sa puterea? (Isus niciodată n-a luat puterea, deși noi credem că o va lua)”. Petru este acolo pentru că este sigur că Isus va lua puterea în mâna Sa, pentru că el știe că Isus e puternic, și va face ceea ce vrea… Însă Isus este un sărăcuț… Așadar, noi cu care Cristos stăm?

Acesta este cel dintâi examen al credinței noastre ca oameni, chiar dacă provenim dintr-o familie creștină tradițională, chiar dacă participăm la cursuri de formare, chiar dacă suntem preoți sau pontifi; la fel ca Petru, am putea să nu cunoaștem acel Om, ci să fim cu un alt Cristos, cu acela pe care ni-l imaginăm noi…

Prima dată când Isus a prevestit pătimirea Sa, Petru i-a spus: „Niciodată să nu Ți Se întâmple așa ceva, căci Dumnezeu nu vrea…”. Isus l-a numit Satană…

Petru nu-i cu acest Isus, care îndură pătimirea, ci este cu celălalt Isus, care a înmulțit pâinea, pe care toți doreau să-L facă Împărat. Nu era cu acest Isus, care ia asupra Sa răul lumii, săvârșit de noi toți, inclusiv de Petru…

Petru îl confunda pe Isus cu cel mai puternic om din lume, și credea că Isus împreună cu noi, ucenicii, eliminându-i pe toți puternicii, ar fi stăpânit lumea în mod liniștit… Am fi condus lumea noi, cei buni…

Acesta era proiectul cultural al lui Petru, un proiect care mereu continuă în istoria Bisericii și în interiorul fiecăruia dintre noi…

Iar acest foc, pentru prima dată îl face să spună adevărul: „Nu-L cunosc, femeie”. Apoi de două ori va spune: „Omule, nu sunt; nu știu ce spui”…

Deci, Petru trebuie să înțeleagă că el nu-L cunoaște pe acest Cristos, ci pe un altul… Numai pătimirea ne va arăta cine este Cristos; felul în care Isus va fi Cristosul, Domnul, dându-Și viața pentru toți…

Prima întrebare a credinței noastre este: „Cu care Cristos suntem?” Cu cel care ne folosește ca să ne păstrăm puterea culturală, cu cel de care ne folosim ca să-i eliminăm pe alții, cu cel care ne dă o identitate superioară față de a altora? Sau suntem cu Cristosul sărman, răstignit de arhierei, de cărturari și de bătrâni; acuzat de blestem și ucis… Cu care Cristos?

Pentru prima dată Petru spune adevărul: nu cunosc acest Cristos, ci un altul…

v. 58

⁵⁸ După puțin timp, un altul l-a văzut și i-a zis: „Și tu ești dintre ei”. Dar Petru a zis: „Omule, nu sunt”.

Prima întrebare fundamentală este dacă ești cu Isus… Apoi dacă ești „dintre ei”, adică dintre cei care sunt cu Isus, dintre ucenici, dacă aparții comunității, Bisericii…

Este clar că noi aparținem comunității, Bisericii, căci participăm la cateheze, la Liturghia duminicală, vizităm multe locuri de pelerinaj… Facem multe lucruri bune. Apărăm Biserica și interesele ei…

Am putea aparține tuturor asociațiilor creștine, dar să spunem ca Petru: „Omule, nu sunt”, nu spun nu-L cunosc…

Mai înainte Petru spune: „Eu sunt. Alții, nu… Dar eu sunt…”.

Acum Petru se definește: „Nu sunt”…

Eul său, identitatea sa nu mai există: ființa sa constă în a nu fi (în neființă); el este o pură aparență.

Noi nu suntem creștini pentru că aparținem Bisericii, ci noi aparținem Bisericii numai dacă suntem cu Isus. Dacă nu suntem cu Isus, nu aparținem Bisericii. Ar fi bine să nu aparținem Bisericii, căci dacă am pretinde că îi aparținem, am discredita-o.

Identitatea lui Petru este: „Nu sunt”…

El este primul papă. Ne povestește experiența sa, care este experiența normativă pentru întreaga Biserică…

Tocmai în al său „nu sunt” va înțelege „Eu sunt” al lui Isus: „Eu sunt cu toți cei care nu sunt, cu toți pierduții”…

E frumoasă această experiență a lui Petru, care ajunge până la „a nu fi”. El nici nu-și dă seama de ceea ce zice: numai „după” va pricepe, când va vedea privirea lui Isus…

Primele două întrebări sunt importante… Cu care Cristos suntem?

Fiecare reformă personală și eclezială ar trebui să pornească de la a cunoaște cine este Cristos-Răstignit, Cel care-Și dă viața pentru noi, singurul lucru afirmat de Pavel este că-l cunoaște… Numai privind Răstignitul Îl cunoaștem pe Dumnezeu, ca fiind iubire absolută… Și văzând Răstignitul ne convertim iubirii Sale, milei Sale, trăim prin har, suntem botezați, scufundați în această iubire…

Dacă nu, nu-L cunoaștem și nici nu suntem creștini, deși facem parte din toate asociațiile creștine…

E frumos că Petru este acolo și, spune adevărul chiar fără să-și dea seama… Apoi experiența îl va ajuta să înțeleagă adevăratul său adevăr și cel al lui Dumnezeu…

Petru nu minte din lașitate, ci era sigur că Isus ar fi intervenit cu vreo minune…

Dar spune „Nu-L cunosc”… „Omule, nu sunt”…

Omul este chip al lui Dumnezeu care este: „Eu sunt”. Dar al cărui Dumnezeu? Dacă tu nu ești chip al lui Isus, care este fața lui Dumnezeu, ți-ai pierdut și eul tău… Deci Petru spune: „Nu sunt”…

vv. 59-60a

⁵⁹ După vreo oră, un altul insista, spunând: „Cu adevărat și acesta era cu el, căci este galileean”. ⁶⁰ Însă Petru i-a zis: „Omule, nu știu ce spui”. Și îndată, pe când încă mai vorbea, a cântat cocoșul.

„Iar când a trecut ca un ceas”… Arată perseverența lui Petru: el nu-i luat pe nepregătite, ci a trecut un ceas, are timp să se gândească… Iar pe timpul nopții orele par mai lungi…

„Un altul susținea, zicând: Cu adevărat și acesta era cu El”… Și spune aceste cuvinte altora, nu lui Petru…

„Era” pentru a lichida existența sa cu Isus și pentru a-L lichida și pe Isus, care după puțin timp va fi osândit…

Motivul este: „căci este Galilean”. Matei ne spune că l-au înțeles din felul în care Petru pronunța… Felul în care te exprimi îți demască identitatea culturală, zona din care vii…

E clar că noi suntem creștini: dacă privim cultura, arta, literatura, filozofia, teologia, dreptul, drepturile omului, pricepem că toate izvorăsc din creștinism… Totuși, am putea predica (explica) inclusiv Evanghelia, dar să nu fim creștini, căci Evanghelia nu trebuie explicată, ci trăită…

Altfel spus, nu-i suficientă doar cultura, nu înseamnă că creștinismul este doar artă…

„Și Petru a zis: Omule, nu știu ce spui”, cuvinte care înseamnă: „Eu nu înțeleg ce spui tu, nu pricep ce spui despre cultura creștină. Pentru că unica cultură creștină este cea de a fi cu Isus-Răstignit, care a învins răul în acel fel (care a iubit dușmanii, care Și-a dat viața pentru păcătoși), dar eu nu sunt cu El”.

Petru este demontat – bucată cu bucată – ca ucenic și pentru prima dată înțelege cine este: el este așa cum suntem toți… După acest fapt va putea deveni ucenic. Și versetul care urmează este punctul decisiv…

vv. 60b-62

⁶⁰ Și îndată, pe când încă mai vorbea, a cântat cocoșul. ⁶¹ Iar Domnul, întorcându-se, l-a privit fix pe Petru. Petru și-a amintit de cuvântul Domnului, care îi spusese: „Înainte de a fi cântat astăzi cocoșul, mă vei renega de trei ori”. ⁶² Și, ieșind afară, a plâns amar.

„Și îndată”, adică pe neașteptate… Cuvântul „pe neașteptate” se repetă de cinci ori în Evanghelia după Luca, întotdeauna în timpul minunilor principale… Iar minunea principală este înfăptuită de cocoșul care începe să cânte în zori. În zori vine lumina… Iar Petru a venit la lumina identității sale: nu este cu Isus, nu este cu cei care sunt cu Isus, și nici modul său de a gândi și de a vorbi nu sunt la fel ca ale lui Isus. Așadar, Petru este în totalitate diferit…

Cocoșul cântă dis-de-dimineață.

Iar „Domnul” – acum se vorbește de două ori despre Domnul – l-a privit în interior pe Petru…

Toți ceilalți îl priveau… Dar Isus îl privește înăuntru…

Oare cum l-a privit? I-a spus că nu valorează nimic? I-a reproșat că l-a avertizat dinainte că se va lepăda?

Isus îl privește în interior. Domnul știa de mai înainte că Petru se va lepăda… De fapt, Petru și-a amintit că Isus i-a spus de mai înainte… Și acest fapt este și mai grav pentru Petru… Altfel spus, Isus știa că eu urma să mă lepăd de El, și totuși m-a ales, și mă iubește, pe mine care mă lepăd…

Eu credeam că m-a ales pentru că sunt bun și priceput. Deci Îi arăt eu cât sunt de priceput…

Dar acum am înțeles că Isus cunoaște identitatea mea mai bine decât mine. Iar identitatea mea nu-i cea care credeam eu că ar fi, ci este cea pe care El mi-a spus-o: că eu mă lepăd și sunt ca toți ceilalți care-l vând și fug… Iar El mă iubește în ciuda lepădării mele… Dar atunci, care este identitatea mea? Nu-i cea pe care credeam eu că o am.

Botezul este moartea întregii identități false pe care o avem: este moartea egoismului nostru, a prezumțiilor noastre, a identității noastre pe care ne-am cultivat-o de-a lungul întregii vieți…

Acum, Petru „moare” în această privire a lui Isus… dar, dacă acceptă să trăiască prin această privire, care este iubirea absolută a lui Dumnezeu – care, de fapt, este adevărata sa identitate profundă – poate trăi. Dacă nu, nu poate trăi…

Noi trăim prin privirea altuia, și mereu căutăm să ne adaptăm…

Singura privire care ne cunoaște, ne cercetează cu atenție și ne vede „prețioși în ochii Săi”, așa cum suntem – și nu prin ceea ce noi am vrea să fim – este cea a Domnului care ne-a creat, ne-a plăsmuit pentru gloria Sa, ne-a creat după chipul și asemănarea Sa, ne iubește cu o iubire infinită, și ne-a creat nevoiași după această iubire. Și am fost creați pentru această iubire… Și în acest loc descoperim cine este Dumnezeu și cine suntem noi…

Când Isus i-a prevestit lui Petru că s-ar fi lepădat, a adăugat: „După învierea Mea voi merge în Galileea mai înainte de voi”… Altfel spus, Eu vă rămân credincios dincolo de toate trădările voastre…

Și spune „astăzi”. Este penultima dată când apare cuvântul „astăzi”. În Evanghelia după Luca există numai șapte sau opt „astăzi”, depinde de manuscrise… Iar „azi” indică ziua lui Dumnezeu, ziua mântuirii…

Lepădarea lui Petru este mântuirea lui: este mântuit de minciuna care locuia în el; în sfârșit își cunoaște realitatea, știe că Isus este diferit de felul în care credea el… În privirea lui Isus, Petru află adevărul său și adevărul lui Dumnezeu: noi ne lepădăm de Domnul, iar El ne iubește… Din această cauză El este Dumnezeu și ne mântuiește…

Petru are dificultăți să accepte acest adevăr… Iese afară – nu merge imediat la Isus – și plânge „cu amar”, adică plânge cu amărăciunea că a dat faliment, căci el credea că este bun… Altfel spus, moare eul său… Acest plâns este „botezul” inimii…

Apoi plânsul său va fi diferit: amărăciunea sa va fi umplută de dulceață, pentru că a acceptat iubirea. Dar la început n-a acceptat iubirea, ci a plecat. Dar a purtat în interiorul său privirea lui Isus, la fel cum Iuda duce cu El îmbucătura, adică Euharistia.

Acesta este „botezul” lui Petru. Și, de aici încolo, Petru dispare: în povestirea pătimirii nu se mai vorbește despre el… Va apărea numai în relatarea învierii, când femeile vor merge la apostoli să le vestească minunea…

Însă pătimirea trebuie privită cu ochii lui Petru, care numai după aceea va înțelege, că „Domnul a murit pentru mine”… Aceasta este credința…

Așadar noi, care încă de la începutul Evangheliei ne identificam cu Petru, acum ne identificăm cu acest Petru, ca să înțelegem că Domnul „Își dă viața pentru mine și mă iubește”…

Singurii teologi în Evanghelie sunt tâlharul (care recunoaște că el este răstignit pe bună dreptate, pentru că a comis răul) și sutașul care recunoaște că L-a răstignit, dar și Petru care recunoaște că s-a lepădat de Isus… Dar nu recunoaște acum, ci numai „după”… Altfel spus, noi putem spune ceva despre Dumnezeu în măsura în care suntem conștienți de mizeria noastră, de păcatul nostru și de iubirea Sa față de noi, care este gratuită… Atunci vom putea fi milostivi față de alții și să iubim așa cum suntem iubiți.

A uita acest text înseamnă a face din Biserică și din botez ceva ciuntit (incomplet), ceva căruia îi lipsește prima parte, adică faptul că moare omul vechi, cel plin de pretenții, de egoism, de imbecilitatea față de sine și față de alții, că moare minciuna din noi, prezumțiile, prestigiul, puterea, ca toți să înțelegem că trăim prin iubirea pe care o primim…

Și se încheie minciuna. Și se încheie în acest loc istoria răului. Fapt pentru care acest foc, această lumină care stă în centrul nopții, iar toți sunt în jurul focului, toți sunt împotriva lui Isus, indică întunericul care concepe lumina și lumina care împrăștie (risipește) întunericul.

• Texte utile:
• Is. 43, 1-7;
• Ps. 139 (138);
• Rm. 5, 6 -11;
• 1Tim. 1, 15ș.u;
• 2Tim. 2, 11-13.