Luca 23,26-32

Căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?

Is. 53, 1-12

Ne aflăm în centrul relatării Pătimirii, a povestirii pascale.

Fundalul povestirii pascale este sărbătoarea carnavalului, sărbătoarea Purim care era celebrată mai înainte de Paști, în timpul căreia toate rolurile se schimbă (se răstoarnă) : regele devine un măscărici, iar cel care părea un măscărici devine rege… Avem răsturnarea tuturor valorilor…

Începe procesul lui Isus, pregătit de întreaga istorie, de toate polemicile pe care le-a avut în timpul vieții Sale… Iar în timpul procesului, Isus Se revelează ca fiind Fiul lui Dumnezeu, Judecătorul istoriei, Mesia, Cristosul, tocmai în măsura în care El este judecat, osândit la moarte și ucis…

Exact astfel ne eliberează de imaginea noastră falsă despre Dumnezeu, de judecata lui Dumnezeu, așa cum noi ne-o imaginăm și ne eliberează de imaginea falsă despre om, căci nu omul puternic este după chipul lui Dumnezeu.

În ultima cateheză am vorbit despre harul pascal, despre împlinire: poporul tocmai strigând „Răstignește-L”, îl eliberează pe Baraba. Exact în măsura în care-l eliberează pe Baraba – un tâlhar care este fiul și fratele nimănui, dar care dorea să ia locul celui care stăpânea și avea puterea – Cel care este liber ia asupra Sa pedeapsa lui Baraba (a fiului și a fratelui nimănui) și-Și dă viața pentru toți.

Baraba este prototipul (modelul) omului care deja – deși încă nu știe – în sfârșit este liber… Iar apoi va înțelege motivul: „Pentru că un Drept a murit pentru el, pentru el care este nedrept”…

După strigătul poporului: „Răstignește-L” – care este strigătul triumfător rostit pentru noul Împărat – vom avea edictul care-L proclamă rege, care nu va fi nimic altceva decât osândirea Sa la moarte, căci este pedepsit după voia poporului… Apoi urmează ceremonialul de la curte: după încoronare urmează alaiul triumfal, apoi va fi întronat (tronul Său va fi crucea), iar din tron, noul rege face judecata sa: extermină toți dușmanii și premiază prietenii. Vom vedea însă, din înaltul crucii – a tronului Său – care este judecata lui Isus, asupra lumii: Își dă viața pentru dușmanii Săi…

Toate acestea sunt o întorsătură (o răsturnare) a ceea ce noi credem despre Dumnezeu și despre om…

Astăzi ne vom opri asupra alaiului triumfal. În timpul alaiului – a drumului spre cruce – avem patru feluri de întâlniri cu Isus, care reprezintă totalitatea întâlnirilor posibile ale omului cu Dumnezeu. Aceste întâlniri ne arată felul în care Isus, în drumul Său spre cruce, îi întâlnește pe toți oamenii, dar în mod foarte ciudat…

Se citește Lc. 23, 26-32

26 Pe când îl duceau, l-au prins pe un oarecare Simon din Cirene, care venea de la câmp, și i-au pus lui crucea ca s-o poarte după Isus. 27 Îl urma și o mare mulțime de popor și de femei care-și băteau pieptul și-l plângeau. 28 Întorcându-se către ele, Isus le-a spus: „Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeți pe mine, ci mai degrabă plângeți-vă pe voi și pe copiii voștri. 29 Căci, iată, vor veni zile în care veți spune: «Fericite cele sterile, cele care niciodată n-au născut și pieptul care n-a alăptat!» 30 Atunci veți începe să spuneți munților: Cădeți peste noi! și colinelor: Acoperiți-ne! 31 Căci dacă așa fac ei cu lemnul cel verde, ce se va întâmpla cu cel uscat?” 32 Împreună cu el mai erau duși doi răufăcători ca să fie uciși.

Avem patru tablouri: sunt cele patru întâlniri tipice posibile ale omului cu Isus, care se îndreaptă spre Calvar. Este Calea crucii, este alaiul Său triumfal.

Printre popoarele oprimate (asuprite) din Africa și America Latină, Calea crucii este o devoțiune foarte importantă, pentru că poporul se regăsește în această devoțiune.

În primul tablou îl avem pe Simon Cirineul. Cirineul este reprezentantul tuturor sărmanilor din istorie, în care și astăzi Îl întâlnim pe Domnul. Ceea ce Cirineul a făcut, deși n-a vrut, este ceea ce Cristos ne-a făcut nouă, iar Cirineul I-a făcut lui Cristos. Este vorba despre marele mister al tuturor martirilor din istorie care – fără să știe și să vrea sau chiar protestând – iau și duc pe umerii lor răul altora.

În al doilea tablou ne este prezentat poporul: „Iar după El venea mulțime multă de popor”… Este poporul care de abia a strigat „Răstignește-L!”, dar apoi, contemplând crucea, își va bate pieptul…

Cuvântul „popor” înseamnă poporul ales, poporul lui Dumnezeu… Poporul ales al lui Dumnezeu este cel care strigă „Răstignește-L!”, iar după ce-L răstignește spune: „Acum am înțeles: Dumnezeu este diferit de felul în care eu mi-L imaginam. Este tocmai Acesta!”… Crucea învinge mentalitatea religioasă.

În al treilea tablou avem femeile care deja au sentimentele lui Dumnezeu…

Luca ni-L prezintă pe Dumnezeu mai mult ca „femeie”: dacă Matei spune „Deveniți perfecți ca Tatăl”, Luca spune: „Deveniți materni ca Tatăl”, deoarece calitatea lui Dumnezeu-Tatăl constă în a fi Maică…

Calitatea „maternă” , nouă, oamenilor, ne place tare mult pentru că maica primește (găzduiește); dar niciodată nu ne-am gândit că Maica trebuie să primească, pentru că a găzdui implică un mare efort, angajament… De fapt, aceste femei deja sunt imaginea lui Cristos, a lui Dumnezeu care este milostiv…

Vom vedea ce le răspunde Isus acestor femei, în ce fel Își interpretează El pătimirea…

În ultimul tablou (în ultima întâlnire cu Isus) avem „doi tâlhari”… Mai repede sau mai târziu, toți vom sfârși… Aceștia sfârșesc rău, pe cruce, pentru că sunt tâlhari; dar niciunul dintre noi nu sfârșește bine, cu toții sfârșim rău, adică murim… În acest ultim tablou, Isus este acolo cu noi, iar noi suntem cu El… Cei doi tâlhari sunt tovarășii lui Isus pe tron…

Să vedem cele patru tipuri de întâlniri ale noastre cu Isus… Să nu uităm că la Botez, Isus s-a așezat la rând cu păcătoșii, făcându-se solidar cu toți… Apoi Luca ne prezintă genealogia lui Isus, înșiruind 76 de nume, până la Adam, subliniind solidaritatea lui Isus cu întreaga omenire…

În acest loc Luca notează că întreaga omenire poate fi rezumată la aceste patru feluri de oameni…

v. 26

26 Pe când îl duceau, l-au prins pe un oarecare Simon din Cirene, care venea de la câmp, și i-au pus lui crucea ca s-o poarte după Isus.

În timp ce Îl scot (duc) pe Isus din oraș, îl „opresc” pe Simon Cirineul…

Cirineul este un om care nu are nicio legătură cu cele întâmplate până la sosirea lui… După ce și-a terminat munca în țarină, se întoarce acasă ca să-și pregătească Paștile. Nici nu-i din Ierusalim, ci este din Cirene, o localitate din Africa… De ce se află în acel loc?

Un studios presupune că Cirineul era un negustor bogat, având multe proprietăți la Cirene și-n Ierusalim, iar acum era în vila sa de la periferia orașului, pentru sărbătorile pascale, dar a fost oprit în timp ce mergea în oraș… Dar nu așa au stat lucrurile… Adevărul este următorul: după ce a fost biciuit, mergând spre Calvar, Isus nu mai putea sta în picioare… Iar dacă nu mai stătea în picioare, ar fi murit mai înainte de răstignire… Dar era important să existe „spectacolul crucii” pentru ca lumea să vadă felul în care sfârșește omul care se împotrivește puterii… Prin urmare, toți privesc în jur ca să vadă cine trebuie să ducă crucea…

Dacă Cirineul ar fi fost un bogat, le-ar fi poruncit slujitorilor săi să ducă crucea… Dar adevărul este că Cirineul este cel mai sărman cristos din lume și este obligat – fără să vrea și fără să știe despre ce este vorba – să-L ajute pe Dumnezeu, în cel mai delicat moment al istoriei lui Dumnezeu, care a venit pe pământ să mântuiască lumea: în acel moment Isus nu mai poate rezista, dar acel om Îl ajută…

Cine știe câte cuvinte grele nu i-a adresat lui Isus: „Eu mergeam să celebrez Paștile, dar acum nu mai pot merge, pentru că Te-am întâlnit pe Tine”… Numai „după” Cirineul va înțelege ceea ce i s-a întâmplat…

Cirineul este cea mai vagă persoană din Evanghelie… Este unul oarecare, care vine din Cirene, din Africa, și care se întoarce din țarină, dar care n-are nicio legătură cu Pătimirea lui Isus… În Evanghelia după Marcu, adresată Bisericii din Roma, se subliniază că Cirineul este tatăl lui Alexandru și al lui Ruf. Este singurul care este tatăl a „doi” fii: doi este începutul multora… Altfel spus, ca el există nenumărați oameni…

Spunând că este tatăl lui Alexandru și al lui Ruf, înseamnă că credincioșii din Roma îl cunoșteau… De fapt, pe Ruf îl aflăm în Scrisoarea către romani 16, 13: „Îmbrățișați pe Ruf, cel ales întru Domnul, și pe mama lui, care este și a mea”… Așadar, numai „după”, Cirineul a înțeles ce i s-a întâmplat…

Îi este impus să ducă crucea, ca o învestitură, în urma lui Isus…

Ucenicul este cel care-și duce propria cruce în urma lui Isus (fiecare trebuie să-și ducă propria cruce)… Cirineul nu-și duce propria cruce, ci crucea lui Isus, duce răul altora, răul lumii… Așadar, el este imaginea lui Cristos. Nici Cristos nu dorea să ducă crucea… Noi I-am impus-o… Isus nu vrea răul. Dar El nu vrea să răspundă răului cu rău, căci astfel și El ar face răul, prin urmare, este obligat să ia răul asupra Sa…

Cirineul ne arată locul în care noi Îl întâlnim pe Domnul: pe Isus Îl întâlnim în miliardele de sărmani din lume – în sărmanii cristoși – în care continuă și-n zilele noastre mântuirea lumii… Ei sunt cei care ne mântuiesc, cei care duc pe umerii lor răul nostru, și nici nu sunt în măsură să ni-l restituie… Căci dacă ar fi în măsură să ni-l restituie, ni l-ar înapoia…

Suntem chemați să privim cu ochi diferit toate aceste persoane sărmane, care alcătuiesc majoritatea omenirii… Astfel se naște o altă speranță pentru lume, căci nu există numai cei care fac răul, ci există și oameni care nu răspund răului cu rău, cel puțin pentru că nu pot înapoia răul, căci dacă ar îndrăzni să răspundă, le-ar fi mai rău…

De fapt, Cirineul „a fost obligat”… În versetele paralele din Evangheliile după Matei și Marcu se subliniază că Cirineul a fost „tiranizat”, indicând muncile la care regii îi obligau pe cei săraci…

Pentru a înțelege locul în care și astăzi putem să-L întâlnim pe Domnul, trebuie să privim aceste persoane sărmane… Numai în America Latină, din 1980 până în 2000 au fost ucise pe nedrept 200 000 de persoane, de guvernele legitime și de bandiți… Apoi 52 429 de creștini au fost uciși pentru că s-au împotrivit nedreptății… Însă o mare parte din lume (oameni pe care nici nu-i știm) plătește prețul stilului nostru de viață: sunt slujitorii noștri; ei duc crucea…

Aceasta este prima întâlnire, în care și noi astăzi putem să-L întâlnim pe Domnul viu. Acești sărmani sunt mântuitorii noștri: „Împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Cristos, pentru trupul Lui, adică Biserica” (Col. 1, 24)… Și astăzi există mulți care împlinesc ceea ce încă lipsește Pătimirii lui Cristos pentru mântuirea lumii… Pentru că Cristos-Răstignit continuă să pătimească în toate aceste persoane, pe care noi le disprețuim… Să începem să considerăm acele persoane ca fiind Domnul nostru și Dumnezeul nostru, pentru că într-adevăr asta sunt… Ele sunt mântuitorii și judecătorii noștri..

Cirineul se numește „Simon”, la fel ca Petru… Petru îl privește pe Cirineul și spune: „Eu eram dispus să mor cu Cristos, pentru Cristos. Eu vroiam și știam despre ce este vorba… Cirineul nu știe și nu vrea și este constrâns, obligat… Așadar, el este adevăratul ucenic, nu eu”…

Cirineul a avut cea mai mare demnitate pe care ar fi putut să o aibă un om de-a lungul istoriei: L-a ajutat pe Dumnezeu în momentul decisiv al istoriei… Iar acest ajutor întotdeauna Îi este dat lui Dumnezeu de miliarde de persoane… Dar nu Cirineul, ci Isus moare pe cruce… Și, de fiecare dată când moare un sărman pe cruce, în realitate Domnul și Dumnezeul nostru moare pe cruce. Dacă am înțelege aceste lucruri, ni s-ar schimba viziunea noastră despre lume…

Cirineul le-a înțeles numai „după”, dar pe moment crucea a fost marea nenorocire a Paștelui. El nici n-a putut în acea zi să mănânce Paștele…

Cirineului a întâlnit „din întâmplare” crucea… Să ne gândim la toate lucrurile din viața noastră care ne-au ieșit înainte „din întâmplare”: cele pe care nu le programăm…

De obicei omul programează lucrurile care-l interesează și din care poate obține un profit, căci nu este prost… „Din întâmplare” sunt acele lucruri când nu reușim să facem ce ne-am propus și când nu obținem profit…

Mulți oameni trăiesc mereu la întâmplare, căci mereu trebuie să facă ceea ce le iese în cale (ceea ce le cer alții)… Întâmplarea poate fi citită și într-o altă formă: nimeni n-are scris în agenda sa când urma să se nască ori să moară, și nici toate întâlnirile fundamentale din propria viață… Dacă suntem atenți, toate lucrurile principale din viața au loc „din întâmplare”… Sunt lucrurile care se împotrivesc proiectelor noastre, și ar trebui să ne dea de gândit că poate există alte proiecte… Dar acest principiu este valabil și în știință: când avem un program clar, dar ceva împiedică lucrurile să meargă așa cum am crezut, imediat ne gândim că trebuie să fie ceva mai interesant… Și putem privi „întâmplarea” – adică realitatea – într-un alt mod: realitatea nu-i obiectul produs de inteligența și de violența noastră…

Încă există „întâmplările” care nu sunt în linie cu planurile noastre…

v. 27

27 Îl urma și o mare mulțime de popor și de femei care-și băteau pieptul și-l plângeau.

Avem două tablouri: „mulțime multă de popor care-L urma”. Acest popor este cel care mai înainte a strigat „Răstignește-L”… Iar acum Îl urmează ca să vadă spectacolul răstignirii… Căci este important să vadă spectacolul violenței celui mai tare, căci îți „purifică sufletul, te face bun, înțelegi că acela pedepsit este rău și trebuie ucis, iar tu, care ești bun, ești cel care i-ai ucis pe cei răi, și te simți mulțumit”… Este o frumoasă purificare în care toți sunt uniți să-l elimine pe presupusul tâlhar, care este țapul ispășitor, care niciodată nu are legătură cu relele de care este acuzat…

Este frumos că această mulțime este numită „popor”, care înseamnă poporul lui Dumnezeu. Același popor – văzând spectacolul crucii – își va bate pieptul și se va întoarce, înseamnă că există mântuire pentru toți, și pentru poporul care L-a condamnat pe Cel Drept…

De ce poporul îl condamnă întotdeauna pe omul drept? Pentru că are în minte un model fals despre omul reușit, realizat… Pentru popor modelul este Baraba care, dacă reușea să mai facă un pas, lua locul lui Irod și al lui Pilat… Apoi, poate reușea să-i ia locul chiar Divinului Cezar… Acesta era modelul din mintea poporului…

Numai înaintea spectacolului crucii poporul va înțelege… Dar acum vrea să vadă acest spectacol…

În schimb „femeile” sunt diferite: „femeile se băteau în piept și Îl plângeau”… „Se bat în piept”, adică recunosc răul ca fiind un rău: „Nu se face așa, nu trebuie să facem așa!” și „Îl plâng” adică simt milă față de Isus… Mila este sentimentul tipic lui Dumnezeu față de lume… Mila, mai bine zis „com-pătimirea”, adică El pătimește răul nostru…

Compătimirea – a simți răul altuia ca și cum ar fi al meu – este cea mai profundă expresie a solidarității și a iubirii; este calitatea lui Dumnezeu și a maicii…

Privirea și atitudinea acestor femei este la fel ca a lui Dumnezeu…

Dacă răstignitul este Cirineul, dacă răstignitorii sunt poporul, acum aceste femei sunt de partea Cirineului, dar deja au sentimentele lui Dumnezeu: compătimirea…

Femeile le vom regăsi la picioarele crucii și la mormânt, iar noi vom relua tema femeilor căci pentru ucenici, ele sunt modelul fundamental de urmat…

Ce le spune Isus acestor femei? Prin răspunsul Său ne oferă semnificația autentică a ceea ce se va întâmpla pe cruce…

vv. 28-31

28 Întorcându-se către ele, Isus le-a spus: „Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeți pe mine, ci mai degrabă plângeți-vă pe voi și pe copiii voștri. 29 Căci, iată, vor veni zile în care veți spune: «Fericite cele sterile, cele care niciodată n-au născut și pieptul care n-a alăptat!» 30 Atunci veți începe să spuneți munților: Cădeți peste noi! și colinelor: Acoperiți-ne! 31 Căci dacă așa fac ei cu lemnul cel verde, ce se va întâmpla cu cel uscat?”

Răspunsul lui Isus este articulat și cuprinde multe aluzii… Cea dintâi se referă la Isus care plânge peste Ierusalim, mai înainte de intrarea Sa pe mânzul asinei, căci știe că va fi răstignit…

De ce plânge? Nu plânge pentru că-L vor ucide, nu plânge pentru răul pe care i-L vor face, ci pentru răul care li se întâmplă lor, prin faptul că nu primesc mântuirea…

Femeilor le spune: „Nu Mă plângeți pe Mine care voi fi răstignit, ci plângeți pe fiii voștri, adică plângeți pentru poporul care Mă răstignește”… Căci răul nu constă în a fi răstignit, ci în a răstigni… Cine este răstignit, nu face nici un rău. Pe cruce și tâlharii devin inocenți, adică nu pot dăuna… Răul îl săvârșesc cei care răstignesc…

Și aici avem o răsturnare: plânsul este pentru cine face răul, pentru originea răului, nu pentru cel care-l învinge… Până când noi credem că este urât să se moară de foame – fapt care cu certitudine este urât – ne creăm depozite de hrană și astfel cauzăm moartea altora, până când nu vom înțelege că răul este a-i face pe alții să moară de foame, și nu a muri de foame, iar lumea va merge tot mai rău… Trebuie să înțelegem că a fi uciși nu este păcat, ci a ucide este păcat. Ce rău au făcut cei uciși de mafie? N-au făcut nimic rău, ci doar nu s-au supus mafiei… Răul l-au făcut cei care i-au ucis… Avem această răsturnare care îndreaptă judecata noastră asupra realității…

„Căci iată, vin zile în care vor zice: Fericite sunt cele sterpe și pântecele care n-au născut și sânii care n-au alăptat!”… O femeie Îi spune lui Isus „Fericit pântecele care te-a purtat și sânii la care ai supt…”. Dar în acest loc Isus răstoarnă situația: „Marele blestem – care este sterilitatea – devine o binecuvântare”…

De ce?

Pentru că Binecuvântatul ia asupra Sa orice blestem…

A spune „Fericite cele sterile și pântecele care nu nasc” înseamnă că nașterea este ceva rău, dacă se face răul…

Și le numește „fericite”. Fericirea înseamnă „vă felicit”. Sterilitatea, care era un blestem, devine o binecuvântare… Iar Isus, Binecuvântatul, ia asupra Sa blestemul…

Acesta este sfârșitul lumii vechi. De fapt, „Atunci vor începe să spună munților: cădeți peste noi și dealurilor, acoperiți-ne”. Este un citat din profetul Osea, în care se vorbește despre sfârșitul lumii idolilor, despre poporul care vrea să moară pentru că idolii săi pier.

Să ne gândim: dacă s-ar sfârși idealul nostru după bunăstare, noi am prefera să murim; dacă s-ar termina bogăția noastră, noi am prefera să murim… Așadar, când dispar idolii noștri, noi vrem să murim…

Și așa este… Iar pe cruce toți idolii noștri se prăbușesc! Este sfârșitul lumii vechi și se va naște lumea nouă, îndreptată, o lume în care nu vor mai exista idolii falși, care reprezintă imaginea noastră falsă despre Dumnezeu și nici omul care realizează imaginea sa falsă despre Dumnezeu, adică omul care vrea puterea, care stăpânește și asuprește…

Căzând acești idoli, în sfârșit, se naște omul nou, care cunoaște adevărul și, în sfârșit, este eliberat de rău…

La v. 31 Isus ne oferă interpretarea definitivă a morții Sale, citând din Iezechiel 37: „Căci dacă fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?”

„Lemnul verde” este Isus care este condus spre răstignire, care va arde…

Întrebarea pare ciudată, căci dacă lemnul verde arde, ce face lemnul uscat? Noi am răspunde că arde și mai bine. Însă, nu! Isus este lemnul verde: va fi ars, va sfârși pe cruce ca blestemat… Iar noi, care suntem lemnul uscat și blestemați, vom da rod și vom fi mântuiți, pentru că El ne-a luat locul, luând răul nostru asupra Sa… Acesta este sensul cap. 17 din Cartea profetului Iezechiel, care se încheie astfel: „Și vor cunoaște toți pomii câmpului că Eu, Domnul, pomul înalt îl fac mic și pe cel mic îl fac înalt; pomul verde îl usuc și pomul uscat îl înverzesc. Eu, Domnul, am spus acestea” (Iez. 17, 24). Iar Dumnezeu care este „înalt” va deveni ultimul; iar cei care suntem mici – noi păcătoșii și tâlharii – vom fi mântuiți…

Urmează ultimul verset, care va fi dezvoltat în versetele succesive…

v. 32

32 Împreună cu el mai erau duși doi răufăcători ca să fie uciși.

„Și erau duși și alții, doi făcători de rele”… Expresia „alți doi” înseamnă că Isus este rău făcător…

„Răufăcător” indică omul care face răul… Înfăptuirea răului este profesia pe care toți reușim să o facem destul de bine, fără prea mult efort…

Ce înseamnă a face răul? Răul poate fi făcut în multe feluri…

Noi îi considerăm răufăcători pe cei care fură un măr, însă fiecare om este răufăcător, așa cum poate: ca hoț, ca politician, ca muncitor… Orice profesie poți să o împlinești ori pentru a-ți urma interesul tău meschin, egoist, caz în care ești răufăcător pentru că te folosești de darurile lui Dumnezeu pentru a le face rău altora și pentru a urmări binele tău, ori poți să te comporți ca Cirineul și ca femeile…

Isus spune: „Între voi să nu fie așa”… Așadar, poți alege să fii ca Cristos, să fii de cealaltă parte: ești un om căruia i-au fost deschiși ochii, și care vede realitatea în mod diferit…

Acești doi răufăcători sunt cei doi colegi al lui Baraba. Baraba era conducătorul, iar ei erau supușii lui… Baraba a fost eliberat pentru că era răufăcătorul cel mai mare. În schimb, acești „alți doi” „sunt cu El”… „A fi cu El” este calitatea ucenicului… Sunt tovarășii victoriei Sale: au participat la alaiul triumfal, apoi vor urca pe tron împreună cu Isus, iar la urmă ei vor fi cu El în împărăția Sa: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai”.

De ce?

Căci indiferent ce lucru aș face sau nu aș face, deși de obicei sunt un răufăcător, totuși, în ceasul morții și eu devin inocent (nevinovat), căci nu mai pot dăuna. Prin urmare, orice răufăcător, în ceasul morții devine nevinovat. Un răufăcător ar fi făcut orice, numai să nu moară… Dar moartea îl atinge și pe el.

De ce? Pentru că în acel moment este slab.

Până când este puternic, moarte nu-l atinge…

În acel moment și el devine inocent. Și află că Domnul „este cu el” pentru ca el să poată fi apoi, pentru totdeauna cu Domnul… Avem această tovărășie, companie care în limita extremă – în moarte – fiecare om o are cu Domnul care „este cu el”… „Emanuel” este definiția Sa.

Iar Domnul este cu noi, pentru ca apoi noi să putem fi cu El în mărirea Sa.

Sunt „alți doi răufăcători”: înseamnă că Isus este dintre noi, este solidar cu noi până la capăt. „Solidar” nu-i cel care face răul, ci acela care îl ia asupra sa…

Acești doi sunt acolo pentru a fi „ridicați”, care înseamnă fie „a fi înălțați”, adică măriți (de fapt, crucea va fi mărirea, tronul), fie „a fi exterminați, eliminați”.

Așadar, indiferent cât ne-ar merge de rău, la urmă avem întâlnirea cu Domnul, când nu vom mai putea dăuna, la fel ca răufăcătorul care, în următoarea cateheză spune: „Eu sunt pe cruce, dar de fapt am meritat să fiu aici. Însă, El de ce este aici, cu mine?”. Această solidaritate a lui Isus cu noi, a Lui, care nu „aruncă” pe nimeni – căci ne arată o solidaritate mai tare decât viața, decât moartea și decât orice blestem – ne arată cel mai profund mister cu privire la cine este Dumnezeu, cine este omul și care este adevărata sa demnitate…

Acestea sunt cele patru întâlniri ale Domnului cu omul, în timpul alaiului triumfal… Aceste persoane, care-L întâlnesc pe Isus, reprezintă întreaga omenire: mai întâi avem Cirineul, care-i reprezintă pe roți sărmanii răstigniți; poporul reprezintă pe cei care răstignesc; femeile îi reprezintă pe cei care au înțeles câte ceva; iar la urmă avem acești „doi” răufăcători. Doi este începutul a mulți… Ei ne reprezintă pe noi toți care, mai repede sau mai târziu, vom înceta să facem răul, iar atunci vom fi înălțați în mărire… Iar Isus este acolo cu noi…

Texte utile:

  • Col. 1,24;
  • Lc. 3,21-38; 6, 27-38; 9,24;
  • Is 53;
  • Iex. 17.
Autor: pr. Silvano Fausti
Traducător: pr. dr. Mihai Valentin Tegzeș
Corectori: pr. Mirel Demian și Gabriela Neag