Fiul coboară la Iad pentru a-Și întâlni frații. În mormânt își dau întâlnire toți oamenii. Trupul Său dat pentru noi este sămânța vieții, depus în pântecele maicii pământ…

Rm. 6, 3-11

Aceste versete ne propun viziunea profundă a rugăciunii: a muri împreună cu Cristos, pentru a învia împreună cu El, cu El care a împărtășit întreaga noastră condiție, chiar și moartea, pentru a fi cu noi…

Odată cu citirea acestui text, în sfârșit, vom putea înțelege și contempla Evanghelia…

Evanghelia începe din acest loc, de la moartea lui Isus. Întreaga operă a lui Pavel a constat în a-L vesti pe Isus-Răstignit (cf. Gal. 3, 1), pentru că acel Trup răstignit este revelația lui Dumnezeu; este „Vestea bună” că Dumnezeu ne iubește atât de mult, încât Își dă viața pentru noi! Din această cauză Pavel spune că „Nu cunosc nimic altceva, decât pe Isus, și pe Acesta răstignit, care este Înțelepciunea și Puterea lui Dumnezeu-Iubire, care mântuiește universul”…

Versetele din Scrisoarea către romani ne prezintă cele trei mișcări ale Botezului, care (poate) pot avea loc numai după Crucea lui Cristos…

Prima mișcare este cea de „a împreună-muri cu Cristos”, contemplând crucea Sa. Așa vor face femeile la picioarele crucii. A doua mișcare este „a fi împreună-înmormântați cu Cristos”: femeile vor sta înaintea mormântului. A treia mișcare – a Paștelui – înseamnă „a fi împreună-înviați cu Cristos”. În final noi suntem și „împreună-înălțați la cer cu Cristos” (cf. Ef. 2, 4).

Întreaga Evanghelie este o problemă a vederii. „A vedea (ochiul)” este tema fundamentală din cea de a doua parte a Evangheliei după Luca. Tema primei părți a fost „a asculta”. Însă Luca are ca ultimă minune „vindecarea urechii”. Pentru că, în realitate, omul „vede” cu urechea: omul vede ceea ce ascultă, căci, dacă nu ascultă, nu poate vedea.

În această cateheză vom privi cea mai mare acțiune pe care o împlinește Isus… În text vom avea trei contemplări: a crucii, a punerii în mormânt (în sfârșit Isus este primit în mâinile unui om care, la fel ca Maria, când era mic, Îl pune în fașă) și a mormântului…

În centrul contemplației stă mormântul lui Isus, care reprezintă cel mai mare mister al Evangheliei… Căci, până când Isus a trăit, a făcut lucruri atât de frumoase! Era un om extraordinar, dar niciunul dintre noi nu poate fi ca El… Apoi, cine poate muri cum a murit Isus? Tâlharul recunoaște că noi murim pe bună dreptate, însă El, de ce este aici? Însă după ce Isus a murit, este la fel ca toți oamenii, mort; devine la fel ca toți oamenii care-și pierd viața…

Totuși, tocmai în acest a fi – după ce a murit – egal cu toți, se împlinește misterul întrupării Sale: este la fel ca toți.

Lucrarea lui Dumnezeu a început cu creația, dar imediat lucrurile au mers rău, pentru că Adam s-a ascuns din frică…

Întreaga Biblie – și toată istoria – ne relatează istoria omului care se ascunde de Dumnezeu, fuge de Dumnezeu, adică de viață și de iubire… Și unde ajunge?

În același timp, Biblia ne relatează întreaga istorie a lui Dumnezeu care-l caută pe om… Și, în sfârșit, în mormânt, Domnul întâlnește toți oamenii…

Toți oamenii se împart în două categorii: cei deja morți și cei care încă nu au murit… Și Cristos a murit… Pentru că omul – humus – vine din pământ și se întoarce în pământ… Cuvântul omenire derivă din „humandus”, adică „a pune sub pământ”…

Omul este singura ființă creată conștientă de moarte. Dacă nu-i conștient de moarte, el este un inconștient, este în delir și poate face tot răul pe care-l vrea…

Iar conștiința morții este „motorul” răului; căci, dacă negi moartea, vei fi un motor infinit al răului; dacă ești terorizat de moarte, oricum vei realiza numai răul…

În această cateheză vom pătrunde în cel mai profund mister: cel al mormântului.

Cu alte cuvinte, așa cum Cuvântul creator al lui Dumnezeu a intrat în întuneric și a creat lumea, acum Cuvântul făcut Trup intră în maica pământ și o fecundează cu viață… De acum înainte, în fiecare mormânt, în fiecare moarte, în fiecare ființă moartă se împlinește marele mister al întâlnirii cu El, care este acolo, care este Domnul vieții…

Contemplarea morții, care ne arată iubirea Sa, și contemplarea mormântului, care ne arată unde stă Cel care ne-a iubit, în sfârșit poate elibera viața noastră de angoasă și de frica de moarte, deoarece înțelegem că în moartea de care ne temem, ca fiind sfârșitul a toate, se află Cel care ne iubește și s-a dat pe Sine pentru noi… Moartea este întâlnirea cu Mirele!

Se citește Lc. 23, 49-56

⁴⁹ Toți cunoscuții săi și femeile care l-au urmat din Galileea stăteau mai deoparte și priveau acestea. ⁵⁰ Și iată că un bărbat, numit Iosif, care făcea parte din consiliu, om bun și drept, ⁵¹ nu fusese de acord cu planul și cu fapta lor. El era din cetatea Arimateea a Iudeilor și aștepta împărăția lui Dumnezeu. ⁵² Acesta a venit la Pilat și a cerut trupul lui Isus. ⁵³ Luându-l jos de pe cruce, l-a înfășurat într-un giulgiu și l-a pus într-un mormânt săpat în stâncă, în care nimeni încă nu mai fusese pus. ⁵⁴ Era ziua Pregătirii și începea sâmbăta. ⁵⁵ Atunci s-au apropiat femeile care veniseră împreună cu el din Galileea, au văzut mormântul și cum era așezat trupul lui. ⁵⁶ Apoi s-au întors și au pregătit miresme și balsamuri, iar sâmbăta s-au odihnit după Lege.

Textul ne prezintă contemplația fundamentală a creștinului… Mai întâi avem femeile care contemplă crucea. La picioarele crucii aflăm doar femeile. Ele sunt imaginea Bisericii, a Miresei din Cântarea Cântărilor căreia Mirele-i spune: „Sub măr te-am trezit”… La picioarele crucii se trezește mireasa, căci, cunoscând iubirea Mirelui, în sfârșit devine mireasă… Aceasta este semnificația contemplării crucii, a primei mișcări…

În a doua mișcare, în sfârșit, avem un bărbat care face ceva bun… Bărbații fac ceva bun: Îl ucid, apoi Îl îngroapă. Deci, sunt coerenți… Faptul principal este că, până la urmă, acest bărbat rezultă a fi mai mult o femeie, pentru că el cere Trupul – de obicei femeile țin trupul – îl înfășoară (la fel ca Maria, căci se folosește același cuvânt) și apoi îl pune… Maria l-a pus în iesle, loc în care mănâncă animalele, aici este pus în sarcofag, în mormânt, în cel care mănâncă trupul…

Iar când Isus este în mormânt, începe Paștele, căci în mormânt Isus a împlinit întreaga Sa lucrare: acolo îi întâlnește pe toți… Domnul vieții îi întâlnește pe toți, întâlnește întreaga omenire… Și așa este învinsă moartea…

Luca reia contemplarea femeilor, care mai înainte priveau de departe, dar acum se apropie și privesc mormântul… Apoi se grăbesc să pregătească miresme și miruri ca să ungă Trupul lui Isus…

Să luăm aceste contemplări pe rând…

Mai întâi avem femeile care privesc crucea. Vă îndemnăm să contemplați în mod constant crucea, pentru că toată Evanghelia ne folosește ca să contemplăm crucea… Apoi să privim și ceea ce face Iosif din Arimateea cu Isus, pentru că este darul pe care-l primește cel care contemplă crucea. A avea în mâini acest trup… În final, să contemplăm mormântul, care este cel mai mare mister al vieții lui Isus…

v. 49

⁴⁹ Toți cunoscuții săi și femeile care l-au urmat din Galileea stăteau mai deoparte și priveau acestea.

În ultima cateheză am văzut nașterea lui Dumnezeu pe pământ: spectacolul, adică Dumnezeu care ni Se arată pe cruce așa cum este. De față sunt cunoscuții. Dintre ei, evanghelistul evidențiază unele femei, de care va vorbi după înmormântare și le va spune numele în dimineața învierii…

Aceste femei reprezintă comunitatea creștină care se naște din contemplarea crucii. De multe ori crucea este reprezentată ca și cum Cel Răstignit ar fi fost o femeie însărcinată care a născut, având pântecele relaxat pentru că a generat viața nouă…

De ce toți evangheliștii evidențiază în acest loc femeile? (Pe bărbați îi amintește doar că I-au luat trupul și L-au îngropat)…

Căci adevărata parte activă este contemplarea, iar aceasta este rezervată femeilor. Pe ele le aflăm la picioarele crucii…

Bărbații unde sunt? Luca, amintindu-ne de Iosif din Arimateea, este mai binevoitor decât ceilalți evangheliști, care notează că bărbații fugiseră, dorind să ne comunice comportamentul lor: „Să știți că noi L-am părăsit”…

De ce bărbații lipsesc? Până când este ceva de făcut, bărbații stau acolo, dar când nu mai este nimic de făcut, ce fac? Pleacă!

Înaintea morții ce poți face? Nimic!

Înaintea durerii ce poți face? Nimic!

Bărbații se retrag, poate pentru a organiza rezistența…

Însă este important că femeile au stat acolo…

În timpul unui război în Mozambic, când armata a luat spitalul gestionat de călugărițe, acestea fiind străine, au decis să se reîntoarcă în patria lor. Reprezentantul comunității a întrebat-o pe superioară: „Ce face o mamă când fiul ei este pe moarte? Pleacă, îl părăsește?”

Călugărițele au înțeles că trebuie să rămână. Căci tocmai atunci când nu mai este nimic de făcut, începe ceva diferit… Adică „Tu, privind crucea”, înțelegi că nu există nimic de făcut, căci deja Isus a făcut totul! Privind acolo, acel mister îți intră în ochi, căci ochiul este organul care-i permite Celuilalt să intre în tine… Prin ochi, intră în tine, într-adevăr, istoria acelui OM, intră în tine întreaga Sa iubire pentru tine, tot darul Său; apoi, ochiul te conduce în afara ta, în celălalt… Căci ochiul este ușa inimii: conduce omul spre realitatea pe care o privește și conduce realitatea iubită în inimă…

Așadar, problema este a sta acolo și a privi… Astfel se naște „com-pătimirea” – simți ființa celuilalt ca fiind a ta – celălalt care este principiul oricărei acțiuni. Toate celelalte acțiuni care nu izvorăsc din compasiune sunt ghidate de aiureala după putere, chiar dacă sunt realizate cu intenții bune.

Privirea acestor femei este identică cu privirea lui Dumnezeu asupra lumii: privirea Tatălui și a Fiului devin și privirea cu care aceste femei Îl privesc pe Dumnezeu. Altfel spus, ele au aceeași compătimire a lui Dumnezeu, care este identică cu cea pe care El o are pentru noi…

Tocmai stând acolo și privind, omul moare: „Am fost răstignit cu Cristos”, adică ar fi vrut să fie ele răstignite, așa cum El a fost răstignit pentru noi…

Acolo moare omul vechi – sclavul egoismului – adică ele înțeleg că există o iubire mai tare decât moartea: au văzut această iubire în El și Îl iubesc. Acolo începe iubirea…

Și erau doar femei.

De ce?

Pentru că ele sunt slabe și prostuțe… Pentru că cei puternici și inteligenți pleacă de acolo, căci nu mai este nimic de făcut și trebuie să-și salveze viața… Însă aceste femei sunt ca Dumnezeu, care este slab și prostuț… Pentru că iubirea este foarte slabă și foarte prostuță: stă acolo și înaintea morții… Însă iubirea este singura putere care învinge moartea…

Slăbiciunea și stupiditatea lui Dumnezeu sunt adevărata putere și adevărata înțelepciune a iubirii care învinge moartea… Și este această privire…

Apoi „Îl însoțiseră din Galileea”, adică ele au continuat să-L urmeze… „Urmarea” lui Isus este tema fundamentală a Evangheliei.

Ele au venit cu El până la Ierusalim, până la picioarele crucii…

A doua definiție a discipolului, a celui care-L urmează, este: „a sta cu El”… Ele Îi țin companie. După cum El stă cu noi, așa și ele stau cu El…

Este important să ne identificăm cu aceste femei și să stăm acolo, privind…

Toate Evangheliile au fost scrise ca noi să ajungem acolo și, în sfârșit, să vedem. Ce? Spectacolul crucii, adică pe adevăratul Dumnezeu! Și acolo să stăm… Și acolo devenim ceea ce suntem: chip al lui Dumnezeu, oglindire a măririi Sale… Numai stând acolo…

Evanghelia ne-a folosit la ceva numai dacă în acest punct stăm acolo pentru a înțelege realitatea pe care o vedem acolo… Căci prin acel Trup Îl contemplăm în totalitate pe Dumnezeu, contemplăm tot misterul, toată Biblia, tot ceea ce este scris în Evanghelii, toate aluziile din Evanghelii, toate făgăduințele din Vechiul Testament… Contemplăm întreaga omenire și întregul Dumnezeu…

Contemplarea este o problemă a inimii: ochiul privește ce privește inima, adică omul privește ceea ce iubește… Și Îl iubim pe Cel care ne iubește… Așadar, privind crucea, vedem cine într-adevăr ne iubește și în ce fel ne iubește… Și atunci putem privi și iubi. Și ochiul poate și trebuie să stea acolo și atunci intră într-o comuniune tot mai profundă cu Isus…

Ochiul este organul cel mai slab, căci îl lasă pe celălalt să intre așa cum este… Iar prin ochi, tu ieși din tine… Însă mulți oameni au ochi doar pentru a se vedea pe ei înșiși… Dar noi avem ochiul ca să-l privim pe Celălalt…

vv. 50-52

⁵⁰ Și iată că un bărbat, numit Iosif, care făcea parte din consiliu, om bun și drept, ⁵¹ nu fusese de acord cu planul și cu fapta lor. El era din cetatea Arimateea a Iudeilor și aștepta împărăția lui Dumnezeu. ⁵² Acesta a venit la Pilat și a cerut trupul lui Isus.

Sunt versete importante, pentru că ne vorbesc despre un „ochi” care știe să întrezărească binele acolo unde există răul, fapt tipic ochiului bun…

Iosif din Arimateea era un consilier al Sinedriului, care a cerut uciderea lui Isus; Sinedriul a săvârșit cel mai mare rău împotriva lui Isus… Printre membrii Sinedriului există un om care așteaptă Împărăția și primește Trupul lui Isus; un om care făcea parte din grupul celor care au decis moartea Sa.

Cine este primul om care a primit în mod direct Împărăția?

Unul dintre cei doi tâlhari…

Cine înțelege că Isus este Drept?

Este cel ce a înfăptuit nedreptatea de a-L ucide pe Cel Drept, adică sutașul…

Este frumoasă această victorie a binelui, pe care de obicei nici nu o vedem…

Toți acești oameni n-au avut nevoie să facă ceva… Răul însuși înțelege, sau cel puțin vreunul… Însă acel vreunul reprezintă toată categoria oamenilor, pentru că ceea ce este al cuiva este al tuturor; ceea ce a înțeles unul, au înțeles toți…

Iar Iosif, care aștepta Împărăția, „a cerut trupul lui Isus”. Împărăția lui Dumnezeu este Trupul lui Isus; este Isus, este acel Trup pe care L-am văzut de-a lungul Evangheliei: felul în care a trăit, ce a făcut, ce a spus, ceea ce noi I-am făcut, ceea ce El s-a făcut pentru noi… Acest Trup este Împărăția lui Dumnezeu! Acest Trup, această Împărăție, este ca o sămânță care e pusă sub pământ și va încolți, va fecunda cu viață tot pământul. Aceasta este Împărăția!

Ce caută, ce cere Iosif (omul)?

În acel Trup are totul! În acel Trup deja se află concentrată întreaga istorie a lui Dumnezeu și a oamenilor: adică istoria întregului rău al omenirii și toată istoria binelui infinit făcut de Dumnezeu acestei omeniri pierdute…

Și acest Trup este doar o sămânță care trebuie să intre „sub pământ”. În limba ebraică cuvântul pământ înseamnă „Adam”, om… Altfel spus, această sămânță trebuie să intre în noi… În noi este pus acest Trup, care apoi înmugurește, dă viață; această sămânță care este Cuvântul, care produce rodul său…

Să ascultăm ce face Iosif…

v. 53

⁵³ Luându-l jos de pe cruce, l-a înfășurat într-un giulgiu și l-a pus într-un mormânt săpat în stâncă, în care nimeni încă nu mai fusese pus.

Această scenă este o aluzie la scena nașterii lui Isus. Se folosesc aceleași cuvinte despre trupul lui Isus, înfășat și pus… La naștere este pus (așezat) în iesle; în scena noastră este ca sămânța pusă sub pământ, este pus în groapa morții, care-i mănâncă pe toți…

De acum, înăuntrul gropii care ne mănâncă pe toți – căci toți intrăm în mormânt – deja se află puterea vitală a lui Dumnezeu…

Ce ne sugerează aceste cuvinte? Ne sugerează acea experiență pe care a avut-o Maria când a avut în mâinile ei Trupul lui Isus, despre care ea știa că este Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu… Și era acel Trup mic, fragil, care stătea în mâinile ei…

Acum Iosif vede acest trup: Îl spală, Îl unge cu mir, Îl înfășoară în giulgiu. Toate aceste gesturi sunt îngrijiri materne. El vede toate rănile, vede toată istoria acelui Trup…

Să contemplăm aceste răni și să ne întrebăm: cine I le-a cauzat? De ce?

Și să ascultăm răspunsul lui Isus: „Toate acestea sunt pentru tine! Frații mei Mi le-au cauzat”…

Să ne gândim la această cunoaștere „manuală” a lui Dumnezeu, la faptul de a-L ține în mâini, așa cum L-a ținut Maria… Fiul Omului dat pe mâinile noastre, Trupul lui Dumnezeu dat în mâinile noastre…

Și în acest trup Se exprimă în totalitate Dumnezeu, care Se dă nouă prin pătimirea Sa pentru noi… Și așa se rezolvă tot răul nostru, căci acolo este tot răul nostru, însă acolo se află și toată iubirea Sa, care Se dă nouă: o iubire mai tare decât moartea…

„Și L-a pus într-un mormânt”… În limba greacă avem cuvântul „mnemeion” pentru mormânt, care are aceeași rădăcina a cuvântului „memorie, memorial”, care este un cuvânt înrudit cu noțiunea „moarte”. Altfel spus, omul este memorie (amintire) a morții: și tot ceea ce facem în viață este pentru a evita moartea pe care mereu ne-o amintim, de când ne naștem… Și acest fapt este motorul culturii…

Cuvântul moarte are aceeași rădăcină a cuvântului „meros”, care înseamnă parte, moștenire, dar și „moira”, adică soartă, întâmplare…

Practic, în mod constant suntem o amintire (o memorie) a morții, care este soarta noastră, care va fi moștenirea tuturor… Și toți știm că în moarte sfârșim, învinși de viață… Și totuși, tot ceea ce facem în viață este pentru a nu ajunge să murim. Și cu cât ne temem mai mult că vom muri, cu atât mai mult suntem în moarte încă de la începutul vieții noastre, pentru că trăim în funcție de frica de moarte…

Încă acum cine este în mormânt?

Se află acel Trup care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine…

Ce face Isus în acea perioadă în care Trupul Său este în mormânt?

În 1Pt. 3, 19 stă scris că Isus S-a coborât la Iad: „Ca să vestească Evanghelia celor care n-au crezut în timpul lui Noe”, răutate care era simbolul maximei răutăți; o vreme când toți erau răi și niciun om nu făcea binele, iar lumea se distrugea… Potopul nu l-a trimis Dumnezeu, ci este semnul felului în care răul distruge lumea; este semnul faptului că lumea s-a sfârșit, s-a distrus…

Ce face Isus?

Merge să recupereze toți pierduții!

Și pe cine întâlnește în mormânt, printre ultimii sosiți?

Îl întâlnește pe Iuda, căruia cu puține ore mai înainte, în Grădină, i-a spus: „Prietene, ce faci aici?”. Și Iuda Îl va întreba: „Prietene, ce faci aici?” Isus va răspunde: „Sunt aici pentru tine și pentru toți ceilalți, de la Adam până la noi; indiferent dacă sunt drepți ori nedrepți. Isus a coborât în mormânt să mântuiască păcătoșii, nu drepții”…

Acesta este marele mister al lui Dumnezeu, care intră în orice abis, în toate locurile de care noi ne temem, și aduce cu Sine acolo ceea ce El este: iubirea și mila, infinite… Căci El iubește toate creaturile Sale.

Dumnezeu n-a creat moartea: moartea a intrat în lume din cauza invidiei diavolului și din cauza stupidității omului, dar omul nu-i creat pentru moarte…

Isus și-a dat viața pentru toți păcătoșii. Nu pentru că suntem buni, ci pentru că suntem păcătoși, pentru că avem nevoie.

Misterul coborârii la Iad – pe care-l rostim și-n Simbolul apostolic, cel mai antic simbol al credinței – este minunat, este locul în care Dumnezeu îi întâlnește pe toți oamenii… Mormântul e locul în care omul fugise de Dumnezeu, căci mai departe de mormânt omul nu poate fugi. Și aici Isus îi întâlnește pe toți și le duce tuturor lumină… Acesta este actul creator al lui Dumnezeu! Așa după cum în prima zi a creat lumina…

De fapt, imediat se spune: „Și începeau să strălucească Paștile”…

Dar mai înainte Luca vorbește despre „un mormânt… în care nimeni, niciodată, nu mai fusese pus, nu mai zăcuse”. Spune așa din două motive. Primul este că un condamnat la moarte nu putea fi pus în mormântul familiei, căci, dacă ar fi fost pus, i-ar fi contaminat pe toți. Era aruncat în groapa comună pe timp de un an și apoi era pus cu cei din familia sa… Însă, în textul nostru, Iosif I-a dat mormântul său „în care încă nimeni n-a mai fost pus”. Și „după”? „După”, toți intrăm în acel mormânt, în care deja Se află El…

Iar evanghelistul Ioan face din acest mormânt camera nupțială, vorbind despre 33 de kilograme – o sută de litre de amestec de smirnă și aloe – care reprezintă mirul mirelui. Iar în ziua de Paști vor afla pânzele de in întinse, care indică patul pregătit pentru întâlnirea dintre mire și mireasă… Deci, mormântul nu este plin de moarte, ci de parfumul vieții.

Așadar, a doua scenă de contemplat – dincolo de ceea ce fac mâinile lui Iosif din Arimateea – ar fi ceea ce face Isus în mormânt…

vv. 54-56

⁵⁴ Era ziua Pregătirii și începea sâmbăta. ⁵⁵ Atunci s-au apropiat femeile care veniseră împreună cu el din Galileea, au văzut mormântul și cum era așezat trupul lui. ⁵⁶ Apoi s-au întors și au pregătit miresme și balsamuri, iar sâmbăta s-au odihnit după Lege.

Atât în scena răstignirii, cât și în cea a îngropării nu se subliniază niciun aspect dureros sau al sentimentelor perverse cu gust al răului…

În Pătimirea după Bach, în timpul punerii în mormânt se află cântecul „Nina, nana”, în care se spune „Somn ușor și vise plăcute, pentru că ai trudit”… Altfel spus, după ce Și-a încheiat truda, urmează bine meritata odihnă a lui Dumnezeu… Iar Dumnezeu – care este Iubire – unde Se odihnește? Acolo unde află toate persoanele pe care le iubește! În sfârșit, în mormânt, El împlinește toate visurile Sale.

„Și ziua aceea era vineri [a pregătirii], și se lumina spre sâmbătă”. Adică începeau să apară primele stele ale sâmbetei… Atunci deja este sâmbătă, deja este sărbătoare…

Sabatul – care este odihna lui Dumnezeu – este scopul vieții, al Paștelui. Altfel spus, toate se împlinesc în mormânt… Dumnezeu împlinește în mormânt creația Sa, pentru că intră acolo, în cel mai îndepărtat punct de Dumnezeu, și acolo duce viața Sa. În sfârșit, aceasta este mântuirea universului și, în sfârșit, se împlinește sabatul – plinătatea vieții – și, în sfârșit, se împlinește Dumnezeu, „totul în toate”…

În mormânt toți Îl primesc… În timpul vieții, interesele și ignoranțele noastre ne împiedică să-L primim, însă după ce cade de pe ochii noștri orice voal…

După paranteza cu Iosif din Arimateea, reintră în scenă aceste femei… Ele se vor întoarce și în scena învierii.

A contempla crucea este a doua mișcare a Botezului.

Aceste femei – care L-au urmat din Galileea – „se apropie”. Mai înainte priveau de departe… Însă ele se apropie de acest Trup. Contemplarea ne ajută să ne apropiem tot mai mult…

Crucea este punctul cel mai îndepărtat de Dumnezeu… Cum poate sta departe de Cine este departe, adică de Sine însuși, la infinit, pentru a fi aproape de fiecare om îndepărtat?

Acum aceste femei sunt aproape „și privesc cum a fost pus trupul Lui”… Și „cum” este important… Ele nu pierd niciun detaliu. Apoi au rămas acolo să privească…

Vă sfătuiesc să contemplați mormântul: este ușor căci nu vedeți nimic, decât o piatră… Dar în spatele acelei pietre se află toată realitatea de care noi ne temem, ceea ce nu am vrea să ni se întâmple, moartea, părăsirea vieții…

În realitate, în spatele acelei pietre se află cu totul altceva: piatra este inima noastră împietrită, iar acolo, înăuntru, se află Domnul vieții, „Cel care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine”.

Adevăratul mormânt este inima noastră, care încă trăiește în moarte și care nu L-a primit pe Domnul vieții…

Contemplând mormântul vom înțelege că nu este un mormânt oarecare, ci este locul în interiorul căruia este El care m-a iubit până în acel loc, care merge dincolo de moarte.

Cântarea Cântărilor ne prezintă dorința miresei – simbolul omului – cu privire la Mirele-Dumnezeu: „Sărută-mă cu sărutările gurii tale”… Este cea mai mare dorință a omului… Este omul care vrea să fie sărutat pe gură de Dumnezeu, adică vrea să aibă o unire de viață, de respirație unică…

Mormântul este sărutul lui Dumnezeu pe gura omenirii: e imposibil să ne iubească mai mult de atât.

Astfel ne îndepărtează acea frică, rod al păcatului, al răului și al îndepărtării de Dumnezeu, care a făcut în așa fel ca noi să trăim prima noastră limită ca loc al dorinței de a stăpâni (la fel ca Adam), iar ultima noastră limită să o trăim și mai rău: ca dramă.

Însă limita noastră este loc al comuniunii, iar comuniunea este sărutul cu Celălalt.

Numai cunoscând și acceptând aceste adevăruri un om poate trăi liber de frica de moarte; numai așa se poate bucura de viață.

Iar viața este un drum spre întâlnirea cu Mirele. Dacă nu, ce sens are să trăim? Dacă trăim numai ca să ne întâlnim cu moartea, ar fi mai bine să nu ne naștem… Înseamnă că Cel care a creat lumea ar fi un sadic, ar fi răul, dar răul nu există, pentru că aici totul se termină cu bine… Iar răul prin definiție nu poate face nimic bine… Și totuși, în lume există multe lucruri frumoase, de exemplu dorința noastră…

Este teribil felul în care noi ascultăm de fricile noastre, care vin de la dușman, și nu ascultăm dorințele după viață și iubire, care vin de la Dumnezeu și sunt Dumnezeu. Din această cauză Isus a sfârșit în mormânt… Pentru că fricile noastre ne-au condus în mormânt, dar acum și-n mormânt este Isus… Așadar, să privim Cine este în mormânt și nu ne va mai fi frică!

Apoi femeile se întorc și pregătesc miresme și miruri… Nu vor folosi la nimic de această dată. Femeile deja L-au uns cu mirul just în timpul vieții…

„Iar sâmbătă s-au odihnit, au stat liniștite”… În limba greacă este același cuvânt din Gen. 2,2 când se spune că Dumnezeu „în ziua a șaptea s-a odihnit, a stat liniștit”. Adică „Pe toate le-am făcut bine: sunt mulțumit și mă bucur de viață, pentru că pe toate Le-am făcut bine”… Înseamnă că toate sunt foarte frumoase…

Așadar, stau liniștit, mă odihnesc… Singura poruncă este această liniște, această odihnă; această pace, această bucurie a împlinirii…

Înțelegem de ce prima bucată a pământului făgăduinței a fost mormântul Sarei, maica credincioșilor.

Și în zilele noastre mergem la Sfântul mormânt, ca să vedem ce? Căci înăuntru nu este nimic… Acest fapt e frumos! Dar e important să vedem că înăuntru nu-i nimic, precum și să vedem cine a fost în mormânt, pe Cine întâlnim…

Ne ajută să înțelegem felul în care este frânt (zdrobit, violat) cel mai profund mister al omului, care este memoria (amintirea) – mnemeion – adică mormântul, care este sigiliul morții…

Dar poate să-l frângă numai cu ajutorul amintirii noastre, pentru că noi avem moartea în interior, mormântul suntem noi… Noi, în interiorul nostru, avem moartea și frica. Piatra care ne apasă o avem în interiorul nostru…

Numai contemplând mormântul intră în noi lumina și devenim noi sicriul în care intră lumina, Domnul vieții. Și, „mâncându-L” pe acest Domn al vieții și al luminii, devenim la fel ca El, adică viață și lumină…

Evanghelia vine de la această contemplare a Răstignitului: mai întâi prin „a împreună-muri cu El”, apoi prin „a fi împreună-înmormântați cu El”. Altfel spus, cu El deja putem intra și-n misterul mormântului…

Texte utile:

• Rm. 6, 3-11;
• 1Cor. 15, 55;
• Evr. 2, 14;
• 1Pt. 3, 19;
• Ps. 130. 131;
• Gen. 23.